Studiul de ansamblu : Finanţarea cercetării tehnologice

(1993)

CUPRINS

1. Finanţare directă de către stat cercetării tehnologice. 2

2. Sprijinirea financiară indirectă de către stat a cercetării tehnologice. 18

2.1. Facilităţi financiare pentru activitatea de cercetare. 18

2.2.   Promovarea  unor  stimulente  financiare  pentru   ca. 26

agenţii economici să apeleze la activitatea de cercetare. 26

3. Alte surse de venituri pentru unităţile de cercetare. 30

3.1. Servicii ştiinţifice. 30

3.2. “Microproducţia” 33

3.3. Probleme comune ale stimulării veniturilor 39

4. Costurile unităţilor de cercetare. 40

5. Finanţarea valorificării rezultatelor cercetării şi a transferului de tehnologie. 48

6. Implicaţii financiare ale privatizării în cercetare. 51

Notă. Această lucrare s-a derulat prin angajarea directă, individuală, a autorilor, de către Banca Mondială, dar a fost coordonată şi realizată prin şi de către SCIENTCONSULT. Fiecare dintre capitole a format obiectul unui “studiu tehnic” aparte.

Studiul “Finanţarea cercetării tehnolgice” a fost parte a studiului “Finanţarea învăţământului superior şi a cercetării ştiinţifice”, din cadrul programului “Reforma învăţământului superior şi a cercetării ştiinţifice”, finanţat printr-un grant al guvernului japonez., prin Banca Mondială.

Au lucrat la acest studiu şi la studiile tehnice componente (în ordine alfabetică):

Ing. Ion Crişan, Ing. Ana Duma, Dr. ing. Mario Duma, ing. Radu Enescu, Ing. Vergil Goian, Dr. ing. Ioan Sandu Lazăr, Dr. Ştefan Alexandru Olariu, Ec. Elena Patoni, Ing. Mircea Popescu, Dr. ing. Ovidiu Popescu, Ec. Ecaterina Domniţa Roşu, Ec. Steliana Sandu, Ec. Niculae Stancu, Dr. ing. Ion Stănciulescu, Dr. ing. Marcel Stere, Ec. Adrian Toia, Ec. Valentin Ţâmpu, Dr. ing. Ulrich Wiener

1. Finanţare directă de către stat cercetării tehnologice

Cercetarea din institutele Academiei Române este  finanţată

de  la  buget, institutele având regimul de  instituţii  publice

finanţare  instituţională).  Cercetarea  din  institutele   de

cercetare tehnologică este finanţată exclusiv prin contracte, în

mică  măsură  de  la buget şi în principal  din  fondul  special

pentru  cercetare-dezvoltare, ce "se constituie din  contribuţia

agenţilor economici, indiferent de forma de organizare şi tipul

lege  de  plata  impozitului pe profit, în cotă  de  1%  aplicată

asupra  încasărilor  realizate din  activitatea  industrială,  de

construcţii-montaj, agricolă, silvică, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism şi prestări servicii..."

"Din  fondul special pentru cercetare-dezvoltare se  asigură

finanţarea   programelor  naţionale  de   cercetare-dezvoltare,

inclusiv  cercetarea  fundamentală din domeniul tehnic,  a  altor

teme  de  interes  major pentru economie,  de  prospecţiuni  şi

lucrări  geologice de cercetare pentru descoperiri  de  zăcăminte

noi, subvenţionarea literaturii tehnice, ştiinţifice, activităţii de informare-documentare şi acţiuni de promovare a rezultatelor cercetării româneşti, precum şi cheltuieli de  capital.

Cu  excepţia  institutelor de învăţământ superior,  nu  se  vor

finanţa din fondul special pentru cercetare-dezvoltare  cercetările  efectuate  în  instituţiile susţinute de  la  bugetul  de stat." (Legea nr. 21 din 6 mai 1993, art. 24.)

"Programele naţionale de cercetare-dezvoltare" se aprobă de

către    Colegiul   consultativ   pentru    cercetare-dezvoltare;

atribuţiile  şi  componenţa Colegiului consultativ  se  aprobă

prin  hotărâre  a Guvernului (H.G. nr. 66/1991,  completată  şi

modificată prin H.G. nr. 226/1993).

Dimensiunile  fondurilor. In conformitate cu Ordonanţa  nr.
8/1993 a Guvernului României, cu privire la rectificarea  bugetului   de  stat  pe  anul  1993,  cheltuielile  pentru   cercetare ştiinţifică  sunt  de  aproximativ 19.765 mil.  lei,  din  care 18.596 mil. lei cheltuieli curente şi 1.169 mil. lei  cheltuieli de capital. Bugetul fondului special pentru  cercetare-dezvoltare prevede cheltuieli de 221.175 mil. lei, din care 204.455 mil. lei cheltuieli curente şi 16.720 mil. lei cheltuieli de capital.

In termeni procentuali, faţă de total cheltuieli ale  bugetului  de  stat al României, rectificat la  3.969.270  mil.  lei,

(exclusiv  fondurile speciale), cheltuielile pentru cercetare  se

prezintă astfel:

%

Buget 0,50

din care:

cheltuieli curente 0,47

cheltuieli de capital 0,03

Bugetul special 5,57

din care:

cheltuieli curente 5,15

cheltuieli de capital 0,42

Raportate  la  produsul intern brut,  totalul  cheltuielilor

pentru cercetare-dezvoltare (exclusiv cheltuielile de  cercetare-

dezvoltare  finanţate din fondurile proprii ale agenţilor  economici, pentru care nu se dispune de date statistice de  sinteză)

au reprezentat:

1991 0,62

1992 0,91

Există  puţine elemente pentru a considera că cifra de 1  %

din încasările agenţilor economici reprezintă un nivel optim al

contribuţiei  pentru  fondul  special  pentru  C&D.  In   aceste

condiţii,  este  preferabilă soluţia inerţială  -  menţinerea

procentului de 1 %, deşi unii autori preconizează mărirea lui la

2-3%,  fie  şi  eşalonat pe mai mulţi ani  (câte  0,2%  pe  an

creştere, deci - 1,2% în 1994).

O astfel de propunere se bazează pe faptul că procentul  din

PIB pentru C&D, în ţări de referinţă, variază în plaja 0,8 -  3

%  . Autorii studiului nu au putut stabili o relaţie  matematică

între  PIB  şi suma încasărilor  agenţilor  economici.  Cifrele

privind  încasările de referinţă ale agenţilor  economici  sunt

poluate  de  blocajul financiar, de indisciplina  financiară,  de

evaziunea  fiscală  etc.,  iar eventuale  calcule  sunt  dificile

datorită  modificărilor apărute pe parcurs în problemele  accize

lor, trecerii de la ICM la TVA, subvenţiilor ş.a. De  asemenea,

în  evidenţele financiare actuale nu apar  cheltuielile  proprii

pentru  C&D  ale agenţilor economici (probabil,  deocamdată,  de

dimensiune redusă, cu excepţia unor regii autonome),  cheltuieli

care sunt reflectate în statisticile internaţionale.

S-a  pus întrebarea dacă nivelul de 1% este  oportun  pentru

toţi  agenţii  economici, răspunsul fiind, pentru  actuala  perioadă,  afirmativ. Treptat, se vor putea face diferenţieri,  în

funcţie: a) de profit, de cifra de afaceri (cu favorizare întreprinderilor mici şi mijlocii), b) de profilul tehnologic.

Intr-adevăr, nevoia de C&D este mai mare în domeniile tehnologice   - industrie,  agricultură,  infrastructuri  etc.,   dar

situaţia  lor  financiară  actuală  este  dificilă.   Comerţul,

băncile,  alte servicii, au nevoie mai puţină de C&D,  dar  sunt

principala  sursă de profit din sfera agenţilor economici.  Procentul  egal actual asigură o anumită  redistribuire,  cu  efect

economic structural benefic.

Comerţul,  alţi agenţi economici, vehiculează produse  în

care este încorporat nivel tehnic şi calitate, deci - depind  de

starea economiei; impactul C&D este indirect, dar nu indiferent.

Problema  constituirii şi a existenţei unui fond  special,

cu  prelevare  obligatorie  de la  agenţii  economici,  este  în

relaţie  cu situaţia de ansamblu a economiei – şi, în  special,  a

ramurilor  /  activităţilor  ce ar trebui  să  reprezinte,  prin

specificul   lor,   beneficiarii   (clienţii)   principali    ai

activităţii de cercetare-dezvoltare. In condiţiile existente în

economia României în perioada actuală de tranziţie,  majoritatea

agenţilor  economici sunt în situaţia de a duce o  politică  de

supravieţuire, în cadrul căreia sacrifică orice cheltuieli  care

nu  sunt impuse de necesităţi imediate, iar prioritatea  de  cel
mai  înalt  grad  revine plăţii  drepturilor  salariale.  Dintre

agenţii  economici  care reuşesc să se preocupe  de  realizarea

unor noutăţi tehnice şi de asigurarea calităţii produselor,  o

mare  parte  realizează  acest scop prin  import  de  tehnologie,

datorită unei serii de alţi factori: corelaţia dintre  importul

de tehnologie, pe de o parte, şi investiţia de capital  străin,

precum  şi posibilitatea de acces la pieţe străine, pe de  altă

parte.  Totodată, este de avut în vedere rapiditatea cu  care  se

poate prelua şi aplica o tehnologie importată, precum şi riscul

mai  scăzut  pe  care îl presupune, comparativ  cu  o  tehnologie

realizată la comandă, de către cercetarea-dezvoltarea autohtonă.

De  asemenea,  o serie de factori care, în general  pe  plan

mondial,  determină interesul agenţilor economici pentru  cercetare-dezvoltare, pentru moment nu acţionează (sau acţionează în

măsură  redusă şi incipientă) în România: piaţa  concurenţială

şi  reprimarea  monopolului  comercial,  reglementările  privind

protecţia  mediului  înconjurător, răspunderea  juridică  pentru

daune comerciale etc.

In  condiţiile  menţionate, a existat  (şi  încă  există)

riscul atrofierii grave a potenţialului naţional de  cercetare,

cu consecinţele negative corespunzătoare pentru viitorul economiei  şi  societăţii României. De  aceea,  instituirea  fondului

special  a  reprezentat (şi mai reprezintă încă) o  soluţie  de

prezervare a potenţialului de cercetare existent.

Existenţa  unor fonduri speciale, constituite prin  contribuţii  speciale, are tradiţie în economia românească  (inclusiv

dinainte de perioada economiei planificate centralizat).

Progresul tehnic şi economic al agenţilor economici,  calitatea  şi  nivelul tehnic al produselor  şi  tehnologiilor  româneşti,   care   ar  trebui  să  beneficieze   de   rezultatele activităţii proprii de C&D, reprezintă priorităţi naţionale.

C&D  este în relaţie specială cu activitatea  economică  şi

necesită o susţinere specială din partea acesteia.

Constituirea unor fonduri speciale pentru C&D este uzuală  pe

plan mondial:

a)  la nivelul companiilor industriale (şi  de  alte

profiluri)  -  iar  statul român  este,  deocamdată,  principalul

acţionar  din  economia  României,

b) la nivelul unor bugete naţionale.

Şi  în alte ţări, chiar în condiţii  economice  "normale"
(nu numai în condiţii de criză, tranziţie şi restructurare, ca

în  România), statul alocă resurse financiare importante,  de  la

buget,  pentru activitatea de cercetare-dezvoltare:  pentru  programe de perspectivă şi de interes naţional, inclusiv  apărare,

ecologie,  energie, transporturi, sănătate,  pentru  sprijinirea

agriculturii, a întreprinderilor mici şi mijlocii ş.a.m.d.

In  condiţiile actuale de penurie financiară în România  şi

în  cadrul  actualei politici financiare,  bugetul  naţional  nu

poate  aloca resursele de dimensiunea necesară finanţării C&D  -

şi aşa s-a ajuns la soluţia fondului special.

O serie de programe / probleme de cercetare sunt de  interes

general,  pentru ansamblul agenţilor economici sau pentru  sfere

largi de agenţi economici, fiind practic dificilă sau imposibilă

realizarea  lor pe bază de contracte directe între cercetare  şi

agenţii economici respectivi.

Este însă necesar să fie constatată apariţia şi  accentuarea treptată a unor “puncte slabe” ale sistemului.

Agenţii economici percep contribuţia la fondul special  ca

pe  un impozit suplimentar, fără să cunoască şi fără să  resimtă

rezultatele  efortului  financiar pe care îl  fac.  (Dar  trebuie

precizat că, pentru orice agent economic plătitor al  impozitului

pe  profit, efortul financiar nu este de 1%, ci numai  de  0,55%,

deoarece  impozitul  pe profit este de 45%, iar  contribuţia  la

fondul  special  este considerată cheltuială care  se  scade  din

profitul impozabil.)

Din fondul special se finanţează, în principal,  elaborarea

cercetărilor,  a  soluţiilor tehnice,  dar  agenţii  economici,

chiar  dacă ar fi interesaţi în aplicarea acestor  soluţii,  nu

dispun  de  resursele financiare  necesare  pentru  implementarea

rezultatelor cercetării în producţie.

Nivelul  insuficient şi gradul de incertitudine cu care  se

colectează  fondul special, combinat cu tendinţa unităţilor  de

cercetare  de  a  acoperi cu  finanţare  structurile  existente,

conduce  la  subfinanţarea lucrărilor, la efectuarea  în  măsură

insuficientă  a  unor cheltuieli pentru  dotarea  laboratoarelor,

pentru  realizarea de prototipuri şi  instalaţii  experimentale

etc., astfel încât se subminează modernizarea suportului material
al cercetării. După cum se va menţiona mai detaliat în capitolul

corespunzător al studiului de faţă, în ansamblu, analiza  costurilor  în unităţile de cercetare arată o tendinţă de scădere  a

ponderii cheltuielilor materiale în favoarea cheltuielilor pentru

salarii; de asemenea, un nivel foarte scăzut al cheltuielilor  de

investiţii  şi al celor pentru perfecţionarea  profesională  a

personalului.

Insăşi tematica de cercetare denotă o diminuare a  ponderii

temelor  cu  finalitate tehnică materială în  favoarea  ponderii

studiilor cu caracter teoretic sau general.

Cercetarea este marginalizată în sfera contactelor cu tehnologiile avansate, importate-direct de către clienţii potenţiali

ai  cercetării,  aceasta  pierzând o serie  de  oportunităţi  de

implicare, de informare, de dotare etc.

Finanţarea excesivă din fonduri de stat poate fi calificată

ca reprezentând un factor distorsionant, generator de pasivitate,

inhibitor de activitate promoţională, atât în sfera  cercetării,

cât şi în cea a beneficiarilor ei.

In toate aceste condiţii, se pune din ce în ce mai acut sub

semnul întrebării însăşi atingerea scopului declarat şi urmărit

la  constituirea  fondului  special:  prezervarea  potenţialului

naţional  de  cercetare.  Intr-adevăr,  vitalitatea  cercetării,

profesionalismul  cercetătorilor, moralul acestora -  se  menţin-

(pentru  categorii largi de sfere de cercetare-dezvoltare)  numai

în condiţiile confruntării cu practica, ale aplicării rezultatelor, ale dialogului sistematic cu beneficiarii, ale  competiţiei

pe  piaţa tehnologiilor, sub presiunea imperativelor  obţinerii

eficienţei economice, a factorului timp-ş.a.m.d. Acestea  sunt

importante   atât   pentru   acumularea   de   cunoştinţe   şi

experienţă,   cât  şi  pentru  climatul   profesional,   pentru

selecţia   şi  promovarea  valorilor  în  cercetare.  Or,   în

condiţiile unei activităţi de cercetare care se confruntă  prea

puţin  cu  practica  finalizării şi  a  aplicării  rezultatelor

obţinute, inevitabil apare şi, treptat, se accentuează  pericolul deprecierii calitative – tehnico-ştiinţifice şi  deontologice.

