Studii de fundamentare

pentru elaborarea unei politici optimizate

de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă

Recomandări de prevederi legislative

pentru stimularea şi protecţia industriei autohtone

Faza anterioară

Elaboratori:

(în ordine alfabetică)

Drd. Ec. Virginia Câmpeanu

Capitolul 3

Ing. Dr. ec. Constantin Ciupagea

Responsabil de lucrare; capitolele 2, 4, 6

Dr. ing. Mario Duma

Capitolele 1, 5, 6, coordonare

Ing. Gheorghe Olaru

§ 3.5

Drd. Ec. Ana Voicu

§ 2.4, anexele 1, 2

Unele aspecte tratate în lucrare au rezultat în urma unor probleme puse,

în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti,

de

APREL – Asociaţia Producătorilor de Bunuri Electronice şi Electrotehnice

ARIES – Asociaţia Română din Industria Electronică şi Software

Ec. Aurelenţiu Popescu, Director General ADESGO S.A.

şi Preşedinte FEPAIUS – Federaţia Patronală din Industria Uşoară

Ing. Mihai Văleanu, Director QUASARO S.R.L.

Contribuţii, suport tehnic:

Ec. N. Achim, Ing. V. Brehui, Prof. M. Georgescu, Ing. V. Lână, Ing. M. Nistor

© SCIENTCONSULT, noiembrie1997

CUPRINS

Capitolul 1. Fundamente şi recomandări privind cadrul general, legislativ şi normativ, al stimulării şi protecţiei industriei autohtone 1

1.1. Este necesară o industrie autohtonă? Este oportună o industrie autohtonă? 1

1.2. Este necesară o protecţie a industriei autohtone pe piaţa internă? 4

Este oportună o protecţie a industriei autohtone pe piaţa internă? 4

1.3. Protecţia şi stimularea industriei autohtone – problemă de sistem, a întregii legislaţii 11

Capitolul 2. Contextul economic al problematicii stimulării şi protecţiei industriei româneşti 16

2.1. Evoluţii semnificative recente 16

2.2. Premise privind strategiile industriale. Soluţii de stimulare a industriei româneşti, prin dezvoltarea orientată a (sub)ramurilor industriale 20

2.3. Analiza gradului de protecţie şi susţinere a unor ramuri industriale în cazul economiei româneşti aflate în tranziţie 23

Industria de mobilier 30

Industria de mijloace de transport 31

Alte industrii de perspectivă sau strategice 33

2.4. O scurtă analiză comparativă a eficienţei ramurilor industriale, din perspectiva structurii valorii adăugate 33

Bibliografie la cap. 2 38

Capitolul 3. Protecţia industriei româneşti prin tariful vamal de import - parte integrantă acceptată a sistemului de comerţ multilateral deschis şi liberal 39

3.1. Tendinţe în comerţul exterior al României în perioada de tranziţie 39

3.2. Acordurile internaţionale - factori de reglementare a comerţului internaţional şi a comerţului exterior al României 48

3.3. Analiza tarifului vamal de import al României 56

3.4. Concluzii, perspective şi recomandări generale privind convergenţa politicilor tarifare cu standardele internationale 69

Bibliografie la Cap. 3 73

3.5. O metodă de reprezentare sinoptică şi intuitivă pentru analiza tarifului vamal de import 74

Capitolul 4. Recomandări şi soluţii de stimulare economică a industriei româneşti 75

4.1. Considerente introductive 75

4.2. Măsuri stimulative la nivelul global al politicilor economice 76

4.3. Măsuri specifice de stimulare a activităţii industriale 77

4.4. Măsuri specifice la nivel dezagregat sectorial 79

Capitolul 5. Soluţii legislative de sistem cu impact privind stimularea şi protecţia industriei autohtone 81

5.1. Coerenţa tarifului vamal 81

5.2. Protecţia industriei faţă de concurenţa neloială a produselor de calitate necorespunzătoare, din ţară şi din import; creşterea responsabilităţii industriei pentru calitate; protecţia industriei faţă de propriile deficienţe de calitate 83

4.3. Implicarea şi cointeresarea managerilor societăţilor comerciale în procesul de restructurare şi privatizare 86

5.4. Specificaţie – alte recomandări privind nişe de perfecţionare a unor prevederi legislative cu caracter de sistem 89

Anexa 1 94

Anexa 2 99

Capitolul 1. Fundamente şi recomandări privind cadrul general, legislativ şi normativ, al stimulării şi protecţiei industriei autohtone

1.1. Este necesară o industrie autohtonă? Este oportună o industrie autohtonă?

Întrebările din titlul acestui paragraf 1.1 nu sunt banale, nu au răspunsuri evidente, deoarece, în perioada post-1989, fie ca adversitate faţă de industrializarea forţată, distorsionată structural şi funcţional, cu importante zone şi probleme generale de ineficienţă, din anii de până în 1989, fie ca expresie a unor tendinţe doctrinare împinse la limită, au fost afirmate, într-o formă sau alta, chiar de la niveluri ale Puterii din diferite perioade, teze de genul:

– industria românească este un morman de fiare vechi;

– România poate prospera numai cu turismul şi agricultura, eventual – şi cu serviciile;

– singura şansă industrială şi prioritate economică a României este informatica.

Argumentele pentru care considerăm că România are nevoie de o industrie, şi anume de o industrie diversificată, sunt următoarele:

1. Chiar ţări cu agricultură, servicii şi turism foarte dezvoltate (Olanda, Elveţia, Danemarca, de exemplu) nu fac abstracţie de industrie şi reprezintă vârfuri ale industriei mondiale într-o serie de domenii (electronică, mecanică fină, industrie farmaceutică etc.).

Ponderea industriei în crearea PIB al acestor ţări se menţine la cote importante (în 1994, industrie exclusiv construcţii, 30,5% din PIB în Austria, 31,4 în Belgia - 1992 inclusiv construcţii, 34,8% în Republica Cehă, 19,3% în Danemarca, 21,9% în Franţa, 34,0% în Germania (numai fosta RFG), 26,3% în Elveţia - 1992, fără industria extractivă, 27,3% în Grecia - 1992, valoarea adăugată brută, inclusiv construcţii, 26,5% în Italia, 22,3% în Olanda, 32,2% în Polonia, 29,8% în Singapore - 1992, 23,0 în Spania, 25,5% în Ungaria - valoarea adăugată brută, faţă de 34,6% în România - 1995, date provizorii)[1]. Şi nu trebuie uitat că republicile Cehă şi Slovacă s-au separat pornind, între altele, tocmai de la gradul insuficient de industrializare a Slovaciei în raport cu Cehia, iar în Italia, Nordul industrial se consideră tras înapoi de Sudul prea puţin industrializat. Puterea financiară a Japoniei sau a Coreei de Sud, lipsite de resurse naturale, s-a clădit prin industrie, chiar printr-o industrializare forţată (fie şi dacă, în aceste zile, se constată fenomene de criză financiară). Chiar şi Hong Kong-ul, prin excelenţă “paradis fiscal” şi, prin aceasta, centru comercial şi financiar, nu s-a lipsit de o puternică industrie proprie, inclusiv (sau chiar: în principal) în ramuri de vârf, ca electronica. Din rândurile republicilor fostei Iugoslavii, mica Slovenie şi-a câştigat binecunoscuta poziţie favorizată pentru admiterea în structurile europene, între altele, prin industrie.

2. Ca ţară a turismului, totuşi, România nu are nici piramidele Egiptului, nici polderele sau lalelele Olandei, nici vestigiile antice ale Greciei şi Italiei, nici vestigiile medievale sau baroce ale Germaniei, Austriei, Franţei sau Sankt Petersburgului sau cele maure ale Spaniei, nici berea Germaniei sau a Austriei, nici Alpii Elveţiei sau Hymalaia Nepalului, nici miile de kilometri de plajă oferite de coasta sinuoasă şi insuliţele Greciei, Croaţiei sau Viet-Nam-ului sau exotismul Hawaii-ului, nici luxul Balearelor, Azorelor, Canarelor sau Bermudelor, iar amenajarea intensivă a turismului montan şi rural în România, reabilitarea litoralului românesc şi amenajarea turistică a Deltei pot dura mulţi ani şi pot necesita mutaţii importante în conştiinţa publică românească.

3. Chiar poziţia comercială a României, gâtuită de Bosfor, oricât de favorabilă ar fi, nu este cea a Amsterdamului Mării Nordului, a Malayesiei strâmtorii Malacca, a Atenei centrului Mediteranei sau a Gibraltarului de la ieşirea acesteia; drumul est-vest al Europei trece nu numai prin România, ci şi prin Ucraina – Polonia, sau prin Bulgaria – Serbia – Croaţia – Ungaria / Austria. Pentru mărfurile brute de mare tonaj, tranzitul european prin România nu prezintă un interes de ordinul 1, ci de ordinul 2-3 (sunt meritorii eforturile Puterii de a valorifica drumul Caspica - Europa prin Canalul Dunărea – Marea Neagră) , iar pentru mărfurile industriale înalt prelucrate, noua eră a comerţului electronic, în care oricine va comanda orice de oriunde, prin INTERNET, face caducă însăşi noţiunea de poziţie geostrategică, cel puţin în comerţ. Sub aspect militar, şi primul, şi al doilea război mondial au demarat înfruntarea între centrul şi estul Europei mai la nord de România sau la vest de România.

4. Agricultura României, cu restructurările profunde pe care le-a suferit, datorită grandomaniei din epoca economiei centraliste şi în sensul opus, datorită fărâmiţării anarhice, în perioada post-1989, nu (mai) este în măsură să ofere, ea singură, locuri de muncă şi, mai ales, hrană la 22 milioane de locuitori, iar reconstruirea agriculturii româneşti pe baze tehnologice şi structurale avansate va fi, de asemenea, un proces de foarte lungă durată, care încă nu dă semne de a începe; dimpotrivă, deocamdată mai continuă fărâmiţarea şi distrugerile.

5. O economie a serviciilor şi a informaţiilor nu se clădeşte în orice condiţii, ci numai pe o bază a producţiei materiale, în completarea acesteia şi revoluţionând-o pe aceasta; ea nu ţine loc de producţie materială. O populaţie de 22 milioane guri trebuie hrănită; o populaţie cu 22 milioane de corpuri trebuie îmbrăcată şi încălţată şi trebuie să aibă acoperişuri deasupra capetelor; pentru aceasta, sau îşi produce acasă principalele bunuri de consum şi de construcţie, sau are ce exporta suficient pentru a-şi cumpăra bunurile de consum şi de construcţie de care are nevoie. Populaţia nu se hrăneşte, nu se îmbracă, nu se încalţă şi nu se adăposteşte nici cu informaţie, nici, de exemplu, cu servicii bancare avansate sau cu telefonie mobilă, oricât de necesare şi utile ar fi acestea într-o economie modernă.

Faţă de cele arătate, ce ne rămâne în lumea şi în capacitatea concurenţială:

– pe care o pune drept condiţie formală primordială de admitere a României Uniunea Europeană,

– pentru care am acceptat orice aşteptând obţinerea Clauzei,

– pentru a penetra pe pieţele asiatice,

– pentru a nu deveni lada de reziduuri comerciale şi piaţa pasivă de desfacere a CEFTA şi UE, a lumii?

Industria.

Ce rămâne pentru a echilibra balanţa comercială, pentru a avea pe ce valută importa ceea ce nu ajunge, pentru a opri devalorizarea leului, pentru a moderniza economia?

Industria.

Nu toată industria moştenită. Nu toată industria actuală. Nu aceeaşi industrie cu cea actuală.

Pe de o parte, o industrie acoperind necesităţile cantitative largi (inclusiv sub aspect calitativ) ale ţării – alimentaţie, industrie uşoară, construcţii, infrastructuri, informatică.

Pe de altă parte, un număr de priorităţi tehnologice în domenii avansate, selectate:

– în baza unor strategii (macroeconomice şi microeconomice),

– în baza unor iniţiative,

– în baza unor şanse, a unor reuşite,

care să asigure exporturile de valoare adăugată ridicată necesare pentru avansarea României în ierarhia mondială, inclusiv sub aspectul nivelului de trai (şi, la nivelul microeconomic, nu trebuie neglijată nici una dintre componentele enumerate: strategii, iniţiative, şanse).

Fără a transforma acest studiu într-unul de politică industrială, pentru a putea vorbi despre protejarea industriei autohtone mai trebuie semnalat că există dilema (şi puncte de vedere controversate, opuse): o industrie diversificată numai în ramuri / subramuri accesibile tehnologic, sau o industrie diversificată şi în ramuri / subramuri de vârf sub aspect tehnologic?

Întrebarea depăşeşte cadrul temei prezentului studiu, dar va fi adoptată, drept premisă implicită, a doua variantă, în baza aserţiunii / premisei / ipotezei de lucru / axiomei că o cantonare de perspectivă numai în ramuri / subramuri astăzi accesibile tehnologic ar condamna industria României şi România însăşi la o perpetuă rămânere în urmă şi dependenţă economică.

1.2. Este necesară o protecţie a industriei autohtone pe piaţa internă?

Este oportună o protecţie a industriei autohtone pe piaţa internă?

Dacă admitem, axiomatic, că o industrie românească, în sine, este necesară, atunci la aceste întrebări nu există un răspuns absolut: da sau nu.

Trăim o perioadă (o epocă?) a globalizării, a ridicării barierelor internaţionale de tot felul (sau, mai precis, a declaraţiilor despre ridicarea barierelor internaţionale de tot felul, a documentelor stipulând ridicarea barierelor internaţionale de tot felul); cum se spune – a liberalizării comerţului internaţional, a liberalizării mişcării bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Liberalizarea este, prin definiţie, opusă protecţionismului. În acest context, există raţiuni de a pune problema unui protecţionism în sprijinul industriei autohtone, în cazul României?

În condiţiile comerţului internaţional liberalizat, ale concurenţei comerciale internaţionale – fie şi întru totul loiale, industria României se află, pe propria piaţă[2], în siuaţie de handicap, de dezavantaj competitiv faţă de producătorii străini, datorat unui întreg şir de cauze de provenienţă istorică:

– structura industriei (în profil macroeconomic), prin ponderea mare a instalaţiilor şi a proceselor energointensive, mari consumatoare de resurse materiale, poluante etc.;

– structura întreprinderilor (în profil microeconomic), prin urmările vechilor politici autarhice (să fabricăm totul în România) şi integriste (să fabricăm totul sau cât mai mult din produs în propria întreprindere), prin supradimensionarea capacităţilor de producţie în raport cu posibilităţile de aprovizionare cu resurse şi de desfacere şi, deci, prin costuri suplimentare pe unitatea de produs (cheltuieli de amortizare, administrative şi pentru consumuri materiale şi de utilităţi suplimentare pe unitatea de produs);

– rămânerea în urmă tehnologică, provocată prin politica de plată rapidă a datoriei externe, în deceniul trecut, plată care a comportat, între altele, sistarea investiţiilor tehnologice, neaprovizionarea cu piese de schimb şi cu materiale adecvate dotărilor existente, şi, împreună cu concepţiile doctrinare ale vremii – decuplarea de circuitele informaţionale mondiale, iar după 1989 decapitalizarea şi deficitele financiare au împiedicat, de asemenea, reînnoirea parcului tehnologic;

– deprinderile, mentalităţile, educaţia colectivistă, etatistă şi centralistă, pasivitatea (cu excepţia comportamentelor revendicative), deficienţele (nu fără excepţii) de acţiune, de iniţiativă şi de adaptare la condiţiile economiei de piaţă la toate nivelurile: echipe manageriale, colectivităţi de salariaţi, organisme ale statului;

– decapitalizarea, dificultăţile de acces la resurse financiare, insuficienţa şi condiţiile oneroase ale ofertei interne de credit industrial, comercial şi investiţional[3];

– disproporţia între “forţa” scriptică a întreprinderilor româneşti, înmagazinată în “active corporale” contabile, în contrast cu slăbiciunea lor reală financiară, ecologică, informatică, organizaţională, "necorporală"; profitabilitatea mai scăzută decât ar fi normal ("badwill", în loc de "goodwill", în terminologia principiilor şi a metodelor de evaluare);

– preferinţa clienţilor români pentru mărfuri străine, în mod justificat datorată unei fiabilităţi superioare a produselor (de regulă, nu fără excepţii), designului şi performanţelor funcţionale superioare, dar şi unor aspecte subiective – mirajul produsului străin după o îndelungată perioadă de izolare naţională, avantajele conexe oferite de producătorii străini, mai ales avantaje de tipul turismului de serviciu ce se obţin la cumpărarea anumitor tipuri de utilaje străine, pentru investiţii;

– ruptura între producţie şi cercetare-dezvoltare, nivelul ştiinţifico-tehnologic şi inovativ – în medie – scăzut al acesteia, care a fost orientată, timp de decenii, spre suplinire, adaptare sau imitare de tehnologie străină şi prea puţin spre realizarea de soluţii originale protejabile competitive, aplicabile şi exportabile ca valoare adăugată mare la produse;

– restricţiile specifice legislaţiei româneşti la exercitarea funcţiilor de reclamă şi publicitate (în sine – reminiscenţă învechită a etatismului şi a spiritului de monopol industrial în gândirea unor autori ai actualelor legi româneşti; de asemenea, reminiscenţă învechită a concepţiilor după care valoarea se realizează numai "în procesul producţiei materiale");

– lipsa de experienţă şi abilitate (în medie; generală, nu fără excepţii) în promovare, marketing, negociere; insuficienţa cunoştinţelor generale şi a informaţiilor concrete privind legislaţia şi situaţia comercială pe alte pieţe;

– birocraţia română paralizantă şi costisitoare (reflectând, de asemenea, sechelele mentalităţilor etatiste şi centraliste în administraţia de stat); sistemul managerial şi economico-financiar orientat excesiv pe prezent şi prea puţin pe viitor, perspectivă, inovare (unele exemple şi explicaţii vor urma, în cadrul prezentei documentaţii).

Un important factor de presiune pe piaţa internă, aparent – numai post-1989, dar cu rădăcini care merg de asemenea departe în trecut, prin structura ineficientă a economiei şi preţurile interne ce erau stabilite în mod arbitrar, alături de deficienţele politicilor economice recente, este inflaţia, care a oferit un avantaj competitiv considerabil mărfurilor străine introduse în ţară, la un curs derizoriu şi în continuă deteriorare al monedei naţionale (chiar dacă viteza de deteriorare a fost variabilă în timp). Însăşi această variaţie în timp a vitezei devalorizării, cu puseurile imprevizibile din anumite perioade, a lovit puternic industria românească (odată cu alte ramuri, dar în industrie efectele par să fi fost mai grave, dată fiind durata mai mare proceselor economice, rolul mai important al acumulărilor), prin fenomene de decapitalizare ce nu au putut fi recuperate. (Există şi opinii conform cărora, dimpotrivă, devalorizarea nu a fost suficientă, că leul încă este prea puternic în raport cu dolarul, acesta fiind un motiv care nu a permis o suficientă echilibrare a balanţei comerciale. Atât astfel de opinii, cât şi cele opuse, prezintă argumente credibile, dar pentru care fundamentările, teoretice şi faptice, încă nu sunt suficiente.)

Lista prezentată, de handicapuri ale industriei româneşti pe piaţa internă, în raport cu produsele de import, nu este nici exhaustivă, nici închisă analizei.

Cât priveşte avantajul comparativ primordial al României, constând în costul scăzut al manopereri (inadmisibil în sine şi a cărui “pierdere” cât mai rapidă ar trebui să constituie un obiectiv naţional prioritar), el este practic anihilat (în măsură semnificativă) de productivitatea scăzută a muncii, de consumul mare de manoperă (şi nu numai de manoperă), directă şi indirectă, vie şi materializată, pe unitatea de produs ("în România, manopera consumată este ieftină, dar multă").

Desigur, nu se pune problema de a "proteja" aceste handicapuri, perpetuându-le. Argumentele contra protecţionismului, pe deplin justificate, sunt tocmai de această natură[4]: Þ protecţionismul reduce stimulentele pentru competitivitatea industriei autohtone; protecţionismul întârzie – sau chiar perpetuează – rămânerea în urmă a industriei autohtone "protejate".

Nu numai atât. După cum s-a arătat şi în documentaţia primei faze a temei de faţă:

Þ "protejarea" (prin taxe vamale a) industriei autohtone reduce nivelul general de trai, inducând costuri / cheltuieli suplimentare la benficiarii / utilizatorii produselor "protejate"; şi alte forme de protecţie afectează, în fapt, indirect, nivelul general de trai

Þ în interiorul industriei însăşi (şi al ramurilor asimilate – de exemplu construcţiile, transporturile ş.a.), protecţionismul îngrădeşte posibilităţile de atingere a competitivităţii, limitând accesul la utilaje şi tehnologii avansate, performante, sau reclamând consumuri suplimentare de resurse pentru obţinerea acestora. De aceea, printre principalii adversari ai protejării industriei autohtone se numără industria însăşi, dar selectiv pe ramuri şi subramuri – fiecare producător pretinde protecţie pentru sine (pentru propriile produse) şi combate protecţia pentru tot ceea ce trebuie să cumpere...

În fine, protecţionismul simplist, prin taxe vamale, se întoarce, ca un bumerang, împotriva industriei româneşti însăşi, prin nivelul mediu al taxelor vamale (sau prin alte măsuri protecţioniste) pe care le stabilesc, pe bază de reciprocitate, ţările partenere, la importul produselor româneşti; de asemenea, exportatorii români trebuie să plătească mai mult pentru "importurile de completare": materialele, piesele, subansamblele etc., ca şi pentru utilajele tehnologice importate, deci, Þ protecţionismul industriei naţionale pe piaţa internă atrage o anumită înrăutăţire a poziţiei concurenţiale a industriei româneşti la export.

Statul colector de impozite şi taxe (taxe vamale, TVA la produse importate şi "accize") are în protecţionism o sursă comodă de venituri directe şi imediate, dar care Þ sunt extrase direct din nivelul de trai, pe de o parte (cele ce se aplică la importul bunurilor de consum), respectiv din potenţialul de modernizare a economiei în general şi a industriei însăşi în special, pe de altă parte (cele ce se aplică la bunurile de investiţii).

