Organizarea şi managementul
activităţii de cercetare-dezvoltare
din cadrul agenţilor economici (“cercetarea de
firmă”)
(1996)
Lucrarea a fost
comandată şi finanţată de Ministerul Cercetării
şi Tehnologiei
Elaborarea premiselor conceptuale
şi a
criteriilor metodologice ale studiului
privind
“cercetarea de firmă”
NB. Faza următoare
a intrat în regim de confidenţialitate pentru unităţile
analizate
Colectivul de lucru:
Ec. Adrian Toia
(Responsabil de lucrare)
Ing. Radu Enescu
Ing. Simina Dragomirescu
Ec. Gabriel Jifcu
Ing. Gheorghe Olaru
© SCIENTCONSULT, septembrie 1996
Lucrarea prezentată
este prima cercetare realizată la noi în ţară, având ca obiectiv
o componentă principală a sistemului şi reformei C&D din
România - organizarea şi managementul activităţii de
cercetare-dezvoltare din cadrul agenţilor economici (denumită, în
continuare, "cercetarea de firmă").
Dacă pentru alte
paliere şi probleme instituţionale şi manageriale ale sistemului
şi reformei activităţii de C&D din România, s-au efectuat
unele lucrări de sinteză şi studii de fundamentare la nivel
macroeconomic, problematica de complexitate şi importanţă
deosebită a “cercetării de firmă” a fost doar
enunţată în termeni foarte generali.
Nivel vital al sistemului
economic, agenţii economici (în sensul de întreprinderi care produc bunuri
şi servicii) sunt, din ce în ce mai mult, în centrul studiilor şi
cercetărilor moderne din domeniul managementului, pieţii
concurenţiale, competitivităţii şi dezvoltării
economice.
Rolul principal al
întreprinderilor şi, în special, a celor mici şi mijlocii (IMM), în
cadrul proceselor concurenţiale bazate pe inovare şi competitivitate
a fost pe deplin recunoscut şi confirmat prin efectuarea şi aplicarea
unor studii, cercetări, modele şi politici la nivel naţional
şi internaţional.
În acest cadru, locul
şi aportul activităţii de C&D din cadrul agenţilor
economici în performanţele şi evoluţia acestora, au devenit la
fel de importante şi hotărâtoare ca şi problematica personalului
sau a pieţii.
Având în vedere
situaţia specifică din România, stadiul procesului de reformă
din economie şi din activitatea C&D, dinamica şi perspectivele
privatizării întreprinderilor economice, obiectivele şi
condiţionările integrării europene, abordarea complexă a
problematicii "cercetării de firmă" este deosebit de
necesară şi presantă.
Acest obiectiv poate fi
realizat pe baza unor lucrări de cercetare care să permită
identificarea, cunoaşterea şi clarificarea multiplelor faţete
şi conexiuni pe care "cercetarea de firmă" le are cu
activitatea întreprinderilor, cu mediul macro şi microeconomic în care
acestea îşi desfăşoară activitatea, cu direcţiile de
acţiune ale proceselor de inovare şi dezvoltare, precum şi cu
celelalte componente ale sistemului C&D.
Lucrarea de
faţă, care se înscrie în subprogramul 19.2 "Economia,
managementul, politica şi istoria ştiinţei" din cadrul
Programului Naţional de cercetare-dezvoltare "ORIZONT 2000",
îşi propune să deschidă o direcţie de cercetare de mare
complexitate, importanţă şi actualitate.
În prima fază a
lucrării, prezentată în continuare, se urmăreşte
clarificarea conceptelor şi a bazelor metodologice generale ale
cercetărilor privind activitatea de C&D din cadrul agenţilor
economici.
3. Întreprindere (firmă)
Metodologia
internaţională propune clasificarea unităţilor care
realizează activităţi de cercetare-dezvoltare, conform [4], pe
cinci sectoare de execuţie:
- sectorul întreprinderilor
- sectorul guvernamental
- sectorul instituţiilor private fără scop lucrativ (ISBL)
- sectorul învăţământului superior
- sectorul străinătate
(xiii) Sectorul întreprinderilor cuprinde toate unităţile,
organizaţiile şi instituţiile a căror activitate principală este producţia de bunuri
şi servicii (altele decât învăţământul superior) destinate vânzării acestora.
În accepţiunea CNS
şi a normelor metodologice adoptate pe plan internaţional,
activitatea de cercetare-dezvoltare din cadrul sectorului
“întreprinderi” se realizează în următoarele categorii de
unităţi:
a) unităţi de cercetare-dezvoltare
cu personalitate juridică (societăţi pe acţiuni,
societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită
simplă, societăţi în comandită pe acţiuni,
societăţi cu răspundere limitată) şi regii autonome,
care efectuează activităţi de cercetare-dezvoltare pentru
întreprinderi;
b) (sub)unităţi de
cercetare-dezvoltare subordonate, aparţinând întreprinderilor care au
personalitate juridică;
c) compartimente de
cercetare-dezvoltare ale întreprinderilor cu personalitate juridică
(cu un personal minim de 7 salariaţi în aceste compartimente).
În situaţia în care
activitatea de cercetare-dezvoltare se realizează în cadrul unor
(sub)unităţi sau compartimente C&D ale întreprinderilor, aceasta
va fi încadrată în clasa de activitate principală a întreprinderii (întreprinderilor)
pentru care se realizează.
În acest sector se includ
şi staţiunile experimentale din domeniul agriculturii, dacă nu
sunt unităţi subordonate institutelor de învăţământ
superior sau Institutelor Naţionale de cercetare-dezvoltare.
Din sectorul
“întreprinderi” nu fac parte unităţile care
efectuează servicii de/şi pentru învăţământul superior
care se includ în sectorul învăţământului superior. De asemenea,
din acest sector nu fac parte institutele publice bugetare, extrabugetare,
institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, care sunt incluse în
sectorul guvernamental.
Unităţile din
sectorul întreprinderilor sunt grupate după activitatea principală
exercitată, conform Clasificării Activităţilor din Economia
Naţională (CAEN). Aceasta a fost elaborată pe baza “CITI -
Clasificarea internaţională tip, din industrie, a tuturor ramurilor
activităţilor economice”.
După cum este
cunoscut unităţile de cercetare-dezvoltare incluse în categoria a) de
mai sus - cu statut de societăţi comerciale sau HG 100/1991 - se
află în prezent, în conformitate cu programul de reformă al
sistemului C&D, în etapa de evaluare şi acreditare ca Institute
Naţionale C&D sau au fost incluse în procesul de privatizare.
Prin aceasta se
urmăreşte consolidarea sistemului C&D din România şi
corectarea procesului forţat de transformare în societăţi
comerciale, în care a fost “absorbită” o mare parte a
institutelor de cercetare-dezvoltare în perioada 1990 - 1991.
(xiv) Având în vedere situaţia
specifică din România, prezentată succint mai sus, precum şi
obiectivele acestei lucrări, vom avea în vedere, în continuare, numai întreprinderile (firmele) a
căror activitate principală este producţia de bunuri şi
servicii destinate pieţii şi care au în structura lor
(sub)unităţi şi compartimente care efectuează
activităţi de C&D (categoriile b) şi c) de mai sus).
4. “Cercetarea de firmă”
Pornind de la
definiţiile, precizările şi observaţiiile de mai sus,
precum şi pe baza completărilor şi dezvoltărilor prezentate
în capitolele următoare, vom încheia acest capitol cu propunerea unei
definiţii a “cercetării de firmă” (versiunea 1).
