3
Accident semnificativ pentru Planul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare (2004)
Ziua economică,
24.02.2004
Site-ul INTERNET al
Institutului de Fizică Atomică a făcut publică, foarte recent
(16 februarie 2004), o informaţie cu caracter aparent banal,
de rutină: la licitaţia pentru proiectul prioritar poziţia 15,
evaluarea a dat 85,60 puncte institutului nr. 1 şi 91,40
puncte institutului nr. 2; ca atare, proiectul se contractează
cu institutul nr. 2, care a căpătat ceva mai multe puncte.
Banalitatea
informaţiei se transformă, credem, în dinamită, imediat ce se
decodifică informaţiile: care este „proiectul prioritar” şi
care sunt institutele licitante.
„Proiectul
prioritar” poziţia 15 se cheamă: „Strategia
de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul
tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în perspectiva
integrării in spaţiul de cercetare european”. Institutul
câştigător al licitaţiei este Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară
"Horia Hulubei". Institutul perdant al licitaţiei este
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică.
Iar „autoritatea contractantă”, organizatorul licitaţiei, este
Institutul de Fizică Atomică, coordonator al Programului „Cercetarea
fundamentală, de interes socio-economic şi cultural - CERES”
din cadrul Planului Naţional de Cercetare-Dezvoltare, Inovare.
Să
încercăm să descifrăm conţinutul acestor denumiri.
Obiectul de cercetare al tuturor institutelor de fizică este,
într-o exprimare cât mai generală, materia; este natura sub
forma ei materială; sunt aplicaţiile ce rezultă din utilizarea
anumitor proprietăţi ale materiei. Şi vorbim numai despre
materia moartă, pentru că altminteri intrăm în câmpul
biologiei, şi nu vorbim despre materia supusă transformărilor
chimice, de care se ocupă chimia. Desigur, materia este luată
până în miezul ei – atom, nucleu, particule componente ale
acestora.
Ceea
ce s-a dat în coordonare Institutului de Fizică Atomică –
programul CERES, componentă a Planului Naţional – se referă,
dincolo de „cercetarea fundamentală”, exact la chestiuni
IMATERIALE: societatea, economia, cultura. Iar ceea ce
institutul de fizică cu rol de coordonator atribuie acum
fratelui său, institutul tot de fizică, vecin şi coleg tot de
platforma Măgurele, în calitate de executant câştigător al
licitaţiei pentru proiectul prioritar numărul 15, este
IMATERIALA informaţie şi, dacă doriţi, IMATERIALA politică
(integrarea europeană).
Nu
negăm că un institut de fizică poate avea (vorbim ipotetic)
specialişti, eventual – chiar mai buni decât institutul de
informatică în analiză numerică, în modele matematice şi
programe de calcul pentru analiza proprietăţilor fizice ale
materiei şi ale materialelor. Dar de aici şi până la a
considera că o strategie în domeniul „tehnologiilor
informaţionale şi de comunicaţii” poate fi făcută mai bine de
către un institut de fizică decât de către unul de
informatică, înseamnă, cer scuze, fie că nu se ştie cum
trebuie să arate şi la ce întrebări trebuie să răspundă o
strategie, fie că institutul de informatică este considerat
necorespunzător (deşi 85,60 puncte este un scor, ca nivel
absolut, cu totul onorabil; profităm de ocazie pentru a spune
că nu suntem avocaţii Institutului de Informatică, nu am
discutat cu nimeni de acolo şi scriem aceste rânduri exclusiv
pe bază de considerente proprii, bine cunoscute nouă).
Şi
atunci, ne întoarcem la problema că toată organizarea Planului
Naţional de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare suferă de o boală
congenitală, de o eroare de proiectare.