De aceea, perfecţionarea sistemului existent de  finanţare

a  cercetării-dezvoltării  prin  fondul  special,  în   direcţia

creşterii  gradului de valorificare a rezultatelor, a  atenuării

izolării care se adânceşte între cercetare şi producţie,  este

vitală pentru însăşi raţiunea de a exista a fondului special.

O  altă problemă, controversată în mediile financiare,  este

dacă  fondul special să fie distinct, sau să fie  administrat  în

cadrul  bugetului de stat. Răspunsul care se impune: fondul  special  să fie administrat distinct, şi nu în cadrul bugetului  de

stat.

Motivare:  C&D,  prin caracterul său de  noutate  şi  risc,

necesită  organisme  de administrare specializate,  fiind  puţin

compatibilă cu rigorile financiar-contabile uzuale.

C&D,  prin caracterul său creativ şi totodată de  materializare,  necesită  un sistem de administrare  operativ,  o  anumită

autonomie ştiinţifică şi operaţională la nivelul şefilor  de

proiecte, pentru a câştiga timp, pentru a asigura  continuitatea

şi finalizarea proiectelor. Odată lansat, un proiect trebuie  să

trecă din fază în fază (la nivel multianual) cu maximă operativi_

tate,  să nu fie nevoit să reintre mereu în şirul de  aşteptare

al  acordării  alocaţiilor bugetare generale  (fără  a  exclude,

desigur,  sistarea deliberată a lucrărilor, atunci când  se  constată  pe  parcurs  că premisele avute în  vedere  la  aprobarea

iniţială  a finanţării nu se adeveresc).  Experienţa  negativă

şi  eficienţa  scăzută a unor agenţii guvernamentale  care  se

găsesc în regimul finanţării prin sistemul alocaţiilor bugetare

generale (de exemplu Agenţia Română pentru Conservarea Energiei)

este  un  argument suplimentar pentru administrarea  distinctă  a

fondurilor speciale pentru C&D.

Gestionarea   fondurilor  pentru  cercetare-dezvoltarea   în

cadrul  general  al fondurilor bugetare ar mări  distanţa  între

cercetare şi practică, ar încetini ritmul de realizare a  cerce_

trilor  şi  de valorificare a acestora. Prin caracterul  sau  de

noutate, de risc, de imprevizibil, de eficienţă în  perspectivă,

cercetarea  este puţin compatibilă cu organismele şi  uzanţele

financiare  care, în orice ţară, se bazează pe reguli  clare  de

aprobare a cheltuirii fondurilor şi de control scris al  acestei

cheltuiri, pînă la ultimul detaliu; pe încadrarea - de la  aprobare  la  oportunitate / utilitate -  în  limitele  exerciţiului

finanicar curent etc. Este clar că există elemente de  incompatibilitate  organică şi că administrarea fondurilor pentru  cercetare în cadrul şi în sistemul finanţelor publice ar fi  paralizantă pentru cercetare.

Indisolubil legată de problema viabilităţii şi utilităţii

fondului special este problema sistemului de alocare a resurselor

financiare constituite prin fondul special.

Primul  aspect  care se pune, în acest sens, este  cel  dacă

finanţarea din fondul special are caracter "instituţional"  sau

de  finanţare pe programe. Trebuie precizat că, în limba  română

şi  în  situaţia economică actuală,  termenul  "instituţional"

poate   fi  înteles  în  două  moduri:  finanţare   în   regimul

"instituţiilor  publice"  în conformitate cu  Legea  Finanţelor

Publice  -  si nu acest sens este  avut  în  vedere  aici,  sau

finanţare  dimensionată  şi orientată astfel încât  să  acopere

cheltuielile  unor  organizaţii instituţionale  -  institute  -

existente,  cu  nevoile  de fonduri ce  decurg  din  profilurile,

specialităţile,  structurile lor profesionale date;  acesta din

urmă este sensul în care termenul "instituţional" este  utilizat

în prezentul studiu.

Formal,  nu  a  existat  (înainte de  1989)  şi  nu  există

finanţare  instituţională, ci numai finanţare pe programe  şi

pe teme. In realitate, actualele programe au preponderent  caracter de "coş", de "umbrelă" (ceea ce se vede chiar din  denumirea

lor); eforturile Ministerului Cercetării şi Tehnologiei de a  le

imprima  un caracter orientat, concret şi delimitat se  află  la

început  şi  întâmpină  o anumită rezistenţă  chiar  în  mediul

cercetării;  aceasta presează tacit în direcţia unei  finanţări

care,  sub  aparenţa şi sub forma (mergând până  la  un  simplu

formalism) a finanţării prin contracte pe programe şi teme,  se

doreşte,  de  către  mulţi factori implicaţi, şi  este  -  în

realitate, în mare măsură - instituţională.

Progrese   esenţiale  în  utilizarea  fondului   special   sunt

condiţionate de îmbunătăţirea caracterului concret şi orientat

al programelor de C&D.

De  asemenea,  problema este legată de actuala  structură  a

Colegiului  Consultativ, format în principal  din  reprezentanţi

(directori, persoane cu alte funcţii manageriale) ai unităţilor

de  C&D, adică, de fapt - ai solicitanţilor  instituţionali  de fonduri.  Atribuirea fondurilor ar trebui să se facă, în  principal, de către organisme independente, formate din persoane  neinteresate în obţinerea fondurilor pe care le atribuie-(ceea ce ar trebui să reprezinte "separarea puterilor" şi în acest domeniu).

Deci - fie Colegiul Consultativ să fie format numai din specialişti  neutri, liberi de responsabilităţi manageriale şi  economico-financiare  în sfera pentru care Colegiul atribuie  fondurile,  fie  atribuirea fondurilor de cercetare să fie  făcută  de alte  organisme, inexistente în prezent în România ("Consilii  de cercetare", cum există în alte ţări).

Acest punct de vedere nu este agreat de unii

specialisti, care consideră actualul Colegiu Consultativ ca fiind suficient de neutru, inclusiv prin prezenţa, în subcomisiile Colegiului, a unor directori din departamentele de ramură.

De remarcat, de asemenea, că, pentru cercetările de  interes

general,  alocarea  fondurilor se realizează, începând  din  anul

1993,  de către o comisie de avizare independentă,  formată  din

factori de răspundere din Ministerul Cercetării şi Tehnologiei.

Ca  urmare,  la nivelul  prezentului  studiu,  concepţiile,

politicile,  opţiunile contradictorii privind problematica  gestionării fondurilor pentru finanţarea cercetării sunt prezentate

ca  atare nu numai din considerente de imparţialitate  şi  neutralitate,  ci pentru că, efectiv, nu există  variantă  perfectă,

fiecare variantă prezintă avantaje şi dezavantaje complementare.

De aceea:

- nici una dintre variante nu trebuie să fie  absolutizată,

ca fiind unica şi totala soluţionare a tuturor  dificultăţilor

din domeniu;

-  este oportun să se tindă spre o diversitate de  soluţii,

care să permită confruntarea practică a diferitelor doctrine,  să

evite  exacerbarea  dezavantajelor unor soluţii unice,  să  lase

poarta deschisă unor alternative.

In  această  idee, diversitatea categoriilor de  probleme  a

căror soluţionare revine cercetării româneşti ar putea justifica o abordare şi alocare diferenţiată a problematicii  fondurilor centralizate de finanţare a cercetării.

Astfel, fondul special ar putea să fie grupat (divizat)  în

câteva secţiuni (fonduri, subfonduri), făcute publice şi  având

proceduri de alocare şi circuite decizionale diferenţiate:

a  - fond pentru cercetări de interes general şi  naţional

(ecologie,  sănătate,  apărare, meteorologie,  metrologie  etc.),

pentru  care să se ştie că plătitorii nu au de aşteptat  rezultate directe şi nu au de participat la decizii;

b  - fond pentru cercetări de interes comun unor  grupe  sau

clase  largi  de agenţi economici (ramuri, subramuri,  sau  alte

categorii);

c - fond ce se distribuie, pe bază de concurs al  agenţilor

economici interesaţi, pentru a sprijini (parţial, de exemplu  -

până la 50%) realizarea unor cercetări de interes direct (care le

depăşesc posibilităţile financiare proprii);

d  -  fond pentru sprijinirea, pe bază de  concurs,  a  unor

iniţiative ale cercetătorilor, invenţii etc. (grant-uri);

e  -  fond pentru capital germinativ  (de  sămânţă)  pentru

întreprinderi inovative, incubatoare, parcuri tehnologice etc.;

f - fond pentru transfer de tehnologie şi difuzarea  rezultatelor  unor cercetări (acesta ar putea constitui un  fond  distinct,  sau  ar putea fi asigurat, de la caz la  caz,  în  cadrul fondurilor din categoriile precedente);

g  -  fond  pentru garantarea unor  credite  contractate  de

agenţi  economici  (de stat şi privaţi) pentru  efectuarea  de

lucrări de C&D, cu forţe proprii sau cu participarea unităţilor

de cercetare-dezvoltare specializate;

h   -  fond  pentru  sprijinirea   publicaţiilor   tehnico-

ştiinţifice şi a cărţii tehnice;

i  -  fond pentru investiţii  destinate  dezvoltării  bazei

tehnico-materiale  a  unităţilor  de  cercetare  (cheltuieli  de

capital, prevăzute şi de legea actuală);

j  - fond pentru funcţionarea organismelor de gestionare  a

fondului special.

In  prezent, după cum este legiferat, din fondul special  se

mai finanţează:

k)  investiţii generale, precum Casa Academiei,  Biblioteca

Naţională;

l - prospecţiuni geologice;

specialiştii  din domeniul cercetării considerând  discutabilă  oportunitatea finanţării acestor ultime două categorii  de lucrări din fondul special pentru cercetare-dezvoltare.

Dimensiunea  fondurilor (subfondurilor) menţionate  (sau  /

şi a altora, similare) ar putea fi stabilită de la început,  în plafoane sau în procente din fondul special total.

Pentru fondul b:

-  Colegiul Consultativ (sau un alt organism,  dedicat  gestionării  acestui fond) ar putea să fie lărgit cu  reprezentanţi ai  Fondului Proprietăţii de Stat - Fondurilor Proprietăţii  Private,  ai camerelor de comerţ şi industrie, ai altor  organisme reprezentative  ale agenţilor economici (deci - să  cuprindă  nu

numai reprezentanţi interesaţi în obţinerea de fonduri, ci şi

reprezentanţi interesaţi în obţinerea de rezultate);

- să se instituie un sistem larg de informare şi evaluare /

selectare a agenţilor economici pentru obţinerea finanţării de

teme   /  programe  care  îi  interesează,  pentru  formarea   de

asociaţii  /  consorţii  de agenţi  economici  interesaţi  în

promovarea anumitor cercetări.

Se poate examina varianta descentralizării actualului colegiu  consultativ şi constituirea unor consilii de cercetare  distincte,  pe diferite domenii largi, independente (nu  obligatoriu subcomisii ale unui colegiu unic). Pentru unele dintre  fondurile menţionate se pot crea consilii distincte, după cum s-a exemplificat deja.

Atât   pentru   susţinerea   -   la   parlament,    guvern,

organizaţiile  de  stat şi patronale, camerele de  comerţ  şi

industrie, mass-media, opinia publică - a fondului special de 1%,

cât şi pentru promovarea sponsorizărilor în sprijinul C&D,  este

oportună dezvoltarea, diversificarea şi susţinerea activităţii

de   imagine  publică  şi  de  relaţii  publice  a   cercetării

ştiinţifice – (începută de Ministerul Cercetării şi Tehnologiei,

de exemplu, prin Expoziţia cercetării ştiinţifice din  septembrie  1993, precum şi prin prezenţa activă a  reprezentanţilor

Ministerului Cercetării şi Tehnologiei în mass-media).

Odată   cu   combaterea  finanţării   instituţionale   (cu

excepţia  întreprinderilor  mici  şi  mijlocii  inovative)  şi

trecerea  primordială la finanţarea programelor de cercetare,  a

altor teme, este necesar să se asigure accesul la fondul special:

-  nu  numai  al unităţilor de C&D, ci  şi  al  agenţilor

economici cu activităţi proprii de C&D;

- nu numai al elaborării soluţiilor de C&D în unităţi  de C&D, ci şi al fazelor de aplicare în practică a soluţiilor,  de către  beneficiari  - cheltuieli la  beneficiari  şi  cheltuieli promoţionale şi pentru aplicare la executanţi.

Fondul  special  nu trebuie să rămână  practic  singura  şi

principala  resursă  financiară pentru  cercetare-dezvoltare.  In

acest  sens, în afară de fondurile alocate de agenţii  economici

special  pentru cercetări în propriul interes (problemă ce va  fi

analizată  în  continuare,  pe parcursul  studiului),  ar  trebui

atrase,  ca fonduri practic publice, ale statului  -  proprietar,

resurse financiare pentru C&D de la Fondul Proprietăţii de Stat,

dar şi de la Fondurile Proprietăţii Private, în cadrul  atribuţiilor lor privind asigurarea "restructurării şi reabilitării societăţilor comerciale".

De asemenea:

Fonduri pentru C&D locale (la primării, prefecturi),  pentru

promovarea economiei pe plan local şi pentru soluţionarea  unor

probleme de interes local.

Fond  pentru  promovarea produselor  româneşti  la  export,

constituit  prin  prelevare din taxele vamale de  import  (pentru

anumite  categorii de produse importate -  agricole,  alimentare,

industriale).

Fond  pentru protejarea mediului, constituit prin  prelevare

din amenzile pentru încălcarea normelor de poluare.

Incurajarea constituirii de fonduri mutuale având ca  obiect

finanţarea C&D, în baza recentelor ordonanţe guvernamentale.

Aceste  fonduri  ar trebuie să nu reprezinte  vărsăminte  la

fondul special, ci fonduri distincte, cu sisteme şi organisme de

alocare proprii, astfel încât, împreună cu fragmentarea  fondului

special, menţionată mai înainte, să se asigure o diversitate  de

şanse şi de posibilităţi de finanţare. Evident, aceasta  este

o opţiune politică; există, dimpotrivă - şi are susţinători  -

şi  concepţia unei centralizări cât mai accentuate  a  oricăror

fonduri destinate C&D, precum şi a unicităţii organismului  şi

a  procedurii de alocare a fondurilor - Colegiul consultativ,  cu

subdiviziunile  sale, ca instrument de promovare a unei  politici

unitare  a statului în domeniul finanţării C&D, de optimizare  a

puţinelor resurse financiare pe care societatea le poate  degaja

pentru cercetare.