(xv) Cercetarea de firmă este activitatea de cercetare-dezvoltare,
incluzând, în principal, cercetarea aplicativă şi dezvoltarea
experimentală, dar şi cercetarea
fundamentală, efectuată de întreprinderile (agenţii economici,
“firmele”) producătoare de bunuri şi servicii, cu
forţe proprii, în colaborare sau cooperare cu institute şi structuri
C&D sau cu alte firme, în scopul realizării şi lansării pe
piaţă a materialelor şi produselor noi sau
îmbunătăţite, a proceselor tehnologice şi/sau de
fabricaţie noi sau perfecţionate, precum şi de noi servicii, în
scopul utilizăriii lor în industrie şi în alte domenii economice
şi sociale.
În funcţie de
observaţiile şi constatările ce vor apare în continuare,
această definiţie va fi verificată, modificată şi
completată în etapele viitoare ale cercetării efectuate.
În ultimii 10-15 ani,
şi în mod deosebit începând cu 1990, a apărut o bogată
literatură privind situaţia şi modalităţile de
acţiune ale întreprinderii privită ca element de bază al
sistemului economic.
În acest cadru, se
subliniază rolul deosebit jucat de relaţiile întreprinderii cu mediul
economic în care îşi desfăşoară activitatea, mediu
influenţat - între altele - şi de unele politici şi procese la
nivel macroeconomic sau microeconomic.
Între acestea, două
interesează în acest stadiu al lucrării noastre, când se pun bazele
metodologice ale studiilor privind “cercetarea de firmă”: este
vorba de politicile industriale şi de inovare.
În figura nr. 1 se
prezintă modelul general al contextului macro şi microeconomic în
care se situează “cercetarea de firmă”, model
multidimensional propus în cadrul acestei cercetări pentru studierea,
evaluarea şi elaborarea conceptelor organizatorice şi manageriale ale
“cercetării de firmă” din România.
Este necesară
diferenţierea între standardizarea sau certificarea de produs sau serviciu
şi certificarea sistemelor de calitate (EN ISO 9000) care acoperă
managementul calităţii într-o întreprindere şi produsul sau
serviciul însuşi.
Introducerea politicilor
de calitate în întreprindere impune adoptarea strategiilor favorabile
inovării, bazate în primul rând pe cercetare ştiinţifică,
atât pentru produse şi servicii, cât şi în diversele funcţii ale
întreprinderii.
c) Inovarea organizării
muncii şi a utilizării resurselor umane, împreună cu
capacitatea de a anticipa tehnici
şi tendinţe în cererea pieţei, poate contribui la succesul altor
direcţii de inovare.
Resursele umane sunt
factor esenţial şi de aceea instruirea iniţială şi cea
permanentă au un rol fundamental în dobândirea calificărilor de
bază şi adaptarea permanentă a acestora. Forţa de
muncă mai bine educată, mai bine instruită profesional şi
mai bine informată se implică de la început în schimbările
tehnologice, în organizarea producţiei şi a muncii, fiind
deschisă către procesul de inovare, susţinându-l şi
întărindu-l.
2. Inovarea
- condi˛ie de existen˛ă a firmei
Practic, toate firmele noi
s-au născut prin dezvoltarea unei inovaţii, comparându-se şi
concurând cu competitorii existenţi pe piaţă.
Firma trebuie să inoveze în mod constant pentru
a supravieţui sau a se dezvolta, chiar dacă face acest lucru gradual.
Inovarea începe cu anticiparea cererilor pieţii, asigurând o calitate mai
bună, produse sau servicii noi, reorganizând eficient, stăpânind
detaliile şi ţinând costurile sale sub control.
Managementul firmei trebuie să fie orientat către inovare. Tehnicile
de management inovatoare - asigurarea calităţii, managementul
participativ, analiza valorii, informarea
economică, producţia JIT (just in time), evaluarea
performanţelor etc. - dau firmelor care le folosesc un avantaj competitiv
incontestabil. Aceste metode trebuie să fie adaptate condiţiilor
specifice firmei, fiind necesară instruirea specialiştilor în aceste
discipline şi diseminarea lor (în special prin programe
educaţionale).
Nu există izolare între firma inovatoare şi mediul exterior, care
o influenţează şi o ajută să se transforme. Din acest
motiv, trebuie avută în vedere totalitatea firmelor dintr-o industrie,
totalitatea activităţilor economice şi sociale dintr-o regiune
sau din societate, ca un întreg.
În condiţiile
scurtării ciclului de viaţă al produselor şi proceselor,
timpul de intrare pe piaţă şi de diseminare a noilor tehnologii,
produse şi servicii, reprezintă tot atâtea presiuni asupra firmei de
a inova cât mai rapid şi cât mai des.
Firmele inovatoare se caracterizează prin:
- însuşiri strategice: viziune
pe termen lung, abilitatea de a identifica şi chiar de a anticipa
tendinţele pieţei; disponibilitate şi abilitate de a colecta,
procesa şi asimila informaţiile tehnologice şi economice.
- însuşiri
organizaţionale: înclinaţii spre risc şi stăpânirea
acestuia, cooperare între diferitele secţii interne şi cooperare
extinsă cu cercetarea publică, consultanţa externă,
clienţii şi furnizorii; implicarea integrală în procesul
schimbării şi investiţii în resurse umane.
Inovarea nu este
limitată la sectorul productiv, ea jucând un rol important şi în
sectorul serviciilor. Partea orientată către piaţă a
acestui sector (distribuţia, logistica, transportul, finanţarea)
introduce cerinţa schimbărilor inovatoare în sectorul productiv
(produse noi sau îmbunătăţite, stoc zero, livrare rapidă,
transport uşor, identificare cu cod de bare etc.).
Astăzi produsele
încorporează tot mai multe servicii (informaţii) şi este
dificilă disocierea acestora. O parte în creştere a acestui sector
eterogen este dată de serviciile
intangibile, care astăzi domină investiţiile şi
inovarea (instruirea profesională, cercetarea
ştiinţifică, marketingul, consultanţa, ingineria
financiară etc.).
Cercetarea
ştiinţifică de firmă, suport al dezvoltării
capacităţii de inovare a acesteia, se poate desfăşura fie în interiorul structurii proprii, fie în cooperare cu alte firme sau apelând la serviciile unui institut
(laborator) C&D de specialitate. Participarea firmei în toate etapele
procesului este obligatorie pentru succesul transferului rezultatelor în
produsul, procesul productiv sau serviciul avut în vedere, cu alte cuvinte
pentru succesul activităţii de inovare.
3.
Modele de inovare
Întrebarea cheie pusă
de cei ce studiază relaţiile dintre C&D şi inovare:
“Este cercetarea tehnologică iniţiatoarea inovărilor
şi cea care, de fapt, conduce la crearea de noi pieţe (ipoteza
presiunii inovative)? Sau, din contră, performanţa este datorată
pieţei (ipoteza presiunii cererii)?”
O politică de tip
“cu faţa către piaţă” va stimula inovarea prin
asigurarea unui răspuns adecvat la cererea de noi produse şi procese.
În fapt, ambele
tendinţe vor stimula inovarea tehnologică, deoarece inovările
îşi au originea atât din cauza stimulului creat de piaţă, cât
şi stimulului creat de rezultatele cercetării.
