|
Mesagerul economic,
4-10.6.2001, Adevărul economic 6-12.6.2001
O doleanţă
insistent şi repetat exprimată de către agenţii economici, de
către camerele de comerţ şi industrie, patronate, de către
întreaga comunitate economică, se referă la impozitarea
veniturilor efectiv realizate, prin încasarea contravalorii
produselor livrate/serviciilor prestate. În condiţiile
actuale, ale blocajului financiar şi ale indisciplinei
contractuale generale, prevederile în vigoare, de
obligativitate a impozitării la livrarea produselor/prestarea
serviciilor şi facturarea acestora, indiferent de încasarea
sau nu a contravalorii lor, constituie un factor de acutizare
a decapitalizării şi chiar a falimentării firmelor, oricum -
de bulversare a situaţiei lor financiare; în fond - chiar de
acutizare a blocajului financiar însuşi, prin transferarea
dificultăţilor financiare de la răii platnici şi către bunii
platnici.
Şi mai dificilă
este situaţia producătorilor care îşi livrează mărfurile în
reţele de distribuţie cu plata pe măsura vânzărilor efective
în reţea (este cazul, de exemplu, al editurilor care livrează
cărţile în reţeaua de librării); aceşti producători sunt
obligaţi şi ei la plata TVA în momentul livrării în reţea a
loturilor de produse, deşi încasările pot veni în mod
eşalonat, în decurs de luni sau chiar ani.
Pe tot parcursul
ultimelor guvernări, factorii de decizie din domeniul
financiar - fiscal au respins de plano toate solicitările
societăţii civile de profil economic pentru trecerea
impozitării de la momentul livrării - facturării la momentul
încasării (solicitată ca o măsură provizorie, temporară, cel
puţin pe perioada existenţei blocajului financiar).
Argumentul
respingerii: varianta solicitată ar fi contrară principiilor
şi practicilor europene şi, deci, inadmisibilă în condiţiile
în care România aspiră la integrarea europeană.
Examinarea
documentelor europene nu confirmă această teză, născută,
probabil, din referatul unui consilier sau expert superficial,
făcut cândva şi cu rezonanţa propagată şi perpetuată peste ani
şi la toate nivelurile.
Într-adevăr,
Directiva a Şasea 77/388/CEE, din 17 mai 1977, privind
armonizarea legislaţiei Statelor Membre referitoare la
impozitul pe cifra de afaceri - sistemul comun de taxe pe
valoarea adăugată, conţine următoarele prevederi, nealterate
prin cele 20 de amendamente ulterioare până la zi (până în
ianuarie 2001), amendamente care s-au referit la diferite alte
prevederi ale Directivei, lăsând-o intactă pe cele care ne
interesează:
În Titlul V
Operaţiuni impozabile, art. 5 livrările de bunuri, alin. 1
prevede: †Este considerat ca <<livrare de bunuri>> transferul
puterii de a dispune de un bun corporal ca un proprietar†.
Ori, după cum prea bine se ştie, †transferul puterii de a
dispune de un bun corporal ca un proprietar† nu are loc decât
după achitarea lui, până atunci noul destinatar putând să-l
folosească, dar nu să-l modifice sau să-l înstrăineze. Deci,
este adevărat că, în concept european, impozitarea se face la
livrare, dar, tot în concept european, livrarea include plata
bunului.
În Titlul VII
Faptul generator şi exigibilitatea taxei, art. 20, 1, b
defineşte exigibilitatea taxei ca †un drept al trezoreriei, pe
care îl poate exercita conform legii, începând de la un moment
dat, pentru plata taxei, chiar dacă plata taxei poate fi
reportată†. Deci, această prevedere lasă deschisă varianta:
taxa devine exigibilă, dar fără obligaţia de plată imediată;
deci, de exemplu: exigibilitatea la livrare, plata la
încasare.
În acelaşi articol,
2: « Livrările de bunuri ... şi prestările de servicii care
conduc la decontări sau plăţi succesive, sunt considerate ca
fiind efectuate la momentul expirării perioadei la care aceste
deconturi sau plăţi se referă. » Deci, furnizorii care
livrează bunuri în reţele de distribuţie trebuie să constituie
taxa pe valoarea adăugată nu la livrarea loturilor de bunuri
în reţea, cum se face acum în România, ci la expirarea unei
perioade în care reţeaua trebuie să vândă bunurile; de
exemplu, sfârşitul exerciţiului financiar.
Dar, în fine,
urmează o prevedere explicită, care nu mai lasă loc la nici un
fel de interpretare. În acelaşi articol 10, 2, alin. 3:
« Statele membre au facultatea de a prevedea că taxa devine
exigibilă, pentru anumite operaţiuni sau anumite categorii de
contribuabili:
- fie cel mai
târziu la eliberarea facturii sau a documentului care îi ţine
locul;
- fie cel mai
târziu la încasarea preţului. »
Deci, integrarea
europeană, acquis-ul comunitar, permit, implicit şi explicit,
impozitarea nu la facturare, ci la încasare (şi chiar, prin
definiţia livrării ca transfer al dreptului de proprietate,
condiţionează exigibilitatea taxei de achitare a bunului
livrat). Totodată, directiva lasă deschisă şi o eventuală
soluţie de compromis, constând în separarea momentului
exigibilităţii taxei de momentul achitării acesteia - de
exemplu, exigibilitatea la facturare, plata la încasare.
O altă solicitate a
membrilor Camerelor de Comerţ şi Industrie s-a referit la
utilajele importate, care reprezintă imobilizări financiare,
ce nu produc profit, până la momentul punerii în exploatare.
S-a cerut, în consecinţă, ca impozitarea utilajelor de import
să se facă la punerea în funcţiune, nu la momentul importului.
De data aceasta, trebuie spus că Directiva pe care am citat-o
defineşte foarte riguros momentul importului fizic ca momentul
al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată, fără
posibilitatea altor interpretări. Singura prevedere favorabilă
la care s-ar putea recurge în favoarea solicitării menţionate
ar fi acea posibilitate de reportare a plăţii în raport cu
momentul exigibilităţii, din art. 10, 1, b, al Directivei,
posibilitate deja menţionată.
|