Toate aceste argumente sunt suplimentare faţă de obligaţiile asumate de România prin tratatele de asociere sau de aderare la diferite organisme internaţionale, prin care părţile convin să limiteze şi, treptat, să elimine barierele tarifare în calea comerţului şi să utilizeze cu foarte multe precauţii şi cu restricţii drastice barierele netarifare. Problematica tarifului vamal de import al României este analizată în cap. 3 al prezentei documentaţii, iar barierele netarifare au fost prezentate în cadrul documentaţiei fazei precedente – § 1.2.4.

Aşadar, există argumente foarte puternice pentru acţiuni de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă şi argumente foarte puternice împotriva unor acţiuni de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă.

Pentru clarificarea conceptelor, de semnalat:

1. Caracterul diacronic, de proces variabil în timp, al protecţionismului. Măsuri de protejare a industriei pe termen scurt pot avea (au, de regulă) efecte contrare pe termen lung; absenţa sau precauţia în adoptarea de măsuri protecţioniste pe termen scurt întăresc poziţia industriei naţionale pe termen lung. Cu o condiţie: ca industria naţională să supravieţuiască până atunci, până la termenul lung, în absenţa sau în condiţiile unei politici de insuficientă protejare pe termen scurt.

2. Caracterul neutral sau selectiv al eventualei protecţii; neutral – acelaşi pentru întreaga industrie, pentru întreaga economie; selectiv – diferenţiat pe anumite ramuri, subramuri, produse.

3. Caracterul neutral sau selectiv al eventualei protecţii; neutral – acelaşi pentru toţi partenerii comerciali externi, selectiv – diferenţiat pe anumite ţări sau grupe de ţări.

4. Relaţia dintre protejarea industriei şi stimularea industriei naţionale. În general, măsurile protecţioniste clasice, compensând handicapuri de genul celor enumerate, stimulează industria naţională în condiţiile date; fără măsurile protecţioniste, industria naţională (sau ramuri sau subramuri ale acesteia) pot sucomba, pot suferi o involuţie ireversibilă. Dar, după cum am arătat, protejarea pe termen scurt ascunde pericolul inhibării stimulentelor pe termen lung.

5. Sfera industriei este foarte largă şi difuză. În primul rând, indiferent de împărţirea activităţilor pe ministere, industria cuprinde şi industria alimentară, aflată în prerogativele Ministerului Industriei şi Alimentaţiei. În al doilea rând, în literatura occidentală, termenul de "industrie" are un sens foarte larg, acela de "domeniu de afaceri", "domeniu de activitate economică", incluzând construcţiile, turismul, serviciile financiar-bancare şi de asigurări (şi alte servicii), uneori – chiar şi comerţul (precum şi agricultura, care prezintă, însă, numeroase probleme specifice în aria protecţionismului).

În cadrul prezentei documentaţii, vom înţelege prin "industrie", de regulă, ansamblul ramurilor productive, industriale, aşa cum sunt (aşa cum au fost până în prezent) definite în mod uzual în România, inclusiv industria alimentară, dar o serie de aspecte vor putea avea caracter de generalitate, referindu-se (neobligatoriu) la industrie în sensul larg al termenului. Nu sunt tratate aici problemele specifice protejării agriculturii naţionale, ci numai eventuale probleme de impact la nivelul industriei alimentare, uşoare sau al altor ramuri industriale propriu-zise.

În ceea ce priveşte al doilea criteriu de protecţie prin tariful vamal de import (caracterul neutral sau selectiv), aplicat la nivel de ramură / subramură, s-au conturat şi s-a constatat că se preconizează două principii, două feluri de politici:

2.1. – principiul neutralităţii: acelaşi tarif vamal (procentual) pentru piese, subansamble, produse finite; pentru materii prime, materiale prelucrate intermediare, materiale produse finite;

2.2. – principiul selectivităţii prin tarif progresiv pe ciclul tehnologic, cu creşterea gradului de protecţie corelat cu ponderea valorii adăugate în produs; deci, tarif vamal (procent) crescător de la piese la subansamble şi la produse finite, de la materii prime la materiale prelucrate intermediare şi la materiale produse finite.

Dar susţinătorii tarifului progresiv pe ciclul tehnologic, aplicat la nivel de ramură, omit, refuză să ia în considerare faptul că produsul finit la nivelul unei ramuri (de exemplu, metalurgia) poate fi materie primă pentru altă ramură (de exemplu, construcţia de maşini); mai departe, produsul finit al construcţiei de maşini poate fi componentă în realizarea de investiţii ş.a.m.d., ceea ce ar conduce la o escaladare în lanţ a tarifului vamal.

De asemenea, a fost semnalat şi un caz (industria bunurilor electronice de consum), unde există o diferenţiere sensibilă între produsele finite şi subansamble, în care producătorii interni cer eliminarea acestei diferenţieri şi introducerea tarifului unic, deoarece sistemul actual permite fenomene de concurenţă neloială din partea importatorilor, care importă produse în stadii avansate de ansamblare, cu tariful (redus) valabil pentru semifabricate, eludând protecţia instituită, prin procent ridicat al tarifului vamal, pentru produsele electronice finite. (Problema este reluată şi în capitolele următoare.)

Un alt criteriu de diferenţiere, preconizat şi susţinut, este cel al existenţei producţiei interne: pentru produse care au echivalent în producţia internă să se aplice un grad de protecţie ridicat, respectiv procente mari ale tarifului vamal, iar pentru produse care nu se fabrică în ţară să nu se realizeze protecţie, respectiv tariful vamal să fie la nivelul unor procente reduse sau chiar zero – exceptare de la taxele vamale. Acest criteriu ascunde, şi el, mai multe categorii de capcane. În primul rând, ar însemna să existe o evidenţă centralizată a produselor care se fabrică în ţară şi a celor care nu se fabrică. În al doilea rând (şi – cel mai important), "echivalenţa" între produsele importabile şi cele ce se fabrică în ţară poate fi discutabilă, putând diferi parametri calitativi esenţiali şi ridicându-se piedici în calea accesului la nou. În al treilea rând, existenţa sau nu în nomenclatorul producţiei interne a unui anumit produs poate prezenta o dinamică în timp: un produs fabricat poate fi scos din fabricaţie; un produs nou poate intra în fabricaţie. Tariful vamal trebuie să confere stabilitate; el nu trebuie să urmărescă astfel de variaţii de conjunctură.

Desigur, pentru materii prime cu caracter economic strategic, care se produc în mod stabil şi în cantităţi semnificative pentru necesarul intern (produse agricole, produse ale industriei extractive ş.a.), criteriul existenţei producţiei interne poate fi luat în considerare la adoptarea politicii de protecţie tarifară. Aplicarea criteriului pentru produse de înaltă tehnologie ar trebui, însă, de regulă, evitată, după cum am mai afirmat, pentru a nu constitui un obstacol în calea implementării tehnologiilor avansate în economie.

Cu referire la al patrulea criteriu enumerat, în general, sferele protecţiei şi stimulării sunt intersectate, după cum se arată în fig. 1.1: există măsuri, acţiuni, politici care protejează industria prin stimularea ei, sau realizează atât protecţia, cât şi stimularea industriei; există măsuri, acţiuni, politici care protejează fără să stimuleze (de exemplu, tariful vamal, dincolo de situaţiile de supravieţuire); există măsuri care stimulează, fără să protejeze (de exemplu, îmbunătăţirea unor condiţii interne, care întăresc pe producătorul român, dar nu schimbă condiţiile concurenţiale de pe piaţă, sau stimularea unor producţii interne specifice, care nu sunt ameninţate de concurenţă străină).

Fig. 1.1. Măsuri de stimulare şi măsuri de protecţie a industriei

Cu aceste precizări, răspunsuri pertinente la întrebările formulate la începutul prezentului paragraf pot fi:

Da, este necesară şi oportună o anumită protecţie a industriei naţionale pe piaţa internă, pentru a-i asigura supravieţuirea în actualele condiţii ale României, în limitele încă admise de acordurile internaţionale la care România este parte, cu precauţiile ce se impun pentru a preveni "efectele secundare negative" ale protecţiei pe termen mediu şi lung, precum şi pentru a evita sau limita efectele negative imediate la nivelul industriei înseşi, la nivelul tuturor beneficiarilor din economie şi societate.

Cu toate acodurile semnate şi ratificate, cu toate discursurile şi lucrările erudite şi documentele oficiale privind "libertatea circulaţiei bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor", toate ţările, inclusiv cele avansate, practică, mai mult sau mai puţin voalat, anumite forme de protecţionism. Acordurile semnate au termene de implementare care merg destul de departe, pentru a nu cultiva psihoza interdicţiei de plano a oricăror măsuri de protecţie, în baza acordurilor semnate. România nu ar fi nici prima, nici ultima în concertul protecţionismului.

Problema care se pune este cea a unei strategii optime, dinamice în timp, care să asigure maximum de avantaje pentru România şi minimum de consecinţe negative, de disfuncţionalităţi pentru România. Evident, cele mai bune măsuri de protecţie (cel puţin, aceasta este ipoteza de lucru a cercetării de faţă) sunt cele de stimulare a industriei, de protejare a industriei României prin consolidarea, restructurarea şi modernizarea ei.

1.3. Protecţia şi stimularea industriei autohtone – problemă de sistem, a întregii legislaţii

Avem o lege a industriei autohtone? Sau: o lege a industriei? Dacă nu avem – este necesară o astfel de lege? Ar fi suficientă o astfel de lege?

Analizând posibilităţile de a răspunde la aceste întrebări, se resimte nevoia să introducem, să definim şi să delimităm două concepte: cel de categorii economice (şi sociale) şi cel de domenii de funcţionalitate a economiei (şi societăţii).

Categoriile reprezintă mulţimi, grupe delimitate de persoane juridice sau / şi fizice, având caracteristici sau / şi interese comune (de exemplu: întreprinderi, societăţi comerciale, regii autonome, întreprinderi mici şi mijlocii, întreprinzători, investitori străini, exportatori etc.) sau sociale (pensionari, tineret, femei, handicapaţi, revoluţionari etc.); ele sunt, prin definiţie, submulţimi ale economiei (sau / şi ale societăţii)..

Domeniile de funcţionalitate reprezintă procese şi activităţi generice, care privesc ansamblul economiei sau societăţii, ansamblul categoriilor, al mulţimilor, al grupelor[5]: impozitare (pe salarii, pe profit, TVA, taxe locale etc.), prelevarea de taxe vamale, creditare, contabilizare (sistemul contabil), investire, amortizare, privatizare ş.a.m.d.

Aceste precizări terminologice fiind făcute, se poate reaminti că, adesea, se preconizează ca problematica unei anumite categorii economice să fie soluţionată printr-un act normativ specific, care să cuprindă toate excepţiile sau derogările (de la obligaţiile generale), facilităţile (suplimentare faţă de cele generale) sau alte reglementări specifice categoriei economice respective (reglementări, care să fie, de regulă, favorabile, dar pot exista şi reglementări restrictive sau penalizatoare, pentru categorii economice sau sociale considerate nocive – comercianţi de ţigări, traficanţi de droguri, criminali, întreprinderi de jocuri de noroc etc.). În acelaşi timp, diferitele posibile excepţii, facilităţii sau alte reglementări ţin, însă, de domenii diferite de funcţionalitate a economiei, ceea ce justifică preocuparea ca cerinţele şi problemele proprii diferitelor categorii să se regăsească, sub formă de prevederi specifice, în actele normative care reglementează domeniile de funcţionalitate a economiei şi se află în responsabilitatea şi preocuparea diferitelor organe de specialitate ale statului (ministere, agenţii şi alte organisme).

Avem, astfel, de a face, de fapt, cu o matrice, în care pe o coordonată (de exemplu, pe verticală) apar categoriile economice şi sociale, iar pe cealaltă (de exemplu, pe orizontală) apar domeniile de funcţionalitate a economiei şi societăţii. Fiecare dintre cele două coordonate are dreptul la existenţă sistemică proprie.

Tabelul 1. Matricea domenii / categorii

Domenii de funcţio-nalitate ® ––––––– Categorii economice şi sociale ¯	Impozit pe salarii	Impozit pe profit	Taxe vamale	TVA	Privatizare	…	…
IMM
Investitori străini
Întreprin-zători
Exportatori
…
…

Practic, însă, structurile de organizare statală (ministere, agenţii etc.) sunt eterogene: unele organisme sunt constituite după criteriul unor "orizontale", al unor domenii de funcţionalitate a economiei (Ministerul Finanţelor, cu direcţiile sale generale sau direcţii pentru diferite grupe de impozite, pentru vămi; mai departe: privatizare, muncă şi protecţie socială, protecţia mediului, externe, reformă, integrare europeană, sport etc.); alte organisme sunt constituite după criteriul unor "verticale", al unor categorii economice şi sociale (industrie, comerţ, turism, "dezvoltare" – dar, de fapt, investitori străini; handicapaţi, tineret etc.). Dat fiind că proiectele de legi şi alte acte normative se elaborează şi se propun de către aceste structuri statale, se constată frecvente tendinţe şi iniţiative de a pune, uneori, prima dintre cele două coordonate pe un plan principal şi pe a doua – pe un plan subordonat; alteori – viceversa. Ca atare, avem atât legi, hotărâri de guvern sau alte acte normative pe domenii de funcţionalitate a economiei, cât şi legi, hotărâri de guvern sau alte acte normative pentru anumite categorii economice şi sociale.[6]

De observat că se pun probleme de corelare chiar în cadrul fiecăreia dintre cele două concepte menţionate. Astfel, atât Legea dreptului de autor nr. 8/1996, cât şi Codul penal – Legea nr. 289/1996, sunt "orizontale", se referă la domenii de funcţionalitate a economiei şi societăţii, dar infracţiunile prevăzute în art. 140-143 din Legea dreptului de autor nu apar ca infracţiune în Codul penal, deşi s-ar fi potrivit pe deplin, cu titluri adecvate: plagiat, piraterie intelectuală etc. (Nu este o soluţie de principiu, de evitare a repetării unor infracţiuni şi în legea specifică, şi în Codul penal, ci doar o inconsecvenţă, deoarece infracţiunile legate de aplicarea Legii nr. 64/1991, cum sunt "contrafacerea obiectului unei invenţii" şi alte infracţiuni conexe, sunt reluate şi în Codul penal, şi anume la art. 299 -301).

Oricum, legile pe domenii de funcţionalitate a economiei şi societăţii apar ca o prezenţă mai generală şi mai pregnantă. Aproape toate domeniile de funcţionalitate a economiei dispun de legi specifice; excepţiile sunt puţine şi, poate, temporare, cum ar fi, de exemplu, educaţia continuă, perfecţionarea profesională.

Soluţia legilor specifice pe categorii economice şi sociale este, de asemenea, uzitată, dar de departe nu toate categoriile economice şi sociale dispun de legi specifice; exemplele de categorii economice şi sociale care nu au legi specifice sunt numeroase şi consistente: în primul rând, industria, care formează obiectul prezentei teme de cercetare, dar şi: turismul, serviciile, femeile, presa (cât s-a discutat dacă este sau nu necesară o lege a presei!) etc.

Problema constă, însă, în faptul că, adesea, legile şi alte acte normative structurate pe domeniile de funcţionalitate a economiei omit unele aspecte sau stări de lucruri specifice anumitor categorii economice, că ele introduc sau eludează, explicit sau implicit, deliberat sau involuntar, influenţe cu impact specific asupra unor categorii economice şi sociale.

Nu vom considera oportună şi nu vom propune, în cadrul acestei teme, elaborarea şi adoptarea unei Legi a industriei, sau a unei Legi a industriei autohtone. Chiar dacă s-ar formula, cândva, o asemenea iniţiativă, soarta industriei va continua să fie profund afectată de prevederi cu efecte secundare, implicite, nocive la adresa industriei, neţinând seama de specificul industriei (sau de lipsa anumitor prevederi specifice favorabile) din celelalte legi, în special – din cele privind domenii de funcţionalitate a economiei şi a societăţii. O eventuală viitoare lege a industriei fie că ar trebuie să se coreleze cu toate celelalte legi, fie că nu este necesară; dar este imperios necesar ca ansamblul celorlalte legi să fie corelate cu specificul şi cu importanţa industriei în economia naţională, să cuprindă fie prevederile specifice necesare, fie să nu genereze disfuncţionalităţi implicite, indirecte, susceptibile de a afecta negativ industria.

Mai general şi în perspectivă vorbind, s-ar putea justifica soluţia ca cerinţele "verticale", proprii diferitelor categorii economice şi sociale, să se regăsească în strategii şi programe, iar legile şi alte acte normative să fie structurate pe "orizontale", pe domenii de funcţionalitate a economiei şi societăţii, care să cuprindă toate excepţiile şi derogările, toate facilităţile şi toate restricţiile specifice diferitelor categorii economice şi sociale. Ar fi o eventuală situaţie ideală, care, însă, pentru moment, nu are şanse de materializare practică; ea ar însemna transpoziţia, de pe "verticale" pe "orizontale", a multor legi în vigoare, ceea ce ar fi foarte complicat. Ideea nu va mai fi reluată pe parcursul prezentei documentaţii.

Aşadar, după cum se va arăta în mod detaliat în continuare, un număr considerabil de domenii de funcţionalitate a economiei şi societăţii exercită influenţe, directe sau indirecte, explicite sau implicite, asupra stimulării sau inhibării industriei autohtone, asupra gradului şi modalităţilor de protejare a acesteia.

De aceea,

Este necesar ca prevederile privind stimularea şi protejarea industriei autohtone să se regăsească, explicit sau implicit, în mod corelat, în baza unor strategii şi programe de politică industrială, în legile şi în celelalte acte normative care reglementează diferitele domenii de funcţionalitate a economiei; prevederile cu caracter de aplicabilitate generală să nu ascundă influenţe care sunt disfuncţionale în specificul industriei. De asemenea, pot exista influenţe la adresa industriei în legi sau alte acte normative consacrate altor categorii economice sau sociale.

Din aceleaşi motive,

Este de analizat în ce măsură – şi prin ce prevederi – legile şi celelalte acte normative care reglementează domeniile de funcţionalitate a economiei, precum şi celelalte categorii economice şi sociale, contribuie, direct sau indirect, explicit sau implict, la stimularea (sau, dimpotrivă, la blocarea) industriei autohtone, la protejarea (sau, dimpotrivă, la dezarmarea) acesteia, în faţa concurenţilor de pe piaţa internă.

Protecţia şi stimularea industriei autohtone constituie o poblemă de sistem, a întregii legislaţii a României.

Capitolul 2. Contextul economic al problematicii stimulării şi protecţiei industriei româneşti

2.1. Evoluţii semnificative recente

Economia românească se află, de la începutul acestei decade, într-un dublu proces de transformare: tranziţia către un alt sistem - bazat pe legile concurenţei -, venind dinspre fostul sistem centralizat, în care alocarea de resurse era planificată prin decizia statului socialist, şi restructurarea inter-sectorială, menită să ofere flexibilitate unui sistem economic, social şi politic din ce în ce mai deschis relaţiilor cu restul lumii. De altfel, această deschidere a economiei trebuie privită ca un examen al gradului de competitivitate al României, ea constituind premisa necesară a modernizării, adaptării şi eficientizării sistemului economic, dar, în acelaşi timp, fiind însoţită de riscurile falimentului anumitor sectoare industriale româneşti, puse în faţa competiţiei internaţionale. Din acest punct de vedere, analiza protecţionismului industriei româneşti (care s-a efectuat în cadrul fazei anterioare) este un demers indispensabil pentru a putea stabili, în acest moment, măsurile necesare stimulării creşterii ramurilor economice - în special, industriale - care asigură dezvoltarea naţiunii.

Dovada deschiderii economiei noastre este oferită de graficul din Fig. 2.1., care reflectă evoluţia din ultimii ani a ponderilor pe care le deţin în produsul intern brut al României, exporturile, importurile şi volumul total al comerţului exterior. Dintr-o economie autarhică, pe care regimul planificării centralizate a generat-o în deceniile opt-nouă, se observă transformarea treptată într-o economie care caută adaptarea la procesele de globalizare şi internaţionalizare, ce caracterizează lumea în finalul de mileniu.

Fig. 2.1. Evoluţii recente în comerţul exterior al României

Creşterea participării României la circuitul mondial, din punctul de vedere al firmelor româneşti, este un fenomen cu repercusiuni pozitive (în cea mai mare parte) şi negative. Confruntarea cu agenţii care acţionează pe pieţele mondiale obligă firmele româneşti angrenate în comerţul exterior (cu precădere, firmele din sectorul industriilor prelucrătoare, în cazul României) să se adapteze la condiţiile de competitivitate internaţională. Acest lucru înseamnă preocuparea permanentă, pe de o parte, pentru scăderea costurilor în raport cu preţurile mondiale, presupunând retehnologizare cu produse de tehnologie înaltă (care asigură eficienţa), precum şi corelarea costurilor forţei de muncă cu indicii productivităţii. Pe de altă parte, din perspectiva produselor comercializate, concurenţa externă obligă la alinierea celor româneşti la performaţele funcţionale şi standardele de calitate ale produselor oferite pe piaţa mondială. O firmă românească care doreşte să se impună pe piaţa internaţională va căuta să influenţeze decidenţii politici interni să elimine dezechilibrele pe piaţa internă şi să-i ofere facilităţi pentru a exporta, evident, în limita constrângerilor externe existente. Acest fapt va genera, în cazul extinderii ponderii sectorului deschis către comerţul mondial, tendinţe contradictorii: o tendinţă, naturală, de eliminare a discrepanţelor inter-sectoriale din interiorul ţării va putea fi contracarată de o tendinţă opusă, de accentuare a acestor discrepanţe, prin selecţia naturală a sectoarelor în faţa testului competitivităţii internaţionale şi chiar interne, în condiţiile necesarei renunţări la autarhie. Dar, se pune problema dacă rezultatele structurale la care se va ajunge în mod spontan, prin homeostaza sistemului economic liber supus presiunilor (naturale, dar nu numai naturale) ale economiei mondiale şi ale economiilor statelor şi firmelor concurente, coincid cu starea de optim dezirabil din punctul de vedere al interselor naţionale, actuale şi de perspectivă, ale României. De asemenea, cursa de aliniere a firmelor care nu participă la comerţul exterior la nivelul de eficienţă al celorlalte firme (din punct de vedere al factorilor de producţie), va genera o echilibrare treptată a pieţelor interne de capital fix şi forţă de muncă, proces în care nivelul de echilibru va fi mereu împins în sus de ramurile competitive pe plan mondial. În momentul deschiderii, atunci când economia este afectată de dezechilibre masive pe majoritatea pieţelor de factori şi de produse (cum a fost şi este cazul României în tranziţie), pot apărea, în multe ramuri economice, efecte pronunţate, sub impactul eliminării distorsiunilor anterioare, generate de politicile de preţuri şi subvenţii, de alocare de resurse, înainte de stabilirea noului sistem de legături economice inter-firme, pe orizontală şi pe verticala lanţului productiv, dar cu posibilă generare de noi distorsiuni, ca urmare a intrării în competiţia internaţională cu stadii, structuri, niveluri, abilităţi, resurse, conexiuni – şi, deci, şanse – inegale.