După Schumpeter,
care, prin modelele elaborate în 1939-1942, a recunoscut rolul C&D, în
general, şi necesitatea trecerii de la “cercetarea
exogenă” la “cercetarea endogenă”, o serie de
alţi autori au elaborat răspunsuri la această problemă:
3.1. Modelul Roberts
şi Frohman (1978)
A fost primul model
relevant care a explicat procesul inovativ. Câteva caracteristici:
- pentru inovări se iau în considerare ambele forţe
generatoare:
a) oferta de cercetare sau
de soluţii tehnologice;
b) solicitarea pieţei.
- procesul inovativ este realizabil în mai multe etape care se
diferenţiază între ele:
* prin caracteristici ce determină sarcina de rezolvat;
* prin soluţiile manageriale necesare;
* prin managementul efectiv practicat în fiecare din ele.
- primele etape sunt căutări, eforturi de găsire a unor
idei. Din punct de vedere managerial
trebuie stimulată abordarea unor soluţii paralele, abordări
diverse, varietate de input-uri; o greşeală managerială este
abordarea rigidă, formală şi cu sume mici, pentru a evita
riscurile;
- sursele de idei provin atât din contextul organizaţional
intern, cât şi din soluţiile tehnologice din exterior, ca şi din
mediul de piaţă. Pentru soluţii din exterior se consideră
ca importante contactele cu institutele C&D şi universităţile;
- în stadiile avansate se urmăreşte crearea unei echipe
multidisciplinare, care să dezvolte ideea în profunzime, să facă
evaluări de bugete şi impact, să stabilească costuri de
producţie competitive. În etape succesive, se urmăreşte eliminarea
paralelismelor, introducerea unor criterii financiare mai severe, evaluarea
resurselor ce intră în joc;
- activităţile de cercetare pentru formularea ideii
inovative şi rezolvarea problemelor consumă fonduri reduse comparativ
cu cele pentru prototip, producere şi lansarea pe piaţă, dar
totul depnde şi de ramura industrială; costurile variază şi
ele, în funcţie de ramura industrială;
- trebuie avut în vedere că procesul inovativ are componente de
feed-back şi de reiterare, atât în fazele de formulare a ideilor, cât
şi în fazele de producţie. Acestea sunt inevitabile.
3.2. Modelul Abemathy - Ulterback (1975 - 1979)
Este un model considerat
dinamic întrucât se preocupă de modul cum evoluează procesul inovativ
în funcţie de procesul de dezvoltare al firmei.
O firmă care produce
un singur produs are caracteristici mult diferite în ceea ce priveşte
strategia competitivă, caracteristicile organizaţionale şi
capacitatea de a produce, comparativ cu o firmă cu un profil de
producţie complex.
În timp ce modelul
Roberts-Frohman a făcut posibilă explicitarea etapelor unui proiect
de inovare de un anumit tip, modelul Abenathy-Ulterback (A-U) explicitează
procesul inovativ în dinamica sa.
În acest model se disting
următoarele etape principale:
a) “Fluid pattern”: se referă la prima fază de
elaborare a unui produs, când se urmăreşte
îmbunătăţirea caracteristicilor şi performanţelor
funcţionale şi mai puţin costurile. Echipa de lucru are în
vedere, în primul rând, input-ul tehnic, modul de realizare şi funcţionare
al noului produs şi felul în care acesta dă satisfacţie în
raport cu cerinţele avute în vedere. Materialele utilizate la început sunt
cele obişnuite, atâta vreme cât caracteristicile produsului nu sunt
stabilizate şi definitivate.
În faza fluidă, numărul mare de incertitudini conduce
la sistemul de organizare de tip “project-management”, cu
stabilirea sistemelor de informare de tip vertical şi lateral.
b) “specific stage” (sau a doua fază). Produsul este
deja stabilizat şi obiectivul procesului de inovare se caracterizează
prin presiunea inovativă de îmbunătăţire a
calităţii şi scăderea costurilor. Procesul tehnologic este
realizat cu maşini automate, materiale alese atent, producţie de
masă. Accentul se pune pe structura organizaţională, obiective,
reguli de conduită.
Primele două faze se diferenţiază fundamental cu
privire la soluţiile manageriale şi problemele pe care le
ridică;
c) etapa care leagă cele două faze de bază (fluid
şi specific) este denumită “etapa de tranziţie”. În
această etapă se reduc inovările, produsul începe să se
stabilizeze. Inovările se bazează mai ales pe capabilitatea
internă a întreprinderii şi se referă la variante ale produsului, dar nu
încă la performanţele funcţionale sau la reducerea costurilor.
Rata de inovare scade în această etapă şi are un caracter pas cu
pas (incremental).
Orientarea în cadrul
modelului dinamic se face spre deplasarea către o producţie de serie
mare. Cu cât întreprinderea se dezvoltă, cu atât incertitudinile de ordin
tehnologic sau de piaţă se reduc. Se justifică astfel investiţii
în cercetarea inovativă, inginerie şi ameliorarea condiţiilor de
producţie.
Foarte important de
precizat este că modelul A-U nu se aplică în toate ramurile
industriale. Se aplică în industria de automobile, electronică,
produse mecanice. Este util şi pentru majoritatea întreprinderilor din
industria chimică.
O altă
caracteristică a modelului A-U: inovarea nu se realizează simultan cu
creşterea productivităţii. Dar emergenţa tehnologiilor noi
poate să determine reducerea decalajului dintre momentul inovativ şi
productivitate.
Modelul A-U este util
pentru înţelegerea ciclului de viaţă al unei întreprinderi
productive şi evidenţiază anumite acţiuni manageriale
necesare atât la nivelul strategic, cât şi la cel organizaţional.
3.3. Modelul Roussel
şi Faster (1984-1986)
Deoarece în cadrul unei
organizaţii (firme) există un portofoliu de tehnologii diferite, este
necesară elaborarea unui model care să stabilească
priorităţile diferitelor tehnologii, în funcţie de impactul
acestora asupra poziţiei competitive a firmei.
Progresul tehnologic nu
este întâmplător şi discontinuu. Urmează un model stabilit,
funcţie de anumiţi parametri tehnici sau performanţe economice
vizibile pe aşa-numita “curbă S”, care poate fi
utilizată la analiza cantitativă a diferitelor tehnologii în cadrul portofoliului
firmei.
Noile tehnologii care apar
au un impact potenţial, cu limite totuşi puţin cunoscute - este
posibil ca problemele de rezolvat să fie uriaşe, incertitudinea la
produsele de piaţă este foarte mare. Calea de la idee, viziune, la
realitatea industrială este ceţoasă, există multe
controverse ştiinţifice. Dar este un obiectiv - cel al noilor
tehnologii - care preocupă intens laboratoarele de cercetare.
În faza următoare se
întâlnesc tehnologii stabilizate care au deja un potenţial demonstrat
şi dau şi indicii asupra gradului de competitivitate. Perioada în
care se atinge această fază este de ordinul anilor, în funcţie
de întreprindere şi ramură.
Conceptul inovativ al
“curbei S” - evoluţia tehnologică - se bazează pe
limita performanţei ce poate fi atinsă de orice sistem tehnologic;
performanţa nu creşte continuu şi nedefinit. Cu cât tehnologia
se perfecţionează, scade şi randamentul marginal al
investiţiilor de C&D. Cu cât tehnologia înaintează spre
performanţa naturală limită, creşterea în performanţă
pentru fiecare om - an de efort investit, scade.