In acelaşi sens, pe lângă varianta actuală, se poate preconiza deplasarea centrului de greutate în gestionarea şi alocarea fondurilor pentru finanţarea C&D de la un organism guvernamental explicit  -  Ministerul  Cercetării  şi  Tehnologiei,  către   o Agenţie guvernamentală pentru finanţarea cercetării, aflată sub controlul şi îndrumarea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei,

dar  cu  organisme dispunând de o autonomie sporită  de  decizie,

precum  şi,  în  continuare,  diversificarea  organismelor  care

gestionează  şi alocă fonduri pentru cercetare – agenţii,  fundaţii etc. De asemenea, după cum s-a menţionat şi în  versiunea de divizare în subfonduri a fondului special - diversificarea procedurilor  şi a modalităţilor de finanţare: de la  actualul sistem  de finanţare exclusiv 100% şi exclusiv prin  contracte, şi  cu  o  filieră unică de  aporbare  (subcomisiile  Colegiului

consultativ - Colegiul consultativ) către o varietate de modalităţi  - contracte 100% sau 50%, credite, subvenţionări  de  credite,  granturi etc., cu introducerea şi _extinderea  treptată  a evaluării  propunerilor  / solicitărilor de finanţare  de  către comisii  de  experţi neutre,  neimplicate  în  responsabilităţi administrative în sfera cercetării şi neimplicate în interese de obţinere  a  fondurilor pentru lucrările pe  care  le  evaluează

(peer revue).

Totuşi,  rămânând  în  sfera  concepţiilor  despre   independenţa  specialiştilor  care  decid  atribuirea   fondurilor, trebuie recunoscut că independenţa implică, totodată, o  anumită lipsă  de responsbilitate pentru politica promovată, punând  conduce la acordări de fonduri şi acceptări de rezultate (de  lucrări) pe baze de complezenţă.

La  nivelul unei ţări relativ mici, cum este România,  este

dificil – (cel  puţin pentru anumite  specialităţi  şi  anumite

grupe  de probleme de cercetare) de găsit peer reviewers care  să

fie  total  neutri – în raport cu candidaturile  de  solicitări  de

fonduri, care să nu fie, într-o măsură mai mare sau mai mică,  pe

poziţii de implicare, de relaţii subiective favorabile /  defavorabile, sau chiar pe poziţii concurenţiale faţă de  solicitanţii  de fonduri. Este evident, de asemenea, că, într-o  ţară mică,  procedurile  de secret în examinarea  candidaturilor  sunt puţin  eficiente,  specialiştii  cunoscându-se  între  ei  şi, adesea,  din  însuşi enunţul propunerii (şi  stilul  acesteia)

putând  fi identificat specialistul sau institutul care  solicită

finanţarea,  chiar  dacă numele lui este într-un  plic  sigilat.

Apelarea,  pentru a ocoli aceste inconveniente, şi  la  experţi străini,  pe lângă costul ridicat al prestaţiei acestora,  riscă să  conducă  la preferarea unor teme care, deşi  priorităţi  pe plan   mondial,  pot  să  nu  ţină  seama  de  condiţiile   şi priorităţile  concrete  ale  României  (necesitatea   utilizării

anumitor materii prime, condiţiile existente în baza materială a

cercetării sau a producţiei, interese specifice ale beneficiarilor potenţiali pe piaţa românească etc.). Experţii străini pot avea, la rândul lor, legături nu total neutre în raport cu necesităţile de cercetare din România - de exemplu, faţă de  cercetări  pentru  găsirea unor soluţii de alternativă, care  să  ocolească soluţii brevetate în România de către firme străine,  sau

cercetări  care  să  permită  creşterea  competitivităţii  unor

produse româneşti pe piaţa externă, în dauna produselor oferite

de industria ţării din care provine expertul străin sau a firmei

cu  care acesta este în relaţii de colaborare. Nu  ascundem  şi

faptul  că  examinarea unor idei de soluţii  (aflate  în  stadii

incipiente, în care necesită finanţare pentru verificare, experimentare,  finisare) de către experţi străini  poate  contraveni intereselor  de  păstrare a  confidenţialităţii,  a  secretului comercial, până în faza în care soluţia este lansată pe piaţă.

O  ieşire din dificultatea menţionată o  poate  reprezenta

constituirea  unui  corp de  experţi  evaluatori  ştiinţifici,

neutri,  sau a unor firme de consultanţă  ştiinţifică  neutre,

participarea la astfel de evaluări fiind incompatibilă cu postura

de solicitanţi de fonduri (din sursele de finanţare la care  se

referă).  Varianta firmelor de consultanţă ar angaja  o  anumită

responsabilitate,  prin prestigiul firmei, pus în joc prin  eventuala  infirmare ulterioară, de către practică, a  recomandărilor firmei (fie că lucrări recomandate spre finanţare ar eşua,  fie că  lucrări, a căror respingere de la finanţare a fost  recomandată,   ar  reuşi  şi  ar  avea  succes   ulterior,  obţinând finanţarea  pe alte căi). De asemenea, spre deosebire de  organe

administrativ-ministeriale, care prin definiţie se declară a  nu

putea  fi în specialitate şi reprezintă "Puterea", sau de  organisme colective ample (de tipul actualului Colegiu  Consultativ), unde răspunderea profesională şi morală individuală se  diluează în numărul mare de participanţi şi în faptul că, în  realitate, pentru  fiecare problemă în speţă, marea majoritate nu  este  în specialitate,  iar deciziile adoptate nu sunt obligate la  explicaţii,  ar fi preferabile forme de fundamentare a deciziilor  de finanţare  care: a) să trebuiască să justifice, să-şi  argumenteze  poziţia;  b) să poată implica viziunea  generalistă  cu  o analiză de specialitate; c) să păstreze responsabilitatea  pentru poziţia adoptată.

Condiţia  evitării monopolului (şi, implicit, a  conserva

tismului şi chiar a corupţiei) în acest domeniu o poate constitui  multiplicitatea şi diversitatea unor astfel  de  organisme,

precum şi neapelarea exclusivă şi permanentă, pentru un  anumit

domeniu,  numai la un singur grup de experţi / o singură  firmă;

mandatul  limitat în timp pentru o astfel de prestaţie. Nu  este

exclus ca experţi profesionişti în evaluări de oportunităti  de

finanţare  pentru teme de cercetare să se situeze,  treptat,  pe

poziţii  rutiniere, de respingere a unor iniţiative  novatoare;

să  se  manifesteze ceea ce se numeşte  conflict  de  generaţii

(experţii evaluatori, desprinşi de propria activitate  creativă

-  pentru a fi neutri, să rămână în urmă şi să judece /  să  respingă oportunităţile în cadrul unor noi direcţii de  străpungere  ştiinţifică  / tehnologică de pe  poziţii  şi  criterii valabile  în  situaţiile anterioare,  perimate).  Problema  este deosebit de dificilă şi necesită tatonări cu caracter experimental,  schimburi de experienţă cu alte ţări cu  condiţii  similare,  dar  se  pare că esenţială  rămâne  ideea  diversificării

surselor, a fondurilor, a organismelor de gestionare şi  alocare

a fondurilor, a celor de evaluare, a şanselor.

Cele menţionate sunt în opoziţie cu o concepţie de alternativă,  conform căreia gestionarea unor fonduri în condiţii  de

penurie necesită o abordare optimizată prin centralizare şi prin

suprapunerea, în măsura maximă posibilă, a prerogativelor  administrative cu cele de decizie ştiinţifică şi cu cele de decizie financiară.

Intrucât fiecare variantă prezintă avantaje şi dezavantaje,

susţinători  şi adversari, probabil că optimă ar fi o  soluţie

combinată:  un fond centralizat puternic, gestionat  centralizat,

şi o diversitate de fonduri descentralizate, gestionate  descentralizat.

In  politica de alocare a resurselor financiare  publice – se

preconizează să fie avute în vedere şi următoarele criterii:

-  Asigurarea în totalitate a resurselor necesare  derulării

temelor de importanţă deosebită, naţională, sectorială,  intersectorială etc., înţelegând prin aceasta luarea în considerare a tuturor  nevoilor programului, inclusiv cele investiţionale  şi evitarea subdimensionării.

- Pentru temele ce prezintă interes pentru un agent economic

sau  un  consorţiu  de agenţi economici -  ierarhizare  şi  în

funcţie  de  ponderea resurselor alocate de agentul  /  agenţii

economici beneficiari.

- Alocare regresivă, reducând cota de finanţare din  fondurile  publice pe măsura avansării programului şi reducerii  factorilor de risc.

-  Alocare în proporţii inverse cu dimensiunea  şi  forţa

economică  a  agenţilor economici interesaţi -  până  spre  90%

iniţial  pentru  firmele mici, cu diminuare ponderii  de  suport

financiar pentru firmele mijlocii şi mari.

2. Sprijinirea financiară indirectă de către stat a cercetării tehnologice

Sprijinirea finanicară indirectă de către stat a  cercetării

tehnologice implică două componente:

- acordarea de facilităţi financiare pentru activitatea  de cercetare;

-  promovarea unor stimulente financiare pentru ca  agenţii

economici să apeleze la activitatea de cercetare.

2.1. Facilităţi financiare pentru activitatea de cercetare

Tot ce se menţionează în continuare se referă la  eventuale

facilităţi financiare suplimentare faţă de importantul  sprijin

obţibut de către cercetare prin fondul special de 1%, tratat  în

capitolul anterior.

Activitatea  de cercetare este puţin profitabilă  în  sine;

profitabilitatea  ei  se  regăseşte  cu  prilejul  valorificării

rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice obţinute.

In  România,  timp de decenii, în  practica  unităţilor  de

cercetare a funcţionat normarea unui beneficiu de ordinul a  10%

din  costurile  realizate pe lucrări; în ultimii ani  înainte  de

1990,  această cifră fusese redusă la 6% . Tradiţia unui  profit

"normal"  de 10% continuă, dar practica  dificultăţilor  financiare,  presiunea salarială, creşterea cotelor de impozit pe  salarii, pentru asigurări sociale şi alte taxe, reducerea  volumului  de activitate şi reducerea, în consecinţă, a  gradului  de utilizare  a fondurilor fixe (chiar dacă acestea sunt  depreciate

prin inflaţie mai mult decât uzura lor fizică şi morală reală),

au  condus la reduceri substanţiale ale profitului, exprimat  în

cifre comparabile. In 1992, rata profitului brut, la unele insti_

tute importante evaluate, s-a situat între 4 si 11%  (impozitarea

fiind de 45% din profitul brut), dar partea principală a  acestui

profit s-a obţinut, în unităţile analizate, din activităţi  de

producţie,  profitul  aferent activităţii  de  cercetare  fiind nesemnificativ.

Singura facilitate fiscală specifică acordată unităţilor de

cercetare a fost scutirea de impozitul pe circulaţia  mărfurilor

(ICM),  prin  Hotărârea  Guvernului României  nr.  708/1991,  iar

recent,  odată cu introducerea taxei pe valoarea  adăugată  (TVA)

şi  desfiinţarea ICM la 1 iulie 1993, nu sunt supuse  la  plata

TVA "unităţile de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare  tehnologică  pentru activitatea de realizare a temelor din  programele naţionale de cercetare-dezvoltare aprobate în condiţiile legii, alte  teme de importanţă majoră pentru economia naţională,  ... finanţate din bugetul de stat şi din fondul special de  cercetare-dezvoltare"  (Nota  comună a  Ministerului  Finanţelor  nr. 5845/1.10.1993 şi a Ministerului Cercetării şi Tehnologiei  nr.

925/30.9.1993).

Legea  impozitului  pe profit nr. 12/1991,  cu  modificările

aduse  prin  Hotărârea Guvernului României nr.  804/1991,  acordă

scutiri  de plata impozitului pe profit "unităţilor  din  industrie, agricultură şi construcţii, pentru o perioadă de 5 ani de la data înfiinţării;" ... "unităţilor prestatoare de  servicii, pentru o perioadă de un an de la data înfiinţării"...  prevederi care "nu se aplică regiilor autonome şi societăţilor comerciale

cu capital integral de stat", fiind în cauză numai unităţile  cu

capital privat sau mixt, nou înfiinţate.

Legea  nr.  35/1991 privind regimul  investiţiilor  străine

acordă  scutirea de plata impozitului pe profit pe o perioadă  de

doi  ani  "pentru orice prestări de servicii".  De  asemenea,  se

acordă  reducere a impozitului pe profit cu 25% dacă  "se  utili-

zează cel puţin 10% din cheltuieli pentru activitatea de  cerce-

tare  ştiinţifică şi dezvoltarea de tehnologii noi în  România

şi pentru formare profesională".

Se mai remarcă faptul că Legea impozitului pe profit  acordă

toate  aceste scutiri de la data înfiinţării, în timp  ce  Legea

investiţiilor  străine  acordă scutirile de  la  data  începerii

activităţii, ceea ce constituie un element favorizant evident.

Ordonanţa nr. 26 privind tariful vamal de import al  României,  publicată în Monitorul Oficial nr. 213/31.8.1993,  prevede, în  art. 5, că "Este scutit de taxe vamale importul  următoarelor categorii  de bunuri: ajutoare şi donaţii, cu caracter  social, umanitar,  cultural, sportiv, didactic, primite  de  organizaţii sau  asociaţii  nonprofit  cu caracter  umanitar  sau  cultural,

ministere sau alte organe ale administraţiei publice, ... instituţii  de  învăţământ,  ...". Nu sunt, deci,  scutite  de  taxe vamale   de   import  ajutoarele  şi  donaţiile   cu   caracter ştiinţific,  primite  de organizaţii  non-profit  cu  caracter ştiinţific. Din lista mărfurilor exceptate de la plata  taxelor

vamale,  anexa 1 la Ordonanţă, unde apar diferite  categorii  de

"Maşini şi aparate", nu este clar (la nivelul analizei  efectu_

ate  în cadrul prezentului studiu) dacă / în ce măsură  utilajele

şi  aparatele de laborator pentru cercetare pot fi încadrate  în

categoriile exceptate de la plata taxelor vamale de import.

In  probleme de credite / dobânzi, nu se cunosc  facilităţi

preferenţiale acordate în România cercetării ştiinţifice.

Acordarea  unor facilităţi fiscale, vamale, de credit  etc.

cercetării  ştiinţifice ar constitui nu numai o suplimentare  a

fondurilor investite de stat în cercetarea ştiinţifică, ci  şi

un stimulent pentru creşterea investiţiilor de capital  privat,

român  şi străin, în cercetarea ştiinţifică.

In condiţiile unei bune legături cu practica şi ale  valorificării  rezultatelor obţinute în  cercetarea  ştiinţifică, prin facilităţi fiscale suplimentare acordate cercetării,  bugetul statului nu ar suferi pierderi, ci ar primi - este  adevărat, cu  o  anumită întârziere - venituri suplimentare,  ca  urmare  a

efectelor suplimentare pe care le-ar avea în economie rezultatele

suplimentare obţinute în cercetare. Intr-adevăr:

DV_s = V₊ - I_r -= I_r -[ K_c. K_i - (1 - a)² - 1 ],

unde:

DV_s - este diferenţa de venituri ale statului

V₊ - venitul suplimentar obţinut de către stat

I_r  -  reducerea  de  impozit în  cercetare,  care,  la  rest  de

condiţii date, se presupune că se reinvesteşte în cercetare

K_c -  coeficientul de eficienţă în cercetare, definit  ca:  lei

efecte la aplicarea rezultatelor / lei cheltuiţi în cercetare

K_i - rata impozitului pe profit; în prezent: 0,45 (45%)

a -  indicele  de actualizare (în  premisa,  simplificatoare,  că

efectul de K_c -x I_r -se obţine în medie doi ani mai târziu,  cecea

ce explică factorul (1 - a)²).