De altfel, acest proces de re- şi dezorganizare, laolaltă cu şocurile externe receptate de economiile respective pe perioada de început a tranziţiei (dezmembrarea acordului de comerţ liber CAER, unificarea Germaniei, dezmembrarea URSS, recesiunea globală a economiei mondiale, războaiele din Golf, Bosnia, etc.), sunt unanim considerate, de către specialişti, drept cauzele fundamentale ale recesiunii care a caracterizat tranziţia fostelor ţări socialiste, în perioada 1990-1993. După cum arăta Blanchard (1997), toate economiile în tranziţie au avut evoluţii asemănătoare, din punctul de vedere al evoluţiilor PIB şi producţiei industriale, cu diferenţe în dimensiunea declinului sau redresării, dar cu viteze de reacţie aproximativ egale, raportat la momentul de start al tranziţiei în fiecare ţară. Astfel, PIB-ul a înregistrat un declin în termeni reali, pe parcursul primilor doi-trei ani, care a însumat 20-40% din valoarea iniţială (anul zero al tranziţiei), pentru ca apoi să crească în următorii patru-cinci ani, aproape atingând nivelul iniţial. În cazul României, graficele indicilor PIB şi al producţiei industriale (termeni reali, preţuri constante) arată precum în figura 2.2., unde se consideră anul 1990 ca an zero al tranziţiei (anul de dinainte de cel în care s-a înregistrat prima cădere masivă a produsului intern).

Fig. 2.2.

Producţia industrială a avut un comportament mai dinamic decât produsul intern brut, declinul fiind mai accentuat, iar redresarea mai energică pentru toate statele, inclusiv România. Dacă analizăm evoluţia producţiei industriale în dezagregare sectorială, vom observa discrepanţe uriaşe între ramuri, care dovedesc pre-existenţa unor dezechilibre masive inter-sectoriale la nivelul anului de start al tranziţiei, precum şi adaptabilitate diferenţiată a ramurilor industriale la cerinţele noului tip de societate.

Pentru a putea atinge un ritm de creştere, în viitor, superior celui actual şi superior mediei mondiale, România trebuie să încerce să-şi dezvolte, cu prioritate, acele ramuri în care deţine avantaje comparative şi competitive. În acest sens, sunt necesare două etape:

- stabilirea cu exactitate a acestor ramuri economice competitive sau potenţial competitive;

- determinarea măsurilor de stimulare a acestor ramuri, precum şi de protejare comparativă a lor, alături de alte ramuri considerate strategice sau strict necesare funcţionării ansamblului economic.

Ca urmare, rezultă clar oportunitatea şi chiar imperativul conceperii şi adoptării unei strategii concrete şi neuniforme din punct de vedere sectorial, care să aibă în vedere susţinerea prioritară a dezvoltării unor sectoare economice anume stabilite prin decizie politică la nivel înalt. Susţinerea ramurilor unei economii presupune stimularea creşterii, în primul rând, însoţită de măsuri de protecţie faţă de concurenţa externă, atunci când aceasta este mai mult sau mai puţin loială, dar, oricum, mult mai matură.

2.2. Premise privind strategiile industriale. Soluţii de stimulare a industriei româneşti, prin dezvoltarea orientată a (sub)ramurilor industriale

Strategiile de dezvoltare trebuie să fie orientate pe câteva sectoare economice, alese de către decidenţii politici astfel încât să corespundă criteriilor economice-sociale perene: fiecare naţiune va căuta să-şi dezvolte prioritar ramurile care-i asigură independenţă (cum ar fi agricultura / industria alimentară, sectorul energetic, reţeaua de transport intern, de comunicaţii, industria de apărare, etc.), precum şi pe cele în care deţine avantaje comparativ cu alte state, putându-se asigura un ritm superior celui ce caracterizează statele concurente. Selecţia acestor sectoare economice este un element esenţial al politicii economice pe termen mediu şi lung, iar politicile fiscale, monetare, comerciale, trebuie să se alinieze obiectivelor globale. Drept urmare, politicile de stimulare a industriei româneşti nu vor putea fi explicitate fără a indica anterior care sunt ramurile concrete care trebuie stimulate preferenţial; etapa următoare ar fi alegerea dintre aceste ramuri a celor care prezintă slăbiciuni în contextul pieţei interne şi internaţionale, pentru a putea genera setul de politici protecţioniste adecvat.

În încercarea de a determina ramurile care trebuie susţinute în cadrul ansamblului economic, există câteva etape strict necesare de parcurs:

a) Determinarea ramurilor strategice, care pot asigura subzistenţa naţiunii chiar în condiţii total nefavorabile (catastrofe naturale, conflicte militare, etc.). Aceste ramuri sunt aproximativ aceleaşi pentru orice naţiune, ponderea lor în economia unei ţări fiind influenţată de gradul de risc asociat cu evenimentele nefavorabile considerate mai sus. În cazul României, dată fiind localizarea geografică a acesteia (care o fereşte de existenţa unor catastrofe naturale frecvente) şi iminenta asociere economică cu o mare putere (Uniunea Europeană), care presupune asocierea, în curând, cu alianţa militară corespunzătoare (NATO), ramurile strategice nu necesită supra-ponderare, aisgurarea unui ritm de creştere natural, situat în jurul mediei naţionale, fiind suficientă. Este vorba despre ramurile: agricultură / silvicultură, industria agro-alimentară, industria de procesare a resurselor energetice şi de producere a energiei electrice şi termice, sectoarele de infrastructură fizică (comunicaţii, transporturi, informaţional).

O problemă deschisă o constituie întrebarea dacă nu trebuie considerate ca ramuri strategice şi cele (unele dintre cele) ce se prefigurează ca determinante în dezvoltarea economico-socială viitoare, în progresul ştiinţific şi tehnologic viitor al economiei în ansamblu, problemă ce va fi reluată în paginile următoare.

b) Analiza comparativă a eficienţei ramurilor economice româneşti şi mondiale, pentru a putea determina care sunt sectoarele economice şi ramurile industriale în care România deţine sau ar putea ajunge la avantaje competitive. Pentru acest lucru, este nevoie nu doar de tabloul economic de ansamblu al economiei României, dar şi de situaţia la zi a tendinţelor reliefate de evoluţia generală a economiei lumii. O abordare protecţionistă a unui sector economic intern pentru care nu există piaţă mondială în viitorul apropiat, ar fi o mare greşeală politică.

Din această perspectivă, tendinţele mondiale evidenţiate în aceste ultime decenii indică următoarea clasificare probabilă a sectoarelor economice, după rata medie reală de creştere anuală - considerată drept criteriu de evaluare a pieţei mondiale (cerere şi ofertă):

1. Ramuri cu creştere explozivă (mai mare de 5% pe an, în următorii 20-30 de ani).

Foarte puţine ramuri industriale agregate intră în această categorie, formată majoritar din servicii, cum ar fi: turismul, transporturile, comerţul intern şi internaţional, sectorul informaţional, serviciile financiare, serviciile culturale şi de mass-media. Cu toate acestea, există numeroase subramuri industriale care vor fi solicitate intens de cererea masivă creată în sectoarele de servicii sus-amintite, fapt pentru care dezvoltarea lor acum este o necesitate pentru perspectiva pe termen mediu şi lung: industria de tehnică de calcul şi aparatură de birotică (tehnologia informaţiei), industria de echipamente şi tehnică pentru generarea, transferul şi diseminarea serviciilor culturale, industria mijloacelor de transport (cu precădere aeronautică şi rutiere), industria de aparatură de precizie (cu scopul asigurării serviciilor educaţionale, de sănătate, de protecţie socială sau individuală, etc.).

2. Ramuri cu creştere moderată (ritm anual de 3-5%).

Acestea sunt ramuri care realizează bunuri de consum sau utilaje pentru care există o cerere care are o dinamică mai mare decât ritmul de creştere natural al populaţiei lumii. Putem enumera: industria produselor textile şi confecţiilor, industria de mobilă, producţia de carte, industria de prelucrare a maselor plastice sau industria de maşini şi aparate electrice şi electronice.

3. Ramuri stagnante (ritm anual de 1,5-3%, similar creşterii demografice).

Grupa include ramurile considerate esenţiale funcţionării oricărei societăţi, precum: industria alimentară, prelucrarea resurselor energetice, industria chimică a produselor de bază, industria materialelor de construcţii, parţial industria extractivă.

4. Ramuri aflate în declin (ritm mai mic de 1% anual).

Se preconizează intrarea în declin a mai multor ramuri industriale ce vor fi afectate de procesul de conştientizare ecologică ce caracterizează opinia internaţională din ce în ce mai evident, în ultimul timp. Între acestea, putem aminti: industria metalurgică, industria de îngrăşăminte, industria de blănărie şi pielărie.

c) Selectarea acelor ramuri care prezintă un anume avantaj comparativ cu alte state ale lumii (din punctul de vedere al ponderii mari în cifra de afaceri a valorii adăugate generate, sau al costului mai redus al forţei de muncă, sau a unui nivel tehnologic foarte înalt), pentru a fi stimulate şi, eventual, protejate.

d) Selectarea acelor ramuri care trebuie impulsionate, create, dezvoltate din faza incipientă, pentru a veni în întâmpinarea viitoarei cereri mondiale mari în acel domeniu (sau segment de piaţă mondială). Aceste ramuri vor necesita măsuri de subvenţionare, protecţie şi, apoi, de stimulare, până la ajungerea lor la maturitate (faza economiilor de scară, care se dezvoltă singure în competiţia internaţională).

Evident, întreaga analiză şi procesul decizional rezultat ulterior trebuie să ţină seama de existenţa pe plan mondial a marilor puteri economice, reprezentate prin marile state dezvoltate sau prin marile companii multinaţionale, care deţin putere de monopol, atât în sfera ofertei, cât şi în cea a consumului (cererii), şi care acţionează prin mijloace proprii, neloiale sau neechilibrate pe pieţele lor specifice. Orice politică naţională la nivelul unui stat mic va trebui să ia în considerare aceste aspecte şi să-şi adapteze dinamic şi rapid măsurile după evoluţiile marilor jucători internaţionali, aliniindu-se, simultan, la restricţiile rezultate din acordurile internaţionale la care participă ca membru (fapt ce-i conferă avantaje din alte puncte de vedere).

În continuare, vom prezenta concluziile analizelor efectuate de noi, sau existente deja, cu privire la industria românească, în dezagregare sectorială. Au fost luate în calcul aspectele de analiză la nivelul valorii adăugate, a dinamicii globale a ramurilor respective, a gradului de protecţie existent în industria românească, precum şi tendinţele mondiale mai sus explicitate. Analiza se va referi doar la industriile pe care le-am considerat prioritare, conform criteriilor descrise anterior.

2.3. Analiza gradului de protecţie şi susţinere a unor ramuri industriale în cazul economiei româneşti aflate în tranziţie

Industria alimentară

Această ramură are, în orice ţară, caracteristicile unui sector strategic. Fenomenul este accentuat în cazul României, unde ponderea agriculturii (ramura care asigură input-urile esenţiale) în formarea PIB este foarte ridicată (circa 20%), iar forţa de muncă ocupată în acest sector primar al economiei depăşeşte o treime din totalul populaţiei apte de muncă şi ocupate.

Evoluţia producţiei industriale reale în acest sector poate fi urmărită în graficul din fig. 2.3. Se poate observa comportamentul situat sub media industriei româneşti pe ansamblul acesteia, fenomen negativ, care necesită anumite explicaţii:

Fig. 2.3.

· Industria alimentară a fost, atât înainte de 1990, cât şi după începutul tranziţiei, unul din principalele sectoare afectate de intervenţionism în domeniul impunerii preţurilor. Faptul se datorează constrângerilor de sorginte socială pe care decidenţii politici nu reuşesc întotdeauna să le anihileze prin măsuri menite să conducă la o creştere reală a eficienţei economice. Impunerile de plafoane superioare de preţuri la principalele produse alimentare (produse de bază - carne, pâine, lactate, ulei, etc.) au avut ca rezultat o diminuare a profitabilităţii producătorilor români de astfel de produse, o restrângere a capacităţii de producţie utilizate şi deprecierea considerabilă (fără tendinţe de retehnologizare) a stocului de capital fix din industria alimentară. La acestea se adaugă o tendinţă de limitare a creşterilor salariale nominale la niveluri situate sub rata medie a inflaţiei (lucru normal, dacă luăm în considerare pierderea de productivitate generată de deprecierea fizică a capitalului).

· Deşi constituie principalul sector din industria prelucrătoare românească, având o pondere situată în mod constant în jurul a 16% din totalul industriei, industria alimentară se caracterizează prin productivitate scăzută, pondere prea ridicată a costurilor cu forţa de muncă în totalul valorii adăugate, precum şi pondere foarte scăzută a valorii adăugate în totalul producţiei (consumuri materiale intermediare exagerate). Mai mult decât atât, evoluţia în ultimii şapte ani a acestor indicatori denotă o inerţie foarte mare în restructurarea acestui sector, ponderile respective fiind practic constante, pe perioada 1990-1995.

· Faptul că industriei alimentare i-a fost acordat cel mai înalt nivel de protecţionism tarifar, a generat multiple distorsiuni în sistemul productiv intern, care au fost agravate de statutul de oligopol (câteva întreprinderi producătoare în fiecare domeniu, care practicau politici şi preţuri de producţie asemănătoare, datorită conducerii centralizate) existent în cazul majorităţii pieţelor de produse alimentare. Lipsa concurenţei externe, eliminată în foarte multe cazuri de tarifele vamale aberante impuse, nu a condus la protecţia industriei autohtone, ci i-a întărit acesteia puterea de a dicta preţurile pe piaţa internă, ceea ce a afectat consumatorii, în cazul tuturor produselor alimentare care nu au avut limitări impuse centralizat. Elocventă este evoluţia indicelui preţurilor de consum la produsele alimentare, care a avut o tendinţă accentuată de depăşire a indicelui de preţuri de consum mediu, în pofida diminuării treptate a puterii de cumpărare, a cererii de produse agro-alimentare şi a impunerii de preţuri maximale la mai multe tipuri de produse (menţinute, unele, pe parioada a şapte ani). Este necesară menţinerea unui protecţionism în această ramură, dar la un nivel moderat, care să nu accentueze actualul monopol-oligopol deţinut de firmele producătoare din domeniu (majoritatea având capital de stat).

· În perioadele când tarifele vamale sau alte restricţii comerciale au fost relaxate, sau atunci când anumite acorduri de liber schimb au intrat în funcţiune, s-a constatat o creştere impresionantă a importurilor de produse alimentare ale României, ceea ce demonstrează lipsa unei oferte adecvate din producţia internă, atât din punct de vedere sortimental, cât şi calitativ.

Analiza efectuată în faza anterioară a studiului, ca şi situaţia reală a protecţiei practicate în întreaga lume în cadrul acestui sector (probabil cel mai protejat sector industrial), ne determină să tragem următoarele concluzii:

1. Industria alimentară trebuie să fie în continuare unul dintre cele mai protejate sectoare ale economiei româneşti, pentru a nu o supune unei concurenţe inechitabile cu industria corespunzătoare pe plan internaţional. Inechitatea provine din rata mare de subvenţionare şi stimulare pe care această industrie o etalează, în cazul tuturor statelor dezvoltate ale lumii.

2. Este necesară lărgirea paletei de instrumente de susţinere utilizate, precum şi glisarea treptată de la instrumente strict protecţioniste către măsuri de stimulare a dezvoltării industriei alimentare.

3. Menţinerea unui grad de protecţionism tarifar ridicat se impune ca măsură de retaliere la politicile similare practicate de marile puteri mondiale (cu precădere de Uniunea Europeană, principalul nostru partener comercial în domeniu), absenţa acestui tip de comportament echivalând cu o auto-impunere de măsuri discriminatorii.

Industria energetică

Este o altă ramură strategică în funcţionarea unei economii, iar în cazul economiei româneşti, industria energetică devine cu atât mai importantă cu cât România deţine materii prime energetice, care nu o fac total dependentă de evoluţiile înregistrate pe plan internaţional. Abordarea acestei ramuri trebuie permanent însoţită de o analiză similară efectuată asupra industriei extractive, furnizoare de materii prime pentru producţia de energie finală.

După cum se poate observa din graficul fig. 2.4, evoluţia industriei energetice a fost asemănătoare cu media industrială globală, cu diferenţieri generate de evoluţia preţurilor impuse. Din analiza efectuată asupra ratei efective de protecţie în industriile româneşti, precum şi din celelalte analize raportate în cadrul fazei anterioare a temei, putem aprecia că acest sector industrial a suferit cea mai acută lipsă de protecţionism global, la nivelul întregii economii, ceea ce a diminuat nu doar posibilitatea sa de restructurare în ultimii ani, dar a afectat, de asemenea, flexibilitatea ansamblului general economic. Din grafic se observă o înrăutăţire a energointesivităţii economiei, rezultată din reducerea ponderii ramurilor cu grad înalt de prelucrare, în condiţiile menţinerii la cote mai ridicate a ramurilor energointensive.

Fig. 2.4.

Menţinerea preţurilor controlate la energie, în perioada 1990-1997, a condus la rate efective negative de protecţie a acestui sector, care au generat următoarele efecte:

- reducerea capacităţii de retehnologizare a industriei energetice, prin diminuarea excedentului brut de exploatare al ramurii (care, practic, a funcţionat fără profit în toţi aceşti ani);

- menţinerea unor subvenţii necesare acoperirii costurilor forţei de muncă (organizată într-un sindicat puternic, ce nu a acceptat scăderea salariului real chiar atunci când s-a confruntat cu scăderea evidentă a productivităţii), fapt care a grevat asupra deficitului bugetar şi a datoriei publice a României;

- supunerea multor ramuri industriale la presiuni competitive puternice din partea economiei mondiale (industria de prelucrare a resurselor energetice, petro-chimică, subramuri ale industriei constructoare de maşini);

- favorizarea indirectă a altor ramuri industriale, mari consumatoare de energie (industria chimică, industria de materiale de construcţii, industria metalurgică), cărora le-a fost anihilată capacitatea de restructurare şi înclinaţia către eficientizare, prin reducerea gradului de concurenţă şi asigurarea unui protecţionism exagerat, în termeni comparativi.

Măsura de liberalizare a preţurilor energiei, luată în 1997, este salutară, deşi întârziată; ea compensează doar parţial situaţia dezastruoasă la care a fost condus sectorul energetic românesc, precum şi celelalte sectoare industriale direct corelate cu acesta: industria extractivă, industria de prelucrare a petrolului, a gazelor naturale. Nu este de mirare că majoritatea firmelor din aceste industrii (rafinării, regia autonomă de electricitate) sunt purtătoare de deficite financiare uriaşe, în acest moment. Este necesară implicarea directă a statului (proprietar al acestor firme) în restructurarea urgentă a acestor unităţi, prin măsuri direcţionate de retehnologizare, privatizare condiţionată sau subvenţionare temporară, datorită responsabilităţii deţinute în atingerea acestei situaţii falimentare.

Industria textilă şi a confecţiilor

Este unul dintre puţinele exemple de industrii în care România pare a deţine anumite avantaje comparative faţă de restul lumii, evoluţia de ansamblu a industriei textile situându-se mult peste media ansamblului industrial. Totuşi, există mari diferenţe intrasectoriale, din punctul de vedere al ritmurilor de creştere, după cum se poate observa din graficul fig. 2.5, unde se prezintă evoluţiile separate ale industriei materialelor textile şi industriei confecţiilor textile. Ponderea acestor două ramuri în totalul industriei româneşti este de aproximativ 6%, ceea ce semnifică faptul că România deţine o specializare în acest domeniu în raport cu restul lumii, şi chiar cu Uniunea Europeană (la rândul ei, specializată în comparaţie cu celelalte mari puteri mondiale).

Fig. 2.5

Marea discrepanţă evidenţiată între performanţele interne sau la export ale celor două subramuri ale industriei textile merită a fi discutate mai detaliat:

· Dacă industria confecţiilor textile se situează, în acest moment, mult peste nivelul fizic realizat înainte de începutul tranziţiei (şi al declinului), industria materiilor şi fibrelor textile a cunoscut un puternic recul. Acesta este efectul deschiderii economiei româneşti în faţa concurenţei externe: foarte mult din revirimentul industriei confecţiilor se datorează substituţiei la nivelul materiilor prime care s-a realizat dinspre piaţa internă românească către cea mondială (importurile de materiale textile au crescut accelerat, activitatea de lohn în sfera industriei confecţiilor fiind cea mai dinamică - s-a profitat astfel de costurile extrem de scăzute cu forţa de muncă, pe care România le-a oferit în acest sector). Fenomenul în sine nu poate fi considerat dăunător, atâta vreme cât el a însemnat un transfer de resurse dinspre un sector mai puţin eficient, cu productivitate mai scăzută, către un altul superior din punctul de vedere al generării de valoare adăugată.