Conceptul “curbei
S” al creşterii tehnologice indică firmelor că trebuie
să-şi gestioneze cu atenţie portofoliul tehnologic. Tehnologiile sunt un bun strategic care
nu trebuie lăsat numai pe mâna celor care le creează.
Impactul acestui model al
evoluţiei tehnologice pentru practica managementului inovativ al
întreprinderii constă în faptul că misiunea strategică a C&D în cadrul firmei este de a exploata
potenţialul pentru perfecţionarea poziţiei competitive a
tehnologiilor importante pentru afacere. Aceasta se traduce prin conectarea
portofoliului de tehnologii, la portofoliul de oportunităţi de
afaceri ale firmei.
O sarcină dificilă pentru firmă este cea
de a obţine o imagine în profunzime a situaţiei detailate a
portofoliului său de tehnologii pentru a fi capabilă să
stabilească ordinea lor şi să acorde prioritatea potrivită
fiecăreia la momentul potrivit.
În acelaşi timp este
nevoie de clasificarea tehnologiilor din punct de vedere al avansului
tehnologic anticipat. Şi mai important încă, această
“curbă S” a ciclului de viaţă avertizează
asupra posibilelor discontinuităţi. Discontinuitatea reprezintă
acel moment în care o altă tehnologie înlocuieşte tehnologia
matură din punct de vedere al performanţei.
Din cele prezentate mai
sus, rezultă că modelul clasic
de organizare liniară a procesului de inovare: cercetare, dezvoltare,
prototip, fabricaţie preserie, fabricaţie de serie etc., este
înlocuit de modele sistemice dinamice în care echipa multidisciplinară de
proiect (C-D şi valorificarea rezultatelor) abordează procesul cu
toate inter-condiţionările (cercetare-dezvoltare, fabricaţie,
organizarea calităţii, aprovizionare, marketing, service, costuri etc.).
Ea se constituie în interiorul sau în afara firmei, în conformitate cu
cerinţele şi economia proiectului, dar rezultatele şi
valorificarea lor revin firmei ce a iniţiat proiectul.
4. Strategii inovative şi “cercetarea de firmă”
Freeman (1982) propune 6
tipuri ideale dintr-o mulţime de soluţii strategice existente şi
posibile:
i. Ofensivă; iv. Dependentă;
ii. Defensivă; v. Tradiţională;
iii. Imitativă; vi. Orientată
(i) Deoarece astăzi informaţiile privind cuceririle
ştiinţei şi tehnicii sunt destul de rapid accesibile altor
firme, strategia ofensivă necesită fie relaţii strânse cu
institute C&D puternice, fie o cercetare-dezvoltare proprie,
independentă şi performantă, fie abilitatea de a reacţiona
rapid la schimbările tehnologice şi ale pieţei, sau o
combinaţie din toate acestea.
Relaţiile cu lumea
ştiinţifică sau mediul tehnologic implică recrutarea de
personalităţi ştiinţifice, relaţii strânse cu mediile
ştiinţei şi tehnicii, contacte stabile cu societăţi de
consultanţă de prestigiu, contracte de cercetare, un sistem
informaţional bun.
Firmele cu strategii inovative de tip ofensiv acordă o importanţă crucială
departamentelor lor de C&D. Rolul
departamentului de C&D este de a furniza acea informaţie care nu este disponibilă din exterior
şi fără de care ideea nu poate fi transformată în produs.
Ca urmare, firmele care sunt de tipul
inovativ-ofensiv sunt firme cu cercetare intensivă. Au
asigurate capabilităţi interne pentru efectuarea de cercetare
intensivă şi de tipul cercetării fundamentale, dar şi de
tipul dezvoltării tehnologice. Acordă mare importanţă
brevetelor, achiziţionării de informaţie
ştiinţifică, instruirii resursei umane, dezvoltă
planificarea după tehnici adaptate la termen lung şi alte metode
pentru a rămâne aproape de concurenţă.
Puţine firme sunt
capabile de aşa ceva. În general, firmele au în portofoliu tehnologii în
diferite stadii de maturizare.
(ii) Strategia
“defensivă” nu înseamnă că cercetarea-dezvoltarea
este absentă. Din contra, poate fi tot atât de bine privită ca
şi în cazul (i). Diferenţa constă în durata inovărilor. Cei defensivi nu doresc să fie primii
în lume. Evită chiar riscul de a fi primii. Strategia defensivă
este caracteristică firmelor din ţările mici industrializate.
Sunt bine puşi la punct şi profită de greşelile celor care
au fost leaderi.
(iii) Firmele
“imitative” nu fac “salturi de broască”. Sunt
mulţumite să meargă în urma liderilor, chiar mult timp. Ca o
consecinţă, competenţa tehnică a imitatorilor va fi mai
puţin avansată ca a celor de la (i) şi (ii). De obicei, nu dispune de cercetare-dezvoltare proprie.
(iv) O astfel de
firmă cu strategie dependentă poate fi considerată ca un
departament al unei firme de tipul (i) sau (ii). Are rol de subordonat al altei
firme, nu are iniţiativă şi nu
are deloc cercetare-dezvoltare.
(v) Firmele “tradiţionale”
păstrează produsul de marcă şi nu îl schimbă aproape
deloc, pentru că are o cerere constantă în timp pe piaţă.
Aceste firme au capabilităţi
C&D minime.
(vi). Strategia
orientată, de oportunitate (sau de nişă). Managerii
întreprinzători identifică schimbarea rapidă a mediului de
piaţă, găsesc o nişă, un produs sau serviciu care se
cere. Nu au, de obicei, cercetare
proprie sau nu au nevoie de cercetare-dezvoltare puternică, chiar
dacă există.
Se deosebesc foarte mult
de firmele “tradiţionale”, pentru că trebuie să
aibă, în schimb, o activitate intensă de veghe tehnologică.
Sunt foarte active în a
achiziţiona informaţie ştiinţifică şi
tehnică şi aceasta constituie chiar preocuparea lor centrală.
Tipologia prezentată mai sus este teoretică. Nu există,
în realitate în stare pură, ci combinată.
Ceea ce trebuie realizat
în toate cazurile este evaluarea structurii portofoliului de tehnologii. Cele de bază asigură
supravieţuirea firmei, cele noi (cheie) asigură avantajul competitiv.
O evaluare a portofoliului
de tehnologii trebuie să răspundă la o serie de probleme
principale:
· Care sunt tehnologiile din portofoliu?
· Care din acestea sunt de tipul: emergent,
evolutiv, cheie, de bază?
· Poziţia firmei raportată la
concurenţă.
· Ce ar mai putea fi inclus în portofoliu?
La care din tehnologii ar trebui crescute/scăzute investiţiile pentru
ca afacerile firmei să fie prospere?
Dacă s-a răspuns
la întrebările de mai sus, firma va decide dacă va avea o activitate
proprie de “a face C&D” sau de “a cumpăra
C&D” şi, de aici, răspunsul
dacă tehnologia se va dezvolta prin contribuţia cercetării
interne sau va fi achiziţionată din exterior.
Cercetarea-dezvoltarea şi folosirea noilor tehnologii,
adică factorul tehnologic, sunt
elemente cheie în inovare. Încorporarea acestora impune firmei un efort de
organizare pentru adaptarea metodelor sale de producţie, management
şi distribuţie.
“Cercetarea de firmă”, parte esenţială a
procesului de inovare, nu poate fi privită decât sistemic, în
interacţiune cu celelalte activităţi ale firmei şi cu
mediul exterior, obiectivul final fiind asigurarea pentru firmă (şi
indirect pentru industria naţională) a avantajului competitiv pe o piaţă în proces rapid de
globalizare.