Planul se compune dintr-un număr de programe, şi fiecare
program are un coordonator. Coordonatorul este „autoritate
contractantă” pentru programul respectiv; pentru aceasta,
organizează licitaţii, face liste lungi şi liste scurte,
evaluează ofertele cu ce evaluatori vrea, evaluatorii dau note
(punctaje) şi coordonatorul decide: asta da şi asta nu, şi
încheie contracte pe banii primiţi, în acest scop, de la
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Schema ar fi
pe deplin valabilă DACĂ autoritatea contractantă,
coordonatorul adică, ar avea vreo competenţă de nivel superior
celorlalţi executanţi, în domeniul respectiv, şi, mai ales,
vreo răspundere sau ar fi în vreun fel interesat în calitatea
şi eficienţa rezultatelor ansamblului lucrărilor pe care le
contractează. Aici este eroarea de proiectare: coordonatorul,
în loc să aibă numai rolul de manager financiar, de
descentralizare a mişcării banilor pentru contractele de
cercetare, cum este în realitate, mai are şi prerogative de
fond, de decizie privind stabilirea proiectelor, evaluarea
ofertelor, alegerea executanţilor şi contractarea. Dar
pentru aceste prerogative nu poartă nici o răspundere, de nici
un fel – nici pentru calitatea la care vor fi finalizate
proiectele contractate, nici pentru atingerea vre-unor
obiective strategice. Alta ar fi situaţia dacă, de
exemplu, coordonatorul ar răspunde de faptul că, până în anul
2007, pe baza cercetărilor pe care le coordonează, se va
realiza un export de 0,8 miliarde EURO anual, sau alt obiectiv
strategic similar. Atunci – da, să contracteze cu cine
consideră şi cât consideră, chiar cu sau fără licitaţie. Dar,
aşa cum este situaţia acum, miliardele şi miliardele de lei
bugetari, pe care îi manevrează fiecare dintre coordonatori,
circulă la bunul plac al stabilirii tematicii, listelor de
ofertanţi admişi în licitaţii, evaluatorilor, adoptării
deciziilor coordonatorilor privind validarea rezultatelor
evaluărilor, privind contractarea sau necontractarea cu
ofertantul x sau y. Ce teren propice pentru trafic de
influenţă, de „prietenism” sau „colegialism” (în loc de
termenul „nepotism”), şi, până la urmă, de ce nu? pentru
corupţia get beget! În fond, traficul de influenţă şi corupţia
pot fi şi nu numai pe bani nemijlocit băgaţi în buzunar, ci
şi pe „acoperirea capacităţii” – ce să dăm bani la „alţii”,
câtă vreme nu ne-am acoperit capacitatea la catedrele
„noastre”, sau la institutele sau laboratoarele „noastre”?!
(Acoperirea capacităţii fiind într-o anumită relaţie cu banii
care intră şi în anumite buzunare personale.) Sau – de ce să
mai contractăm o parte de specialitate cu un institut sau un
specialist care se pricepe mai bine decât noi, că dăm bani
care altminteri intră în buzunarul nostru. Important este să
ne vedem cu contractele semnate – calitatea şi rezultatele nu
mai contează. Iar plăţi peşin pentru servicii oculte aduse
ştiinţei româneşti – sau, poate, nu numai ştiinţei – se pot
face şi pe contracte de cercetare dimensionate corespunzător,
pentru ca să încapă banii care trebuie pentru cine trebuie şi
pentru ce trebuie. Sistemul permite. Sistemul pare ca şi
cum ar fi fost făcut pentru ca să fie apt pentru un asemenea
rol: multă birocraţie, multe hârtii şi procedee
complicate, pentru ca să încurce pe cineva care ar vrea să dea
de urmă adevăratelor filiere. Este loc şi pentru filiere
politice, şi pentru filiere mafiote. Chiar dacă nu asta s-a
intenţionat, asta a ieşit. Iar demnitarii care conduc
acum activitatea de cercetare (şi care au moştenit starea de
lucruri arătată de la unii dintre iluştrii lor predecesori,
mai recenţi), sunt în situaţia dificilă de a alege între a
asigura continuitatea activităţii de cercetare – şi aşa destul
de hărţuită – sau de a face ordine şi curăţenie în sistemul
moştenit, de a se asigura că, în subordinea lor, nu se petrec
abuzuri cu potenţial exploziv. Numai de a se descoperi aşa
ceva nu ar avea nevoie acum imaginea publică a cercetării din
ţara noastră.
De
fapt, am pornit analiza prezentată în aceste rânduri de la
momentul în care exista o denumire de „proiect prioritar” şi
se punea numai problema stabilirii executanţilor. Lista
proiectelor prioritare în sine este, însă, şi ea o problemă,
şi mai gravă. Ea ar fi trebuit să rezolve marele şi vechiul
deziderat al renunţării la autarhie, al concentrării
resurselor pe politici şi pe priorităţi. Dar, din examinarea
listelor de proiecte prioritare din diferitele programe, o
asemenea concentrare încă nu este foarte vizibilă.
