|
Citim, cu uimire şi
consternare (cuvintele sunt prea slabe), Monitorul Oficial nr.
33 din 16 februarie 1996, conţinând “Normele privind balanţa
imobilizărilor necorporale, corporale şi financiare,
determinarea gradului de utilizare a mijloacelor fixe deţinute
de agenţii economici, necesar stabilirii valorii amortizării
incluse în cheltuielile de exploatare pe anul 1995, emise de
Ministerul Finanţelor şi Comisia Naţională pentru Statistică”,
nr. 15.776/1.122. De fapt, noutatea nu este foarte mare,
pentru că acestea înlocuiesc (şi abrogă) alte norme, similare:
nr. 16.805/2.1812 din 1994, precum şi alte norme şi precizări.
Lucrurile pornesc
de la Legea nr. 15/1994, privind amortizarea capitalului
imobilizat în active corporale şi necorporale, unde, în art.
18, se stipulează: “Amortizarea calculată conform prevederilor
art. 9 se include în cheltuielile de exploatare ale agenţilor
economici, în directă corelare cu gradul de utilizare a
mijloacelor fixe aflate în patrimoniu”, contrazicând din start
chiar articolul 9 la care face trimitere: “Amortizarea se
stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii
de intrare a mijloacelor fixe şi se include în cheltuielile de
exploatare”.
Dar, ulterior
acestei Legi nr. 15/1994, a apărut Ordonanţa nr. 70/1994,
care, în articolul final, nr. 41, abrogă un lung şir de
scutiri de impozit (şi câteva taxe suplimentare), “precum şi
orice alte dispoziţii contrare”. În cuprinsul Ordonanţei nr.
70/1994, la art. 6 alin. (2) se prevede: “Pentru determinarea
profitului impozabil, cheltuielile pentru care nu se admite
deducerea sunt:...b) amortizarea peste limitele prevăzute de
prezenta ordonanţă”, iar la art. 7 (1) se stipulează:
“...amortizarea aferentă mijloacelor fixe ale contribuabililor
este deductibilă”.
Deci, s-a dorit ca
Ordonanţa nr. 70/1994 să introducă ordine şi transparenţă în
sistemul fiscal, astfel încât un singur act juridic să prevadă
totul despre impozitul pe profit. Includerea unor reglementări
de natură fiscală într-un document de altă natură
(amortizarea), este, deci, anormală.
Este adevărat că,
formal privind, în art. 10 al Ordonanţei nr. 70/1994 se
deschide o portiţă: “Cheltuielile aferente veniturilor se
stabilesc prin instrucţiunile prevăzute la art. 38”, iar în
aceste instrucţiuni (privind “metodologia de calcul şi
formularistica”, aprobate prin H.G. nr. 974/29.12.1994 şi
publicate în M.O.nr. 6 din 16.1.1995), se reintroduce o
trimitere la prevederile Legii nr. 15/1994 (art. 10, C, b).
Această trimitere este, însă, generală; ea nu detaliază
pasajul privind corelarea cu gradul de utilizare a mijloacelor
fixe, implicit abrogat prin Ordonanţa nr. 70/1994.
Deci, temeiul
legal al limitării includerii în costuri a amortizărilor,
numai “în corelare cu gradul de utilizare a mijloacelor fixe”,
este foarte incert.
Din punct de
vedere economic,
dacă în cazul agenţilor economici cu capital majoritar de stat
(care au primit, prin Legea nr. 15/1990, patrimoniul creat
anterior, în principal, de la bugetul statului) problema este
discutabilă, agenţii economici privaţi realizează
investiţiile fie prin aport de capital, fie din profit
reinvestit - deci, pentru care s-a plătit deja impozit pe
profit. Este normal ca agenţilor economici privaţi să li se
asigure recuperarea integrală a investiţiilor, pe calea
amortizării repartizate asupra producţiei realizate, fie că
utilizarea mijloacelor fixe este în 1 sau 3 schimburi, fie că
este numai 2 ore pe lună (dacă este vorba, de exemplu, despre
un utilaj scump de înaltă tehnicitate, care condiţionează
calitatea produselor livrate). A limita includerea
cheltuielilor cu amortizarea la calculul impozitului pe
profit, înseamnă o dublă impozitare. Iar ca stimulent,
măsura acţionează în sens exact opus celei de reducere cu 50%
a impozitului pentru investiţiile din profit: dacă este să
aibă un înţeles, “stimulentul” este: “nu investiţi în mijloace
fixe!”, pentru că, în primă etapă, vă stricaţi raportul între
veniturile din exploatare şi valoarea mijloacelor fixe.
Ei bine, Normele pe
care le-am citat în deschiderea acestor rânduri, reprezentând
16 (!) pagini de Monitor Oficial, pline de indicaţii, formule
şi tabele cu coduri şi cu cifre (pe care agenţii economici
trebuie să le studieze şi să le aplice, dacă vor să nu fie
evazionişti fiscali), sunt destinate exclusiv acestei
“găselniţe” fiscale, strecurate într-o lege în care nu-şi are
locul, dubioasă sub aspect legal şi fără noimă (spunem noi)
sub aspect economic.
Dar teatrul
absurdului birocratic merge şi mai departe.
A mai fost
inventată o super-găselniţă. Dacă articolul 18 din Legea nr.