Acest sistem, sistemul inovării, cu o
dinamică foarte complexă, cuprinde:
• partenerii firmei
• infrastructura
publică pentru cercetare
• cadrul
reglementărilor legislative şi fiscale
• mediul
concurenţial
• serviciile suport
pentru inovare.
• sistemul
educaţional şi de instruire profesională
Creşterea şi
întărirea capacităţii de inovare a firmei implică
identificarea, pregătirea şi implementarea, într-o manieră coordonată, a
măsurilor rezultate din:
• politica
industrială
• politica de
cercetare-dezvoltare tehnologică
• educaţie
şi instruire profesională
• politica de
impozitare
• politica privind
concurenţa comercială
• politica de
dezvoltare regională
• politica de
susţinere a IMM
• politica mediului
înconjurător.
Activitatea C&D poate interveni în diferite stadii ale
procesului de inovare, fie ca sursă de idei novatoare, fie pentru
rezolvarea unor probleme care pot apare în oricare etapă a acestui proces.
Pe lângă activitatea
C&D, în cadrul procesului de inovare pot fi identificate şi alte activităţi novatoare,
cum sunt:
· ingineria industrială, care include achiziţia şi modificarea de maşini şi
utilaje de producţie, de tehnologii de fabricaţie şi proceduri
de control de calitate, de metode şi norme pentru fabricarea unor produse
noi sau pentru utilizarea unor procedee noi;
· lansarea în fabricaţie şi dezvoltarea producţiei, include modificările aduse
produselor şi procedeelor, testarea produselor, precum şi instruirea
personalului pentru însuşirea noilor tehnologii sau/şi utilizarea
noilor utilaje (maşini);
· achiziţionarea de tehnologie încorporată, include asimilarea de maşini şi
echipamente pentru un proces tehnologic dat, care reprezintă o inovare de
produs sau procedeu;
· achiziţionarea de tehnologie non-încorporată, incluzând cumpărarea de brevete,
invenţii nebrevetate, licenţe, know-how, mărci de fabrică, studii,
modele şi servicii cu un conţinut tehnologic;
· studii de concepţie, care sunt elaborate atât în cadrul fazelor activităţii C&D,
cât şi în cadrul celorlalte activităţi inovatoare (mai sus
prezentate). Ele pot include planuri, desene, specificaţii tehnice şi
de funcţionare necesare pentru conceperea, asimilarea, fabricarea şi
comercializarea noilor produse şi procedee.
· comercializarea noilor produse, cuprinzând testele de piaţă, adaptarea produselor pe pieţe
diferite (fără activităţile speciale privind crearea
reţelelor de distribuţie).
Având în vedere
interdependenţa şi întrepătrunderea dintre activitatea de
C&D, şi în special, componenta de dezvoltare experimentală,
şi alte activităţi cu caracter inovator realizate de
întreprinderi, este dificil de a stabili o linie de demarcaţie foarte
exactă între aceste tipuri de activităţi.
Câteva exemple susţin
această afirmaţie:
· conceperea, construcţia şi
testarea unui prototip, ca model
original, cu calităţi tehnice şi caracteristici de
funcţionare specifice unui nou produs, este considerată activitate C&D; fabricarea mai multor exemplare din acest
prototip, ca urmare a unei cerinţe de ordin comercial sau social, nu mai poate fi inclusă în activitatea
de C&D;
· “seria zero” a unui produs ce urmează a fi fabricat în serie mare, nu poate fi
considerată “prototip” şi, deci, nu poate fi asimilată ca activitate C&D;
· construirea şi utilizarea unei instalaţii-pilot aparţine C&D numai dacă
este utilizată în scopul aprofundării şi verificării unor
studii şi faze C&D; activitatea de producţie în scopuri
comerciale (chiar de serie mică) realizată pe această
instalaţie-pilot nu mai poate fi
considerată C&D;
· activităţile cu caracter tehnic incluse în ingineria industrială sau/şi
în lansarea producţiei nu sunt
considerate ca activitate C&D dacă au ca efect modificări minore ale
echipamentelor şi proceselor asimilate; ele pot fi considerate C&D dacă au ca scop realizarea unui progres în funcţionarea
echipamentelor şi proceselor respective;
· analizele şi încercările curente ale materialelor şi produselor,
lucrările de documentare ştiinţifică şi tehnică,
studiile de fezabilitate, activităţile privind achiziţionarea de
brevete şi licenţe pot fi
incluse în activitatea de C&D numai
dacă sunt direct legate de lucrări şi proiecte C&D;
· un caz special îl reprezintă
realizarea de software, care poate fi considerat ca activitate
C&D numai dacă
urmăreşte un progres ştiinţific şi tehnologic sau
este inclus în lucrări şi
proiecte C&D; lucrările de întreţinere a sistemelor
informatice existente, conversia sau traducerea în alte limbaje de calculator,
adăugarea unor facilităţi de utilizare, adaptarea unor programe
de aplicaţie, elaborarea documentaţiei programelor nu sunt activităţi C&D.
Din cele de mai sus
rezultă că, spre deosebire de celelalte tipuri de
activităţi inovatoare conexe care pot fi realizate de întreprinderi,
în care este utilizat ansamblul de cunoştinţe şi tehnici
cunoscute la un moment dat, prin activitatea
C&D realizată de firmă se obţine fie un element de noutate semnificativ, fie clarificarea unei incertitudini
ştiinţifice sau tehnologice, în probleme a căror soluţie nu este cunoscută sau
evidentă.
National Science
Foundation din SUA a stabilit o regulă fundamentală în scopul
delimitării activităţii C&D de alte activităţi
realizate de întreprinderi:
“Obiectivul
principal al lucrărilor C&D este de a aduce noi
îmbunătăţiri produselor sau proceselor tehnologice. Dacă
produsul sau procesul este stabilizat, activităţile urmărind
lărgirea pieţei, îmbunătăţirea sistemului de
producţie sau control, nu pot fi considerate ca activităţi
C&D”.
În tabelul nr. 2 se
prezintă locul şi importanţa activităţii C&D
şi a altor activităţi novatoare în strategiile de firmă.
Pentru implementarea unei strategii competitive, de mare
utilitate s-au dovedit, în ultima vreme, constituirea alianţelor
strategice, activitatea colaborativă, relaţii cu unităţile
C&D, universităţile şi cu firmele tinere competitive
tehnologic.
Există, în principiu, două variante:
a) Firma
nu investeşte în dezvoltare prin cercetare, dar caută produse
inovative şi face o înţelegere cu proprietarul rezultatelor C&D
pentru a le prelua şi exploata. În acest caz, aproape nu există risc,
pentru că înţelegerile se fac numai asupra prototipurilor verificate;
există numai riscul de piaţă.
Dacă
firma nu are activităţi proprii de C&D, ea trebuie să fie
foarte atentă la evoluţia şi viaţa produsului pe care îl
vinde şi să fie informată asupra progreselor concurenţei.
b) Firma
investeşte în cercetare, fie că îşi dezvoltă compartimentul
propriu, fie că apelează la cercetare externă.
Crearea unui compartiment propriu de C&D apare ca o
decizie dificilă pentru că o asemenea acţiune implică mari
cheltuieli pentru infrastructura ştiinţifică şi se impune
să existe şi “masa critică” (pentru personal).
Avantajul constă în confidenţialitatea rezultatelor obţinute.