· Apariţia unei asemenea diferenţieri între ritmurile de creştere a două subramuri ale aceleiaşi ramuri industriale denotă un aspect simplu, deloc îmbucurător, ce caracterizează politicile sectoriale aplicate până în prezent în România: neexistând o analiză de detaliu la nivelul dezagregat al subramurilor industriale, măsurile care s-au luat pe linia stimulării, protecţiei sau restructurării industriale au fost evazive, generale, fără motivaţie concretă. Ele au fost generate de impulsuri externe, de presiuni de tip lobby de grup - externe sau interne- sau de decizii mai mult sau puţin aleatorii, cu adresă localizată, scoase din context, nefundamentate ştiinţific.

Industria de mobilier

Aceasta este ramura industrială cu cea mai bună performanţă post-tranziţie, constituindu-se într-un sector cu certe avantaje competitive şi comparative ale României pe plan mondial. Se poate chiar vorbi despre o cotă din piaţa internaţională pe care România o deţine în acest sector, pentru care indicele de specializare a producţiei este de 4 ori superior celui al Uniunii Europene, ca şi indicele de specializare a exporturilor. Evoluţia comparativă cu restul industriei româneşti a acestei ramuri industriale de producere / prelucrare a mobilei este prezentată în graficul fig. 2.6, unde este raportat şi indicele industriei de prelucrare a lemnului (pentru comparaţie, s-a considerat oportună indicarea evoluţiei pieţei principalei materii prime).

Fig. 2.6

Două comentarii sunt necesare referitor la această industrie:

1. Analiza ratei efective de protecţie în cadrul acestui sector industrial demonstrează o politică bună din punct de vedere al eficienţei economice. Rata de protecţie ridicată a fost asigurată în sfera materiilor prime (lemnul, în acest caz), ceea ce a indus o adaptare a ramurilor din aval la caracteristicile din ce în ce mai competitive ale pieţei interne şi externe. În plus, prezenţa timpurie a unui sector privat destul de puternic, în această industrie a mobilierului, a generat forţa motrice care a catalizat evoluţia favorabilă a întregii ramuri.

2. Este necesară includerea acestei industrii pe lista priorităţilor economiei româneşti, pentru a beneficia de avantajele deja câştigate pe piaţa internaţională şi pe cea internă. Sprijinirea acestei industrii în continuare trebuie să urmărească creşterea cotei de piaţă mondială a României, diversificarea gamei de produse exportate şi, în primul rând, realizarea unor studii de marketing internaţional privind dezvoltarea în viitor a cererii de mobilier în lume şi a paletei de preferinţe ale consumatorilor (pentru a ajuta oferta românească să recepteze rapid informaţiile de piaţă mondială).

Industria de mijloace de transport

Ramură care poate fi considerată tradiţională pentru industria românească, industria mijloacelor de transport deţine o pondere de circa 8% în ansamblul industriei, ceea ce face ca indicele de specializare a producţiei să fie subunitar comparativ cu marile puteri statale ale lumii (Japonia, SUA, Uniunea Europeană). Evoluţia a două subramuri (transport rutier şi alte mijloace de transport) poate fi urmărită în graficul din fig. 2.7, concluzia principală extrasă fiind legată de revigorarea puternică care a avut loc în sectorul auto, în ultimii trei-patru ani.

Fig. 2.7

Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai deschise ramuri ale economiei româneşti, şi cea care a primit, până în prezent cea mai concentrată şi importantă cantitate de investiţii străine directe. Revirimentul evident înregistrat de această ramură după 1994 (când atât efortul la export, cât şi rata de penetrare au crescut accelerat), are două explicaţii majore:

- Intrarea pe piaţa românească a firmelor coreene producătoare de autoturisme, sub forma investiţiei străine directe, care a produs salturi tehnologice, câştiguri în productivitate şi apariţii de noi pieţe de desfacere;

- Începutul redresării macroeconomice a României, care a generat o creştere a cererii interne în domeniu, pe perioada 1994-1996.

Ţinând seama de tendinţele pieţei mondiale în următoarele trei decade, de interesul existent al investitorilor străini pentru industria mijloacelor de transport românească, această ramură (toate subramurile sale) trebuie inclusă printre priorităţile potenţiale ale evoluţiei dezirabile ale economiei româneşti. Luând în considerare ponderea mare deţinută deja de firmele străine în cadrul acestei ramuri a economiei noastre naţionale, o politică protecţionistă nu mai poate ajuta în acest moment; în schimb, politicile de stimulare pot accelera ritmul de creştere pe piaţa internă, comparativ cu cel mondial.

Alte industrii de perspectivă sau strategice

Prognozele specialiştilor asupra tendinţelor economiei mondiale conduc la considerarea anumitor ramuri industriale drept ramuri prioritare pentru o dezvoltare durabilă în viitor: industria mijloacelor de tehnologie a informaţiei, industria echipamentelor şi instrumentelor de precizie, industria echipamentelor de comunicaţii, industria suporţilor materiali pentru stocarea sau transferul informaţiilor, pentru realizarea serviciilor culturale şi mass-media. În acest moment, ponderea acestor industrii în totalul industriei româneşti este cu mult sub nivelul de 0,2%, ceea ce reprezintă un indice de specializare a producţiei pentru aceste ramuri situat în vecinătatea lui zero (în cazul tehnicii de calcul, indicele de specializare comparativ cu Uniunea Europeană era 0,053, în timp ce indicele de specializare a exporturilor se situa la cote şi mai reduse).

Cu toate acestea, îndreptarea atenţiei decidenţilor politici către aceste ramuri este o necesitate a zilei de azi, pentru a asigura premise de creştere pronunţată în deceniile următoare pentru întreaga economie românească.

2.4. O scurtă analiză comparativă a eficienţei ramurilor industriale, din perspectiva structurii valorii adăugate

Ţinând cont de datele calculate în tabelele din Anexele 1 şi 2, care prezintă structura pe ramuri economice a producţiei distribuite şi a valorii adăugate, în evoluţia sa cea mai recentă (ultimele date statistice disponibile sunt tabelele intrare-ieşire şi tablourile economice de ansamblu din anii 1992-1994), pentru România şi pentru anumite state dezvoltate, se pot trage următoarele concluzii privind performanţele sectoarelor industriale de interes din România:

1. Industria alimentară şi de băuturi

Deşi a avut cel mai mare nivel de protecţie tarifară dintre toate ramurile industriale româneşti, industria alimentară nu a primit subvenţii la nivelul global pe care-l primeşte această industrie în statele dezvoltate din cadrul Uniunii Europene. Pe de altă parte, protecţionismul impus a izolat sectorul, care evoluează necorelat cu piaţa mondială, la adăpostul taxelor vamale care limitează evident penetrarea anumitor produse agro-alimentare în România (faţă de volumul care ar fi importat conform gusturilor consumatorilor interni). Ca urmare, puţine transformări pot fi observate în cadrul acestui sector, rata de penetrare a importurilor rămânând practic constantă începând cu 1990, iar efortul de export crescând nesemnificativ odată cu redresarea economică globală din perioada 1994-95. Oricum, industria este foarte puţin deschisă la competiţie externă, amândoi indicatorii sus-menţionaţi oscilând în jurul ponderilor de 5%. Concluzia este că industria alimentară românească produce practic pentru piaţa internă, iar în condiţiile în care puterea de cumpărare s-a diminuat treptat, este normal să fim martorii unei scăderi a producţiei industriale în acest sector.

Se pot observa, totuşi, anumite evoluţii favorabile din punctul de vedere al structurii valorii adăugate, ponderea costurilor forţei de muncă în producţia distribuită coborând de la nivelul de 11% în 1990 la 6,5% în 1994, simultan cu creşterea ponderii excedentului brut de exploatare, de la 14% la 27,5%. Aceste evoluţii sugerează o restructurare în sensul eficientizării, care s-a realizat pe baza diminuării activităţii celor mai puţin performante întreprinderi de stat, a căror rată marginală a profitului era foarte scăzută sau negativă. S-a înregistrat, de asemenea, o creştere globală a ponderii valorii adăugate în producţie, care aduce nivelul acesteia mai aproape de nivelurile înregistrate în statele dezvoltate (înainte de 1989, această pondere era, în România, de două ori mai mică decât în statele dezvoltate).

2. Industria energetică

Diminuarea producţiei în termeni reali s-a făcut şi în acest sector prin scoaterea din funcţiune a capacităţilor cel mai puţin eficiente, ceea ce a îmbunătăţit indicatorii de valoare adăugată: astfel, ponderea valorii adăugate în producţie a crescut de la 20,17% în 1991 la 35% în 1994. În schimb, ponderea costurilor cu forţa de muncă în valoarea adăugată a rămas practic constantă, puţin peste 31%, ceea ce pare similar cu nivelurile înregistrate în statele dezvoltate. Diferenţa constă în faptul că, în acele state, ponderea cea mai mare în valoarea adăugată o deţin taxele (accizele) pe produse energetice (vezi cazul extrem al Italiei), ceea ce echivalează cu prelevări masive la bugetul statului, în timp ce în România, ponderea mare este deţinută de costul materiilor prime în producţie, chiar în condiţiile în care preţurile acestor materii au fost menţinute forţat sub nivelurile pieţei libere. O discuţie mai în amănunt va putea fi făcută ulterior.

Evoluţii interesante, corelate cu sectorul energetic, a avut industria de prelucrare a produselor petroliere, care - datorită lipsei totale de protecţie - s-a văzut pusă brusc în situaţia de a concura cu restul economiei mondiale, înainte de începerea oricărui proces de eficientizare. Rezultatul este scăderea masivă a indicatorului grad de acoperire a importurilor prin exporturi, de la 770% la 110%, urmare a creşterii importurilor de produse petroliere destinate consumului final. Rata de penetrare a importurilor în acest sector a crescut de la cota de 5% în 1991, la un nivel anormal de mare pentru România, de 31% în 1994.

3. Industria textilă şi a confecţiilor textile, din piele şi blănărie

Ca în toate industriile unde a avut loc o penetrare a capitalului străin, într-o formă sau alta, se poate observa o eficientizare globală a activităţii industriale în acest sector. Faptul că o mare parte a firmelor româneşti lucrează în lohn, nu este un fenomen negativ, atâta vreme cât acest lucru a condus la creşterea activităţii productive în termeni reali (ceea ce a echivalat cu menţinerea forţei de muncă ocupate în acest sector), la creşterea substanţială a ponderii excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată şi în producţie (ceea ce permite efectuarea unor investiţii de retehnologizare, chiar dacă o mare parte a profitului va fi repatriat). De altfel, se observă o evoluţie diferenţiată pe subsectoare, sectorul în care s-au remarcat transformări mari fiind cel al confecţiilor, cel caracterizat de cea mai înaltă productivitate prin comparaţie cu celelalte (materiale textile, sau pielărie şi încălţăminte); în acest sector, ponderea excedentului brut s-a dublat, într-o perioadă de numai patru ani, sectorul înregistrând o creştere remarcabilă a producţiei (volumic), şi menţinându-şi constanţi indicatorii comerciali pe baza deschiderii totale a celorlalte două subramuri (de produse-materii prime) către economia mondială.

4. Industria mijloacelor de transport

Modificările structurale la nivelul acestei industrii au început târziu, odată cu apariţia investitorilor străini, până în 1994 producătorii români având puterea de lobby suficientă pentru a menţine status-quo într-una din industriile prioritare ale economiei noastre. Nivelul productivităţii rămâne foarte scăzut prin comparaţie cu celelalte ţări dezvoltate, ceea ce explică evoluţia negativă a indicatorului efort de export, care şi-a diminuat nivelul de la 26% în 1990-91 la 18% în 1994 pentru mijloace de transport rutier, şi de la 55% în 1988 la 39% în 1994. S-au pierdut pieţe tradiţionale în fostele ţări socialiste şi în ţări în curs de dezvoltare, nereuşindu-se cucerirea altora, din lipsa competitivităţii şi a agresivităţii politicilor de marketing (în care experienţa românească este foarte scăzută). Ponderile costurilor cu forţa de muncă sau ale profiturilor în producţia totală a ramurilor sunt extrem de reduse prin comparaţie cu alte state dezvoltate (19% şi 13% pentru mijloace rutiere, respectiv 22% şi 10% pentru alte mijloace, cu precădere feroviar şi naval).

5. Industria de mobilier

Este, cu siguranţă, ramura industrială cu cea mai spectaculoasă evoluţie în ultimii ani, deşi performanţele bune nu sunt datorate deschiderii, protecţiei sau altor politici specifice de stimulare; probabil, restructurarea, privatizarea parţială a sectorului, au condus la o activitate managerială mai bună, aceasta fiind principalul factor aflat în spatele creşterii evidente de eficienţă. Ponderea excedentului brut de exploatare în producţie ajunsese la nivelul de 25%, încă din anul 1994, nivel echivalent cu cel existent în statele dezvoltate (în 1991, această pondere fusese doar 11%), reducându-se ponderea costurilor cu forţa de muncă (relativ, scăderea salariilor reale fiind mai mică în această ramură decât în cazul mediei industriale). Ramura s-a deschis, efortul de export crescând de la 6% la 9,5%, iar rata de penetrare a importurilor de la sub 1% la 3%; nivelurile mici indică oportunităţi mari, în continuare, pentru această ramură, care a crescut în condiţiile în care majoritatea producţiei este absorbită de piaţa internă (cu o evoluţie deloc încurajatoare).

Ca o concluzie finală la acest aspect al analizei, să menţionăm că multe state dezvoltate, unele aflate chiar în structura UE (cum este Germania), continuă să aloce sume importante de la buget pentru subvenţionarea unor ramuri industriale manufacturiere, ponderea subvenţiilor în valoarea adăugată atingând 8,5% în cazul Germaniei, sau 8,1% în cazul Norvegiei. Deci, înainte de a fi integrată în structurile UE, unde vor exista restricţii clare privind fiscalitatea sau stimularea unor ramuri industriale, România încă mai are posibilitatea de a stimula prin subvenţii anumite sectoare considerate prioritare; important este ca acestea să nu fie ineficiente sau prost orientate, cum au fost până în prezent.

În continuare, analiza va fi realizată, pe 9 ramuri mentionate anterior, comparativ pe bază de date statistice pentru tările membre ale Uniunii Europene si Japonia. În anexele 1 şi 2 sunt prezentate rezultatele calculelor efectuate pentru România.[7]

Valoarea adăugată brută a înregistrat la nivelul economiei nationale a României o majorare de 3,3% în 1993 comparativ cu anul 1992. Pe ramuri, sporurile s-au diferentiat datorită efectului conjugat al mai multor factori. Astfel, unele ramuri si-au majorat semnificativ contributia la realizarea valorii adăugate brute, ca de exemplu: produse prelucrate (de la 28.26% în 1993 la 30.68 în 1994); constructii ( de la 4.90% în 1992 la 5.59% în 1993 si la 7.07% în 1994) (v. tabelul A.2.1 – Anexa 2).

În ceea ce priveste tările membre ale Uniunii Europene si Japonia se observă ponderi însemnate în ramuri precum: produse prelucrate (ca de exemplu pentru anul 1993: Danemarca 23.99%, Finlanda 25.15%, Franta 28.11%, Olanda 20.72%, Suedia 31.18%, Japonia 17.25%); servicii financiar-bancare (ca de exemplu pentru anul 1993: Danemarca 25.15%, Finlanda 24.68%, Franta 28.11%, Olanda 26.03%, Suedia 31.18%, Japonia 17.25%); comert cu amănuntul, cu ridicata, hoteluri, restaurante (ca de exemplu: Danemarca 17.43%, Finlanda 14.07%, Franta 18.90%, Olanda 17.29%, Suedia 13.30%, Japonia 13.37%, comparativ cu România 8.68%).

În cazul României se observă că ramura agricultură, silvicultură, piscicultură si exploatarea forestieră are o contributie mai însemnată (de 22.63% în 1993 si de 21.53% în 1994) comparativ cu tările membre ale Uniunii Europene (Danemarca 4.46%, Finlanda 6.50%, Franta 2.95%, Olanda 3.81%, Suedia 2.85% si respectiv Japonia 2.28%).

Dintre elementele componente ale valorii adăugate brute, excedentul brut de exploatare si remunerarea salariatilor au o pondere semnificativă.

După cum rezultă din tabelul A.2.2, ramuri precum: agricultură, silvicultură, piscicultură si exploatarea forestieră ( de la 39.77% în 1992 la 43.91% în 1993 si la 46.38% în 1994); cărbune, cocs ( de la 27.63% în 1992 la 28.77% în 1993 si la 31.35% în 1994); transport, comunicatii ( de la 27.88% în 1992 la 33.69% în 1993 si la 37.12 în 1994), înregistrează o pondere însemnată a excedentului brut de exploatare în productia distribuită, în general, această pondere fiind mai mare în 1994 comparativ cu 1993 si 1992.

O tendintă asemănătoare se regăseste si în cazul tărilor membre ale Uniunii Europene, ca de exmplu pentru ramura agricultură, silvicultură, piscicultură si exploatare forestieră rata excedentului brut de exploatare se încadrează între 30.44% si 42.69% (cazul Finlandei) pentru anul 1993; cărbune, cocs între 0.94% (cazul Suediei) si 67.16% (cazul Olandei); transport, comunicatii între 7.07% (cazul Suediei) si 27.26% (cazul Danemarcei), exceptie făcând Japonia ce are o pondere egală cu 2.30%.

Bibliografie la cap. 2

1. Ol. Blanchard - The Economics of Post-Communist Transition, Clarendon Press - Oxford, 1997

2. R. McKinnon - The Order of Economic Liberalization, Second Edition, John Hopkins Univ. Press, 1993

3. *** - The Economic and Financial Situation in Ireland. European Comission Reports and Studies, No. 1-1996

4. Anuarul Statistic al României - 1990-1996 - CNS

5. Buletinul Statistic Lunar - 12/1996 si 1/1997 - CNS

6. Hare, P., Fomin, P., “Industrial competitiveness in Romania”, Economic Systems, vol. 17, no. 2, 1993

7. J. Pelkmans, 1997, “European Integration: Methods and Economic Analysis, Longman, University of Netherlands

8. M.J. Trebilck, R. Howse, 1995, “The Regulation Of International Trade”

9. Zalai, E., Ciupagea, C., Voicu, A., “A Statistical-Economic Analysis of The Romanian Input-Output Tables with Special Regards to the Data Requirements of a CGE Model”, ed. Expert 1994

10. National Accounts Statistics: Main Aggregates and Detailed Tables 1993, vol. 1 si 2, U.N.

Capitolul 3. Protecţia industriei româneşti prin tariful vamal de import - parte integrantă acceptată a sistemului de comerţ multilateral deschis şi liberal

3.1. Tendinţe în comerţul exterior al României în perioada de tranziţie

3.1.1. Evoluţia comerţului exterior

Analiza comerţului exterior al României în ultimele două decenii relevă schimbări fundamentale în privinţa dinamicii exportului şi importului, a poziţiei României şi a locului ocupat în comerţul internaţional, a structurii schimburilor comerciale, precum şi a politicii sale comerciale.

Înainte de 1989, România era o ţară net-exportatoare, în condiţiile menţinerii exporturilor la un nivel cvasi-constant (11,4 miliarde dolari în 1980 şi 10,5 miliarde dolari în 1989) şi reducerii drastice a importurilor. Excedentul balanţei comerciale era utilizat de guvernul comunist pentru lichidarea datoriei externe a României.

După 1990 România a devenit net-importatoare, ca urmare a reducerii cu peste 50% a exporturilor în numai 2 ani şi creşterii vertiginoase a importurilor. După anul 1992, s-a înregistrat o tendinţă continuă de creştere a exporturilor, fără a se atinge până în prezent nivelul valoric al anului 1989. Concomitent, importurile au crescut într-un ritm mediu anual mai accelerat, determinând o majorare a deficitului balanţei comerciale, de la circa 1128 milioane dolari în 1993 la peste 2470 milioane dolari FOB/FOB în 1996. Anul 1996 poate fi considerat an record al deficitului comercial.

Potrivit datelor comunicate de Comisia Naţională de Statistică, în primele 7 luni ale anului 1997 exportul României a totalizat 4921 milioane dolari, importul 5777 milioane dolari, iar deficitul comercial FOB/FOB 856 milioane dolari.

Reluând şi completând datele care au stat la baza graficului din fig. 2.1, într-o încercare de anualizare a acestor date (Tabel 3.1), observăm o uşoară schimbare de direcţie în 1997:

- exporturile tind să se majoreze într-un ritm mai accelerat comparativ cu 1996;

- importurile au tendinţă de scădere (cu peste 6%) faţă de anul anterior;

- deficitul balanţei comerciale se reduce faţă de 1996.

Această schimbare de tendinţe este, evident, o schimbare de politică comercială a actualului Guvern, care s-a angajat prin Acordul Standby cu FMI să nu depăşească în 1997 nivelul de 1 miliard dolari al deficitului comercial. Analiştii consideră însă că acest nivel este greu de îndeplinit, iar dacă ritmurile primelor 7 luni continuă, am putea asista la sfârşitul anului la un deficit de circa 1,5 miliarde dolari (faţă de 2, 47 miliarde dolari în 1996).

Tabelul 3.1

Evoluţia comerţului exterior al României în perioada de tranziţie - mil. dolari FOB/FOB

Anul	Export	Import	Sold
1991	4266	5372	-1106
1992	4363	5784	-1421
1993	4892	6020	-1128
1994	6151	6562	-411
1995	7910	9487	-1577
1996	8085	10555	-2470
1997^*	8436	9900	-1464

Sursa: Comisia Naţională de Statistică

^*) estimare proprie pe baza trendului lunar din primele 7 luni.

Pe ansamblul perioadei de tranziţie, se poate defini o tendinţă lentă de creştere a exporturilor şi una accelerată de creştere a importurilor.