Se  observă  că, pentru K_c > 2,5 şi a = 0,2,  reducerea  de impozit  în cercetare dă o valoare pozitivă diferenţei de  venituri  ale statului DV_s, în afara efectului de antrenare  obţinut prin încurajarea investirii suplimentare de capitaluri în  cercetare. Problema este ca, în medie şi pe ansamblul cercetării,  să se  obţină  efecte mai mari decât 2,5 lei pe  leu  cheltuit,  în

medie  peste doi ani, (sau mai mari decât 3,35 lei pe  leu  cheltuit, în medie peste 3 ani), dacă efectul durează numai un an sau

este echivalat cu efectul brut pe un an.

Comparând  cu masa fondului obţinut din fondul  special  de

1%, constatăm că avantajul reducerii sau scutirii impozitului  pe

profit,  de K_i = 0,45 rată de impozitare din K_p = 0,05 (5%)  rată

de profit brut în activitatea de cercetare, rezultă:

I_p = [ FS / (1 – P_FS) ] K_p-K_i

unde P_FS este ponderea Fondului special în totalul veniturilor în activitatea de cercetare (restul fiind provenită din  alte surse  - contracte directe ş.a.); presupunem P_FS = 0,6, ca  valoare minimală în 1993.

In aceste condiţii, cu valorile adoptate,

I_r = 0,06 FS

adică, în condiţiile scutirii totale de impozit pe profit a

activităţii  de cercetare, s-ar obţine un efect de creştere  a

fondului special cu 6% . Această cifră este mai mică decât  eroarea  de prognoză, planificare şi realizare a  fondului  special.

Date fiind problemele pe care le-ar ridica promovarea unei asemenea măsuri, datorită posibilităţilor de abuzuri, prin dificultatea  de  a decela ceea ce reprezintă cu  adevărat  activitate  de cercetare  (acreditare etc.), măsura este greu de susţinut;  dar este  de păstrat în atenţie pentru efectul său stimulativ  indirect.

S-ar  putea  lua  în considerare scutirea  de  impozitul  pe

profit   numai  a  profiturilor  obţinute   prin   activităţile

finanţate de la buget şi fondul special (acreditate  implicit),

deoarece a vărsa la buget profituri obţinute prin finanţare  de

la  buget  constituie un formalism şi o  circulaţie  inutilă  a

valorilor.  Aceasta  ar implica însă organizarea  unei  evidenţe

contabile separate, care să deceleze profitul obţinut în  lucrările  finanţate de la buget şi de la fondul special  (care  să fie scutit de impozit) de profitul obţinut prin celelalte  activităţi (care să nu fie scutit de impozit). Măsura ar fi antistimulativă,  penalizând  contractele directe şi  obţinerea  altor

venituri  suplimentare, în raport cu finanţarea de la buget  şi

de la fondul special; totodată, s-ar preta la manipulări  interne

de  fonduri (încărcarea contabilă suplimentară a unor  cheltuieli

pentru  contractele directe prin degrevarea celor pentru  încasările  de la buget şi fondul special). Se poate, deci,  presupune că o astfel de soluţie nu este de luat în considerare.

S-a  mai  propus reducerea cu 50% a impozitului  pe  salarii

pentru presonalul atestat din unităţile de C&D. Efecte scontate:

-  mărirea veniturilor cercetătorilor şi, deci,  creşterea

atractivităţii profesiunii de cercetător,

- reducerea cheltuielilor de cercetare şi, deci,  facilitarea accesului agenţilor economici la cercetare.

In prezent, Legea impozitului pe salarii nr. 32/1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 140/29.6.1993, ca urmare a modificării prin Legea nr. 35/1993, prevede scutiri de plata impozitului pe salarii numai pe considerente de plată direct - din  fonduri bugetare: pensionari, bursieri, militari în termen, precum şi pe considerente  sociale: sume plătite cu ocazia mutării sau  transferării  în  interesul  serviciului,  sume  primite  în  perioada

preavizului de concediere, ajutoare de asigurări sociale; veterani  de  război, invalizi, handicapaţi  etc.  Singura  categorie profesională  scutită  o  reprezintă  "corespondenţii  de  presă străini,  pentru  salariile  pe care le  primesc,  sub  condiţia reciprocităţii".

Reducerea  de  impozit pe salarii  numai  pentru  personalul

atestat din unităţile de C&D ar constitui o măsură discriminatorie  între unităţile  de C&D şi personalul  de  cercetare  din întreprinderi, care, în conformitate cu situaţia pe plan  mondial,  ar  trebui  să  se  dezvolte.  De asemenea,  în  interiorul unităţilor  de C&D, ar apare probleme între personalul  atestat din  activitatea de C&D şi cel, de exemplu, de producţie, care aduce  venituri mai mari unităţii. S-ar ajunge ca personal  atestat  şi încadrat ca personal de C&D să fie delegat să se  ocupe şi de activitate de producţie şi la alte complicaţii.

Pe  de  altă parte, este greu de presupus  că  acordarea  de

reduceri de impozit pe salarii pentru personalul de cercetare  nu s-ar deschide o cutie a Pandorei, din care să urmeze revendicări de

reducere  a impozitului pe salarii pentru cadre didactice,  medicale, sportive,  mineri, mecanici  de  locomotivă,  parlamentari

ş.a.  După logica finanţării cercetării, în măsură  importantă,

de  la  bugetul de stat şi din fondul special,  prima  categorie

profesională  care ar trebui să fie scutită de impozitul  pe  salarii  ar constitui-o personalul  tuturor  unităţilor  bugetare

(unde,  de  asemenea, plata impozitului pe salarii  reprezintă  o

formalitate:  se returnează la buget sume primite de  la  buget).

Or, o asemenea prevedere nu există.

De  aceea,  se  poate aprecia că propunerea  de  reducere  a

impozitului pe salarii numai pentru personalul de cercetare  este

greu de reţinut şi de susţinut.

La  scutirea de impozitul pe profit, pentru  unităţile  nou

înfiinţate,  atât cu capital român, cât şi cu  capital  străin.

unităţile de cercetare-dezvoltare ar trebui să fie încadrate  nu

în categoria unităţilor prestatoare de servicii (scutire 1 an la

societăţile  cu capital român, 2 ani la societăţile cu  capital

străin), ci în cea a unităţilor productive (scutire 5 ani), sau,

eventual, în aceeaşi categorie cu ramura sau domeniul în care  /

pentru  care  desfăşoară activitate de cercetare. In  afară  de

necesitatea  sprijinirii  activităţii de cercetare  în  general,

această  măsură este necesară şi pentru crearea de şanse  egale

activităţilor   de   cercetare  desfăşurate  în   cadrul   unor

societăţi cu caracter productiv (scutire de impozitul pe  profit

5 ani) şi în cadrul unor unităţi specializate de C&D (scutire 1

an, respectiv 2 ani). De asemenea, ca măsură cu caracter general,

este  de  susţint ca termenele să decurgă de la  data  începerii

activităţii  (de exemplu - data efectuării primelor  cheltuieli,

sau  data primelor încasări), atât pentru unităţile  cu  capital

român,  cât şi pentru cele cu capital străin sau mixt.  Problema

termenului de scutire va fi reluată, în alt context.

La Ordonanţa Guvernului României nr. 26/1993, privind tariful vamal de import al României:

La art. 5, să fie scutit de taxe vamale importul ajutoarelor

şi donaţiilor cu caracter ştiinţific, primite de organizaţii

sau   asociaţii   nonprofit  cu   caracter   ştiinţific   sau

instituţii  de cercetare-(similar cu prevederile deja  existente

pentru cultură, sport, învăţământ), cu precauţiile stipulate în art.  6 al Ordonanţei, referitoare la prevenirea şi  reprimarea unor abuzuri;

în  Lista  mărfurilor exceptate de la plata  taxelor  vamale

(anexa  1), să se adauge (în măsura în care nu sunt  deja  prevăzute) diferitele categorii de aparatură şi echipamente de înaltă

tehnologie  destinate activităţii de C&D,  materialele  speciale

şi componentele necesare pentru activităţi de C&D. Ca variantă,

scutirea  de taxe vamale de import pentru aparatură  şi  echipamente de înaltă tehnologie destinate activităţii de C&D,  materiale speciale şi componente necesare pentru activităţi de  C&D, eventual - pe bază de aviz al Ministerului Cercetării şi  Tehnologiei,  poate  să fie prevăzută, în completare, în  art.  5  sau într-un articol distinct al Ordonanţei. Precauţiile din art.  6 sunt aplicabile şi în acest caz.

O  altă sferă de probleme privind  facilităţile  financiare

pentru activitatea de cercetare se referă chiar la diversificarea

modalităţilor  de utilizare a fondului special, a altor  fonduri,

care  ar deveni, eventual, accesibile pentru finanţarea  cercetării.  Forma actuală, unică în România, de finanţare  prin  contracte  totale  (finanţare 100% din lucrare),  nu  este  singura formă cunoscută în finanţarea cercetării pe plan mondial.

După cum s-a mai arătat, din fondul special (din  subfonduri

ale acestuia) s-ar mai putea realiza:

- suporturi financiare parţiale, rambursabile (credite) sau

nerambursabile, pentru realizarea unor lucrări;

- garantări de credite, pe bază de proiecte;

- finanţarea (totală sau parţială) a dobânzilor la credite

obţinute de unităţile de C&D (sau, mai larg, pentru lucrări  de

C&D), pe bază de proiecte.

Promovarea  şi în România a unor astfel de forme de  suport

financiar implică detalieri ale măsurilor instituţionale  necesare,  inclusiv eventuala înfiinţare a unei / unor agenţii  şi fundaţii  pentru finanţarea cercetării, generale sau  specializate pe domenii (energie, ecologie, sănătate, industrie etc.)

Problema  reclamă, totodată, reconsiderarea  problemelor  de

proprietate  intelectuală / industrială în sfera  cercetării  din

România.  După cum se ştie, ca urmare a  funcţionării  fondului

special  şi  a  efortului făcut  de  agenţii  economici  pentru

constituirea acestuia, rezultatele obţinute în cadrul cercetărilor  finanţate din fondul special sunt oferite cu titlu  gratuit oricăror agenţi economici care au contribuit la fondul  special.

Această  măsură  este cu atât mai justificată,  cu  cât  agenţii

economici  care ar aplica rezultatele unor cercetări  trebuie  să

efectueze din resurse proprii cheltuielile legate de aplicarea în

practică / în producţie a acestor rezultate.

Dar  aceasta  este  o sabie cu  două  tăişuri.  Gratuitatea

oferirii rezultatelor cercetării privează cercetarea de posibilitatea  unor  venituri din care să poată să  se  autosusţină,  să restituie  credite, să se dezvolte etc. De asemenea, pentru  brevete,  desene etc. există posibilitatea protejării  prin  formele legale de înregistrare, dar cercetarea pierde orice  posibilitate de  a-şi apăra realizările în domeniul know-how (care se  protejează  numai  prin secretul comercial, de firmă), atât  faţă  de

eventualii clienţi, dar şi faţă de concurenţii din ţară  sau din străinătate. Nu există nici o procedură prin care un  agent economic, care a obţinut în mod gratuit o soluţie realizată  în cercetare,  să  fie oprit să o transmită unor  terţi,  cu  titlu oneros  sau  gratuit, în ţară sau în  străinătate.  O  atitudine

negativistă în acest domeniu, privind faptul că nu ar exista,  în

cercetarea  românească, rezultate susceptibile de  protejare,  nu

poate fi admisă; s-ar impune desfiinţarea în ansamblu a  acestei

activităţi  şi  oprirea oricăror eforturi de a o  prezerva  şi

dezvolta. Dacă se fac astfel de eforturi, ele trebuie să  conducă

la obţinerea de rezultate valorificabile, iar într-o economie de

piaţă,  ele trebuie să poată fi comercializate.

Pentru  a  nu  oferi  un  motiv  suplimentar  de   frustrare

agenţilor  economici  care au contribuit la fondul  special,  în

contractele de licenţă pentru aplicarea unor rezultate realizate

prin  finanţare din fondul special se pot prevedea  facilităţi,

chiar  gratuităţi  – în  anumite  limite  de  aplicare –,  dar   şi

obligaţia  de nedifuzare, plăţi pentru depăşirea limitelor  de

aplicare  etc. Faptul că o parte din piaţa  industrială  actuală

este  pasivă (sau chiar ostilă) faţă  de  cercetarea-dezvoltarea

românească  impune  nu deprecierea în continuare a  acesteia  din

urmă prin gratuitate, ci punerea relaţiilor între cercetare  şi

industrie pe baze economice, în care fondul special să fie nu  un

substitut,  ci un suport pentru relaţii economice  -  comerciale

normale între cercetare şi clienţii ei.

Revenind,  acoperirea  parţială din fondul special  a  unor

cheltuieli  de C&D, utilizarea acestui fond şi ca suport  pentru credite ş.a.m.d., ar contribui, pe de o parte, la îmbunătăţirea selecţiei  naturale  a tematicii finanţate din  fondul  special (prin  aceasta  -  şi la îmbunătăţirea  selecţiei  naturale  a unităţilor  de  C&D  şi a personalului din C&D),  dar  şi  la constituirea  treptată a unor surse de finanţare proprie a  cercetării, pe baza comercializării propriilor rezultate.

Desigur,  toate aceste trebuie să fie realizate prin  măsuri

precaute, graduale, eşalonate etc., sincronizate cu procesele de

restructruare şi de însănătoşire a economiei României în ansamblu.

2.2.   Promovarea  unor  stimulente  financiare  pentru   ca

agenţii economici să apeleze la activitatea de cercetare

Legea  impozitului pe profit, nr. 12/1991, actualizată  prin

HGR nr. 804/1991, prevede că "se scad din veniturile încasate, în

vederea  determinării  profitului  impozabil...  sumele   plătite

pentru contractele de cercetare ce au ca obiect programele  prioritare  de interes naţional, fundamentarea strategiilor de  dezvoltare,  creşterea calităţii produselor şi  serviciilor  şi elaborarea de produse noi, competitive..." După cum se ştie, în ceastă  scutire se încadrează şi plăţile făcute  pentru  fondul special.  "Impozitul aferent profitului utilizat pentru lărgirea şi  modernizarea  bazei tehnico-materiale,  a  tehnologiilor  de

fabricaţie  sau extinderea activităţii în scopul obţinerii  de

profituri  suplimentare, precum şi pentru investiţii  destinate

protejării  mediului  înconjurător, se reduce cu 50%,  urmând  ca

sumele echivalente să fie folosite cu aceeaşi destinaţie".

De asemenea, se scad din profitul brut impozabil:

"Prelevările la fondul de rezervă şi alte fonduri speciale,

constituite potrivit reglementărilor legale.

Prelevările  şi  donaţiile făcute  în  scopuri  umanitare,

precum şi pentru sprijinirea activităţilor sociale,  culturale,

ştiinţifice  şi  sportive,  conform  legii  bugetare  anuale";

Legea  bugetară  pe  anul 1993 permite astfel  de  cheltuieli  în

limita  a 1,5% asupra fondului de salarii realizat în  unităţile

cu  capital sau majoritar de stat, împreună cu o serie  de  multe

alte  categorii de cheltuieli, iar plătitorii de impozit,  alţii

decât cei menţionaţi - deci, cei cu capital privat sau  majoritar  privat  - pot efectua aceste cheltuieli în limita a  2%  din diferenţa  între  totalul veniturilor realizate într-un  an  şi cheltuielile  aferente corespunzător veniturilor  încasate,  ceea ce, într-o primă aproximaţie, reprezintă 2% din profitul brut.