Cercetarea pe bază de contract extern are
caracteristic faptul că cercetarea nu poate fi controlată strict, dar
are avantajul că cei care o fac au experienţă şi
beneficiază de dotare.
O strategie bazată pe activitatea C&D trebuie
să prevadă atât ceea ce se poate face în cadrul firmei, cât şi
ceea ce este necesar să se procure din exterior şi are în vedere
diverse alternative organizaţionale
şi strategice:
· C&D proprie;
· C&D colaborativă (cu parteneri
diferiţi);
· licenţe;
· spin-off pentru produse noi;
· capital de risc investit în firme în care
se dezvoltă tehnologii incipiente.
· joint-venture între firme mari şi
firme mici;
· fuziuni şi achiziţii de firme de
interes;
· posibilităţi create
capacităţilor interne antreprenoriale, în cadrul marilor firme.
Aceste alternative organizaţionale necesită un
management foarte atent stabilit, căci altfel nu funcţionează.
În mod cert, strategia şi structura firmei trebuie adaptate în
funcţie de alternativa aleasă şi orice proces inovativ are
nevoie de o structură
organizaţională corespunzătoare pentru ca procesul să
aibă loc.
Fără a insista prea mult în acest cadru
metodologic asupra problematicii transferului tehnologic, vom sublinia numai
câteva idei care evidenţiază rolul lui în stimularea procesului de
inovare şi a “cercetării de firmă” (endogenă
sau exogenă).
Scopul transferului de tehnologie este accelerarea
utilizării rezultatelor cercetării pentru a face tranziţia la inovare şi apoi la comercializare,
pentru a crea valoare adăugată.
Transferul de tehnologie trebuie să fie un proces
interactiv între piaţă şi cei ce elaborează
cunoştinţe.
În prezent, se depun eforturi pentru a stimula
comunitatea ştiinţifică spre transferul de tehnologie către
industrie şi pătrunderea pe piaţă a rezultatelor
cercetării.
Guvernele şi organizaţiile internaţionale
joacă un rol important în stimularea transferului de tehnologie, ca
intermediari pentru parteneri, cadru legislativ, susţinerea
financiară, subvenţii şi difuzarea rezultatelor deosebite.
Este necesară adoptarea unui set de reguli de conduită pentru încurajarea inovării
şi a transferului de tehnologie, în general şi a
“cercetării de firmă” în mod special. Acestea se
referă la concurenţă,
forţă puternică de stimulare a inovării şi mijloc de
combatere a abuzurilor poziţiilor monopoliste. Acordurile de cooperare,
asocierile şi ajutorul guvernamental sunt vitale pentru promovarea
cercetării ştiinţifice, inovării şi diseminării
tehnologice, cu condiţia să nu ducă la îngrădirea
concurenţei. De asemenea, se au în vedere legile şi regulile de protecţie a proprietăţii
intelectuale şi industriale, factori decisivi de stimulare a
capacităţii de inovare.
Dimensiunea etapelor iniţiale a proceselor de
cercetare-dezvoltare (cercetarea de bază şi precompetitivă)
trebuie luată în considerare la elaborarea acordurilor dintre firme,
acorduri ce pot contribui la progresul tehnic şi economic al acestora.
Evaluarea unui acord de cooperare, asociere sau acordarea unui ajutor
guvernamental trebuie să aibă în vedere o multitudine de criterii
şi nu trebuie să se bazeze numai pe conceptul împărţirii
pieţei.
Trebuie făcută o distincţie clară
între ajutorul guvernamental şi măsurile generale de favorizare a
cercetării şi inovării (fără favorizarea unei anumite
firme de sector), ca: impozitele pentru investiţii intangibile aplicabile
la toate tipurile de activităţi economice, scheme de instruire
profesională pentru cercetători şi ingineri etc.; regulile de
acordare trebuie să fie transparente pentru firme şi organismele
guvernamentale însărcinate cu administrarea fondurilor. Trebuie subliniat
că scutirea de impozite pentru investiţia în intangibile (incluzând
cercetarea-dezvoltarea) nu trebuie considerat ajutor guvernamental.
Ajutorul guvernamental trebuie să contribuie la
creşterea competitivităţii industriei naţionale,
fără a distorsiona activitatea comercială.
Acordurile şi asocierile care crează sau
întăresc poziţii dominante, având drept consecinţă
împiedicarea în mod semnificativ a concurenţei sunt interzise.
Protecţia
legală efectivă a activităţii de cercetare-dezvoltare,
a inovării în general, este o cerinţă importantă. Ea
oferă cercetătorilor garanţia obţinerii unui profit corect
generat de rezultatul muncii lor. Diferitele sisteme ce dau protecţie
legală proprietăţii intelectuale şi industriale au, în
afara funcţiei protective, o importanţă economică în
creştere în cucerirea pieţelor de export, combaterea pirateriei
industriale şi evaluarea diferitelor activităţi economice
(exemplu: cumpărarea licenţelor, cumpărarea firmelor etc.).
5. Unele
probleme ale finan˛ării “cercetării de firmă”
şi inovării
Fondurile publice
destinate inovării includ cheltuielile pentru educaţie şi
instruire profesională, asistenţa pentru inovare acordată
IMM-urilor, cheltuielile pentru infrastructură şi pentru anumite
proiecte de cercetare.
De aceea, autofinanţarea,
în sens larg, rămâne sursa principală a “cercetării de
firmă”, care are un grad ridicat de risc în etapele iniţiale
(în special). Atât firmele, cât şi partenerii lor potenţiali din
sistemul financiar (bănci, fonduri de investiţii, firme cu capital
speculativ, burse de valori etc.) trebuie să furnizeze nucleul financiar iniţial
necesar pentru cercetare-dezvoltare şi pentru inovare.
Firmele trebuie să recurgă uneori la finanţare externă, atunci
când dezvoltarea, industrializarea şi comercializarea sunt de interes,
când o creştere apreciabilă a cifrei de afaceri este aşteptată,
sau când se înfiinţează o nouă firmă. Investitorii externi,
de multe ori, oferă şi susţinere managerială şi
facilitează contactele de afaceri.
Imprevizibilitatea rezultatelor cercetării, a
inovării, face ca aranjamentele de finanţare a acestor activităţi
să fie în fruntea dificultăţilor financiare cu care se
confruntă firmele. Iată câteva dintre ele:
• Componenta intangibilă ridică problema
disparităţii în creşterea dintre garanţiile cerute de
investitori pentru proiectele cu un grad ridicat de risc şi capacitatea
firmelor de a stabili garanţii pe baze solide.
EVALUAREA PRELIMINARĂ
A SITUAŢIEI “CERCETĂRII DE
FIRMĂ” ÎN ROMÂNIA
1. Consideraţii generale
Din
motive politice, ideologice şi economice, “cercetarea de
firmă” din România a fost în mare măsură
desfiinţată la mijlocul anilor ‘70.
Încadrarea
activităţii de cercetare-dezvoltare a întreprinderilor în categoria
activităţilor “neproductive” a avut ca efect
desfiinţarea sau reducerea drastică a compartimentelor de
concepţie (cercetare-dezvoltare) din întreprinderile economice.
La
aceasta s-a adăugat organizarea activităţii de C-D în institute
departamentale mari şi foarte mari (iar în anii ‘80, reunirea
acestora în institute centrale C-D) orientate preponderent, mai ales după
1980, spre rezolvarea unor obiective C-D aplicative, de interes direct şi
imediat (pe termen scurt) pentru întreprinderile din domeniu.