Există, desigur, o serie de factori ce au influenţat dinamica comerţului exterior, dar se poate spune că în multe cazuri influenţele sunt biunivoce:

a) Schimbările structurale din industrie şi nevoia de retehnologizare, precum şi apariţia şi dezvoltarea sectorului privat, au condus la majorarea necesarului de import de bunuri investiţionale.

b) Sacrificiile populaţiei făcute în special în perioada plăţii datoriei externe a României - anterior anului 1990 - au condus la o explozie a necesarului de import de alimente şi bunuri de consum, complementare sau nu producţiei autohtone.

Aceşti doi factori au contribuit totodată la schimbarea gusturilor consumatorilor români, care au devenit tot mai pretenţioşi în privinţa calităţii şi modului de prezentare a mărfurilor; au contribuit la creşterea concurenţei şi implicit, la pretenţii justificate de îmbunătăţire a calităţii produselor româneşti, multe dintre ele realizate în baza unor tehnologii din import. Deşi nu s-a ajuns încă la standardele occidentale, nu poate fi ignorată îmbunătăţirea calităţii şi prezentării unora dintre produsele industriale sub influenţa produselor provenite din import.

c) Politica valutară a fost un element important de influenţă a schimbărilor comerciale internaţionale ale României.

După 1990, politica valutară – a cursurilor de schimb – s-a axat pe devalorizări succesive, de proporţii variabile, cu un stagiu intermediar de cursuri de schimb valutar.

Exportatorii nu au fost stimulaţi până în 1997 de cursul de schimb valutar, aceştia acuzând supraevaluarea leului, ceea ce îi făcea necompetitivi pe piaţa internaţională. Se poate afirma că, până în 1997, cel puţin, politica cursului de schimb valutar a favorizat importatorii în detrimentul exportatorilor. Devalorizarea accentuată din febriarie-martie 1997 a constituit un balon de oxigen pentru exportatori cu efect imediat: în martie valoarea exportului a totalizat 678,7 milioane dolari faţă de 605 milioane dolari în ianuarie; totodată aceeaşi mişcare a cursului de schimb a exercitat o presiune puternică asupra importului, care s-a diminuat de la 771,6 milioane dolari în ianuarie la 644,8 milioane dolari în martie (FOB).

3.1.2. Modificări ale structurii pe grupe de mărfuri în comerţul exterior românesc

Modificările de structură pe grupe de mărfuri au fost determinate, pe de o parte, de schimbarea fluxurilor comerciale dintre România şi foştii parteneri principali (ţările membre ale CAER) şi, pe de altă parte, de schimbările structurale din industrie.

Pentru întreaga perioadă de tranziţie pânâ în 1997, este mai dificil de realizat comparaţii privind structura comerţului pe grupe de mărfuri, întrucât sistemele de clasificare s-au schimbat, făcând datele necomparabile.

· Totuşi modificarea cea mai evidentă apare la grupele de maşini, utilaje, echipamente şi mijloace de transport, care constă în reducerea ponderii exportului de la 30-32% în deceniul trecut la circa 18% în 1997 (primele 7 luni) şi creşterea ponderii importurilor la peste 26% în 1997, cu niveluri de 35-40% în anii 1993-1994.

· Exportul de produse alimentare are o pondere mai scăzută dec>t înainte de 1990, în valoarea exportului total, (circa 8% în 1989, respectiv 4% în 1997); importul a avut o evoluţie sinuoasă, cu creşterea importanţei relative până în 1993 (când a atins 14% din total import), urmată de diminuarea acesteia până la circa 5% în 1997.

Structura comerţului în 1997 şi factori de influenţă

· Analiza datelor statistice pe primele 7 luni 1997 relevă următoarele situaţii actuale:

a) producţia şi exportul

- producţia industrială a României a marcat o scădere de 2% faţă de perioada corespunzătoare a anului 1996; există unele activităţi industriale care au înregistrat însă creşteri semnificative: confecţii (+8%), edituri, poligrafie (+6%), construcţii metalice (+6%), maşini şi echipamente (+4,4%), mijloace de transport rutier (+6,6%) şi alte mijloace de transport (+12%). Cele mai mari creşteri de productie s-au inregistrat la maşini şi aparate electrice (+32%), echipamente, aparate radio, TV (+48%). În restul ramurilor industriale producţia a stagnat sau este mai mică cu până la 45% faţă de aceeaşi perioadă din 1996;

- o parte a producţiei industriale este valorificată pe piaţa internă; stocurile din producţia realizată variază între 0,01% în cazul energiei electrice, termice, apă, gaze şi circa 20% la mijloacele de transport;

- producţia valorificată la export are variaţii şi mai largi pe grupe de activităţi (ponderea exportului în producţie):

0,7% - industria extractivă;

8,0% - industria alimentară, băuturi, tutun;

12,3% - hârtie, edituri, poligrafie;

26,0% - industria chimică (inclusiv petrochimie), mijloace transport, industria nemetalice;

29,0% - maşini, aparate, echipamente, instrumente;

35,0% - metalurgie, textile şi produse, confecţii;

36,0% - pielărie încălţăminte;

41,0% - prelucrarea lemnului, mobilă;

- principalele grupe de produse, cu ponderi de peste 10% în exportul României sunt:

10,5% - textile şi produse, confecţii;

11,5% - maşini, echipamente, aparate, instrumente;

24,9% - industrie chimică (inclusiv petrochimie);

25% - metalurgie.

Această structură actuală a exportului nu reprezintă expresia unei specializări internaţionale reale a României, ci mai degrabă exporturi de supravieţuire, efectuate fie de ramurile în care s-au realizat contracte de lohn (textile, confecţii şi unele aparate, echipamente), sau de ramurile intensive cu consumuri de energie şi forţă de muncă ieftină. Menţionăm că investitorii străini nu au avut până acum un rol important în dezvoltarea sau structurarea exportului, ei căutând mai degrabă ocuparea unei poziţii importante pe piaţa României şi ocolirea protecţionismului la frontieră;

b) importul anului 1997 este dominat de trei grupe de produse, care, împreună, acoperă circa 60% din valoarea totală a importului:

- maşini, aparate şi echipamente electrice, instrumente 23%;

- produse minerale (materii prime) 23%;

- materii textile şi articole 14%.

Comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 1996, evoluţia importului a marcat o uşoară scădere (sub 2%), dar pe secţiunile nomenclatorului combinat evoluţia a fost diferită:

- scăderi accentuate (-40%) la importul de produse alimentare, băuturi, tutun, concomitent cu scăderea producţiei interne dar fără o relaţie directă cu aceasta din urmă, ci cu scăderea dramatică a consumului, în condiţiile în care puterea de cumpărare a populatiei s-a redus în decurs de numai câteva luni cu 20%. În aceste condiţii, importul de alimentare, băuturi, tutun reprezintă numai 4,9% din valoarea importului, comparativ cu circa 14% în 1993;

- creşteri ale importului s-au înregistrat la maşini, aparate, echipamente (peste 9% în 7 luni) şi mijloace de transport (7,6%), la încălţăminte (+28%), materii şi articole textile (+86%).

- cele mai mari deficite ale balanţei comerciale se înregistrează la produse minerale; maşini, echipamente, aparate, instrumente; produse alimentare;

- cele mai scăzute grade de acoperire a importurilor prin exporturi, calculate la nivelul anului 1997 (tabelul 3.2) se întâlnesc la:

· piei, blănuri şi produse;

· pastă lemn, hârtie, carton;

· produse minerale;

· maşini, aparate, echipamente, intrumente;

· materiale plastice, cauciuc, produse.

Se remarcă, totodată, nivelurile ridicate ale gradului de acoperire import/ export la: mijloace transport, textile şi confecţii, încălţăminte, metalurgie, lemn şi articole din lemn (între 114 şi 825%)

Tabelul nr. 3.2

Structura comerţului exterior al României pe grupe de produse în perioada 1 ianuarie - 31 iulie 1997

- % din valoarea totală -

	Export	Import	Deficit (-) Excedent (+)	Grad acoperire im-port prin export %
- Produse alimentare, băuturi, tutn	3.8	4.9	-	61.7
- Produse minerale	8.5	23.1	-	28.8
- Produse ale industriei chimice şi industriilor conexe	7.4	7.6	-	76.0
- Materiale plastice, cauciuc şi articole	2.2	3.6	-	48.3
- Piei, blănuri, produse	0.6	2.7	-	18.6
- Produse lemn, plută	3.8	0.5	+	825
- Pastă lemn, hârtie carton	0.1	2.1	-	27.5
- Materiale textile şi articole	23.1	14.7	+	123
- Încălălţăminte, accesorii	6.6	1.5	+	351
- Metale comune şi articole	17.4	5.5	+	250
- Maşini, aparate, echipamente	9.2	23.3	-	31
- Mijloace transport	4.9	3.4	+	114

Sursa: calcule proprii după Buletinul statistic lunar, nr. 8/ 1997, CNS.

3.1.3. Orientarea geografică a comerţului exterior al României

Deceniul actual a adus mutaţii spectaculoase şi în privinţa reorientării schimburilor comerciale internaţioanle ale României, o primă cauză fiind destrămarea în 1991 a relaţiilor intra-CAER şi orientarea cu precădere spre ţările capitaliste dezvoltate.

Analiza orientării schimburilor în dinamică, relevă:

a) exporturile României în Uniunea Europeană au crescut constant (de la circa 33% din valoarea totală a exportului în 1992 la 57% în 1997);

- în acelaşi timp, a scăzut ponderea exporturilor îndreptate spre ţările în tranziţie (de la 29% în 1992 la 11% în 1997);

- începând cu anul 1994, se remarcă o amplificare a exportului României spre SUA şi o dublare a importanţei acestui debuşeu (de la 1,9% la 4% în prezent); cu toate acestea, ponderea SUA rămâne scăzută;

- ultimii ani demonstrează că UE este principala piaţă de desfacere pentru produsele româneşti, iar în cadrul acestuia Germania, Italia, Franţa ocupă primele locuri;

b) importurile României provin în principal şi într-o măsură continuu ascendentă din UE; dacă în 1992 importurile provenite din UE reprezentau 37,6% din valoarea importului, în anul 1997 acestea au depăşit 51%; la această evoluţia a contribuit intrarea în vigoare în 1995 a Acordului de asociere a României cu UE, prin care se reglementează şi accesul pe pieţele celor două părţi;

- importurile provenite din ţările central şi est europene s-au diminuat ca importanţă relativă (de la 25% la 20%); intrarea în vigoare de la 1 iulie 1997 a Acordului de liber schimb cu ţările CEFTA a impulsionat importurile din această grupă de ţări; principalul partener este Ungaria ce furnizează peste 50% din valoarea produselor provenite din CEFTA;

c) importanţa SUA ca furnizor de produse pe piaţa românească a evoluat foarte lent, de la 3,8% în 1992 la 3,9% în prezent, cauza acestei evoluţii o găsim în principal în protecţionismul mai mare faţă de SUA decât faţă de alte ţări cu care am încheiat acorduri specifice zonale (UE şi mai recent CEFTA), la care se adaugă cheltuielile mai mari de transport SUA-România;

d) o scădere continuă a înregistrat şi AELS, în pofida acordului de asociere existent din 1993, ajungând să furnizeze numai 1% din valoarea importului României (Tabel 3.3).

Tabelul 3.3

Orientarea geografică a comerţului exterior al României

- % din valoare -

	TOTAL	U.E.	AELS	TCEE^1)	SUA
EXPORT
1992	100,0	32,7	5,6	28,7	1,9
1993	100,0	38,7	4,7	24,0	1,4
1994	100,0	48,2	3,3	22,8	3,1
1997^2)	100,0	57,3	1,1	11,3	4,0
IMPORT
1992	100,0	37,6	6,5	25,4	3,8
1993	100,0	42,5	5,7	24,9	4,9
1994	100,0	48,8	5,2	23,6	5,5
1997^2)	100,0	51,7	1,2	20,7	3,9

¹⁾ ţările central şi est europene

²⁾ primele şapte luni

Sursa: - M.Sută Economia, comerţul exterior şi politica comercială ale României în perioada de tranziţie, ASE, 1995 şi

- calcule ale autorului după statistici nationale.

3.2. Acordurile internaţionale - factori de reglementare a comerţului internaţional şi a comerţului exterior al României

3.2.1. Runda Uruguay - Acordul de la Marrakech

Runda Uruguay (RU) a fost cea de a opta din rundele de negocieri ce s-au desfăşurat sub auspiciile Acordului General pentru Tarife vamale şi Comerţ (GATT).

Negocierile au durat 7 ani şi s-au încheiat formal la Conferinţa Ministerială ce a avut loc în 1994 la Marrakech, Maroc. Actul final, cuprinzând rezultatele sale, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. România este semnatară a acestui acord.

Scopul negocierilor

Scopul principal al negocierilor a coincis cu obiectivul principal al GATT de a crea un sistem liberal şi deschis de comerţ, în care firmele din ţările membre să poată face comerţ unele cu altele, în condiţii de concurenţă loială şi nedistorsionată.

Pentru îndeplinirea obiectivului, negocierile au avut patru reguli de bază:

i) Protejarea industriilor naţionale prin taxe vamale. Deşi se militează pentru un comerţ liberal, este recunoscută nevoia ţărilor de a proteja industriile naţionale împotriva concurenţei externe. Totuşi, se cere statelor participante ca gradul de protecţie să fie scăzut şi aceasta să fie realizată prin taxe vamale, fiind interzise restricţile cantitative - cu excepţia unor situaţii bine determinate.

ii) Consolidarea taxelor vamale: s-a cerut ţărilor să elimine protecţia, recurgând la reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere , în calea comerţului, prin negocieri multilaterale. Taxele vamale astfel reduse sunt consolidate împotriva unor majorări posibile.

iii) Tratamentul naţiunii celei mai favorizate constituie principiul nediscriminării. Regula cere ca taxele vamale să fie aplicate la import, fără discriminare în funcţie de originea mărfii. Există derogări de la acest principiu referitoare la comerţul desfăşurat între ţări membre la acorduri regionale de comerţ liber. În baza acestor derogări, sunt acceptate aranjamente preferenţiale sau exceptări de vatxe vamale.

iv) Regula tratamentului naţional interzice discriminarea între mărfurile importate şi cele indigene echivalente, atât la taxarea internă, cât şi în privinţa aplicării reglementărilor interne.

Prevederile şi consecinţele Actului final al RU asupra comerţului internaţional

a) Îmbunătăţirea accesului pe pieţe

Runda Uruguay a lărgit semnificativ accesul pe pieţele de export.

Sectorul industrial: în urma reducerilor anterioare din rundele GATT, nivelul mediu al taxelor vamale la produsele importate era deja scăzut în majoritatea ţărilor dezvoltate. La RU, ţările participante au convenit:

- reducerea cu 40% a taxelor vamale, în cinci rate anuale, în ţările dezvoltate;

- reducerea cu 2/3 din nivelul de reducere a ţărilor dezvoltate, în ţările în tranziţie şi în unele în curs de dezvoltare.

Analiştii apreciază că, în urma acestor hotărâri, media ponderată a taxelor vamale aplicabile produselor industriale se va diferenţia pe grupe de ţări.

· 6,3% până la 3,8% în ţările dezvoltate;

· 15,3% până la 12,3% în ţările în curs de dezvoltare;

· 8,6% până la 6% în economiile în tranziţie (anexa 2.1).

Prima tranşă anuală de reducere a taxelor vamale a fost operată în 1995, o dată cu crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO).

Reducerea globală medie a taxelor vamale (cu 40%) este diferenţiată şi pe grupe de produse industriale importate de ţările dezvoltate:

· metale: -62%

· produse minerale: -58%;

· lemn, pastă hârtie, mobilă: -57%;

· maşini neelectrice: -52%;

· diverse articole industriale: -50%;

· maşini electrice: -45%;

· produse chimice: -43%.

b) Acordul privind textilele şi îmbrăcămintea

La RU s-a decis eliminarea restricţiilor la importul de textile şi îmbrăcăminte în patru faze, în decursul a 10 ani şi se va încheia la 1 ianuarie 2005.

Restricţiile la care se referă acordul sunt restricţi cantitative, discriminatorii, impuse de ţările dezvoltate la importul din ţările în curs de dezvoltare, în baza unor acorduri bilaterale, sub auspiciile Acordului Multi-Fibre (AMF).

c) Acordul privind agricultura, negociat în cadrul RU a dus la o anumită liberalizare a comerţului cu aceste produse, stabilindu-se un mecanism de continuare a negocierilor pentru liberalizarea viitoare a acestui comerţ.

- Prin acest acord, ţările dezvoltate au acceptat să înlocuiască restricţiile cantitative şi alte bariere netarifare cu tarife vamale, care trebuie reduse cu 30%.

- Ţările în curs de dezvoltare şi tările în tranziţie s-au angajat să reducă taxele vamale cu 2/3 din nivelul reducerii aplicat de ţările dezvoltate. În plus, toate ţările au consolidat toate taxele vamale aplicabile produselor agricole. Totuşi, în majoritatea cazurilor, ţările în curs de dezvoltare au oferit taxe vamale consolidate la niveluri mai ridicate decât cele aplicate în mod curent.

Perspective şi consecinţe pentru comunităţile de afaceri

Cu toată complexitatea sistemului multilateral de comerţ, oamenii de afaceri trebuie să fie conştienţi de un fapt simplu: RU a creat facilităţi şi avantaje atât industriilor producătoare, cât şi exportatorilor de mărfuri şi servicii şi importatorilor. Ca urmare a implementării rezultatelor Rundei Uruguay, se preconizeză de către Organizaţia Mondială a Comerţului o creştere anuală a beneficiilor în veniturile mondiale între 110 miliarde dolari şi 510 miliarde dolari în anul 2005. Avantajele ţărilor în curs de dezvoltare se estimează a reprezenta o treime din total. Aceeaşi estimare indică o majorare a comerţului cu bunuri între 9 şi 24% pentru anul 2005 (4% creşterea medie curentă). Grupele de produse la care se aşteaptă o intensificare a comerţului international:

· produse industriale - textile, îmbrăcăminte;

- echipament de transport;

- produse piscicole;

- alte manufacturate.

Estimările sugerează ţărilor în curs de dezvoltare să-şi sporească comerţul cu produse ce includ costuri sporite cu forţa de muncă (în ţările dezvoltate), iar ţările dezvoltate să crească comerţul cu mărfuri ce necesită investiţii importante de capital (nedisponibile în ţările în curs de dezvoltare).

Angajamente negociate de România pentru comerţul cu mărfuri

La negocierile din cadrul Rundei Uruguay, România a urmărit, în principal, trei direcţii:

a) includerea unor flexibilităţi pentru ţările în tranziţie, care să vizeze angajamente mai reduse de liberalizare în comerţul cu mărfuri şi servicii;

b) includerea de flexibilităţi pentru acordarea unor perioade tranzitorii necesare alinierii mecanismelor economice şi comerciale din ţările în tranziţie la noile reguli convenite (subvenţii, standarde tehnice);

c) materializarea flexibilităţii generale în asumarea de angajamente efective privind consolidarea şi reducerea taxelor vamale în comerţul cu mărfuri şi servicii.

Urmărind aceste direcţii, România a negociat angajamente specifice din domeniile următoare:

· produse industriale: consolidarea taxelor vamale pentru toate produsele industriale, la un nivel plafon maxim de 35% (cu unele excepţii înscrise fie în lista de concesii tarifare a României anexată la GATT, fie solicitată de o serie de ţări care au prezentat cereri specifice);

· produse agricole: pentru 73% din numărul poziţilor tarifare agroalimentare s-a obţinut consolidarea taxelor vamale la niveluri între 50-375%, în funcţie de importanţa economică a acestora;

· pentru 14 grupe de produse agricole la care taxele vamale au fost consolidate anterior la GATT s-a obţinut consolidarea acestor taxe vamale la niveluri superioare, de 275-375%; totodată pentru aceste produse s-au luat angajamente, după caz, de acces minim sau de acces curent, constând în contingente tarifare, reprezentând 3,5% din nivelul consumului intern, pentru care taxa vamală este de maximum 40% din nivelul iniţial al acesteia.

Pentru întreaga grupă de produse agricole (şi alimentare), România va aplica reduceri de 24% a taxelor vamale astfel negociate, într-o perioadă de 10 ani (comparativ cu reducerea de 36% în 6 ani aplicată în ţările dezvoltate).

Tabelul 3.4

Taxele vamale medii ponderate, înainte şi după Runda Uruguay, aplicabile produselor industriale1 în unele ţări (în milioane dolari şi procente)

	Taxe vamale medii ponderate cu volumul comerţului
	Înaintea RU	După RU
Ţări dezvoltate	6,3	3,8
Australia	20,1	122
Austria	105	71
Canada	90	48
Uniunea Europeană	57	36
Japonia	39	17
Noua Zeelandă	239	113
Africa de Sud	245	172
Elveţia	22	15
SUA	54	35
Ţări în curs de dezvoltare	...	...
Argentina	38,2	30,9
Brazilia	40,6	277
Chile	349	249
India	714	324
Mexic	461	337
România	117	339
Turcia	251	223
Ţări cu economii în tranziţie	8,6	6,0
Republica Cehă	4,9	38
Ungaria	96	69
Polonia	160	99
Republica Slovacă	49	38

Sursa: OMC şi Business Guide to the UR, Geneva 1996.

3.2.2. Acordul de Asociere a României la UE

În perioada decembrie 1991-martie 1993, au fost încheiate acorduri de asociere la Comunitatea Europeană a celor şase ţări est-europene: Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, România, Bulgaria.

Acordul de Asociere al României a fost semnat la 1 februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Între cele două date, a funcţionat Acordul Interimar.

Obiectivele acestui Acord de Asociere sunt multiple, dar vom axa analiza asupra prevederii de liberă circulaţie a mărfurilor prin constituirea unei zone de comerţ liber între părţile semnatare.

Acordul prevede crearea unei zone de liber schimb între UE şi România într-o perioadă de 10 ani, prin eliminarea treptată a restricţiilor tarifare şi netarifare.

Analiştii de la Centrul de Studii Prospective şi Informaţii Internaţionale din Paris consideră ca certă liberalizarea schimburilor comerciale (cu excepţia produselor agricole) până în anul 2002, cu toate ţările est-europene asociate la UE [13].

