|
Contemporanul nr.
13 / 24.3.1972
Semnificaţiile şi
consecinţele unei noi orientări în ştiinţă - Calităţile
handicap - Deficienţele care duc la reuşită - Aveţi nevoie de
un ordinator pentru a vă parca automobilul? - Omul judecă
difuz şi în aceasta constă superioritatea lui - Calculatorul
de azi e dezarmat de concret - Ceva de tipul priorităţii la
intersecţii - Când precizia devine adversarul eficienţei,
iniţiativei, creaţiei - Remediul: algoritmi cu scame
Nu, nu e greşeală
de tipar. Nu învinuiţi corectorul, nici autorul, şi cu atât
mai puţin pe L. A. Zadeh, una din figurile proeminente ale
ştiinţei sistemelor şi ciberneticii zilelor noastre, care a
lansat această noţiune (urmat de un întreg val de autori).
Mulţimi scămoase
(1965). Algoritmi scămoşi (1996). Sisteme scămoase (1969).,
*
Desigur, între un
asemenea termen şi înălţimea ştaifului ştiinţific european nu
pot avea loc decât fenomene de respingere reciprocă, astfel
încât - nu este prima dată - se găseşte un nume-surogat
suficient de sonor. De exemplu: difuz (asemănarea fuzzy -
difuz este, cred, o simplă coincidenţă), deşi termenul de
sistem difuz este mai vechi, şi are un sens oarecum diferit.
Circulă şi alte traduceri - substituţii.
Dar nu în
adjectivul adoptat este cheia problemei, ci în sens, în
semnificaţiile şi consecinţele profunde ale acestei noi
orientări în ştiinţă, în modul diferit, aproape opus, faţă de
ceea ce ştiam până acum, în care ne face să privim. Unele
calităţi spre care tindem devin handicap. Unele deficienţe -
sursă şi condiţie a dezvoltării şi reuşitei.
Dar să nu
anticipăm.
O mulţime, o
mulţime obişnuită, este cea din care anumite elemente fac
parte, iar toate celelalte - nu. Cine nu e cu noi e împotriva
noastră. O mulţime difuză poate presupune elemente care fac
parte, elemente care nu fac parte şi - scama - elemente care
poate, într-o măsură, fac parte, sau poate nu. Mulţimea
numerelor mai mari decât 987 este clar definită. 5, 500, 986,
987 nu fac parte. 988,989, 1000, un milion - fac parte. Dar
mulţimea numerelor mari? 3 evident nu face parte. 100
de milioane evident fac parte. Dar 987? 988? Trecerea de la
numerele care nu fac parte la cele care fac parte din mulţimea
numerelor mari este difuză, pentru că termenul mare
este imprecis. Mulţimea este scămoasă.
Cum parcăm automobilul?
Un algoritm este
ceva foarte precis. Este o instrucţiune pe care şi un prost
poate să o îndeplinească, fără a secreta un dram de gândire
creatoare. Totul este numărat, cântărit, împărţit. Ia numărul
depozitat în căsuţa 38, ridică-l la puterea pe care o găseşti
în căsuţa 156, şi dacă rezultatul este mai mare decât numărul
din căsuţa 44, atunci fă ce se spune în căsuţa 67, dacă nu -
ceea ce se spune în căsuţa 29.
Dar încercaţi,
spune Zahed, să scrieţi un astfel de algoritm pentru a vă
parca la bordură automobilul între alte două maşini. Nimic nu
este imposibil, numai că va trebui să măsuraţi - sau să
calculaţi - exact greutatea maşinii, inclusiv a dumneavoastră
(ţinând seama şi de elasticitatea pernei pe care staţi), să
ştiţi exact, exprimat în funcţie de milimetri sau de grame,
efectul deplasării frânei, acceleratorului, ambreiajului,
volanului, înclinarea drumului ş.a., să ţineţi seama de
ecuaţia dinamicii maşinii etc. Dar dv. nu ştiţi toate acestea
decât aproximativ, şi totuşi reuşiţi să parcaţi de minune. Nu
totuşi, ci de aceea. Pentru că algoritmul dv. este plin de
noţiuni imprecise: vreţi să vă aşezaţi maşina destul de
aproape de bordură şi în acest scop manevraţi înainte şi
înapoi de câte ori trebuie, având grijă să nu vă
apropiaţi prea mult de maşina din faţă şi de cea din
spate, în care scop la fiecare manevră acceleraţi puţin
şi vă opriţi la timp etc.
Trebuie reţinute
mai multe aspecte.
În primul rând,
desigur, calculatoarele electronice ştiu (adică pot fi
programate) să rezolve şi probleme mult mai dificile şi mai
complicate decât o banală parcare. Dar pregătirea, elaborarea
şi realizarea algoritmului respectiv, nedifuz, de către dv.,
care staţi în maşină şi vedeţi tot ce vă trebuie şi cât vă
trebuie, simţiţi tot ce vă trebuie şi cât vă trebuie, este o
treabă teribil de scumpă (în orice caz, după cum am arătat,
inutil de scumpă). Utilizarea inteligenţei cu care suntem
dotaţi este esenţial mai ieftină. În al doilea rând, la un
cost egal, cu algoritmul difuz amintit puteţi parca orice
maşină, în orice condiţii, mai repede, cu mai puţine manevre,
mai simplu şi - de ce nu? - mai sigur decât cu un algoritm
nedifuz. (În fond, oricât de perfecţionate sunt sistemele
automate de aterizare, tot se mai închid aeroporturi pe timp
de ceaţă.) Utilizarea inteligenţei este mai eficientă.