Aceste
institute realizau practic întreg ciclul de activitate - de la cercetare
şi experimentare, la aplicare şi asistenţă tehnică
curentă, în trei schimburi, suplinind sau/şi substituind
compartimentele tehnice, atât cât mai rămăseseră, din
întreprinderile economice.
În
contextul mai larg al unei “economii de comandă”,
hipercentralizate, în care motivaţia economică reală a
întreprinderilor era precară (datorită lipsei unei pieţe
concurenţiale), comportamentul acestora a fost grav denaturat, interesul
şi atenţia pentru “funcţia de cercetare” fiind
extrem de reduse.
Mai
mult decât atât, ca o consecinţă firească a situaţiei
prezentate mai sus, conducerile întreprinderilor acceptau cu rezerve, iar
uneori nici nu doreau să aplice rezultatele unor cercetări care
obligau la modificarea unor indicatori de plan, a căror realizare ridica
destule probleme organizatorice, manageriale, de investiţii şi
financiare.
De
aceea, în practica activităţii de conducere a multor întreprinderi
economice, activitatea de cercetare-dezvoltare a fost marginalizată
şi “tolerată”, uneori - mai mult din considerente
propagandistice decât datorită rolului său major în dinamica
pozitivă a întreprinderilor (deşi au existat şi exemple cu o
activitate de cercetare-dezvoltare proprie meritorie, reală, chiar
dacă limitată ca profunzime sau grad de inovare).
După
1989, în condiţiile cunoscute ale tranziţiei, ruptura dintre
“cercetare” şi “întreprindere” s-a adâncit, atât
ca urmare a concepţiei “ostile” susmenţionate, cât
şi datorită presiunilor uriaşe asupra resurselor financiare ale
întreprinderilor economice, provocate de prăbuşirea pieţelor
interne şi externe, de scăderea dramatică a producţiei,
decapitalizarea cronică, blocajul financiar în creştere,
devalorizarea accelerată a leului, revendicările salariale.
La
aceste fenomene şi condiţii negative s-a adăugat absenţa
unor strategii industriale, la nivel de ramuri şi sectoare, a căror
elaborare a întârziat foarte mult, precum şi caracteristicile fazelor
iniţiale ale programului de privatizare, lansat la început în domeniul
comerţului şi serviciilor, dar foarte puţin încurajat în
sectoarele de producţie de bunuri (de investiţii, de lungă
folosinţă sau de consum); după unele progrese lente în perioada
1991-1995, accelerarea acestui proces a avut loc în 1996 când cca. 4.000 de
întreprinderi proprietate de stat au fost supuse privatizării de masă.
În aceste condiţii, mai ales în
primii 3-4 ani de după 1989, firmele de stat sau private au adoptat o
strategie de supravieţuire pe termen scurt, în care activitatea de
cercetare-dezvoltare, ca investiţie pe termen mediu şi lung, era
foarte greu acceptată şi susţinută. În cel mai bun caz,
unele întreprinderi cu rezultate economice acceptabile sau cu
posibilităţi de export, au fost dispuse să aplice rezultatele
cercetărilor efectuate de unităţile C&D, finanţate în
cadrul Programului Naţional de Cercetare-Dezvoltare.
Se poate afirma că, în prezent, cu
unele excepţii care confirmă regula, economia românească de la
sfârşitul secolului 20, aflată în apropierea termenelor de aplicare a
prevederilor acordului de asociere la UE şi pentru începerea negocierilor
de integrare în UE, este practic
lipsită de acest nivel principal al activităţii C-D care este
“cercetarea de firmă”, componentă esenţială
a procesului de inovare, competiţie şi dezvoltare în societatea
modernă.
În conformitate cu datele cunoscute în prezent,
numărul agenţilor economici cu capital majoritar de stat este de cca.
7.000 de întreprinderi, din care cca. 4.000 sunt incluse pe lista “marii
privatizări”, iar cca. 2.200 activează în industrie. La acestea
se adaugă numărul în creştere al IMM cu obiect principal de
activitate producţia de bunuri şi servicii în diverse ramuri de
activitate.
Având în vedere aceste dimensiuni şi
probleme ale sectorului “întreprinderi” din România,
considerăm necesar ca, în această primă fază a
lucrării, cercetarea să se
concentreze pe analiza întreprinderilor industriale şi, în mod
particular, pe cele din sectoarele
industriei prelucrătoare ca principală producătoare şi
consumatoare de progres tehnic, cu o pondere importantă în structura
şi dinamica producţiei industriale, precum şi în ceea ce
priveşte rolul pe care trebuie să-l acorde activităţii de
C&D.
Câteva date statistice obţinute prin
prelucrarea datelor din [30] sunt ilustrative în susţinerea acestei
opţiuni:
TABEL 3
Ponderea industriei în
Produsul Intern Brut
- mild. lei
-
|
|
1992
|
1993
|
1994
|
|
PIB - Total
|
6029,2
|
20051,0
|
49794,8
|
|
din care
|
|
|
|
|
industrie
|
2311,0
|
6487,9
|
16090,9
|
|
%
|
38,3
|
32,4
|
32,3
|
|
indicii
PIB %
1990
= 100
|
79,5
|
80,6
|
83,8
|
TABEL 4
Dinamica producţiei
industriale*
(1990 = 100)
%
|
|
1992
|
1993
|
1994
|
1995
|
|
TOTAL
|
60,3
|
61,1
|
63,1
|
69,0
|
|
- extractivă
|
81,0
|
79,9
|
81,3
|
80,8
|
|
- prelucrătoare
|
57,9
|
58,3
|
60,5
|
67,8
|
|
- energie electrică, termică, gaze, apă
|
84,1
|
89,9
|
89,8
|
92,8
|
* date operative
Procesul de inovare
îşi are originea în obiectivele întreprinderii şi este favorizat sau
stânjenit de diferiţi factori. Stabilirea motivelor pentru care o
întreprindere este preocupată şi implicată într-o activitate
inovativă se poate face în două moduri:
· În funcţie de obiectivele tehnologice
ale întreprinderii
- Inovarea de produs
- Extinderea gamei de produse
- Inovarea de proces
- Perfecţionarea flexibilităţii producţiei
· În funcţie de obiectivele economice
ale întreprinderii (de ordin general):
- Deschiderea de noi pieţe
- Menţinerea proporţiei de pieţe cucerite.
- Costuri scăzute ale producţiei prin:
· reducerea proporţiei salariilor în
costul producţiei;
· reducerea consumului de materiale;
· reducerea energiei consumate;
· reducerea costurilor de proiectare;
· reducerea ratei rebuturilor.
Urmărirea
obiectivelor se face asupra realizărilor din ultimii trei ani, ţinând
seama şi de aspectele:
a) obiectiv important/neimportant;
b) evaluarea şi întocmirea unei liste cu
obiective ordonate după importanţa lor.
2. Metodologia
de analiză pentru studiile de caz
Pornind de la
constatările şi obiectivele de analiză prezentate mai sus, a
fost elaborat un set de informaţii şi date principale, sistematizate
şi structurate în 7 grupe de probleme de interes major pentru evaluarea
situaţiei şi perspectivelor “cercetării de
firmă” într-o întreprindere.