Angajarea părţilor

UE

În baza acordului, liberalizarea schimburilor de produse se face asimetric, în sensul că intervalul de timp pentru realizarea obiectivului este mai scurt pentru UE decât pentru România, cu excepţia produselor sensibile - oţel, cărbune, textile. Cum aceste produse au o pondere ridicată în exportul României către UE, rezultă că asimetria nu este atât de generoasă pe cât pare la prima vedere, dat fiind faptul că pentru aceste produse eliminarea barierelor tarifare şi netarifare are loc în mod simultan sau la intervale apropiate în UE şi România.

Chiar în cazul unor produse industriale considerate mai puţin sensibile, Comunitatea îşi menţine anumite restricţii tarifare la importul din România, ce urmează a fi eliminate în 5 ani.

În cazul comertului cu produse agricole (şi alimentare) UE nu a acordat avantaje deosebite României, ca de altfel şi celorlalte ţări est-europene, deşi în esenţa acestea sunt mari exportatoare în domeniu.

Pentru o primă perioadă, UE nu a făcut altceva decât a consolidat schemele de preferinţe vamale acordate anterior (în cadrul SGP), în baza cărora exporturile în UE la anumite produse agricole se fac cu aplicarea taxei vamale zero în limitele unei cote stabilite de autorităţile comunitare. În aceste condiţii, exporturile României în UE sunt puternic îngrădite în continuare, dar nu se poate să nu recunoaştem că s-a făcut un pas spre liberalizarea schimburilor cu aceste produse prin eliminarea restricţiilor cantitative.

Regulile de origine stipulate în acord prevăd obligaţia pentru România ca 60% din conţinutul produselor exportate în Comunitate să fie indigene şi numai 40% ar putea proveni din alte ţări terţe (în afara UE) sub forma unor componente ale produselor fabricate în asociere cu aceste ţări. Atât analiştii occidentali, cât şi români2 consideră aceste reguli de origine ca severe, un obstacol potenţial şi cu efecte indirecte.

România

Concesiile acordate de România, conform acordului de asociere, sunt caracterizate ca excesiv de liberale, comparativ cu acordurile celorlalte ţări est-europene.

Pentru produsele industriale mai puţin sensibile, România s-a obligat să elimine imediat taxele vamale; volumul importului din Comunitate care beneficiază de acest regim este de circa 25%. Aşa cum rezultă din Anexa IV a Acordului, sunt eliminate taxele vamale la importul a 1300 pozitii tarifare de produse industriale!

Pentru celelalte produse industriale, România a prevăzut eliminarea taxelor vamale în termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a acordului, deci din 2000 cu excepţia mijloacelor de transport, al căror import va fi liberalizat în decurs de 9 ani, deci spre sfârşitul perioadei de tranziţie. Celelalte ţări est-europene au eşalonat eliminarea taxelor vamale în 7-9 ani.

În privinţa eliminării restricţiilor cantitative la importul de produse industriale (cu excepţia cărbunelui, oţelului şi textilelor), am dori să subliniem că România este singura ţară est-europeană care a hotărât să le elimine complet şi imediat, de la intrarea în vigoare a Acordului. Ungaria, de exemplu, s-a angajat să elimine restricţiile cantitative în decurs de 9 ani, începând cu 1 ianuarie 1995 şi nu de la intrarea în vigoare a acordului bilateral.

La importul de produse agricole (şi alimentare), România, spre deosebire de toate celelalte ţări est-europene, s-a angajat să elimine imediat restricţiile cantitative după intrarea în vigoare a acordului (art. 21, pct.3).

În comerţul cu textile, Acordul prevede eliminarea simetrică (de ambele părţi) a restricţiilor cantitative în conformitate cu prevederile Actului final al Rundei Uruguay.

Clauza statu quo a Acordului de Asociere

Această clauză prevăzută în Acordul de Asociere a României la UE stipulează faptul că părţile nu au dreptul să revină asupra concesiilor acordate.

Există însă unele derogări de la această clauză (art. 29 a Acordului de asociere; se va reveni asupra acestui articol), care pot fi deosebit de importante pentru România, prin care se prevede că părţile pot reveni asupra concesiilor acordate anterior, pentru a-şi proteja anumite sectoare economice: industrii noi, sectoare aflate în restructurare sau confruntate cu dificultăţi severe.

Aceste măsuri sunt totuşi limitative, în sensul că nu pot fi aplicate decât asupra a 15% din volumul importurilor comunitare, iar eventualele majorări de taxe vamale, nu pot depăşi 25% ad-valorem.

Cu alte cuvinte, derogările se referă la restricţiile cantitative şi la majorarea taxelor vamale.

2.3. Acordul de aderare a României la CEFTA

La 1 iulie 1997 a intrat în vigoare Acordul de aderare a României la CEFTA (Acordul Central European de Comerţ Liber).

Obiectivul acordului este crearea graduală până la 1 ianuarie 2002, a unei zone de comerţ liber pentru produse industriale între ţările semnatare, precum şi facilitarea comerţului cu unele produse agricole în cadrul unor contingente tarifare sau în cantităţi nelimitate.

Ţările semnatare ale Acordului sunt România pe de o parte, iar pe de altă parte R.Cehă, R.Ungară, R.Polonia, R.Slovacă şi R.Slovenia.

Concesiile convenite de România la importul din cele 5 ţări membre ale CEFTA diferă de la o ţară la alta, în funcţie de interesul părţilor şi specificul schimburilor comerciale.

Concesiile tarifare acordate pentru produse industriale se referă la cantităţi nelimitate; pentru produsele agricole există concesii tarifare nelimitate, dar şi în cadrul unor contingente tarifare.

În privinţa regulilor de origine şi a certificatelor de origine, acestea sunt identice cu cele din relaţia România-Uniunea Europeană.

3.3. Analiza tarifului vamal de import al României

3.3.1. Tariful vamal de import al României în perioada de tranziţie - evoluţii recente

După anul 1990, tariful vamal al României a trecut prin modificări impuse atât de noile realităţi din România, cât şi de schimbările în context internaţional, determinate de Actul final al Rundei Uruguay, de Acordul de Asociere a României la UE şi de Acordul de Asociere a României la CEFTA.

· În anul 1990, importurile s-au făcut încă în baza tarifului vamal adoptat de România în decembrie 1976 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1977.

· În anul 1990 au fost aduse anumite modificări acestui tarif vamal, în condiţiile liberalizării preţurilor şi cu aceste modificări a funcţionat în tot anul 1991. Tariful vamal în 1991 s-a aplicat fără discriminare, tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi la toate produsele care făceau obiectul importurilor.

· Începând cu 1 ianuarie 1992, s-a pus în aplicare un nou tarif vamal, în baza Convenţiei vamale din 1983 privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. Acesta s-a aplicat la toate mărfurile importate.

Taxele vamale stabilite la import erau:

- taxe vamale convenţionale, pe care România le-a stabilit în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;

- taxe vamale preferenţiale aplicate fie în baza Acordului privind Sistemul Global de Preferinţe (SGP) fie a Protocolului celor 16 (P-16), România fiind parte semnatară la ambele aranjamente preferenţiale.

· În anul 1994, tariful vamal al României a înregistrat noi modificări, determinate de imperativul îndeplinirii obligaţiilor asumate în cadrul Acordului de Asociere la UE.

· În iulie 1995 s-a aplicat un nou tarif vamal, care stipula în fapt rezultatele Rundei Uruguay şi concretiza rezultatele României înscrise în Actul final al Rundei. Acest tarif vamal cuprindea taxele vamale consolidate, aplicate în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (MFN), precum şi taxele vamale în regim preferenţial aplicate Uniunii Europene, SGP, P-16 şi AELS.

· Anul 1997 (din 15 mai) a adus noi modificări tarifului vamal de import al României, care se referă la:

- reducerea temporară (pentru anul 1997) a unor taxe de import, îndeosebi la produsele agroalimentare şi la foarte puţine produse industriale. Această reducere temporară a fost convenită de Guvernul României în martie 1997, cu FMI şi Banca Mondială, în cadrul negocierilor pentru obţinerea unor credite (ASAL, FESAL) de la cele două organisme financiare internaţionale; reducerea temporară a condus şi la corecţiile corespunzătoare pentru taxele aplicate la importurile din UE.

- completarea tarifului vamal începând cu 1 iulie 1997 cu noile preferinţe acordate celor cinci ţări partenere din CEFTA, diferenţiate pe fiecare ţară: R.Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia.

3.3.2. Analiza taxelor vamale temporare (1997) comparativ cu taxele vamale consolidate, pe ramuri industriale. Recomandări specifice

· Taxele vamale consolidate, care apar şi s-au aplicat începând cu iulie 1995, variază în funcţie de interesele specifice ale României de la o ramură la alta a economiei şi în interesul fiecărei ramuri.

La produsele industriale, conform angajamentelor României în cadrul Rundei Uruguay, taxele vamale variază între 3-35% ad-valorem şi numai în mod excepţional se întâlnesc câteva poziţii tarifare cu taxe de 40-42%, pentru produse care nu sunt, în toate cazurile, concurenţiale pentru industria României.

Pentru simplificarea analizei, vom recurge la un grad de dezagregare de 2 până la maxim 4 cifre, deşi codul vamal are o dezagregare convenită de 8 cifre.

a) Produse minerale şi minereuri (cod 25-26)

Aşa cum am arătat în capitolul I, această grupă de produse ocupă poziţia a doua ca importanţă în importul României, deţinând 23,1% din importul anului 1997 (primele 7 luni). România este net-importatoare de produse minerale, importul fiind acoperit numai în proporţie de 28,8% prin exportul produselor din ramură.

Pentru produsele minerale (cod 25) taxele vamale consolidate variază între 3-15%, existând şi 3 poziţii tarifare (la 8 cifre) cu taxe zero. Schimbările produse temporar, pentru anul 1997, se referă la alte 6 poziţii pentru care taxele s-au redus de la 3-7% la zero (exceptat), ca urmare a interesului specific al României.

Taxele vamale consolidate la minereuri (cod 26) sunt de 3-5%, fiind exceptate minereurile de fier şi aluminiu. Taxele temporare adaugă la aceste exceptări minereurile de mangan, de cupru, de crom, de zirconiu şi concentratele lor.

b) Combustibili minerali, uleiuri minerale şi produse rezultate din distilarea acestora (cod 27)

Toate taxele consolidate se diferenţiază în funcţie de gradul de prelucrare al produselor, variind de la taxa zero pentru combustibili minerali solizi în stare primară şi gaz natural, la 15% pentru hidrocarburi şi reziduuri de uleiuri petroliere. Pe o poziţie intermediară se află taxa la energie electrică de 6%.

Taxa vamală temporară, aplicată în 1997, schimbă nivelul la o singură poziţie tarifară - cocs de smoală - de la 5% la zero.

c) Industria chimică (coduri 28-34, 391-392, 40)

Taxele vamale consolidate pentru aceste produse au un grad mai mare de diversificare în funcţie de gradul de prelucrare al produselor, de la taxa zero la 258%; cele mai multe produse au taxa consolidată 20%.

Taxele temporare stabilite pentru 1997 modifică taxele ce depăşesc 20% la niveluri de zero sau 20%-25%. Este cazul unor produse din grupa alcooli şi derivaţii lor halogenaţi, sulfonaţi cu taxe consolidate de 88% (manitol) sau 24,4% (glicerol), care în 1997 sunt exceptate sau au taxă de 20%.

· Produse farmaceutice (cod 30) au taxe consolidate de 5-10%; există 5 poziţii tarifare pentru care în 1997 taxele au devenit zero.

O observaţie la grupa de produse farmaceutice - medicamentele au aceeaşi taxă vamală, de 10% fie că sunt sau nu condiţionate pentru vânzarea cu amănuntul. O asemenea nivelare a taxei încurajează importul de produse condiţionate pentru vânzarea cu amănuntul şi descurajează importul produselor necondiţionate, ce ar putea fi condiţionate în România, cu valoare adăugată.

În acest caz, recomandarea ce se impune este de diferenţiere a taxelor temporare între cele două tipuri de produse, în sensul diminuării taxelor la produsele care nu sunt condiţionate pentru vânzarea cu amănuntul.

· Îngrăsămintele minerale şi chimice (cod 31) au taxe vamale consolidate unice - de 10%, singura schombare temporară fiind exceptarea unui tip de îngrăşământ potasic.

Observaţie: nu există diferenţiere între taxele aplicate la îngrăşămintele azotice şi celelalte care încorporează materii prime cu predilecţie din import (fosfor, potasiu); nu sunt diferenţe de taxe între îngrăşămintele chimice cu un element fertilizant şi cele cu două sau trei elemente.

Recomandare: cum taxele consolidate nu se pot modifica, diferenţierea se poate realiza prin aplicarea unor taxe temporare mai scăzute în cazul îngrăşămintelor fosfatice şi a celor combinate.

· Uleiuri esenţiale şi rezinoide, parfumuri, cosmetice

Această grupă de produse are cele mai ridicate taxe vamale consolidate din întreaga industrie chimică, cuprinse între 10-258,5%. În anul 1997, nivelul taxelor se schimbă într-un mod inexplicabil:

- de la 42,5% la 25%;

- de la 88% la 10%.

În acest fel, produsele care erau mai protejate - cu taxă de 88% devin mai puţin pritejate decât subprodusele reziduale ale uleiurilor, care au taxe consolidate de 42,5%.

Uleiurile esenţiale nu au taxe diferenţiate în funcţie de natura produsului - uleiurile de citrice sunt taxate la fel cu uleiurile din produse autohtone - levănţică, mentă ş.a., neexistând o protecţie pentru cele din urmă, iar protecţia pentru uleiuri din citrice, neconcurenţială pentru industria românească este aceeaşi. Nu se poate invoca utilizarea benefică a citricelor importate - proaspete sau uscate - pentru industrializare în România, întrucât nivelul taxelor vamale consolidate la citrice este 19,4-34%, iar a celor temporare 20-25%, adică mai mari decât la uleiuri de citrice.

Recomandare: diferenţierea taxelor vamale temporare la uleiuri esenţiale, cu protecţie mai mare a uleiurilor obţinute din produse vegetale concurenţiale - altele decât citrice.

Observaţie: la subgrupa de substanţe odorizante utilizate ca materie primă în industrie, există poziţia tarifară 3302.10.10 - la care taxa vamală consolidată este de 258,5%, o taxă corelată cu taxele vamale consolidate de la grupa - băuturi - dat fiind că este vorba de substanţe odorizante cu conţinut de alcool.

În anul 1997 taxa vamală temporară nu se aplică la acest produs, care în continuare este taxat cu 258,5%, în timp ce la grupe de preparate alcoolice nu există taxe mai mari de 60%, iar de băuturi alcoolice de 130%.

Recomandare: taxa temporară la substanţele odorizante cu conţinut de alcool, ar trebui corelată cu produsele alcoolice sau pe bază de alcool.

Observaţie: La grupa de substanţe albuminoide (cod 35) taxele consolidate de 92,5% şi 185% se schimbă în 1997, aliniindu-se la nivelul minim al grupei de 10%. Caseina destinată fabricării fibrelor textile artificiale, un produs cu nivel ridicat de protecţie, de 185%, are în prezent taxă vamală de 10%, fără să fie corelată cu taxa vamală a fibrelor artificiale (cod 5504) de 15%. Deci un produs care era mai protejat, devine unul comparativ mai puţin protejat.

Recomandare: corelarea taxei vamale temporare la cele două produse.

d) Maşini, aparate şi echipamente, unelte, scule, instrumente

Această ramură a industriei româneşti are o situaţie complexă:

- în 1997 producţia a marcat cele mai mari creşteri comparativ cu alte produse industriale;

- furnizează 8,5% din valoarea producţiei industriale;

- asigură 11,4% din valoarea exportului României;

- deţine peste 23% din import;

- gradul de acoperire al importului prin export este de numai 31%.

Ca urmare, tariful vamal de import la aceste produse are un rol deosebit, întrucât pe de o parte ar trebui să protejeze industria autohtonă, iar pe de altă parte, după cum s-a mai arătat, să permită importuri avantajoase necesare retehnologizării industriei şi agriculturii, sau realizării de produse autohtone cu unele componente din import pentru îmbunătăţirea produselor destinate pieţei interne şi exportului.

Produsele acestei grupe se regăsesc în poziţiile tarifare 82-85 şi 90-96.

Taxele vamale consolidate variază între 5-42%, fiind exceptate de taxe toate aparatele şi echipamentele destinate aeronavelor civile.

Tariful vamal temporar pe anul 1997, aduce schimbări la foarte puţine produse, ce devin exceptate, faţă de 15-20% taxa consolidată.

Observaţie: lămpile de cap - tip minier - devin exceptate de la taxa vamală (10% taxa consolidată), în condiţiile în care industria românească înregistrează stocuri mari, nevandabile la acest produs, nu datorită calităţii ci a restructurărilor din industria minieră şi a reducerii necesarului de lămpi.

Recomandare: revenirea la taxa vamală de 10%, care ar putea asigura o protecţie industriei româneşti şi lichidarea stocurilor.

Observaţie: maşinile, aparatele şi echipamentele au în general aceeaşi taxă consolidată cu părţile de maşini, aparate, echipamente. Există unele excepţii:

a) 85.19 - patefoane, picupuri, aparate reproducere sunet;

85.20 - magnetofoane, alte aparate înregistrare sunet şi reproducere;

85.21 - aparate video de înregistrat sau de reprodus.

Taxele vamale consolidate la aceste trei grupe şi nemodificate în 1997 sunt de 42%. În schimb, părţile şi accesoriile destinate acestora (cod 85.22) au taxe vamale mai mici, de 25%; aceste părţi includ subansambluri electronice şi subansambluri pentru fabricarea aparatelor de înregistrarea-redare.

Diferenţele de taxe vamale între aparate şi părţile componente ar putea avea efecte complexe şi contrare:

- asamblarea în România a părţilor şi subansamblurilor importate, aduce valoarea adăugată pentru produsul asamblat care s-ar putea exporta ulterior pe terţe pieţe, majorând încasările valutare ale producătorilor şi ale ţării;

- asamblarea unor componente şi subansambluri din import ar concura produsele asamblate importate cu taxe vamale mari, de 42%, dar în acelaşi timp ar concura produsele româneşti, cu componente ronâneşti care au fost protejate prin taxele consolidate de 42%;

- totodată, asamblarea componentelor din import (cu taxă 25%) concurează produsele româneşti pe piaţa internă şi ar putea determina pe producătorul român să îmbunătăţească calitatea produselor şi preţul astfel încât să devină competitiv, ceea ce este un câştig pentru consumatorul român.

b) Într-o situatie similară sunt produsele din poziţia tarifară 85.28 - receptoare de televiziune, inclusiv monitoare şi proiectoare video, cu taxe vamale consolidate de 42% şi nemodificate în 1997. Părţile aferente acestor produse: cutii şi carcase, subansambluri electronice şi altele au taxa vamală consolidată de numai 8%. Observaţiile pentru poziţiile comentate mai sus sunt valabile şi la aceste produse.

Recomandare: în cazul în care producătorii români de părţi şi subansambluri pot justifica că o protecţie scăzută la frontieră a acestor produse crează o concurenţă neloială, produsele lor fiind calitativ similare, sau că subansamblurile sunt, structural, foarte apropiate de stadiul de montaj final, s-ar putea diminua temporar taxele consolidate la produsele asamblate (de la 42% la nivelul taxelor pentru părţi), astfel încât să fie aliniate la acelaşi nivel taxele pentru asamblate şi neasamblate. În acest fel se poate descuraja importul de părţi şi subansambluri, dar se poate încuraja şi importul de produse asamblate. Soluţia nu este recomandabilă, fiind nefavorabilă stimulării industriei elctronice în România, fie şi numai prin "capete de pod" ale montajului final; o asemenea industrie este necesară şi utilizatorilor, pentru a putea obţine produse structurate la comandă. Concurenţa neloială trebuie combătută cu mijloace specifice. (V. cap. 5).

Mişcarea taxelor - adică majorarea taxelor la părţi - nu este nici posibilă, întrucât acestea sunt consolidate prin acorduri internaţionale (Runda Uruguay).

e) Mijloace de transport

Această grupă de produse se referă la:

Cod 86 - vehicole şi echipamente pentru căi ferate - părţi;

Cod 87 - alte vehicole: tractoare, autocare, autoturisme, părţi;

Cod 88 - aeronave şi părţi;

Cod 89 - vapoare, nave, structuri plutitoare.

· La vehicole şi echipamente pentru cale ferată, taxa consolidată este de 20%, nediferenţiată pentru părţile de vehicole. În anul 1997 nu s-a modificat taxa.

· La alte vehicole - tractoare, autocare, autoturisme - gradul de protecţie a industriei autohtone este mai mare, taxa consolidată şi nemodificată în 1997 fiind de 30%, atât pentru produsele noi, cât şi pentru cele uzate.

· Menţionăm că părţile - şasiuri echipate cu motoare, cabine, frâne, servofrâne şi altele - sunt supuse aceloraşi taxe vamale, de 30%.

· La aeronave destinate aviaţiei civile şi la părţile pentru acestea, taxele vamale consolidate sunt zero (exceptate), în timp ce la celelalte tipuri de aeronave şi părţi taxa este de 10%.

· Industria navală este mai mult protejată, taxele vamale consolidate şi nemodificate în 1997 situându-se la 20%.

Observaţie: nediferenţierea taxelor vamale între ansambluri şi părţi de produse, caracteristica acestui grup de produse, este de fapt o situaţie obişnuită, întâlnita în tariful vamal al României.

Concluzii

Din analiza tarifului vamal al României pentru ramurile industriale, rezultă că în anul 1997 s-a produs o liberalizare accentuată a importului, prin diminuarea temporară a taxelor vamale consolidate.

· Cele mai mari reduceri temporare s-au operat în industria alimentară, băuturi şi tutun. Faţă de nivelurile de 140-358,9% ale taxelor consolidate se aplică temporar taxe de 10 până la maxim 60% în industria alimentară, de maxim 130% la bauturi şi maxim 98% la ţigări.