Faţă de prevederile stimulative menţionate, se pot avea în

vedere, în continuare:

a) Trecerea investiţiilor pentru protejarea mediului înconjurător, precum şi a cercetărilor având acest scop, din  categoria  celor cu reducere 50% în categoria celor care se scad  integral  din  profitul  impozabil,  dat  fiind  interesul   general, naţional şi internaţional, în direcţia protejării mediului.

b) Asigurarea unei stimulări progresive pentru realizarea de

lucrări  de cercetare, precum şi pentru donaţii, în  sensul  că

acestea nu numai să se scadă din profitul impozabil, ci,  eventual,  să  conducă  la o reducere cu câteva  puncte  procentuale  a impozitului plătit pe ansamblul profitului impozabil.

De altfel, problema caracterului stimulativ sau nestimulativ

al  avantajelor acordate prin recunoaşterea unor  cheltuieli  în

calculul  profitului brut (impozabil) constituie o  problemă  mai

generală  în legislaţia fiscală română. Intr-adevăr, dacă  Legea

nr.  12/1991  prevedea  o scală progresivă  pentru  impozitul  pe

profit,  în 70 trepte de intervaluri de profituri brute, cu  procente de impozitare variind treptat între 5% şi 77%, după numai câteva  luni, Hotărârea de Guvern nr. 804/1991 a  anulat  această scară  progresivă, înlocuind-o, "pentru simplificare",  cu  numai două trepte: 30% pentru profituri brute până la 1.000.000 lei şi 45%  pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei. Prin  aceasta,  nu numai  că a crescut impozitul întreprinderilor mici, de la 5%  la minimum 30% şi a fost diminuată impozitarea marilor  profituri, de la 77% la 45%, dar s-a anulat caracterul stimulativ al tuturor prevederilor de tipul scăderii cheltuielilor din profitul impozabil,  deoarece efectuarea cheltuielilor respective - pentru  contracte  de cercetare, pentru donaţii etc. - este  resimţită  de agentul economic drept cheltuială netă - este adevărat, redusă cu 45%  din  dimensiunea ei. Dacă ar exista o  scară  de  impozitare progresivă,  de tipul celei care a existat în Legea nr.  12/1991, cheltuielile  scăzute din profitul brut ar conduce  la  aplicarea unui procent mai redus asupra întregului profit impozabil  rămas.

De   aceea,   eficienţa   oricăror   stimulente   fiscale   este

condiţionată  de revenirea la o scară de impozitare  progresivă,

cu  procente  progresive în funcţie  de  dimensiunea  profitului impozabil.  In  aceeaşi  categorie intră  şi  stimulentele  în favoarea  contractelor de cercetare, a donaţiilor, etc.  In  caz contrar,  este  necesar  să se conceapă un sistem  de  scădere  a procentajului  de  impozitare a profitului brut  în  ansamblu în funcţie de dimensiunea (ponderea în total cheltuieli) a cheltuielilor care se doreşte să fie încurajate.

c)  In  legătură cu încurajarea prelevărilor la  "fondul  de

rezervă  şi alte fonduri speciale, constituite potrivit  legii",

este  de menţionat că, la nivelul agentului economic, Legea  nr.

31/1990 privind societăţile comerciale stipulează, în art.  131,

constituirea  numai a unui "fond de rezervă", limitat la 25%  din

capitalul  social şi care nu este destinat finanţării de  lucrări. Celelalte foduri speciale, prevăzute de diferite alte  legi, sunt  fonduri  ce  se constituie la  nivelul  bugetului  de  stat (inclusiv fondul special pentru cercetare-dezvoltare).

Se propune ca legea să permită şi să încurajeze  constituirea  unui fond propriu de cercetare-dezvoltare (sau  de  iniţiativă), la nivelul agenţilor economici, prin prelevări anuale din profitul  impozabil  în  anumite  limite,  similar  cu  actualele prevederi referitoare la fondul de rezervă. Se propune ca  aceste prelevări să poată fi de până la 10(-20)% din profitul impozabil,

cu  condiţia  utilizării  sumelor pentru  cercetări  de  interes

propriu sau comun unui consorţiu de agenţi economici (efectuate

cu  forţe proprii sau prin contracte de cercetare),  precum  şi

pentru  aplicarea  rezultatelor cercetărilor.  Acelaşi  fond  ar

trebui  să permită şi efectuarea altor lucrări promoţionale  de

interes propriu - studii de piaţă, prospectări etc.

O altă categorie de probleme, stimulative pentru cererea  de

cercetare,  se  referă la întărirea sistemului de  inspecţii  de

calitate – a produselor, serviciilor, construcţiilor, a protejării

mediului  înconjurător etc., încălcarea condiţiilor de  calitate

conducând  la  amenzi  şi  penalizări  semnificative  la  adresa

agenţilor economici vinovaţi, mergând până la ridicarea autorizaţiei de funcţionare.

Redresarea cercetării româneşti este indisolubil legată  de

redresarea    în    ansamblu    a    industriei,    agriculturii,

construcţiilor, serviciilor etc. Stimulentele pentru cererea  de

cercetare  presupun stimulente pentru  activităţile  productive,

inclusiv  serviciile conexe. Totodată, în politica  vamală,  este necesar  un sistem de protecţionism moderat, care,  în  limitele admise de GATT, de alte convenţii la care România este parte, de uzanţele  internaţionale, să încurajeze producţia  naţională, dar  tototdată să combată fenomenele de monopol al  unor  agenţi economici interni.

In fine, în acest context, cel puţin la nivelul statului  -

proprietar, este necesar ca pentru orice licitaţii în care intră

o   componentă  tehnologică,  tehnico-ştiinţifică,   economică,

organizaţiile de cercetare, proiectare, consultanţă  româmeşti

să  fie  din timp informate, să aibă şanse de  participare  şi,

fără  a  li  se crea un monopol, faptul că  sunt  autohtone  (fie

singure, fie în colaborare cu ofertanţi străini) să  contribuie,

într-o măsură judicioasă, la un punctaj favorabil.

3. Alte surse de venituri pentru unităţile de cercetare

3.1. Servicii ştiinţifice

Analiza  efectuată, inclusiv prin sondaj la un eşantion  de

institute  de cercetare diverse, a arătat că în  institutele  din

România  problematica  activităţilor generatoare de  venit  este

cunoscută şi că astfel de activităţi sunt promovate cu  insistenţă, pentru a contribui la soluţionarea problemelor financiare cu care se confruntă institutele.

Au  fost identificate, în cercetarea tehnologică,  servicii

ştiinţifice,   tehnologice,  antreprenoriale  şi   productive,

sistematizate ca fiind:

- direct legate de aplicarea rezultatelor de cercetare,

-  indirect legate de activitatea de cercetare  (activităţi

antreprenoriale, control tehnic de calitate etc.),

- destinate stimulării inovării în domeniul privat,

- fără legătură cu activitatea de cercetare (editare, închiriere spaţii, reparaţii etc.).

Valorificarea  resurselor existente presupune evaluarea  şi

punerea  în aplicare a potenţialului unităţilor de cercetare  -

dezvoltare, care constă în principal din :

A. Specializarea în sfera de activitate pentru care au  fost

create.  

B. Personal cu înaltă calificare.

C.  Acumularea  de  utilaje şi  echipamente  de  cercetare,

măsurare  specifice.  In prezent, se poate afirma  că,  dacă  din

punct de vedere cantitativ dotarea este satisfăcătoare, calitativ

se  înregistrează o rămânere în urmă. Echipamentul este  destinat

cercetării  experimentale,  dar în acelaşi  timp  măsurătorilor,

analizelor,  determinărilor.  De asemenea, s-a dezvoltat  o  gamă

largă de staţii de producţie (micropilot, pilot,  semiindustrial)  cunoscute ca secţii de microproducţie. Uzura  fizică  este

moderată,  datorită utilizării cu intermitenţă, în schimb  uzura

morală  este  destul de pronunţată,  menţinându-se  însă  peste

dotarea  standard din unităţile de producţie. Gradul de  utilizare,  important în aprecierea capacităţii de a produce  profit, este caracterizat de existenţa a patru grupe :

- utilaje în funcţiune cu încărcare normală;

- utilaje în funcţiune slab utilizate;

- utilaje în conservare;

- utilaje cu regim incert.

D.  Bănci de date (arhive, biblioteci, prospecte,  cataloage

de  invenţii şi inovaţii, expoziţii, mostre, baze de date  pe

calculator).  Acestea  oferă  o bună  imagine  asupra  nivelului

tehnico - aplicativ al subramurilor economice.

E.  Relaţii interne şi - deşi aproape întrerupte în  anii

80 - externe.

F.  Invenţii, procedeee. Nivelul acestora a atins  un  vârf

calitativ  în  anii 70, reducându-se ca valoare în  anii  80,  în

ciuda  aparentei creşteri cantitative. Se remarcă un grad  redus

de valorificare datorată atât slabei protecţii a proprietăţii

intelectuale cât şi absenţei prospectării şi ofertării.

G. Clădiri, terenuri, amenajări, utilităţi. Dotarea  institutelor de cercetare-dezvoltare a fost corespunzătoare.  Amplasarea în zone industriale cu acces la zonele urbane sunt atu-uri în plus de valorificat.

Cu   aceste  disponibilităţi,  unităţile   de   cercetare-

dezvoltare  îşi pot dezvolta o serie de activităţi  colaterale,

derivate  şi  dezvoltate din ocupaţia de bază  (tabelul  2  din

studiul  tehnic "Activităţi generatoare de venit  în  cercetare.

Mecanisme de stimulare a lor").

In  mod deosebit, pentru perioada următoare, institutele  de

cercetare ar putea aduce o contribuţie sporită la activitatea de

atestare a calităţii (o serie de institute sunt deja  calificate

şi realizează cercetări şi prestaţii în această direcţie).

O  altă activitate de interes o constituie cea de  reprezentanţă, la nivel de subramură, sau pentru diferite firme  interne sau externe.

Mijloacele materiale şi legislative care ar putea  sprijini

în  etapa  actuală activitatea antreprenorială în  unităţile  de

cercetare-dezvoltare sunt :

-  sprijin  al  organizaţiilor din  ţările  dezvoltate  în

pregătirea   în  domeniul  antreprenorial  a   personalului   din

unităţile de cercetare-dezvoltare;

- sprijin intern în facilitarea accesului la mijloace  materiale  neutilizate  şi  fondurilor  financiare  constituite,  în sprijinul restructurării şi reconversiei ramurile economice;

-  asigurarea  garanţiilor  materiale  şi  financiare  şi

acoperirea riscurilor în activităţile economice.

Surse de venituri identificate :

- beneficiile lucrărilor de antrepriză;

- plata reală a drepturilor pentru valorile intelectuale;

-  accesul la lucrări de proiectare tehnologică şi de  utilaje;

-  sume cuvenite pentru asistenţa tehnică,  urmărire,  control, avizare;

-  mijloace  fixe în funcţiune şi  amortizate,  rămase  în

dotarea antreprenorului.

3.2. “Microproducţia”

O problemă deosebită o constituie cea a  "microproducţiei",

a  producţiei  în unităţile de cercetare -  dezvoltare.  Există

restricţii  şi argumente pentru dezvoltarea sau pentru  nedezvoltarea acesteia, în cadrul unităţilor de  cercetare-dezvoltare

sau prin separarea din unităţile de cercetare-dezvoltare.

Sectoarele  de microproducţie din unităţile de  cercetare-

dezvoltare  au  apărut în relaţia cercetare  -  producţie  prin

constituirea  staţiilor micropilot - pilot -  (semi)industriale,

precum şi din politica de valorificare a rezultatelor cercetărilor care nu aveau debuşeu industrial.

In  prezent,  în  componenţa  majorităţii  unităţilor  de

cercetare - dezvoltare se găsesc sectoare de microproducţie,  în

număr  cuprins  între  1 - 15 şi posedând mijloace  fixe  de  la

10.000 - 2.000.000 USD.

In ceea ce priveşte eficienţa, se constituie două grupe  :

sectoarele cu eficienţă economică proprie, care au potenţial de

autonomie şi sectoare fără eficienţă economică, generatoare  de

pierderi.

Stimularea activităţilor generatoare de venituri în  cercetare impune, pe de o parte, obţinerea unor venituri cât mai mari de  pe urma sectoarelor eficiente şi, pe de altă parte,  oprirea pierderilor din sectoarele neeficiente._

Decizia privind caracterizarea eficienţei acestor sectoare,

oportunitatea   funcţionării  şi  dezvoltării  lor  în   cadrul

unităţilor  de cercetare - dezvoltare, nu poate fi  luată  decât

analizând  fiecare  caz în parte, pe baze strict  financiare  şi

economice.

In prezent, sectoarele de producţie cu activitate eficientă

se confruntă cu o problematică complexă.

a.  Prin  situarea într-o  structură  ierarhică  ramificată,

subunitatea nu dispune de posibilitatea unui management  performant. Deciziile se iau pe un teren ierarhic greoi, reflectând  mai

degrabă interesele globale ale unităţii, decât cele ale sectorului de microproducţie.

b.  Activitatea  comercială  este  integrată  în  serviciile

generale  ale  unităţii,  neexistând un  interes  special,  bine

motivat pentru produsele sectorului de producţie. In alte institute,  dimpotrivă,  deservirea  cercetării  este  sacrificată  în favoarea  intereselor  prioritare ale sectorului  de  producţie.

Activitatea  de marketing, deficitară, are efecte negative,  atât

în  ceea  ce  priveşte structura producţiei,  cât  şi  nivelul

calitativ.

c.  Nu  există o strategie sectorială  proprie;  ca  urmare,

alocarea fondurilor pentru investiţii, creşterea sau diminuarea

producţiei,  reconversia sau orice alte decizii sunt lipsite  de

flexibilitate.

d. Din punct de vedere financiar, nu întotdeauna  salariile,

fluxurile financiare oglindesc activitatea performantă a sectorului.  Aceste fonduri băneşti pot acoperi nerealizările din  alte sectoare sau avea destinaţii neconforme cu interesul sectorului.

e.  Sectoarele  sunt unităţi mici, cu un volum  de  fonduri

fixe şi circulante acceptabil, ce le fac tipice pentru  privatizare.

Totuşi,  cedarea acestor sectoare de microproducţie  (eficiente)  poate avea un efect negativ asupra unităţii  de  cercetare-dezvoltare, prin pierderea unor surse de profit, fără a face aprecieri  asupra  corectitudinii faţă de ceilalţi  angajaţi, care au contribuit şi ei la formarea acelor sectoare. De asemenea,  se periclitează posibilitatea realizării operative  a  unor

experimentări (prototipuri, aparate, alte produse experimentale),

necesare pe parcursul procesului de cercetare, pentru care  dotarea cu utilaje (unicale) se găseşte în sectoarele de producţie.

Sectoarele  de  microproducţie fără  eficienţă  economică,

generatoare  de pierderi financiare, au fost dezvoltate  în  baza

unor  strategii  care nu mai corespund  situaţiei  actuale.  Ele

diminuează  veniturile - şi aşa precare - ale  activităţii  de

cercetare şi îngreunează administrarea.