1. Date generale
privind întreprinderea
·
Identificarea
întreprinderii
·
Informaţii
globale asupra întreprinderii
2. Organizarea
Şi PROBLEMELE geneRaLE
ALE activităţii C&D
· Forma de organizare
· Importanţa factorilor de organizare
· Rolul decizional al nivelelor ierarhice
· Importanţa documentării şi
informatizării
· Importanţa acordată de
conducerea întreprinderii activităţii de C&D
· Eficacitatea mijloacelor de organizare în
activitatea C&D
· Obstacole care blochează activitatea
de inovare a întreprinderii
· Criterii de evaluare a
eficacităţii activităţii de C&D
· Modul de luare a deciziilor
· Importanţa unor obiective în
activitatea de C&D
· Factori determinanţi ai inovării
· Modul de gestiune în problemele
personalului de specialitate din C&D
· Implicarea conducerii întreprinderii în
problemele activităţii C&D
· Internaţionalizarea unor activităţi
din întreprindere
· Modul de protecţie a
activităţii de C&D
· Obstacole în calea imitării
produselor întreprinderii de către concurenţi
· Constatări ale contrafacerii şi
de “spionaj” industrial
· Organizarea protecţiei
proprietăţii industriale
· Deficienţe ale protecţiei prin
brevetare
· Schimbări organizatorice legate de
activitatea de C&D
· Motivaţii şi obiective ale
schimbărilor organizatorice în întreprindere, legate de C&D
· Caracteristicile modului de producţie
· Computerizarea activităţilor
întreprinderii
3. CapacitATEA de
cercetare-dezvoltare
·
Resurse
umane pentru domeniul C&D
- Numărul
şi structura personalului ocupat în activitatea de C&D
- Modul
de recrutare a personalului C&D
- Transferări
de personal pentru C&D din întreprindere
- Recompense
acordate personalului de C&D
- Atitudini
şi acţiuni ale conducerii privind personalul cu studii superioare din
C&D
- Comparaţie
privind resursele umane din C&D faţă de concurenţi
·
Resurse
tehnologice de C&D
- Surse
directe pentru activitatea de C&D
- Surse
de informare pentru activitatea de C&D
- Factori
care frânează utilizarea surselor externe de C&D
- Factori
care pledează pentru surse externe de C&D
- Nivelul
de importanţă al unor ţări ca sursă externă de
C&D
·
Dotarea
în domeniul C&D
·
Buget
pentru C&D
- Cheltuieli
pentru C&D
- Procentajul
din cifra de afaceri pentru C&D
- Cheltuieli
globale de C&D efectuate în 1995
- Surse
de finanţare a activităţii de C&D
- Criterii
de evaluare pentru alocarea bugetelor de C&D
- Fonduri
alocate şi cheltuieli efectuate pentru înnoirea produselor şi
tehnologiilor în anul 1995
4. PARTENERI ÎN
ACTIVITATEA de c&d
·
Parteneri
interni pentru activitatea de C&D
- Relaţii
între C&D şi alte structuri funcţionale
- Mijloace
pentru întărirea relaţiilor între C&D şi alte structuri
funcţionale ale întreprinderii
·
Parteneri
externi pentru activitatea de C&D
- Importanţa
relaţiilor externe de C&D
5. Realizări Şi
performanţe în domeniul
C&D
·
Procentajul,
din cifra de afaceri, datorat produselor noi
·
Realizări
în domeniul proprietăţii intelectuale
·
Realizări
de produse noi şi ameliorate în ultimii 3 ani
·
Realizări
de tehnologii noi în ultimii 3 ani
·
Inovare
de condiţionare
·
Situaţia
faţă de concurenţi
6. Strategie tehnologică Şi
perspective în domeniul
C&D
·
Evoluţia
previzibilă a C&D în următorii 3 ani
·
Importanţa
care se va acorda în întreprindere activităţii de C&D în
următorii 3 ani
·
Prevederi
pentru aplicarea inovării în domeniul produselor
·
Prevederi
pentru introducerea inovării în domeniul proceselor tehnologice
·
Importanţa
sistemului de informare
·
Importanţa
tehnologiei
·
Obstacole
în folosirea strategiei tehnologice
·
Relaţii
între C&D şi celelalte structuri funcţionale în viitor
·
Competitivitate
7. PROBLEMELE MAJORE
ALE ÎNTREPRINDERII
*
Aceste date şi
informaţii au fost organizate sub forma unui chestionar (prezentat în anexa 1), care conţine variantele de răspunsuri capabile
să diferenţieze situaţia “cercetării de
firmă” şi a procesului de inovare în întreprinderile analizate.
Complexitatea şi
dimensiunile domeniului cercetat (întreprinderi din România) din punct de
vedere cantitativ şi structural, impune elaborarea şi aplicarea unor criterii metodologice de selectare a
întreprinderilor şi stabilirea unor variante
de realizare a studiilor de caz. În selectarea întreprinderilor pot fi
avute în vedere mai multe criterii simple sau combinate:
· mărimea întreprinderi în funcţie
de numărul de personal;
· tipul de activitate principală
(producţie de serie, industrie de transformare);
· tipul de produse (bunuri de consum, bunuri
de investiţie, etc.);
· intensitatea activităţii de
C&D (cheltuieli cu C&D raportate la cifra de afaceri a întreprinderii
sub 1%, între 1-4%, peste 4%);
· nivelul exporturilor întreprinderii.
La acestea pot fi
adăugate şi constatările evidenţiate
de cercetarea statistică preliminară, prezentată în cap. IV,
precum şi priorităţile
strategiilor industriale şi de C&D elaborate de ministerele
respective.
De aceea, pentru studiile
de caz, având în vedere obiectivele, în primul rând, metodologice, ale
acestora, considerăm că, în alegerea întreprinderilor, pot fi
utilizate şi aplicate următoarele criterii:
· ramura economică: industria
· sectorul/activitatea:
electronica/electrotehnica/metalurgia (producţia de oţeluri de
calitate superioară)
· mărimea întreprinderii: mare.
Abordarea problematicii
specifice IMM-urilor se va face în etapele de cercetare din anii următori.
Stabilirea
întreprinderilor care vor face obiectul studiilor de caz, precum şi pentru
întreprinderile care vor fi analizate în etapele următoarele ale
cercetării, se va face împreună cu MCT.
În
încheierea acestui capitol vom sublinia că metodologia de lucru şi
chestionarul sunt pentru uzul fazelor următoare ale prezentei
cercetări; ele vor fi
îmbunătăţite succesiv în etapele de realizare a studiilor de
caz şi nu au ca obiectiv, cel
puţin în acest stadiu al cercetării, anchete sau raportări
statistice, caracterizate prin alte modalităţi de realizare.
1. Date generale privind
întreprinderea
1.1. Identificarea întreprinderii
· Firma întreprinderii: .................................................................................................................
· Sigla: ......................................................................................................................................
· Adresa şi codul poştal: ............................................................................................................
· Filiale: .....................................................................................................................................
Persoana calificată
pentru precizări asupra răspunsurilor date:
Dna,
Dl. ................................ Serviciul: ..........................................................................
Telefon:.................................................
1.2. Informaţii globale asupra întreprinderii
· Codul activităţii
· Efectiv total de salariaţi la data de
31.12.1995: ........................................................................
· Cifra de afaceri fără impozit:
-.. total: .................................................................. mil. lei
-.. la export:.............................................................
mii $
· Dotare specifică: .....................................................................................................................
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
· Dotare cu tehnică de calcul: .....................................................................................................
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
· Domeniul de activitate: ............................................................................................................
· Forma de proprietate: .............................................................................................................
· Forma juridică: .......................................................................................................................
Înapoi