15/1994 prevedea: “în corelaţie cu gradul de utilizare a
mijloacelor fixe din patrimoniu” (subl. ns.), Ordinul
Monstrului Finanţelor nr. 746/1994, pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1995, vorbeşte despre
“gradul de utilizare a mijloacelor fixe de bază” (subl.
ns.), deci - altceva decât în textul de lege. Problema
fiscalizării suplimentare legate de “gradul de utilizare” a
mijloacelor fixe “de bază” îi preocupă atât de obsesiv pe
autorii acestor norme, încât ea este reluată, în formulări
diferite, de 3 ori pe parcursul Normelor aprobate prin
Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 746/1994: în art. 12, art.
22 şi art. 25. Ca atare, şi în normele la care ne referim
acum, mijloacele fixe “de bază” ocupă aproape 4 pagini de
Monitor Oficial pentru a specifica, pentru fiecare ramură şi
activitate, care sunt codurile grupelor de mijloace fixe
considerate a fi “de bază”, iar agenţii economici vor trebui
să refacă, pentru anul înfiinţării (sau pentru anul 1990) suma
valorilor mijloacelor fixe - numai a celor “de bază”. Şi
aceasta, în condiţiile în care, în 1990, clasificarea
mijloacelor fixe era cu alte coduri (sistemul de codificare
s-a schimbat prin H.G. nr. 266/1994). Deci, trebuie luată acum
valoarea de atunci a fiecărui mijloc fix, văzut ce cod ar avea
acum, văzut dacă este acum considerat “de bază” sau nu - şi
făcute adunările care trebuie.
Mai departe.
Formula pentru “gradul de utilizare a mijloacelor fixe” nu
defineşte nici un fel de “grad de utilizare”, ci cu totul
altceva, şi anume: “dinamica productivităţii valorice a
mijloacelor fixe”. Într-adevăr, formula din “Norme” este:
U(%)
=  x K x Ipr,
unde K şi Ipr sunt
coeficienţi legaţi de inflaţie şi reevaluări, iar
Em =
Deranjează două
lucruri:
Ca formă (dar nu
numai formă), deranjează faptul că într-un document oficial,
emis de două instituţii de înalt profesionalism, se pot
înscrie definiţii neprofesionale, formule care definesc şi
calculează evident altceva decât conceptul pe care pretind că
îl definesc şi îl calculează.
Ca fond, deranjează
faptul că situaţia fiscalităţii actuale a fiecărui agent
economic este pe vecie pusă în relaţie cu productivitatea
mijloacelor fixe din anul de înfiinţare (sau din 1990), în
condiţii în care:
- agenţii economici
cu capital de stat sunt supuşi procesului de restructurare
(ceea ce, evident, presupune renunţarea la fetişul “gradului
de utilizare” a mijloacelor fixe);
- agenţii economici
cu capital privat, înfiinţaţi din 1990 încoace, în mod normal,
au început cu comerţ (deci cu venituri din exploatare mari şi
mijloace fixe mici), dezvoltând ulterior producţia (unde
raportul venituri din exploatare / valoare a mijloacelor fixe
este evident mai mic decât în cazul operaţiilor pur
comerciale); deci, vor purta veşnic stigmatul fiscal al unei
dinamici dezavantajoase a productivităţii mijloacelor fixe
faţă de cea din anul înfiinţării, în baza formulei din
“Norme”.
În fine, mai
deranjează şi faptul că se dau 8 pagini de cifre (de utilizat
în calcule) cu câte 3...4...5 cifre semnificative, deci,
corespunzând unor precizii de calcul de 1...0,1...0,01%, adică
se face farmacie de calcul, în condiţiile în care coeficienţii
sunt daţi pentru 1990, 1992, 1994, iar agenţii economici
înfiinţaţi în 1991 “vor folosi cifrele din coloana 2” (adică -
cele valabile pentru anul 1990), iar cei înfiinţaţi în 1993
“cifrele din coloana 4” (adică - cele valabile pentru anul
1992). Dar, între coloane, cifrele sunt în raport de 1:7...
1:10, deci, pentru cei “dintre coloane” (agenţii economici
înfiinţaţi în 1991 şi 1993) eroarea este de 35...50%! Atunci -
de ce atâta farmacie?
În concluzie, care
poate fi mesajul acestor rânduri?
·
Să
fie respectate litera şi spiritul legilor, iar normele şi
instrucţiunile să nu inventeze altceva.
·
Sistemul de stimulente financiare este foarte important, dar:
- el să fie
soluţionat unitar, cum bine s-a intenţionat la Ordonanţa nr.
70/1994;
- nu toate
fetişurile anterioare (vezi “gradul de utilizare a mijloacelor
fixe”) mai sunt valabile astăzi;
- trebuie văzut
impactul în condiţiile actuale ale tranziţiei, după caz -
separat pentru unităţile înfiinţate pe baza Legii 15/1990,
constituind societăţile cu capital majoritar de stat, aflate
în curs de privatizare, şi separat pentru unităţile private
nou înfiinţate după 1990;
- trebuie văzut ce
fenomene sunt măsurabile contabil şi cât de relevant este ceea
ce există în contabilitate.
·
Să
fie cruţat timpul agenţilor economici. Efortul de manoperă
contabil-funcţionărească cerut să fie comensurat cu importanţa
consecinţelor economice scontate. Dacă pentru un sigur
indicator (dubios), agenţii economici sunt împroşcaţi cu 16
pagini de Monitor Oficial de norme, când să se mai ocupe ei de
managementul financiar real al firmelor lor? (Desigur, cazul
care a fost analizat aici este unul extrem, dar, din păcate,
el nu este singular.) Rugăm: instrucţiuni simple, indicatori
clari, cu sens, uşor de înţeles şi de calculat!*
|