Până  în  prezent,  managementul unităţilor  nu  a  reuşit

rezolvarea  în totalitate a acestor  dificultăţi,  caracterizate

prin:  cheltuieli mari de întreţinere sau  conservare,  amortismente  ridicate,  ocuparea  fără eficienţă a  unor  spaţii  şi terenuri, aparat de administraţie inutil ş.a.

Sub  aceste  aspecte, se ridică problema de  oportunitate  a

menţinerii   sectoarelor   de   (micro)producţie   în    cadrul

unităţilor de cercetare - dezvoltare.

Tendinţa  de desprindere din cadrul unităţilor  de  cercetare-dezvoltare  a sectoarelor de microproducţie eficiente  este aproape generală, în special pentru acelea care au  posibilităţi de  lucru  independent şi se pot separa  (suprafeţe  de  lucru, utilităţi tehnologice distincte).

Această tendinţă este slab concretizată, datorită absenţei

unui  cadru  adecvat,  a unor modele practice,  care  să  rezolve

divergenţa  principală  între sectorul  de  microproducţie  şi

unitatea care o deţine.

Dificultatea  principală  constă  în  decontarea  corectă  a

investiţiei  financiare şi mai ales, intelectuale, a  venitului

pe care îl poate obţine unitatea proprietară, a stabilirii  unei

relaţii  echilibrate între angajaţii sectorului  şi  ceilalţi

angajaţi al unităţii.

De  asemenea, conform legislaţiei în vigoare,  privatizarea

unităţilor  cu capital majoritar de stat se poate face numai  în

întregul lor. Altminteri, este necesară calea, deosebit de  dificilă, a unei Hotărâri de Guvern pentru constituirea a două  societăţi  comerciale  distincte, iar abea după acestea ele  se  pot privatiza separat (sau numai una dintre ele). Dar aceasta  presupune  ruperea  excesivă a legăturilor economice  şi  tehnologice între unitatea de cercetare şi cea de producţie.

Analiza oportunităţii desprinderii, respectiv privatizării,

trebuie privită în sensul satisfacerii tuturor părţilor  interesate.  In  acest sens, oportunitatea este  dată  de  menţinerea relaţiilor  financiare la nivelul celor existente sau  chiar  un nivel  mai  ridicat, precum şi de asigurarea unor  relaţii  directe,  operative, necesare în procesul de cercetare. Astfel, în cadrul acţiunii de desprindere a sectoarelor de microproducţie,

unităţile  C&D vor avea în vedere menţinerea capacităţilor  de

execuţie,  la nivel cantitativ şi calitativ,  a  echipamentelor

şi aparaturii de cercetare, de realizare a prototipurilor.

În  ce  priveşte relaţiile între unitatea de  cercetare  -

dezvoltare şi sectorul de microproducţie, este evidentă necesitatea unei anumite autonomizări. Eficienţa sporită va fi  generată atât de apariţia unor structuri manageriale specializate şi mai  bine  motivate, cât şi de deschiderea  posibilităţii  unor relaţii  directe, atât cu beneficiarii, cât şi cu  potenţialii finanţatori  ai proceselor. Pentru unitatea  deţinătoare,  simplificarea managementului, reducerea unor riscuri, în condiţiile

menţinerii aceloraşi surse de venituri financiare, sunt factori

care sporesc interesul.

Acordarea  gradului de autonomie solicitat  trebuie  să

asigure:

- protejarea fondurilor fixe şi circulante alocate;

- compensarea drepturilor intelectuale prin  înscrierea valorii  reale în activele intangibile  şi  obţinerea unor cote proporţionale de participare la profit;

- asigurarea unor venituri suplimentare pentru  parteneri;

- independenţa sectorului.

O  soluţie  care poate să valorifice cadrul legislativ  intern  este

realizarea  unei  societăţi  noi,  prin  aport  de  capital   al

unităţii cercetare-dezvoltare, al angajaţilor (pe baza certificatelor de proprietate, aportului în natură sau intelectual),  al unor  societăţi beneficiare  ale produselor,  sau  care  doresc stimularea apariţiei unor produse noi sau modernizate.

Soluţia are o serie de avantaje, cum ar fi:

-  scutirea  totală de plata impozitului pe  profit  pe durata  prevăzută în legea societăţilor comerciale  în cazul unui aport de capital privat corespunzător;

-  crearea unor surse de finanţare atrase,  atât  prin aport  de  capital,  cât şi  prin  credite,  finaţări externe (în cazul în care aceste societăţi s-ar  încadra în grupa întreprinderilor mici şi mijlocii);

- posibilitatea unei privatizări rapide.

In  situaţia existenţei unui număr mai mare de  subunităţi de microproducţie, în cadrul aceleiaşi unităţi,  care doresc  desprinderea  şi  privatizarea, o  formă  de  organizare recomandată este aceea a holding-ului. Este o formă utilă,  reciproc avantajoasă pentru segmentele componente, avatajele  centrului constituit din unitatea C&D fiind:

- menţinerea surselor de venituri prin dividende;

-  controlul asupra drepturilor băneşti urmare  a  exploatării proprietăţii intelectuale;

- obţinerea preferenţială de comenzi pentru cercetări de  produse  şi dezvoltare pentru sectorul  de  microproducţie;

-  acces  la  mijloacele de  cercetare  aplicativă  şi experimentare;

- sprijin reciproc în politica de investiţii.

In  cadrul  holding-urilor se pot asocia  şi  unităţi  sau

subunităţi ale sectoarelor productive din subramură sau  interesate.

După  studii  care să confirme  lipsa  perspectivei  de

rentabilizare  viitoare,  reconsiderarea  sectoarelor  de  micro

producţie neprentabile s-ar putea traduce în măsuri cum ar fi:

-  concepţia  de  produse noi, cu  cerere  pe  piaţă, pentru liniile de producţie existente neutilizate;

-  reconversia  parţială sau totală  a  sectorului  de microproducţie   prin modificarea   şi   înlocuirea parţială  a  liniilor de fabricaţie  pe  suprafeţele

existente;

-  închirierea sau vinderea la licitaţie a  sectorului respectiv;

-  dezafectarea utilajelor şi echipamentelor  tehnologice şi valorificarea sub forma subansamblelor, componentelor,  materialelor, urmată de utilizarea  în  alte scopuri  a  spaţiilor  şi  utilităţilor  tehnologice astfel eliberate.

Ultima  soluţie descrisă este cea mai simplă, dar  cea

mai  costisitoare pentru societatea comercială, datorită  diminuării  drastice a capitalului social. Nu se  recomandă  decât  ca ultimă soluţie, pe baza unor documentaţii care să ateste  epuizarea celorlalte soluţii şi faptul că gradul de valorificare  a acestor resurse este maximal.

Reconversia  parţială  sau totală  implică,  pe  lângă

efortul  de cercetare-proiectare propriu, şi un important  efort

financiar,  la care pot fi atrase şi surse externe  de  capital,

inclusiv  aportul  propriilor  angajaţi.  Antrepriza  lucrărilor

poate fi, de asemenea, acordată propriilor salariaţi, care, prin

resursele  angajate  şi aptitudinile personale, îşi  pot  asuma

răspunderea. Totuşi, lipsa finanţării rămâne principalul  motiv

al  întârzierii măsurilor de reconversie în multe  unităţi  C&D.

Unele  surse  de finanţare s-ar putea constitui  din  veniturile

provenite  din  desprinderea sectoarelor eficiente şi  care  pot

lucra autonom.

Identificarea  de produse noi, de pieţe  de  desfacere

pentru  produsele existente, acţiuni în urma cărora  s-ar  putea

reabilita  sectoarele de microproducţie, poate fi  o  activitate

permanentă,  eficientă,  ieftină, facilă, implicând  mai  degrabă

eforturile personale ale angajaţior.

Închirierea  sau  vinderea de  active  constituite  din

sectoarele  de microproducţie independente este, de asemenea,  o

soluţie  extremă.  Mecanismul  de închiriere  sau  vânzare  este

cunoscut şi aplicat pe scară largă. O componentă importantă este

punerea la dispoziţia propriilor angajaţi, printr-una din  cele

două forme, a sectoarelor de microproducţie în vederea  rentabilizării.  In aceste cazuri - identificate pe baza unor studii  de

fezabilitate  şi  planuri de afaceri  detaliate,  credibile  şi

fundamentate - soluţia poate asigura o eficienţă sporită.

Se  poate considera că şi activitatea  de  reconversie

şi  valorificare  a sectoarelor de  microproducţie  devine,  în

acest  mod, o sursă de venituri prin  implicarea  specialiştilor

din cercetare-proiectare, a tehnicienilor şi personalului muncitor din unitate.

In  concluzie la problematica sectoarelor de producţie  din

institute:

a. Există importante capacităţi de microproducţie  pe lângă unităţile C&D.

b. O pondere importantă a mijloacelor fixe este concentrată în aceste sectoare.

c. Atât în sectoarele considerate eficiente, cât şi în cele  neeficiente, gradul de valorificare a  resurselor tehnico-economice este nesatisfăcător.

d.  Există o puternică tendinţă de desprindere a  sectoarelor  de microproducţie eficiente,  sectoarele  în care investiţii din surse atrase ar putea mări  considerabil cifra de afaceri.

e.   Există   sectoare  de  microproducţie   a   căror menţinere în funcţiune şi chiar conservare implică o serie de cheltuieli care diminuează considerabil profiturile unităţii C&D, iar pe de altă parte  reconversia sau chiar dezafectarea necesită fonduri de care  unitatea nu dispune.

f.  Dezvoltare  în continuare a  microproducţiei  este favorizată şi poate constitui surse de venituri permanente.

g. Prin reconsiderarea microproducţiei în  condiţiile şi  după criteriile economiei de piaţă se poate da  o mai  bună valorificare potenţialului de cercetare  şi acumulărilor de mijloace fixe în activităţile vizate.

3.3. Probleme comune ale stimulării veniturilor

Ca  propuneri  de  reţinut  în  vederea  simplificării proceselor de stimulare a veniturilor în cercetare-dezvoltare  se pot avea în vedere:

- organizarea şi promovarea (chiar şi prin  simplificarea formalităţilor birocratice) a asocierii formelor de  capital de stat între ele (unităţile C&D şi  producători interesaţi), precum şi cu capitalul  privat,

- organizarea în societăţi comerciale noi, dar cu scutirea de impozite pe perioadele prevăzute; elaborarea  de norme,  instrucţiuni, condiţii cadru de asociere  în vederea valorificării activităţilor de microproducţie prin atragerea de capitaluri de stat (de la  societăţi comerciale   interesate   în controlul   producţiei, creşterea şi diversificarea acesteia) şi privat  (de

la  proprii angajaţi sau firme  private);  elaboratori FPS  şi  FPP cu sprijinul unor firme  de  consultanţă specializate;

-  elaborarea de norme şi instrucţiuni privind  înregistrarea  drepturilor intelectuale (invenţii,  procedee)  şi  comerciale  (mărci,  vaduri  comerciale) în capitalul social al unităţilor C&D şi, prin  participare, la unităţile de microproducţie independente;

-  elaborarea  de norme, instrucţiuni,  cadru  juridic privind  dezafectarea  unor capacităţi  de  producţie neutilizabile şi fără perspective, aflate în  patrimoniul unităţilor C&D, de clarificare a statutului  mijloacelor  fixe rezultate din activitatea de  cercetare; implicare guvern, FPS, FPF;

-  elaborarea de norme, instrucţiuni, contracte  cadru privind  organizarea  subunităţilor C&D sub  forma  de holding-uri;

- crearea cadrului juridic-metodologic pentru  privatizarea distinctă a unor subunităţi ale unor  societăţi cu  capital  de stat actuale şi  pentru  crearea  unor structuri  de  acţionariat între acestea,  precum  şi între acestea şi capital privat.

4. Costurile unităţilor de cercetare

Cunoscând  că fiecare temă de cercetare este o  individualitate  distinctă, cu particularităţile sale sub toate  aspectele, în  cercetare  nu  ar fi potrivit să se  elaboreze  normative  de cheltuieli  pe structuri şi/sau pe o unitate oarecare de  măsură (pe o persoană, pe o fază, pe o temă, pe un domeniu, etc),  existând pericolul ca acestea să fie luate ca unităţi de măsură  şi

aplicate fără discernământ, ceea ce ar putea conduce la frînarea

activităţii de cercetare.

Din analiza cheltuielilor de cercetare-dezvoltare pe  structură  se  observă,  în  perioada 1989  -  sem.  I  1993,  anumite tendinţe pe fiecare element de cheltuială, ca de exemplu :

4.1. La categoria cheltuieli materiale, se constată o  scădere

de la un an la altul a ponderii acesteia faţă de total cheltuieli de cercetare-dezvoltare. Astfel, la nivelul ramurii cercetare, ponderea  acestora faţă de totalul cheltuielilor a scăzut de  la 37,6%  în anul 1989, la 26,5% în anul 1992. Extinzând analiza  la nivelul unităţilor de cercetare, grupate pe domenii, vom observa că  această tendinţă de scădere a ponderii cheltuielilor  materiale  este mult mai accentuată în perioada 1992 - sem.I  1993  la unele grupe de institute, astfel :

- electronică, telecomunicaţii, automatică, de la 26,5%  în

anul 1992 la 12,8% în sem.I 1993;

- chimie, de la 22,8% în 1992 la 14,8% în sem.I 1993;

-  biologie,  industrie alimentară, de la 26,7% în  1992  la

12,1% în sem.I 1993;

- fizică, de la 18,8% în 1992 la 7,9% în sem.I 1993;

-  protecţia socială, de la 13,7% în 1992 la 5,0% în  sem.I

1993;

- construcţii, de la 22,3% în 1992 la 8,2% în sem.I 1993.

Din  cele  de mai sus, se poate desprinde  concluzia  că  în

aceste  domenii,  în perioada respectivă, orientarea a  fost  fie

către teme sau obiective de cercetare-dezvoltare cu caracter  mai

teoretic, care au necesitat un volum redus de materiale, fie că a

fost redus, în mod deliberat, volumul de materiale necesar experimentărilor şi investiţiilor, în vederea încadrării în  fondurile alocate. şi într-un caz şi în altul, consecinţele nu  pot fi  decât negative, întrucât cercetarea aplicativă de produs  sau de  tehnologie, nu poate da rezultatele scontate dacă nu  se respectă  anumite corelaţii normale în structura cheltuielilor  de

cercetare-dezvoltare.

In câteva domenii, se observă însă o tendinţă de  creştere

a ponderii cheltuielilor materiale în total cheltuieli de  cercetare-dezvoltare, ca de exemplu :

- informatică, de la 7,5% în 1992 la 10,3% în sem.I 1993

-  textile,  pielărie, de la 19,8% în 1992 la 25%  în  sem.I

1993

- mediu, ape, de la 6,4% în 1992 la 9,4% în sem.I 1993

- medicină-sănătate, de la 1% în 1992 la 17,9% în sem.I 1993

In  scopul evitării unor abuzuri sau exagerări pentru  cheltuielile  materiale  - element foarte  important  al  structurii costului  cercetării-dezvoltării  - care depăşeşte  20-25%  din valoarea totală, în cazul unor cercetări de valori mari, comisiei de recepţie a lucrării, sau altui organ competent, trebuie să  i

se  prezinte o documentaţie justificativă, pe bază de  post-calcul, privind modul în care au fost utilizate materialele,  aparatele şi/sau utilajele respective.