Desigur, la stabilirea introducerii în program a unui anumit
proiect prioritar sunt consultaţi mulţi factori, pe un circuit
informaţional destul de prolix; îşi dau, succesiv, avizul (de
fapt, mai pe româneşte, îşi dau cu părerea – adică „în viteză”
şi neangajant, şi tot fără vreo răspundere) destul de multe
persoane. Dar, practic, tot primul elaborator al listei de
proiecte este veritabilul autor; avizatorii ulteriori nu deţin
informaţia concretă pe care a avut-o în vedere primul
propunător din circuit, nu au timp, sunt mulţumiţi că au o
propunere în faţă şi, de regulă, „semnează ca primarii” (nu
ştiu de ce primarii, dar aşa se spune). Şi chiar dacă mai
modifică un cuvânt undeva, sau chiar taie o poziţie din 15 sau
mai adaugă una, la inspiraţia de moment, pe fond situaţia
calităţii listei, întocmite improvizat şi avizate cu pompă, nu
se schimbă. Şi apoi, se pune în mişcare imensa maşinărie a
licitaţiilor şi a contractărilor, cu pretenţii de mare
precizie privind termenele, banii, pontajul, obiectivele etc.,
dar care are, de fapt, o bază decizională şi de fundamentare
atât de subţire, de aleatoare.
Să
mai menţionăm ceva. Intrarea în funcţionare exclusivă a
Planului Naţional de Cercetare-Dezvoltare a mai avut un efect:
măturarea afară din cercetare a sectorului privat şi a
IMM-urilor (se zice, cu câteva excepţii semnificative, care
trebuie să alimenteze ceea ce trebuie să alimenteze…, dar
personal nu deţinem datele necesare despre aceste cazuri. Cine
trebuie şi vrea, poate să le găsească.) Planul Naţional
amintit este planul etatismului şi al gigantismului. Sigur,
s-a zis că trebuie lichidată împrăştierea resurselor, trebuie
concentrare pe priorităţi. Dar, ca întotdeauna la români,
întâi vine soluţionarea de formă, de ochii lumii. Dacă sunt,
să zicem, ceva mai puţine poziţii de proiecte de contractat,
în schimb, la fiecare poziţie, în „termenii de referinţă” (în
obligaţiile de realizat, în caietul de sarcini) sunt câte mai
multe subpuncte, care adună şi nişte sume contractuale mari şi
care se potrivesc ca o mănuşă exact pentru câte un institut
mare anume. Scrie, prin noianul de reglementări, că cine a
participat la întocmirea termenilor de referinţă nu are voie
să participe la licitaţie, dar cine mai urmăreşte şi asta?!
Şi, apoi, cine a participat – un specialist sau un institut?
Participă la elaborare un specialist trimis de institut la
minister şi contractează institutul. Reglementarea nu este
clară. Aşa că, o IMM nu are cum să se apropie, chiar dacă, de
formă, mai este câte una invitată pe vreo listă scurtă, acolo
unde i s-ar potrivi mai puţin.
De
altfel, nici taxa de evaluare pentru atestare, de 4 ori
salariul lunar maxim al unui cercetător principal gradul I,
sau taxa de evaluare pentru acreditare, de 8 ori acelaşi
salariu, nu sunt foarte încurajatoare, în condiţiile în care
posibilităţile de a mai câştiga vreo licitaţie sunt practic
nule pentru IMM private. Mai sunt, prin metodologii şi
termenii de referinţă, şi alte obstacole implicite în calea
IMM – să nu intrăm în amănunte.
Aşadar, accidentul cu care am început – rezultatul ciudat al
licitaţiei pentru atribuirea proiectului privind strategia
informaţională în contextul integrării europene – are
reverberaţii multiple. Se pare că sistemul care l-a făcut
posibil are nevoie de un tratament complex. Fără a intra încă
în detalii, se pare că primele medicamente care să fie
administrate pot fi: a) un plus de transparenţă în coordonarea
programelor, prin comisii pluridisciplinare şi
pluriinstituţionale independente; b) cenzurarea prerogativelor
de fond excesive ale actualilor coordonatori de programe, sau
punerea acestor prerogative în corespondenţă cu
responsabilităţi pe măsură; c) punerea calităţii şi
importanţei rezultatelor obţinute în cercetare pe cel puţin
acelaşi nivel cu obţinerea contractării, în preocupările
întregii activităţi de cercetare. Iar soluţionarea marii
probleme a concentrării pe priorităţi începe cu elaborarea
competentă a unor strategii şi cu stabilirea unor obiective pe
programe.
|