S-ar putea naşte
temerea: se neagă valorile, cuceririle civilizaţiei? Până acum
spuneam că minunatele calculatoare fac posibile acţiuni de
care omul nu este capabil, că multiplică posibilităţile
omului. Acum - îl frânează?
Nicidecum.
Calculatoarele fac posibile numeroase acţiuni de care omul nu
este capabil. Calculatoarele multiplică nebănuit
posibilităţile omului. Dar cât de mult ar face-o dacă ar fi
capabile, precum omul, să opereze cu noţiuni difuze, să
realizeze algoritmi difuzi!
Nu orice sistem
tehnic, economic, social este atât de simplu ca un automobil
între alte două, de departe nu orice problemă de conducere
este atât de simplă ca cea a parcării automobilului din
mijloc. Dar exemplul dat a avut menirea să scoată în evidenţă
cât pierdem când trecem de la inteligenţa umană la algoritmi
de calculator (actual), de la difuz la nedifuz.
Când munţii nasc şoareci
În fond, aici avem
de-a face cu o primă, aproape principală, barieră în
utilizarea calculatoarelor înseşi. Omul judecă difuz. Este o
trăsătură a superiorităţii inteligenţei umane, capabilă de
abstractizare, de adaptare, de filtrare a esenţei.
Calculatorul de astăzi este dezarmant de concret, precis cât
trebuie şi cât nu trebuie, un amănunt de mâna a şaptea îl
inhibă tot atât cât (poate chiar mai mult decât) o absurditate
de fond. Depăşirea acestei bariere (între om şi calculator)
constituie în lume o preocupare de căpetenie a ultimilor ani
şi una din marile speranţe ale ştiinţei pentru deceniul pe
care de curând l-am început.
Dar şi mai
important decât acest lucru este modul în care gândeşte
umanitatea problematica guvernării sistemelor complexe:
aparent simple întreprinderi industriale şi sofisticatele
ramuri economice, reţelele tehnice care au îmbrăţişat Terra
(sistemele energetice, transporturile, irigaţiile, bazele
militare, telecomunicaţiile...), clasele şi păturile sociale,
armatele, legile, piaţa, ştiinţa, mediul ambiant, societatea,
personalitatea umană.
Eficientul om de la
volan este scos din cauză. Simţurile şi intuiţia lui sunt
depăşite. Atunci?
Atunci trebuie să
ne întrebăm: ce fel de algoritmi punem în joc? Riguroşi sau
difuzi?
Desigur, pentru a
se evita catastrofe ne trebuie - încă - reguli rigide şi
simple, cum ar fi, de exemplu, prioritatea de circulaţie la
intersecţii.
Dar când este vorba
în general de a optimiza, de a obţine un maxim de eficienţă
într-o activitate, rigiditatea reglementării poate face ca
rezultatele să nu fie pe măsura eforturilor.
O poate spune
conducerea unei întreprinderi, al cărei obiectiv de a produce
mai mult, mai bine, mai eficient se izbeşte uneori de un hăţiş
de instrucţiuni, reglementări, dispoziţii, avize birocratice.
O poate spune
elevul sau studentul a cărui inteligenţă trebuie să câştige în
agerime şi bogăţie sub avalanşa de date, fapte şi reguli seci
şi reci cu care unii dascăli îi reglementează evoluţia şi îi
blochează valenţele.
Precizia cumpătată
De la absenţa
totală a oricărei reglementări şi până la reglementarea totală
este un drum lung. În prima parte, evident, se câştigă în
eficienţă. Dar vine un moment în care exhaustivitatea
reglementării, devenind implacabil scop în sine, ajunge să
submineze, direct sau indirect, ceea ce ar fi trebuit să
sprijine, coborând inteligenţa de la înaltul nivel uman la
obtuzitatea rigidităţii algoritmice (nedifuze). Precizia
devine adversarul eficienţei, iniţiativei, creaţiei.
Ştiinţa s-a născut,
s-a dezvoltat şi îşi va continua marşul exploziv sub semnul
rigurozităţii şi al preciziei, care constituie arma şi emblema
sa. Dar conexiunea organică dintre precizie şi negaţia sa -
difuza scamă - pare să fie acum cuvântul de ordine. Nu este un
regres, nu este o retractare. Este un semn de elevaţie: vom
consuma precizie în mod înţelept. Cu economie. Cumpătat.
Într-un număr ulterior al revistei:
P.S. În urma publicării ("Contemporanul", nr. 13/1972)
articolului "Algoritmi cu scame", consacrat semnificaţiilor
umane şi sociale ale noii orientări ştiinţifice iniţiate de
către L.A. Zadeh, am aflat că, după vizita făcută de către
d-sa în ţara noastră în 1967, acad. Gr. C. Moisil a întreprins
cercetări matematice susţinute în domeniul în discuţie,
orientând în consecinţă şi pe câţiva dintre tinerii d-sale
discipoli. Unele rezultate ale acestor cercetări - grefate pe
preocupări mult anterioare - au văzut recent lumina tiparului,
între altele, în noua lucrare fundamentală a academicianului
Moisil: Essais sur les logiques non chrysippiennes - Ed.
Academiei R,S,R,, 1972.
Facem cuvenita completare, pentru informarea cititorilor, cu
un dublu sentiment, de regret şi satisfacţie. Regret pentru
faptul că se mai întâmplă în lumea ştiinţifică să aflăm mai
curând ceea ce se petrece peste ţări şi mări decât ceea ce se
petrece după două colţuri de stradă (chiar dacă de obicei este
invers). Satisfacţie pentru faptul că prolifica şcoală
matematică românească, prin unul din iluştrii săi
reprezentanţi, se află şi de această dată în actualitate,
aducându-şi prinosul creator la progresul ştiinţei mondiale.
|