4.2. Volumul amortizării mijloacelor fixe, la nivelul  ramurii

de cercetare-dezvoltare, a cunoscut o scădere continuă în perioada analizată.

Totuşi, pe unele grupe de unităţi de  cercetare-dezvoltare

considerate  reprezentative, ponderea amortizării faţă de  total

cheltuieli cunoaşte o creştere sensibilă în sem.I 1993 faţă de

anul 1992 ca de exemplu :

- tehnologii construcţii de maşini, sem.I 1993 3,3%  faţă

de 1,4% în 1992

- electronică, telecomunicaţii, automatică, sem.I 1993 6,8%

faţă de 2,6% în 1992

- piscicultură, sem.I 1993 - 14,4% faţă de 3% în 1992

- construcţii, sem.I 1993 - 17,6% faţă de 4,1% în 1992

- electrotehnica, sem.I 1993 - 5,8% faţă de 4,2% în 1992

Cu  toate acestea, amortizarea ar trebui să aibă  o  pondere

mult mai mare, de cca. 18 - 20 % în raport cu valoarea  mijloacelor fixe, care să poată permite înnoirea acestora în termen de  5 -  8  ani,  în funcţie şi de specificul lor.  Trebuie  avut  în vedere,  pe de o parte, faptul că este în vigoare o lege a  amortizării fondurilor fixe caducă, cu durate de amortizare  excesive (Parlamentul  examinează un nou proiect de lege al  amortizării), iar,  pe de altă parte, fondurile fixe ale  tuturor  institutelor

(ale tuturor unităţilor din economie) s-au devalorizat ca urmare

a  inflaţiei, ultima reevaluare legală fiind efectuată, în  baza

Hotărârii Guvernului României nr. 26/1992, cu data de 31.03.1992.

Organele  fiscale nu recunosc alte reevaluări,  ulterioare  celei

menţionate.

4.3. Cheltuiala de muncă (salariile, premiile, cote din  dividende, ajutoare directe etc.) constituie, de fapt, una din componentele esenţiale ale structurii costului activităţii de cercetare-dezvoltare,  iar  raportată  la calitatea  şi  importanţa ştiinţifică,   tehnică  şi  social-economică  a rezultatelor obţinute,   arată   în  ce  măsură  fondurile   alocate   pentru

cercetare-dezvoltare  sunt  dirijate  şi  consumate  în  scopuri

creative  şi  nu în scopuri auxiliare, colaterale  sau  de  altă

natură.  Privită din acest punct de vedere, cheltuiala de  muncă,

alături  de  celelalte trei componente,  foarte  importante,  ale

structurii   costurilor  de  cercetare-dezvoltare   (cheltuielile

materiale,  amortizarea  mijloacelor  fixe  şi  cheltuielile  de

investiţii)  trebuie să constituie un element  principal  pentru

supravegherea şi dirijarea cât mai corectă a resurselor  financ_

iare  publice, spre scopul esenţial, acela de creaţie  tehnico-

ştiinţifică.

Trebuie  reţinut  că deşi acţionează  din  plin  efectele

inflaţiei, pentru menţinerea potenţialului uman al  cercetării

este absolut necesară o echilibrare a salariilor personalului  de

cercetare faţă de celelalte ramuri ale economiei.

Nivelul  cheltuielilor de muncă pe salariat în  cercetare  a

fost, în 1991 şi 1992, sub nivelul mediu al  economiei

naţionale şi sub nivelul altor ramuri, la care nu  se

cere o pregătire atât de ridicate.

Ponderea cheltuielilor de muncă faţă de totalul cheltuielilor  din  cercetare a cunoscut în perioada  1989-1992  o  scădere continuă,  explicată de insuficienţa fondurilor  alocate  pentru finanţare,  fapt  ce  a  determinat  subevaluarea  cheltuielilor proprii  de muncă şi creşterea volumului de  lucrări  executate prin colaborare.

La  nivelul  domeniilor de cercetare se  poate  constata  că

există  o  mare diversitate a cheltuielilor de muncă  în  totalul

cheltuielilor, începând de la 4-5% în zootehnie, şi de cca.  50%

în cercetarea din fizică, ocrotirea mediului, protecţie socială,

mecanică fină sau tehnologia extractivă.

Cheltuiala  de  muncă  medie pe o persoană  în  cercetare  a

crescut  în  1993  faţă de 1992 cu cca. 85%;  unele  domenii  de

cercetare  se  situează peste medie :  metalurgie  şi  materiale

refractare,  chimie, tehnologia extracţiei şi  tehnologia  con_

strucţiilor   de   maşini.  In   alte   domenii   (agricultură,

construcţii,  piscicultură), cheltuiala de muncă medie este  sub

media pe ansamblul cercetării.

4.4.  Sumele alocate pentru perfecţionarea şi  specializarea

personalului din cercetarea românească sunt cu totul nesemnificative. La nivelul ramurii de cercetare, acestea se situează  între 0,1% şi 0,001% din totalul cheltuielilor în perioada  1989-1992, iar  la nivelul unităţilor de cercetare considerate  reprezentative, din cadrul ramurilor economice, acestea se situează între 0 şi  0,1%  în anul 1992 şi între 0 şi 0,2% în sem.I  1993,  din totalul  cheltuielilor de cercetare - dezvoltare  raportate  prin

bilanţurile contabile.

Dacă  se  ţine  seama însă şi  de  accesul  cercetătorilor

români  la bursele în străinătate, precum şi de  posibilităţile

lor  financiar-valutare reale de a se abona la publicaţiile  şi

cărţile  de  specialitate din ţară şi  străinătate,  se  poate

constata unde poate ajunge nivelul de pregătire a  cercetătorului

român, dacă nu se iau măsuri corespunzătoare atât pentru alocarea

fondurilor strict necesare în acest scop, cât şi pentru  crearea

unei  politici, unui climat favorabil de perfecţionare şi  specializare  a întregului personal de cercetare -  dezvoltare  din toate  unităţile de cercetare, indiferent de forma de  proprietate.

4.5.  Creşterea cheltuielilor pentru dobânzi  şi  comisioane

bancare trebuie să constituie un motiv de preocupare atât  pentru

Ministerul  Cercetării  şi Tehnologiei, cât şi  pentru  fiecare

unitate  de cercetare-dezvoltare în parte. Trebuiesc găsite  mijloacele  de  acordare de credite fără dobândă sau  de  dotare  cu mijloace  circulante  la nivelul necesar, ţinând seama  de  rata inflaţiei. Acest lucru se poate suplini prin acordarea de  avansuri, decontări parţiale pe faze etc.

4.6.  Una din componentele managementului cercetării -  dezvoltării trebuie să fie şi existenţa unui sistem pentru dirijarea  şi canalizarea fondurilor publice alocate, nu  numai  către teme  şi  obiective de cercetare importante, dar  şi  către  un mecanism flexibil de orientare pe structura costurilor în  cercetare - dezvoltare, asfel încât resursele financiare să fie consumate pe principalele componente ale structurii costurilor  (chel_

tuieli   de   muncă,  cheltuieli  materiale,   amortismente   şi

investiţii),  asigurându-se  în acest fel  eficienţa  scontată.

Dacă se analizează structura costurilor de cercetare - dezvoltare

atât   la  nivelul  ramurii  cercetării,  cât  şi   la   nivelul

unităţilor  de cercetare - dezvoltare,  considerate  reprezentative, grupate pe domenii, se poate constata că din fondul special

de  1%  (care şi aşa este mult subdimensionat),  distribuit  pe

teme sau obiective de cercetare - dezvoltare, o parte  importantă

este  returnată  la  fondul centralizat sub  diferite  forme,  ca

vărsăminte  la buget, sau se consumă în alte scopuri, ca  dobânzi

şi comisioane bancare sau alte cheltuieli.

4.7.  Ponderea cheltuielilor de investiţii în totalul  cheltuielilor  de cercetare-dezvoltare este mult sub  nivelul  corespunzător.

Este  necesară o suplimentare substanţială a fondurilor  de

investiţii, fără a se putea preciza, în această lucrare, până la

ce  nivel (ca sumă sau ca pondere din total cheltuieli de  cercetare-dezvoltare)  ar trebui să fie. Fără o politică de  creştere normală  a volumului de investiţii în activitatea de  cercetare-dezvoltare,   care  să  conducă  la   reînnoirea   potenţialului tehnico-ştiinţific,  nu se poate aştepta obţinerea de  rezultate competitive.

4.8. Alte aspecte, desprinse din analiza costurilor în  activitatea de cercetare-dezvoltare tehnologică, sunt următoarele:

a. In cadrul valorii totale de contract, unitatea de  cercetare-dezvoltare executantă trebuie să aibă libertatea de a modifica  unilateral structura pe articole de cheltuieli  a  devizului estimativ (antecalculat).

Această  elasticitate în modificarea structurii  cheltuielii

pe teme sau proiecte de cercetare-dezvoltare este necesară întrucât sunt situaţii, de exemplu, când o parte din lucrare,  prevăzută iniţial să fie realizată prin colaborare, este elaborată cu forţe  proprii,  sau invers. In  condiţiile  tranziţiei  către economia  de piaţă, nu trebuie să constituie o  problemă  faptul că,  realizând economii faţă de cheltuielile estimate  iniţial,

unitatea de cercetare-dezvoltare executantă obţine la o  lucrare

un profit suplimentar faţă de cel antecalculat, tot aşa cum  la

o  altă lucrare unele dificultăţi intervenite îl pot  obliga  la

cheltuieli suplimentare şi la profit mai mic decât cel  prevăzut

în antecalcul, sau chiar pierderi.

Pentru a se evita unele abuzuri, se poate admite ca  procentul  mediu de profit obţinut în lucrări finanţate  din  fonduri publice  să  poată  fi la nivelul  procentului  mediu  de  profit obţinut  în lucrări de cercetare-dezvoltare similare  ca  importanţă, dificultate şi calitate, finanţate din fonduri private.

In vederea echilibrării structurii costurilor de  cercetare-

dezvoltare,  o rată mai mare a profitului realizat nu trebuie  să

ridice  probleme,  dacă  profitul este  reinvestit  de  unitatea

respectivă pentru dezvoltarea bazei materiale şi informaţionale

a cercetării, sau dacă lucrările realizate se exportă sau contri_

buie la realizarea de exporturi.

b. Este necesară elaborarea şi implementarea unui sistem de

control  financiar asupra costurilor activităţii de cercetare  -

dezvoltare care să conducă, în primul rând, la evitarea scurgerii

resurselor publice pentru cercetare în activităţi conexe, auxiliare, birocratice şi asigurarea în acest fel a fondurilor destinate  atingerii  scopului  principal -  obţinerea  de  rezultate competitive din punct de vedere ştiinţific, tehnic şi  economic.

In  acest sens, trebuie menţionat că, în primul rând,  controlul asupra structurii costurilor se impune a fi exercitat încă din faza de selectare şi promovare a temelor şi/sau  obiectiveor  de cercetare - dezvoltare şi continuat, cu multă  atenţie, pe parcursul desfăşurării procesului de cercetare, asigurându-se în  acest fel canalizarea volumului principal al  resurselor  financiare către activitatea ştiinţifică de conţinut.

c.  Este  necesară perfecţionarea sistemului  de  raportare

bilanţier, pe formularele actuale, care, deşi s-au schimbat  de

la  un an la altul, atât ca formă, cât şi ca conţinut,  nu  dau

posibilitatea prezentării unei structuri nepoluate a  costurilor

de  cercetare-dezvoltare.  Formularele de bilanţ  sunt  valabile

pentru toate ramurile economice, indiferent de specificul acestora şi, deci, activitatea de cercetare-dezvoltare întâmpină unele dificultăţi în ceea ce priveşte încadrarea riguroasă pe  structură  a  costurilor de cercetare. Din această  cauză,  unităţile respective  şi-au  creat unele "cutii negre",  ca,  de  exemplu, coloana "alte cheltuieli", unde au înghesuit toate costurile care

nu  au  o destinaţie foarte clară sau  respectivul  contabil  nu

ştie unde să încadreze anumite cheltuieli.

Pentru a cunoaşte mai exact structura specifică a  costurilor  de  cercetare - dezvoltare, se impune elaborarea,  de  către Ministerul Finanţelor şi Ministerul Cercetarii şi Tehnologiei, a  unor  formulare de bilanţ specifice acestei  activităţi.  In acelaşi  timp,  este  necesară corelarea  întregului sistem  de raportare    (statistic    şi/sau   bilanţier),    a    tuturor

informaţiilor aferente activităţii de cercetare - dezvoltare.

d. Intreaga problematică legată de structura costurilor  şi

de  finanţarea  activităţii de cercetare -  dezvoltare,  se  va

rezolva, în bună măsură, odată cu marea privatizare din  economie

şi,  deci,  implicit,  şi o anumită parte  din  activitatea  de

cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Elementul  de

reglare  a  sistemului economic, de reglare a  raportului  dintre

producţie şi cercetare, interdependenţa şi  intercondiţionarea dintre acestea, îl va constitui concurenţa de piaţă  liberă şi  mai puţin măsurile economico-administrative  instituite  de organele centrale de stat, chiar dacă în momentul de faţă  principalele unităţi de cercetare-dezvoltare sunt încă propietate de stat. Una din acţiunile principale, care se impun, este aceea de a  se  crea  condiţii egale de concurenţă  loială  între  toate

unităţile  de  cercetare - dezvoltare rentabile,  indiferent  de

forma de proprietate.

5. Finanţarea valorificării rezultatelor cercetării şi a transferului de tehnologie

Evaluările  privind valorificarea rezultatelor  cercetărilor

prezintă  interes  pe  cel puţin două planuri. Pe  de  o  parte,

aplicarea  reprezintă principala măsură a output-ului  sistemului

de C&D; pe de altă parte, aplicarea furnizează o măsură  semnificativă a acceptanţei diverşilor "adoptori", a  permeabilităţii acestora faţă de inovaţie şi progres.

O   serie   de  aspecte   interesând   direct   problematica

finanţării  valorificării rezultatelor au fost tratate,  în  mod

explicit sau implicit, în capitolele precedente, deoarece aplicabilitatea rezultatelor  cercetărilor  începe  de  la  stabilirea programelor  şi proiectelor de cercetare,  alocarea  fondurilor pentru   finanţarea  cercetării este  indisolubil   legată   de finanţarea  aplicării  rezultatelor, iar stimularea cererii  de cercetare   constituie,  totodată,  stimularea   aplicabilităţii

rezultatelor ce vor fi obţinute.

Problema aplicării (valorificării) rezultatelor cercetărilor obţinute (după obţinerea lor) prezintă două aspecte:

- valorificarea directă a fiecărei cercetări, conform destinaţiei iniţiale sau primare sau directe,

-  transferul şi difuzarea rezultatelor, fie pentru  extinderea la nivelul ariei de aplicare potenţiale, fie pentru  preluare în alte arii.

In  realitate, problema este mai complexă, implicând  transferul  de  informaţii, know-how etc., nu numai  sub  forma  unor rezultate  finite, prestabilite, decurgând din cercetări  delimitate, ci şi sub forma de produse pe parcurs, subproduse,  rezultate colaterale ale întregului proces de cercetare.