· La celelalte produse industriale, diferenţele între taxele vamale consolidate şi temporare sunt de mai mică amplitudine, fiecare ramură industrială având doar câteva poziţii temporar modificate.

· Taxele vamale consolidate se pot modifica într-un singur sens - în sens de scădere, aşa cum prevăd acordurile internaţionale la care România este semnatară.

· Reducerea temporară a unor taxe vamale ar trebui hotărâtă şi operată numai după consultări cu toţi producătorii din domeniu, pe baza analizelor de ramură de catre factorii de decizie, în funcţie de strategia pe termen lung cu privire la dezvoltarea industriei ţării.

3.3.3. Analiza comparativă a taxelor vamale convenţionale cu taxele vamale preferenţiale pentru importurile din Uniunea Europeană şi CEFTA, pe ramuri industriale. Recomandări specifice

Analiza comparativă a taxelor vamale convenţionale cu taxele la importul din UE

Modificările temporare ale taxelor vamale consolidate, respectiv pentru anul 1997, au atras după sine modificări ale taxelor vamale preferenţiale la importurile din Uniunea Europeană, aşa cum se stipulează în acordul de asociere al României la Comunităţile Europene.

Exceptările de la taxele vamale convenite pentru cele 1300 produse industriale au rămas în vigoare, modificările apărute referindu-se la produsele pentru care se percepeau taxe vamale.

a) Produse minerale şi minereuri (cod 25-26)

La minerale, taxele vamale convenţionale variază între 3-15%, cu 9 poziţii exceptate de taxe (grad de dezagregare de 8 cifre).

Taxele vamale la importul din UE sunt stabilite astfel:

- se exceptează majoritatea produselor pentru care taxa convenţională este 3% şi o parte din cele cu 5% şi cu 7%, cu 10%;

- taxele convenţionale de 5% se reduc pentru celelalte produse minerale la 3,5%, cele de 7% la 4,9%, cele de 10% la 7%, iar cele de 15% se reduc la 10,5%;

- există şi câteva produse minerale cu taxe convenţionale 3% pentru care reducerea la importul din UE le situează la 2,1%.

Minereurile provenite din UE sunt exceptate de la taxele vamale, sau au taxe de 2,1%, faţă de 3-5% taxe convenţionale.

Observaţie: taxele vamale la minerale şi minereuri sunt scăzute - atât cele convenţionale cât şi cele pentru UE, dat fiind că România este importatoare de aceste materii prime, de care nu dispune în cantităţi suficiente. Apropierea geografică de UE şi cvasiliberalizarea importului din această zonă va conduce la majorarea importului de minereuri şi minerale din UE.

Recomandare: întrucât produsele din această grupă nu sunt concurenţiale cu cele româneşti, taxele vamale la importul din UE ar trebui exceptate, stimulându-se în acest fel importul pentru satisfacerea necesarului industriilor prelucrătoare.

b) Combustibili minerali, uleiuri minerale şi produse rezultate din distilarea lor (cod 27)

În afara produselor exceptate de taxe vamale prin taxele convenţionale, principalele produse exceptate de taxe ce provin din UE sunt:

- gaz şi gudron de huilă (3% taxă convenţională);

- ulei brut din petrol (3%);

- gaz natural (15%) şi alte hidrocarburi gazoase;

- bitum şi asfalt (15%);

- energie electrică (6%).

Pentru celelalte produse din grupă, taxele pentru UE sunt situate la 2,1-10,5% (comparativ cu taxele convenţionale de 3-15%).

Observaţie: exceptarea de taxe la importul de hidrocarburi gazoase lichefiate din UE (15% taxe convenţionale) lipseşte de orice protecţie industria românească care se ocupă cu fabricarea acestora, în condiţiile în care sunt scutite de taxe atât produsele destinate transformării, cât şi pentru alte utilizări.

Recomandare: În condiţiile în care industria chimică şi petrochimică este în restructurare, având dificultăţi deosebite, România s-ar putea prevala de derogările permise de la clauza statu quo din acordul de asociere pentru protejarea industriei chimice, solicitând revenirea asupra concesiei de taxă zero la hidrocarburile gazoase lichefiate, destinate altor utilizări decât transformări chimice.

c) Maşini, aparate şi echipamente, unelte, scule, instrumente

· Unelte şi scule (cod 82) taxele vamale consolidate şi nemodificate sunt de 20 şi 25%, iar taxele la importul din UE de 14 şi respectiv 17,5%. Nici un produs nu este exceptat de taxe de import din UE, dar potrivit angajamentelor României, din anul 2000 importul acestor produse se va liberaliza complet.

Observaţie: este o mare provocare pentru industria românească, întrucât concurenţa din partea produselor comunitare ar putea fi destul de mare. Totuşi, unele produse presupun un consum mai mare de forţă de muncă, ceea ce ar putea contrbui la creşterea competitivităţii, în condiţiile în care în UE forţa de muncă este mult mai costisitoare decât în România.

· Articole diverse din metale comune (cod 83)

Taxele vamale convenţionale sunt de 20%, fiind exceptate articolele destinate aeronavelor civile. În 1997 nu s-au operat schimbări ale acestor taxe convenţionale.

La importul din UE sunt scutite de taxe vamale tuburile flexibile din metal; pentru celelalte produse taxele sunt de 14% (20%), iar acestea reprezintă produse cu grad de prelucrare sporit, pentru care industria românească este încă protejată.

· Reactori nucleari, încălzitoare de apă, aparate şi dispozitive mecanice, părţi ale acestora (cod 84)

Produsele din această grupă sunt foarte diversificate, iar taxele vamale convenţionale variază între 5-20%, cu exceptări pentru aparatele destinate aeronavelor civile.

Referitor la regimul tarifar la produsele importate din UE menţionăm:

Observaţii

· ca şi în cazul altor produse, taxele convenţionale de 5% se reduc la 3,5%, cele de 10% se reduc la 7%, cele de 15% la 10,5% şi cele de 20% la 14%;

· produsele româneşti: frigidere, congelatoare de tip menajer sunt protejate prin taxă vamală de 14% aplicată produselor din UE; în schimb, în afară de mobilierul destinat echipamentelor pentru producerea frigului, alte părţi sunt exceptate.

· maşinile de spălat vesele au o proteccţie de 11,3% la importul din UE (15% taxa consolidată), deşi România nu produce asemenea maşini; o situaţie similară apare la maşini de umplut şi etichetat sticle, cutii, saci, maşinile pentru gazeificarea băuturilor. O asemenea protecţie nu se justifică, în condiţiile când de fapt afectează producătorul român care ambalează produse, determinând creşterea nejustificată a costurilor de producţie.

Recomandare: se poate recomanda exceptarea de la taxe vamale la importurile din UE de maşini de spălat vesela - produse neconcurenţiale pentru industria României, precum şi la maşini de umplut, etichetat, gazeificat băuturi.

· aparatele mecanice de dispersat lichide, inclusiv cele destinate agriculturii au taxe vamale la importul din UE de 10,5%. Părţile pentru aceste produse sunt însă exceptate, lipsind de protecţie industria românească în domeniu.

· diferenţe de taxe vamale la importul din UE se înregistrează între articolele de robinetărie, alte articole pentru ţevi, conducte şi părţile acestora. În timp ce pentru articole taxa vamală este de 7-7,5%, părţile sunt exceptate, afectând producătorii de componente.

Recomandare

Toate produsele din această grupă care au taxă vamală la importul din UE, vor fi liberalizate complet, începând din anul 2000. Producătorii români aflaţi în restructurare sau dificultăţi severe ar putea solicita renegocierea termenului de eliminare a taxelor vamale cu UE şi menţinerea celor actuale până la realizarea restructurării şi retehnologizării întreprinderilor lor. Solicitarea este permisă de derogările la clauza statu quo din acordul de asociere.

· Maşini, aparate, echipamente electrice

Observaţii

Taxele vamale consolidate variază între 10-42%, puţine poziţii tarifare fiind exceptate. La importul din UE poziţiile tarifare exceptate corespund cu cele cu taxe consolidate exceptate, la care se adaugă produse cu cel mai mare grad de protecţie din întreaga grupă (taxe consolidate de 42%), ca şi produsele cu taxe vamale consolidate de 5-8%.

Dintre produsele înalt protejate (taxe consolidate 42%) menţionăm: electrofoane, maşini de dictat, unele aparate video, care nu se fabrică în ţară. Părţile aferente grupelor de picupuri, magnetofoane, video şi subansamble electronice, cu taxă convenţională de 25%, sunt exceptate la importul din UE.

· Aceste exceptări de taxe ar putea afecta producătorii de componente şi produse asamblate, dar în acelaşi timp ar putea contribui la îmbunătăţirea produselor finite prin încorporarea de componente din import UE, produse ce ar putea fi parţial exportate în ţări terţe; piaţa internă ar beneficia temporar de produse finite superioare, iar producătorul român de componente ar putea fi stimulat să îmbunătăţească competitivitatea la calitate şi preţ.

· Aceeaşi situaţie se întâlneşte în cazul receptoarelor de televiziune, la care taxa consolidată este de 42% iar taxa din UE de 29,4%; nu se impun taxe la părţi de TV: tuburi catodice în culori, tuburi pentru camere TV, părţi de tuburi catodice şi altele; circuitele integrate şi micromontajele electronice provenite din UE sunt taxate în vamă cu 14% (20 taxa consolidată), ca şi microprocesoarele şi părţile. Sunt exceptate în 1997 microansamblele electronice de orice origine, deci şi UE.

Recomandări: începând din 1998 taxele vamale la importul de maşini şi aparate electrice vor fi exceptate.

Producătorul român nu trebuie să intre în panică, ci să-şi realizeze programe pe termen lung, de restructurare sau de cooperare în producţie cu investitori străini. Pentru că - aşa cum vom arăta în capitolul următor - diviziunea producţiei este un model global.

Analiza comparativă a taxelor vamale convenţionale cu taxele la importul din CEFTA

Tariful vamal preferenţial cu cele cinci ţări membre ale CEFTA a intrat în vigoare la 1 iulie 1997.

Analiza acestui tarif, pe toate poziţiile tarifare, conduce la unele concluzii generale:

- preferinţele vamale sunt diferite pe cele 5 ţări, rezultând că Cehiei, Slovaciei şi Ungariei li se acordă cele mai mari preferinţe comerciale, în sensul că li se acordă cele mai multe exceptări de taxe vamale; Poloniei i se acordă cele mai puţine exceptări, urmate de Slovenia;

- preferinţele comerciale sunt acordate fie sub forma exceptărilor de taxe vamale, fie sub forma diminuării taxelor faţă de taxele vamale aplicate temporar în 1997;

- poziţiile tarifare la care se acordă exceptări de taxe vamale pentru toate cele 5 ţări, coincid cu poziţiile tarifare la care se fac exceptări pentru UE, dar există mai multe exceptări pentru CEFTA;

- la poziţiile tarifare pentru care se fac reduceri de taxe vamale la produse considerate mai sensibile pentru UE, se fac exceptări pentru cel puţin 3 ţări membre CEFTA, rezultând un grad de liberalizare mai mare faţă de aceste ţări, comparativ cu UE.

Tabelul 3.5

Comparaţii între taxele vamale temporare şi cele preferenţiale pentru ţările CEFTA

Industrie	Poziţie tarifară	Intervale de taxe vamale
	- 2 cifre -	1997	CEFTA
1. Pielărie, încălţăminte	41,42	5-30	ex.-21
	43	15-30	ex.-21
	64	20-30	ex.-28
2. Lemn, articole	44	3-40	ex.-28
	94	20	ex.-14
3. Textile, îmbrăcăminte	50-56	ex.-25	ex.-18.8
	57-58	20-40	ex.-30
	60	25	ex.-18,8
	61-63	30	ex.-22,5
	65	15-25	ex.-10,3
4. Prelucrare nemetale	68-70	10-30	ex.-21
5. Metalurgie	72-80	ex.-30	ex.-21
6. Maşini, aparate, echipamente	82-85	ex.-42	ex.-29,4
	90-96	ex.-42	ex.-29,4
7. Maşini transport	86-89	10-30	ex.-24
8. Extractivă	25	ex.-15	ex.-10,5
	26	ex.-3	ex.
9. Combustibili minerali	27	ex.-15	ex.-10,5
10. Hârtie, edituri	47-49	ex.-15	ex.-11,3
11. Industrie chimică	28	ex.-20	ex.-14
	30	ex.-10	ex.-7
	31	ex.-10	ex.-7
	32	8-20	ex.-14
	34	7-8	ex.-5,6
	38.08	ex.	ex.
	39	20	ex.-15
	40	3-30	ex.-22,5

Sursa: Sintetizat de autor

3.4. Concluzii, perspective şi recomandări generale privind convergenţa politicilor tarifare cu standardele internationale

3.4.1. Consideraţii generale

· Acordul de asociere a României la UE are ca obiectiv integrarea României în UE, iar în planul relaţiilor comerciale - crearea unei zone de comerţ liber între ele.

· Angajamentele sunt asimetrice, UE angajându-se să facă concesii într-un termen mai redus decât România la unele produse, iar la altele simultan.

· UE a făcut concesii într-un termen mai redus decât cel programat, în baza Protocolului adiţional la Acordul de Asociere, notificat sub nr. 10/ian. 1994. Astfel, România beneficiază de suprimarea taxelor vamale la exporturile de produse industriale - cu excepţia produselor siderurgice şi textile - începând cu 1 ian. 1995 în loc de 1 ian. 1996. La produsele siderurgice, eliminarea taxelor vamale la importul UE s-a realizat la 1 ian. 1996 în loc de 1 ian. 1999.

· Aceste elemente de asimetrie în favoarea României au avut ca efect creşterea într-un ritm mai accelerat a ponderii UE în exporturile României decât în importuri, menţinându-se totuşi o balanţă comercială deficitară în toată perioada după 1990. Deficitele cu UE sunt determinate de competitivitatea mai redusă a produselor româneşti în UE.

· România la rândul ei a eliminat, încă de la intrarea în vigoare a Acordului, taxele vamale pentru 1300 pozitii tarifare de produse industriale ale UE.

· În anul 1998 începe a doua fază de eliminare a taxelor vamale la importul României din UE, inclusiv pentru produsele sensibile. Această schimbare ar putea determina o serie de dificultăţi pentru producătorii români, cărora li se anulează orice protecţie comercială.

· Există grupa de Vehicole (mijloace de transport, cu excepţia celor pe cale ferată) pentru care concesiile României sunt graduale, pe o perioadă de 9 ani de la intrarea in vigoare a Acordului, când vor fi eliminate complet.

La această grupă de produse, în anul 1998 (deci după 5 ani de la intrarea in vigoare a Acordului Interimar, aşa cum se stipulează în Anexa VI a Acordului), taxa vamală se va reduce, reprezentând 60% din nivelul de bază (în prezent, in 1997, reprezintă 70%).

O altă provocare pentru producătorii de vehicole - inclusiv autoturisme - o constituie prevederea Anexei VIII din Acord, potrivit căreia, după 8 ani de la intrarea în vigoare a Acordului, România va aboli măsurile prohibitive de înregistrare a maşinilor importate uzate, cu o vechime de cel puţin 8 ani.

3.4.2 Constatări, concluzii şi recomandări generale privind tariful vamal de import

A. Tariful vamal (de import) al României cuprinde în anul 1997 trei tipuri de taxe vamale:

1. Taxe vamale consolidate, în baza negocierilor multilaterale şi/sau bilaterale, după încheierea Actului final al Rundei Uruguay.

2. Taxe vamale temporare, stabilite în martie 1997, în baza memorandum-ului între Guvernul României şi FMI-Banca Mondială, care modifică taxele consolidate pe o perioadă determinată (până în mai 1998).

3. Taxe preferenţiale, la importurile provenite din:

· UE, stabilite în baza Acordului de Asociere a României la UE (1995) şi corectate (reduse) în 1997, după introducerea taxelor temporare convenţionale. Corecţia s-a făcut în sensul articolului 8, par.4, din Acordul European.

· CEFTA, stabilite în baza Acordului de Aderare a României la CEFTA, intrate în vigoare în iulie 1997.

· AELS, ţările care beneficiază şi acordă sistemul generalizat de preferinţe SGP, ţările din P-16.

B. Nivelul taxelor vamale temporare au marcat scăderi de mare amploare faţă de cel al taxelor consolidate, România reducând, în mod unilateral, nivelul taxelor consolidate ce fuseseră acceptate în negocierile bi- sau multi-laterale, avându-se în vedere statutul României de ţară în curs de dezvoltare.

C. Efectele reducerii semnificative a taxelor vamale, deci a gradului de protecţionism acordat industriei naţionale (în primul rând), au fost analizate şi relevate pe o perioadă prea scurtă pentru concluzii definitive (perioadă permisă de disponibilitatea datelor statistice până în luna septembrie 1997). Există anumite semnale clare de schimbare: reducerea producţiei industriale şi majorarea ponderii stocurilor, prioritar în industriile care au pierdut protecţie, datorate presiunii exercitate de concurenţa resimţită din partea produselor din import (la nivelul raportului calitate/preţ).

Recomandare: Considerăm că analiza ar trebui continuată cu o perioadă mai lungă de date statistice (care va precede renegocierea Memorandum-ului cu FMI, în mai 1998), astfel încât să se stabilească mai exact raportul dintre cauze şi efecte. În acest caz, ar putea reieşi unele propuneri de elemente concrete de renegociere cu FMI, în sensul majorării taxelor vamale faţă de nivelurile actuale extrem de reduse, pentru a evita o eventuală prăbuşire a anumitor ramuri industriale (cu efecte nocive pe piaţa forţei de muncă, în principal).

D. După încheierea Rundei Uruguay, când nivelul taxelor vamale consolidate ale României a fost acceptat, s-a avut în vedere că pentru o ţară în curs de dezvoltare - cum este ţara noastră - ar fi necesari 10 ani de consolidare-stabilizare a economiei (implicit, a industriei), perioadă în care protecţia este posibil să opereze la nivelurile maxime admise (stabilite). Desigur, unele taxe erau foarte mari, ajungând până la 360% în cazul produselor agro-alimentare, sau până la 92% în cazul câtorva produse industriale. Aceasta inducea riscul revenirii la o economie de tip autarhic, generatoare de distorsiuni interne. Reducerea taxelor, în măsura în care a fost realizată, dar mai ales exceptarea de taxe convenţionale şi preferenţiale la un mare număr de produse, lasă, totuşi, multe ramuri industriale româneşti cu un grad de protecţie prea scăzut în raport cu viabilitatea (competitivitatea externă) a acestora, în mijlocul unei perioade de restructurări profunde.[8]

Recomandare: Pentru a sprijini relansarea economică, taxele vamale actuale temporare la produsele industriale vor trebui uşor majorate în 1998, prin comparaţie cu nivelurile din acest an.

E. Potrivit Acordului european de asociere a României la Uniunea Europeană, art.11, par.2, taxele vamale aplicate la importurile din UE sunt abolite pentru 1300 produse industriale (din grupele 25-97), la data intrării în vigoare a acordului. După 5 ani de la intrarea în vigoare, vor fi abolite şi taxele vamale la produsele industriale cuprinse în Anexa V, ceea ce înseamnă că, începând cu anul 1998, protecţia vis-a-vis de importurile provenite din UE se va diminua foarte mult, în dorinţa creării unei zone de comerţ liber (vor rămâne tarifate doar câteva produse - mijloace de transport -, la care acordul prevede eliminarea/abolirea taxelor într-o perioadă de 9 ani de la intrarea în vigoare, adică anul 2002).

Recomandare: "Pentru industriile nou apărute, anumite sectoare aflate în curs de restructurare sau care se confruntă cu serioase dificultăţi, în special când aceste dificultăţi cauzează importante probleme sociale" (art. 29 al Acordului de asociere), există posibilitatea de derogare de la clauze "statu-quo", deci posibilitatea renegocierii creşterii tarifelor la 15% din volumurile importurilor din UE, până la cota de 25% ad-valorem. Oportunitatea ar trebui transformată în avantaj pentru România, conform gândirii iniţiale care a introdus textul în cadrul articolului, putând fi utilizată de producători şi negociatori pentru protejarea unor ramuri şi produse sensibile.

F. Pe termen lung, până în anul 2002, România tinde să se integreze în zone de comerţ liber cu CEFTA şi Uniunea Europeană. Până atunci, producătorii români au nevoie de protecţie, pentru a trece cu bine perioada de restructurare şi modernizare destinată eficientizării lor şi creşterii competitivităţii lor externe.În cazul unei liberalizări comerciale complete, înaintea restructurării sau modernizării, unele industrii vor începe să dispară treptat, exporturile se vor diminua în ramurile respective, neputând acoperi necesarul de importuri al ramurilor respective şi al economiei, în general.

Recomandare: Desigur, ar fi şi aceasta o cale de a promova avantajul competitiv al României, prin apecializarea doar a ramurilor supravieţuitoare, dar considerăm că scenariul respectiv ar fi cel pesimist. Mai optimist ar fi să nu se lase lucrurile la voia întâmplării, considerând că "doar piaţa decide", ci să se elaboreze o strategie pe termen lung, fundamentată ştiinţific, de dezvoltare şi specializare industrială, care să ia în calcul conjunctura pieţei mondiale şi avantajele comparative existente şi potenţiale ale României, în unele industrii. O abordare detaliată va fi făcută în capitolul următor.

G. Tarifele vamale preferenţiale, stabilite de România cu UE, CEFTA, SGP sau P-16, afectează importurile din unele ţări dezvoltate, precum SUA sau Japonia, deşi voinţa politică exprimată este în favoarea dezvoltării rap[orturilor internaţionale (implicit, comerciale) cu aceste state. Taxele vamale consolidate, cu regim de MFN (naţiunea cea mai favorizată), aplicate la importurile din SUA şi Japonia, precum şi cheltuielile de transport mai mari descurajează volumul importurilor româneşti din aceste ţări, astfel încât estimăm o tendinţă de scădere pe termen mediu şi lung a relaţiilor economice bilaterale.