In valorificarea rezultatelor cercetărilor şi transferul de

tehnologie  se  include şi constituirea (şi  finanţarea)  unor

structuri  instituţionale  specifice:  incubatoare  de  afaceri,

centre de consultanţă, parcuri ştiinţifice, centre de transfer

de  tehnologie în universităţi şi centre teritoriale  "de  contact" etc. - o multitudine de forme, structuri, denumiri, răspunzând scopului menţionat şi care, în toate ţările,  beneficiază de   suport   financiar  al  statului,   al   altor instituţii ştiinţifice  şi economice interesate în dezvoltarea  economică _
şi tehnologică, pe plan naţional sau zonal.

Finanţarea   transferului   de   tehnologie   include   şi

finanţarea literaturii tehnico-ştiinţifice, a publi

caţiilor tehnic-ştiinţifice periodice, a reuniunilor

tehnico-ştiinţifice, a participării cercetătorilor la

manifestări de acest tip în străinătate.

In  acelaşi timp, difuzarea rezultatelor cercetărilor  trebuie  să fie efectuată în condiţii care să  respecte  interesele generatorilor de soluţii tehnice noi, drepturile de  proprietate intelectuală  /  industrială. Deci, finanţarea  transferului  de tehnologie,  reprezentând un suport, în  ansamblul  său trebuie  să se realizeze pe baze  comerciale,  într-un sistem de relaţii con-

tractuale, de plăţi etc.

Pentru  realizarea tuturor acestor obiective, este  preconizată înfiinţarea unei "Agenţii pentru Transferul de  Tehnologie şi  Valorificarea  Rezultatelor Cercetărilor",  ca  unitate  cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei.

Prin statutul său, Agenţia va fi abilitată să acţioneze ca:

-  instituţie de interfaţă între unităţile de  cercetare-dezvoltare-proiectare,  în calitate de producători  de  rezultate ale unor cercetări ştiinţifice şi diverse organizaţii interesate să achiziţioneze aceste rezultate în vederea valorificării;

- instituţie de consultanţă tehnică, managerială, financiară, pentru realizarea unor proiecte inovatoare, caracterizate de

un anumit risc.

Din punct de vedere financiar, este important că se preconizează  şi  abilitarea Agenţiei să gestioneze şi  să  aloce  un "capital de risc", care va putea fi utilizat pentru:

- iniţierea şi/sau derularea unor programe de transfer  de

tehnologie,

-  constituirea de capital germinativ (de sămânţă),  pentru

demarajul  şi funcţionarea unor întreprinderi mici,  bazate  pe

trensfer de tehnologie,

-  participarea  unor organizaţii din România  la  programe

internaţionale de transfer de tehnologie.

Capitalul  de  risc al Agenţiei va  fi  alimentat  dintr-un

"fond  de  stimulare a transferului  de  tehnologie";  alimentarea

acestuia se va putea face din: fondul special, alocări directe de

la buget, venituri proprii realizate în baza serviciilor prestate

de agenţie, donaţii, endowment-uri.

Agenţia ar trebui să primească prerogativele de  "ordonator

secundar de credite", primind spre execuţie un buget aprobat  de

ordonatorul principal - Ministerul Cercetării şi Tehnologiei.

Veniturile  extrabugetare  realizate  vor  completa   fondul

pentru  stimularea transferului de tehnologie, acesta  fiind  reportabil dintr-un exerciţiu financiar în următorul.

Crearea fondului menţionat necesită decizii la nivel guvernamental şi legislativ.

Totodată,  ca  un punct de vedere de  alternativă  faţă  de

crearea unei Agenţii centralizate, există şi varianta (probabil

-  complementară) de creare a unei reţele de unităţi  specializate mici, diseminate în teritoriu, cu următoarele atribuţii:

- depistarea soluţiilor tehnice autohtone valorificabile,

- asigurarea  protecţiei proprietăţii  industriale  pentru

aceste soluţii,

- contactarea potenţialilor beneficiari,

- asigurarea consultanţei contractuale în favoarea  autorilor soluţiilor ce urmează să se valorifice,

- asigurarea publicităţii etc.

6. Implicaţii financiare ale privatizării în cercetare

Privatizarea  sectoarelor  de producţie din  unităţile  de

cercetare  a  fost tratată în cap. 3, în  conexiune  cu  problema

activităţilor generatoare de venit. Alte aspecte privind  privatizarea  au mai fost menţionate pe parcursul altor capitole  ale studiului.

Este  esenţial  pentru România, după o tradiţie  de  multe

decenii de gigantomanie, monopol industrial şi centralism, să se

asigure trecerea către o economie în care coexistă - şi cooperează -

întreprinderi  mari şi mici, cu capital de stat şi  cu  capital privat.

Privatizarea  în  cercetare  prezintă  două  componente:  

a) spin-offs-uri, desprinderea din unităţi de cercetare mari a unor

colective  private, care realizează în special (dar nu  exclusiv)

aplicarea  în  practică, transferul de tehnologie;  

b)  apariţia unor  unităţi  de  cercetare noi,  ne-preexistente,  care  devin

elemente  şi  de complementaritate, dar şi de  concurenţă,  în

unele    specialităţi   (care   nu   necesită    mari    resurse

investiţionale).

In sprijinirea  acestei politici, Ministerul Cercetării  şi

Tehnologiei a creat şi dezvoltă o reţea de centre  de inovare

şi afaceri, incubatoare de tehnologie, parcuri tehnologice.

In  cadrul programelor de sprijinire si dezvoltare a  IMM  o

atentie  deosebită este acordată micilor intreprinderi cu  profil

de  cercetare-dezvoltare,  de inovare tehnologică.  In  Ordonanţa

Guvernului României Nr.25/1993 privind stimularea  întreprinderilor mici si mijlocii, un capitol special este dedicat activităţii de cercetare si inovatie tehnologică desfăsurate de  întreprinderile mici si mijlocii.

O  particularitate a sectorului C&D în România  este  faptul

că, în covîrsitoare majoritate, el este proprietate publică, de

Stat, situatie diferită de cea din tările cu traditie în economia

de piată, unde în acest sector (si în special în domeniul  tehnologic)  o pondere importantă o are capitalul privat - mai  puţin

ca  unităţi de cercetare private, cât prin industria cu  capital

privat  care are propriile sale laboratoare şi centre de  cercetare.

Obiectivele  strategice ale programului de  privatizare  al

Ministerului Cercetării şi Tehnologiei sînt:

- includerea  activitătilor de C&D în procesul de reformă  econo-

mică si restructurare;

- integrarea  privatizării sistemului C&D în procesul general  de

privatizare ;

- crearea  cadrului  organizatoric  si  normativ  necesar  pentru

privatizarea în C&D;

- stimularea  liberei initiative si concurentei în  sfera  cerce-

tării stiintifice în scopul cresterii competitivitătii;

- asigurarea  unor  stimulente  cercetătorilor  pentru  aplicarea

rezultatelor cercetărilor;

- protejarea  actualului  potential de cercetare si  continua  sa

dezvoltare;

- intensificarea  eforturilor  pentru dezvoltarea  si  promovarea

unor domenii si unităti noi de cercetare-dezvoltare.

Cadrul  legal al privatizării în România la ora actuală  se

prezintă astfel:

I.  Privatizarea  prin formare de noi  întreprinderi  cu  capital

privat sau mixt - Legea31/1990, DL 54/1990, prevăzînd autorizarea

persoanelor  fizice  care desfăsoară  o  activitate  independentă

pentru cercetarea stiintifică, proiectarea, prestarea serviciilor

stiintifice,  tehnologice  şi  de consultanţă  contra  unui  preţ

negociat,  ca  activitate sistematică si permanentă  a  agentului

economic, activitate comercială.

II.  Privatizarea prin vînzarea capitalului de stat către  agenţi

economici  privati  - Legea 58/1991  aplicabilă  şi  societăţilor

comerciale cu capital de stat cu profil de cercetare-dezvoltare.

III.  Administrarea privată prin contract de management,  locatie

de   gestiune  -  francising  (franchisee)  sau   leasing   (H.G.

1228/1990).

IV. Vînzarea de active din patrimoniul statului (active destinate

cercetării stiintifice).

In afară de pct.I si III, care constituie modalităti curente

si  simple  de "întreprindere privată de cercetare"  capabilă  să

contracteze cu statul lucrări de interes national si cu  sectorul

privat lucrări de cercetare de interes local, celelalte forme de

privatizare  ridică  probleme juridice necesitînd  rezolvarea  în

prealabil a unor chestiuni de fond: stabilirea proprietarului

pentru patrimoniul statului, reglementarea răspunderilor, metode

de evaluare etc.

In  prezent,  la aproape trei ani de la  aparitia  primelor

unităti  economice private cu profil de C&D, au devenit  vizibile

schimbări  în  configuratia sectorului  cercetare-dezvoltare  din

România.

Pe lîngă institutiile de C&D cu capital de stat, au  apărut

diverse  unităti  independente cu profil C&D.  Ele  activează  ca

agenti  economici cu buget si gestiune proprie, dar unele  dintre

ele  beneficiază  de sprijinul institutiei "mamă"  prin  sistemul

Incubatoarelor  de Tehnologie si Afaceri. Adesea, astfel de  uni-

tăţi   sînt  constituite  din  sectii,  laboratoare,   colective

desprinse din respectivul institut ("spin-offs").

Au  apărut, tot pe lîngă institutiile de C&D cu capital  de

stat,  societăti mixte (pe actiuni sau cu  răspundere  limitată),

create  prin  asocierea  institutului  de  stat  cu   investitori

străini.

Analize efectuate, în ramuri comparabile, au arătat o structură  de  costuri mai corectă în unităţi de  C&D  din  sectorul privat, comparativ cu cele din sectorul de stat.

In prezent situaţia cercetării din România este grav  afectată si erodată de două aspecte :

-  salarizarea în institutiile publice de  cercetare-dezvoltare este mult sub nivelul celei din tările vestice si chiar  sub nivelul salariilor din sectorul privat din România;

-  capacitatea  de inovare-cercetare a  cercetătorilor  este

blocată de tendinta industriei românesti de a apela la aportul de

tehnologii   din   import,   aduse   de   investitorii   străini,

renunţîndu-se la aplicarea tehnologiilor elaborate de  cercetarea

românească.

Retehnologizarea industriei românesti apelându-se  excesiv

la  tehnologii elaborate în străinătate poate fi o situatie  conjuncturală. Pentru a face faţă concurenţei şi progresului tehnic, respectivele  întreprinderi vor dori curînd să se dezvolte si  să diversifice tehnologiile importate; în acest moment, ele vor avea nevoie  de  forţele de cercetare-dezvoltare  existente  în  ţară.

Chiar si pentru alegerea licentelor, implementarea  tehnologiilor

aduse  de investitorii străini, adaptarea lor la materiile  prime

din  tară,  ocolirea soluţiilor brevetate de firme  străine  şi

crearea unor brevete proprii etc., va fi tot mai multă nevoie  de

fortele autohtone de cercetare-dezvoltare.

Pentru păstrarea potentialului de C&D din România, în conditiile actuale, exceptionale, specifice perioadei de tranzitie,  solutii ar putea fi :

mentinerea prin fonduri bugetare a activitătii institutelor

de cercetare-dezvoltare publice;

încurajarea cercetătorilor de a obtine venituri suplimentare

lucrînd, prin cumul, în unităti de C&D private, în micile  întreprinderi  cu  profil tehnologic inovativ, în  unităti  comerciale

care valorifică rezultatele unor cercetări.

Incadrarea cu norma de bază într-un institut public de C&D,

chiar  în  precarele conditii actuale de  salarizare,  ar  deveni

atractivă  pentru cercetători, deoarece le-ar  oferi  următoarele

avantaje:

posibilitatea de a desfăsura cercetări de înalt nivel, în

care accentul este pus pe creativitate, initiativă si -  inevitabil - risc;

perspectiva avansării pe linie profesională prin obţinerea de grade stiintifice;

mentinerea contactului cu mediul stiintific international.

Activitatea  prin cumul, în sectorul privat de  C&D,  unde

accentul  este pus pe obtinerea rapidă a unor produse  rentabile,

corespunzînd unor cerinte de piată concrete, ar permite  cercetătorului  atît completarea veniturilor sale, cît  si  un  contact nemijlocit  cu realitătile economice, formarea spiritului  antreprenorial  care  trebuie  să caracterizeze  astăzi  cercetătorul modern.

Deci,  o  implicatie  financiară a  creerii  si  dezvoltării

sectorului  privat în C&D este posibilitatea ca, prin  cumul  de

activităti  în sectorul public si privat, să se poată oferi  cercetătorilor  venituri  apropiate de  cele  cuvenite  importanţei sociale  a  muncii lor, asigurîndu-le totodată  continuitatea  în cariera  profesională, dezvoltarea competenţei si  experienţei lor.  In acest mod, potentialul national de C&D ar fi păstrat si dezvoltat,  multi  tineri talentati care, în prezent,  atrasi  de

avantaje materiale, se îndreaptă spre sectoare private care nu au

tangentă cu stiinta, ar deveni interesati de cariera stiintifica.

In  România,  ca si în celelalte  ţări  foste  socialiste,

institutiile publice de cercetare-dezvoltare au fost  supradimensionate. Ele dispun în prezent de spatii si terenuri excedentare, uneori  chiar sectii de (micro)productie prevăzute cu toate  utilitătile  aferente (gaze, abur, curent electric etc.), dar  nefolosite  sau folosite în mică măsură; personal tehnic si administrativ  competent,  dar depăsind  numeric  necesitătile  actuale.

Toate acestea măresc artificial costurile activitătii de C&D  din

institutiile publice de profil.

Infiintarea unor Incubatoare de Tehnologie si Afaceri, implicînd închirierea spatiilor si terenurilor, prestarea de  servicii tehnice-adminstrative contra cost, dezvoltarea unor intreprinderi economice  private  cu  profil tehnologic  inovativ  în  spatiile supradimensionate  ale  institutelor publice, pot  reduce  aceste costuri. O atitudine preferentială pentru micile întreprinderi cu

profil  tehnologic inovativ, pentru unitătile care îsi propun  să

preia si să valorifice rezultatele unor cercetări, pentru  unitătile economice desprinse din institutul "mamă", permite  mentinerea si chiar dezvoltarea potentialului sectorului C&D românesc, utilizîndu-se clădirile, instalatiile si personalul existent.

Reiese  folosirea  mai eficientă si deci  mai  corectă  din

p.d.v.  economic  a patrimoniului sectorului  public,  eliminarea

unor cheltuieli "balast" care consumă în mod inutil din fondurile

bugetare destinate activtătii de cercetare-dezvoltare.

Pentru sprijinirea sectorului privat în C&D, sunt necesare:

- crearea cadrului juridic adecvat pentru subventionarea din

fonduri  publice a unitătilor de cercetare private în primii  ani

de  la înfiintare, urmînd ca, după ce acestea devin  profitabile,

să se autofinanteze;

- facilitarea obtinerii de către unitătile de C&D private  a

unor credite bancare în condiţii acceptabile;

-  acordarea de ajutoare materiale si financiare prin  programele  internationale specifice (Comunitatea  Europeană,  Banca

Mondială);

-  dezvoltarea retelei nationale de Parcuri  Stiintifice  si

Tehnologice, Centre de Inovare si Afaceri, Incubatoare de Tehnologie si Afaceri.