Recomandare: Dezvoltarea relaţiilor economice cu marile puteri economice ale lumii (SUA, Japonia) s-ar putea face nu doar prin reglementări generale vizând comerţul internaţional, ci şi pe baza aranjamentelor încheiate de agenţii economici cu investitorii direcţi din aceste state, favorizaţi de Legea Investiţiilor (cu condiţia prevederii unor clauze speciale).

Bibliografie la Cap. 3

1. A. Bal, Economii în tranziţie - Europa Centrală şi de Est - Edit. Oscar Print, 1997.

2. V. Câmpeanu, Tendinţe în comerţul internaţional, Conjunctura economiei mondiale, Ed. Expert, 1995.

3. J. Naisbitt, Megatrends, Warner Books, 1984.

4. N. Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995.

5. Tariful vamal de import al României, 1993.

6. Tariful vamal de import al României, suplimentul nr.1, mai 1997.

7. Tariful vamal de import al României, suplimentul nr.2, iunie 1997.

8. Acordul de asociere al României la UE.

9. Acordul Central European de Comerţ liber (CEFTA).

10. Anuarul statistic al României, 1996.

11. Buletine lunare de statistică, 1997.

12. The final act of the Uruguay Round, april 1994.

13. La lettre du CEPII Nº162/Nov. 1997, Paris.

3.5. O metodă de reprezentare sinoptică şi intuitivă pentru analiza tarifului vamal de import

Tariful vamal de import constituie un document amplu, cu un număr foarte mare de poziţii tarifare, detaliate în coduri de 8 cifre. Pentru a putea releva aspectele semnificative şi excepţiile, pentru a putea localiza şi interpreta poziţiile tarifare cu niveluri de protecţie specifice, pe parcursul cercetării de faţă s-a resimţit nevoia unui mod de abordare, pe de o parte, mai sintetic, compactând seriile de poziţii tarifare cu acelaşi tarif vamal, iar pe de altă parte, punând vizual în evidenţă poziţiile tarifare cu tarifuri semnificativ diferite de context.

În acest scop, a fost conceput un sistem de tabele, în care diferitele niveluri tarifare sunt înscrise în coloane diferite; de asemenea, o coloană a fost rezervată exceptărilor, contingentelor şi exceptărilor temporare. Sunt marcate codurile cu 4 cifre, şi, în subdiviziunile poziţiilor tarifare respective, numai cele cu prevederi tarifare diferite.

Pentru acordul CEFTA, compactarea s-a făcut numai pe seama poziţiilor identice succesive şi reţinerii, de regulă, a codurilor cu 4 cifre; de asemenea – cu subdiviziunile cu prevederi tarifare diferite.

În continuare, pentru a nu amplifica dimensiunile volumului de faţă (şi dat fiind că este numai o metodă de facilitare a analizei), se exemplifică un număr de câteva pagini, din ambele tarife – cel general 1997 şi CEFTA.

Simbolurile utilizate sunt:

ex – mărfuri exceptate de la plata taxelor vamale

T – mărfuri exceptate Temporar de la plata taxelor vamale

C – mărfuri exceptate temporar de la plata taxelor vamale, în limitele unui Contingent valoric

Lucrarea in extenso - circa 100 file – poate fi pusă la dispoziţie, la cerere, factorilor interesaţi; ea poate fi actualizată, ca instrument de lucru, pe parcursul elaborării şi aprobării tarifului vamal pe anul 1998, precum şi, ulterior, pentru analiza acestuia în forma aprobată.

Capitolul 4. Recomandări şi soluţii de stimulare economică a industriei româneşti

4.1. Considerente introductive

Orice set de măsuri de stimulare la nivelul industriei româneşti trebuie să ţină seama de două direcţii de dezvoltare intrinseci evoluţiei economiei României, pe termen mediu şi lung:

A) România s-a angajat, fără posibilitate (şi fără intenţie) de revenire asupra deciziei, pe calea deschiderii treptate a economiei sale către restul economiei mondiale; aceasta presupune creşterea continuă a fluxurilor de bunuri, servicii, informaţii, capital şi forţă de muncă transferate între România şi restul lumii.

B) Pe termen mediu (deci, cu un orizont de timp relativ apropiat), România urmăreşte alinierea economiei sale la standardele Uniunii Europene, pentru a face posibilă aderarea în condiţii cât mai favorabile (din punct de vedere al negocierilor) la această super-putere europeană şi mondială.

În consecinţă, dezvoltarea economiei româneşti va fi direcţionată către stimularea acelor sectoare economice, a acelor industrii, care corespund ca dinamică tendinţelor economiei mondiale, acţionând complementar sau suplimentar pe liniile de dezvoltare generate în cadrul economiei Uniunii Europene. După cum se ştie, se fac încercări de penetrare (sau re-penetrare) şi pe alte pieţe, dintre care se poate exemplifica China şi alte câteva lumi. Întreaga strategie de creştere va trebui să răspundă unor cerinţe sectoriale precise, deoarece planurile sau scenariile globale, neorientate în dezagregare sectorială, nu aduc mulţi sorţi de îzbândă.

Măsurile pe care le enumerăm în continuare sunt măsuri de stimulare menite să acţioneze prioritar în ramurile selectate de decidenţii politici ca fiind strategice sau avantajoase. Există mai multe niveluri de acţiune, pe care le vom parcurge în paragrafele următoare.

4.2. Măsuri stimulative la nivelul global al politicilor economice

Aceste măsuri trebuie să conducă la crearea mediului economic, social şi politic care să permită şi să impulsioneze dezvoltarea rapidă a ramurilor industriale prioritare. România se confruntă, la nivel macro şi micro-economic, cu o profundă lipsă de capital, de resurse tehnologice şi financiare, care să-i faciliteze realizarea unui ritm înalt de creştere a productivităţii. De aceea, dezvoltarea ţării este condiţionată de atingerea a două obiective concrete: atragerea investiţiei străine (prioritar, a celei directe) şi impulsionarea activităţii de export pentru a echilibra sau contrabalansa deficitul dublu actual al României (bugetar şi extern). În acest sens, urmează să fie realizate următoarele acţiuni:

1. Implementarea unui sistem financiar-bancar propice unei societăţi moderne, democratice, având la bază un sistem economic cu mecanisme de piaţă liberă. Fără a avea asigurate toate instrumentele financiare cu care actorii pieţei concurenţiale sunt obişnuiţi să opereze în majoritatea statelor dezvoltate ale lumii, nu ne putem aştepta ca investitorii străini să fie atraşi de industria romănească, iar circuitul investiţional intern va fi obstrucţionat, în continuare, de lipsa creditelor într-un mediu lipsit de încredere. Noile modificări la Legile Bancare, care ar trebui însoţite de reguli mai clare de prudenţialitate, constituie un prim pas către deschiderea pieţei financiare româneşti în faţa competiţiei internaţionale. Concurând cu băncile străine, băncile româneşti vor trebui să renunţe la metodele informale de operare şi să-şi eficientizeze activitatea, prin scurtarea timpului de livrare a serviciilor. Teama că expunerea sistemului bancar la concurenţă externă ar conduce la dispariţia firmelor autohtone este complet nejustificată, după cum o demonstrează experienţa altor state în tranziţie (Cehia, Polonia). Condiţia esenţială a funcţionării corecte a sistemului financiar-bancar este dată de asigurarea stabilităţii macroeconomice, reducerea inflaţiei fiind principalul factor de credibilitate.

2. Atragerea, pe toate căile posibile, a resurselor necesare dezvoltării reţelelor infrastructurale (transporturi, comunicaţii, informaţională, de suport distribuţional la nivelul comunităţilor umane) este un alt obiectiv esenţial, pe termen lung, al României, dată fiind actuala situaţie precară a acestor interfeţe necesare funcţionării sistemului economic (subdimensionate şi neglijate de fostul regim socialist autarhic). Facilitarea transferurilor de informaţii şi mărfuri în interiorul economiei va constitui unul dintre cei mai puternici stimulatori ai dezvoltării industriale (cu precădere, a ramurilor noi, care necesită impulsuri iniţiale de factură informaţională şi financiară).

3. Cea mai importantă operaţiune, şi care necesită timpul cel mai îndelungat, este transformarea mentalităţii administraţiei centrale şi locale, astfel încât să se creeze, cu trecerea timpului, o structură de personal administrativ flexibil, care să se poată adapta din mers la cerinţele nou apărute în cadrul economic, eventual să prevadă şi să contureze intern tendinţele noi ale pieţei mondiale; care să renunţe la concepţiile şi practicile dirijiste şi de tutelă administrativă la adresa agenţilor economici şi să devină apte să promoveze politici economice şi sociale.

Având asigurate condiţiile expuse mai sus, va fi mai uşor să se construiască setul de măsuri direcţionate pentru stimularea acelor sectoare industriale de interes, stabilite prin decizie politică.

4.3. Măsuri specifice de stimulare a activităţii industriale

Dacă, în paragraful anterior, am descris câteva metode de stimulare a cadrului general economic, ne vom referi acum la anumite politici economice specifice ce trebuie modificate sau implementate, pentru a asigura dezvoltarea dorită a ramurilor industriei româneşti:

A. Legislaţia în domeniul investiţiilor.

- Reducerea gradului global de fiscalitate a profitului reinvestit. Măsura trebuie aplicată nediferenţiat investitorilor străini şi autohtoni; în ramurile unde se doreşte o dezvoltare prioritară, stimularea poate lua forma exceptării fiscale integrale pentru profitul reinvestit.

- Introducerea unor exceptări fiscale speciale în cazurile în care se asigură - direct sau indirect - noi locuri de muncă în economie, urmare a investiţiilor efectuate. Crearea de noi locuri de muncă este cel mai important indicator al creşterii economice durabile, ea putând însemna apariţia efectivă a unor noi firme (vertical şi orizontal, în raport cu firma investitoare), generarea unor locuri de muncă în interiorul firmei investitoare, sau formarea / educarea forţei de muncă pentru calificare în domenii de înaltă specializare caracteristice firmei investitoare.

B. Politica fiscală / de venituri.

- Reducerea globală a ratei de impozitare a profitului. Numeroase exemple sunt oferite de economia mondială în sensul impactului favorabil al acestei măsuri asupra dezvoltării economice globale sau specific sectoriale (După diminuarea nivelului de fiscalitate a profiturilor, simultan cu deschiderea totală a ţării în faţa investitorilor străini în anumite domenii de vârf, în finalul deceniului 9, Irlanda a devenit statul cu cel mai înalt ritm anual de creştere din Europa; în 1991, Regatul Unit a coborât rata taxei pe profit de la 35% la 10-15%, fapt care a constituit unul dintre factorii decisivi în redresarea economiei după criza din 1990-1992, permiţând rate de creştere superioare mediei UE). (Sub alte aspecte, problema fiscalităţii este reluată în cap. 4.)

- Reducerea globală, şi îngustarea ecartului de impozitare, la veniturile populaţiei (deocamdată, la nivelul salariilor). Dacă grila de impozitare crescătoare în funcţie de mărimea veniturilor este o măsură cu impact social pozitiv, ea asigurând din start posibilitatea redistribuţiei veniturilor în societate, din punct de vedere strict economic, ea reprezintă o distorsiune perversă, care are efecte nocive asupra motivaţiilor celor mai performante segmente ale activităţii industriale (adică exact acele firme dispuse să plătească mai mult pentru forţa lor de muncă)

C. Politica de cheltuieli bugetare.

- Îndreptarea subvenţiilor bugetare către acele sectoare industriale considerate strategice sau noi (ramuri “infantile”, în formare, care necesită investiţii masive de capital fix). Subvenţionarea acestor ramuri este permisă de reglementările internaţionale (la fel, şi protecţia lor prin mijloace general interzise, cum ar fi contingentările). Atenţia deosebită trebuie acordată procesului de selectare a acestor ramuri: selecţia va urma criterii riguroase, bazate pe analiza eficienţei economice, şi nu va mai permite cedarea în faţa presiunilor grupurilor de interese din industriile tradiţionale, majoritatea aflate în declin.

- Constituirea unor fonduri investiţionale speciale, de natură mixtă sau publică (buget şi populaţie), destinate stimulării anumitor ramuri industriale. Procesul trebuie însoţit de o informare riguroasă a opiniei publice, pentru a avea suportul necesar din partea investitorilor potenţiali.

- Suplimentarea bugetului destinat educaţiei cu fonduri cu destinaţie precisă, menite să formeze forţa de muncă pentru sectoarele ce vor fi dezvoltate pe termen mediu şi lung, sau destinate pregătirii managerilor în acele sectoare şi la nivelul macroeconomic (administraţia şi decidenţii politici).

4.4. Măsuri specifice la nivel dezagregat sectorial

Este din ce în ce mai dificil să se pună în aplicare măsuri discriminatorii inter-sectoriale, ţinând seama de constrângerile auto-impuse generate de dorinţa participării României la majoritatea acordurilor internaţionale, de procesul de aliniere la standardele UE din cadrul etapei de pre-aderare, sau de angajamentele incluse în înţelegerile cu marile organisme finanţatoare (creditoare) mondiale. Cu toate acestea, un guvern şi o clasă politică decidentă flexibilă va găsi căile de negociere a implementării unor asemenea măsuri, dacă va exista a strategie foarte bine definită de dezvoltare la nivelul întregii economii.

1. Investiţia străină directă trebuie orientată către sectoarele pe care noi le considerăm de interes; acest lucru presupune negocierea flexibilă, caz cu caz, a condiţiilor de privatizare (spre exemplu) a marilor firme aflate acum în proprietatea statului, având ca obiective principale transferul de tehnologie înaltă către România şi generarea de noi locuri de muncă. În toate ţările dezvoltate ale lumii, există o legislaţie liberală în domeniu, dar procesul de negociere a investiţiilor importante rămâne să se desfăşoare, de multe ori, în spatele uşilor închise.

2. Procesul de reorientare / formare / educare a forţei de muncă către sectoarele de interes este un aspect decisiv. El nu constituie, de obicei, o caracteristică a politicilor guvernamentale, deoarece este un proces cu efecte pe termen lung; flexibilitatea unei guvernări constă tocmai în capacitatea acesteia de a putea trece, de multe ori, peste orizonturile electorale, pe termen foarte scurt.

3. Instituirea unor fonduri investiţionale speciale, pentru construirea anumitor obiective în anumite sectoare industriale, sau pentru formarea profesională a forţei de muncă pentru un anume sector, este o metodă care poate surmonta lipsa acută de resurse financiare interne. Impulsionate iniţial de la buget, cu sume relativ modeste, aceste fonduri “publice” pot creşte prin participare individuală a întregii populaţii, cu condiţia explicării foarte riguroase a avantajelor publice ulterioare, şi a urmăririi corectitudinii procesului de finanţare şi utilizare a resurselor. Pentru domeniile infrastructurale, care necesită fonduri financiare uriaşe, aceste metode de stimulare pot oferi unica soluţie, în perioade de austeritate. Exemplul Filipine este edificator în acest sens, reţeaua de transport şi cea energetică a ţării fiind revigorată pe baza a astfel de fonduri, în ultimii 20 de ani.

Nu trebuie să uităm că România nu a aderat încă la Uniunea Europeană, iar memorandum-urile cu organismele financiare internaţionale sunt maleabile dacă obiectivul crucial al asigurării dezvoltării stabile este atins. În consecinţă, negocierea termenilor de operare în fiecare sector industrial, precum şi a restricţiilor pentru România, este un proces adaptabil, dinamic, din care România poate ieşi câştigată, în sensul impunerii propriilor priorităţi economice. Condiţia necesară este ca obiectivele strategice ale României să fie mai bine definite decât cele ale restului lumii referitoare la economia noastră.

Capitolul 5. Soluţii legislative de sistem cu impact privind stimularea şi protecţia industriei autohtone

5.1. Coerenţa tarifului vamal

Analiză

Taxele vamale sunt stabilite după criterii nu întotdeauna explicabile, aparent – uneori, la insistenţele unor factori de presiune interesaţi, dat fiind nivelul excepţional de scăzut sau excepţional de ridicat al taxelor vamale la unele poziţii tarifare, în absenţa (cel puţin – în absenţa evidentă) a unor fundamentări sau raţionalităţi. O.G. nr. 3/1996 este prea permisivă privind “calificarea noţiunii de producţie proprie în aplicarea regimului vamal”, admiţând “materii prime, materiale, piese de schimb şi componente importate... supuse unor procese de prelucrare, transformare sau asamblare...”, ceea ce permite aplicarea tarifului vamal pentru componente la importul unor produse semifinite, cu grad ridicat de asamblare, la care în ţară se mai fac numai câteva operaţiuni de montaj final, ocolind protecţia asigurată producţiei interne prin tariful vamal, unde sunt procente mai mari pentru produsele finite importate (problemă sensibilă, menţionată şi în capitolele precedente)..

Tariful vamal este stabilit în mod pur administrativ, etatist, fără implicarea societăţii civile, deşi sunt în joc mai multe categorii de interese contradictorii ce trebuie armonizate:

– interese inter-ramuri sau inter-producători, pe lanţul tehnologic productiv;

– interese între producători şi utilizatori / consumatori;

– interese între producători şi utilizatori / consumatori, pe de o parte, şi statul colector de resurse pentru buget, pe de altă parte;

(pe lângă eventuale interese politice faţă de anumite ţări sau grupe de ţări).

Soluţii şi recomandări de prevederi legislative

– Prevederea, prin lege, a unor criterii unitare după care se stabilesc procentele de taxă vamală, pe relaţiile pe care acestea mai operează (unde nu sunt exceptări prin acordurile de liberalizare a comerţului la care România este parte). Variante:

Sub aspectul gradului de prelucrare: a) procente egale pe fluxul tehnologic pentru materii prime, materiale, piese, subansamble, ansamble, instalaţii complexe, aceleaşi în cadrul unei ramuri sau subramuri sau grupe de produse; b) (varinată recomandată stimulativă şi protectoare pentru producţia cu valoare adăgată ridicată): procente crescătoare pe fluxul tehnologic – mai scăzute la materii prime brute, apoi – crescute progresiv în relaţie cu gradul de prelucrare, cu valoarea adăugată a produselor; totuşi – creşteri atent optimizate, pentru a încuraja producţia proprie cu valoare adăgată ridicată, pe de o parte, dar pentru a nu ridica piedici în calea utilizării produselor cu valoare adăugată ridicată în economie, pe de altă parte. În varianta b) – luarea de măsuri pentru evitarea evaziunii vamale prin definirea riguroasă a gradului de prelucrare, sau, dacă acest lucru nu este posibil – trecerea la varianta a).

Sub aspectul existenţei fabricaţiei interne, comensurat cu necesitatea / utilitatea internă: a) eliminarea temporară a taxelor vamale (exceptarea) pentru produsele care nu se fabrică în ţară şi nu există condiţii pentru a se iniţia fabricaţia, în funcţie şi de necesitatea economică şi socială a importării produselor respective (menţinerea de taxe vamale şi accize pentru produse nocive sau pentru produse considerate a fi de lux); b) pentru produsele care se fabrică în ţară, la preţuri necompetitive sau / şi la performanţe necompetitive, variante: b1) diferenţierea taxelor vamale nu numai pe tipuri de produse, ci şi pe niveluri / clase de performanţă (prin definirea în consecinţă a poziţiilor tarifare): taxe mai mari pentru produse de performanţă scăzută (protejând şi pe producătorii români, şi pe utilizatorii români); taxe procentuale mai mici pentru produsele de înaltă performanţă (care oricum sunt mai scumpe, încă de la producător), facilitând utilizarea lor în economie şi societate, sau, după caz, în consumul individual. Să fie lăsate deschise posibilităţile de a începe în viitor fabricaţia internă a produselor de înaltă performanţă (taxe vamale în consecinţă), dacă strategiile prevăd acest lucru sau dacă există o şansă rezonabilă de realizare. b2) Comensurarea importanţei protecţiei producătorilor români cu importanţa accesului utilizatorilor români la produsele respective; luarea în considerare a importanţei economice şi sociale a penetrării produselor pe piaţa românească (exemple: calculatoare, medicamente de importanţă vitală etc.).

– Stabilirea tarifului vamal pe baza strategiilor şi a cercetărilor de marketing care să fundamenteze viitorul producţiei şi viitorul utilizării produselor pe piaţa românească, în contextul pieţei globalizate şi al pieţelor regionale.

– În funcţie de situaţia socială şi stadiul restructurării unor ramuri – recurgerea la prevederile art. 29 din Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, care dă posibilitatea unor creşteri temporare ale taxelor vamale.

– Stabilirea, prin lege, că tariful vamal general, respectiv proiectul părţii române privind tariful vamal la negocierile în vederea încheierii unor noi acroduri de comerţ, se negociază în condiţii de dialog economico-social între organele de stat abilitate (finanţe, industrie, agricultură, comerţ, protecţia consumatorului, protecţia mediului, alte organisme de specialitate – pe economie, pe domenii sau pe ramuri) şi organizaţiile neguvernamentale de resort: camerele de comerţ şi industrie, asociaţiile de producători şi asociaţiile de consumatori, institutele de cercetări, alte formaţiuni ale societăţii civile, pentru armonizarea intereselor contradictorii implicate.

5.2. Protecţia industriei faţă de concurenţa neloială a produselor de calitate necorespunzătoare, din ţară şi din import; creşterea responsabilităţii industriei pentru calitate; protecţia industriei faţă de propriile deficienţe de calitate

Analiză

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, republicată, privind protecţia consumatorilor:

a) se referă exclusiv la protecţia consumatorilor – persoane fizice; persoanele juridice – agenţii economici apar numai în postura de posibili infractori; persoanele juridice – inclusiv producătorii – nu sunt protejate, prin această lege, nici în calitatea lor de furnizori, dar nici în calitatea lor de “consumatori”;

b) deşi agenţii economici sunt definiţi ca “orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, transportă, depozitează sau comercializează produse sau părţi din acestea, ori prestează servicii”, sancţiunile se referă numai la “comercializare” şi, într-un aliniat, la “păstrarea, depozitarea sau transportul produselor”; deci, nici o responsabilitate juridică pentru producători; nici o protecţie pentru producătorii care au achiziţionat materiale sau subansamble cu defecte de calitate direct de la alţi producători (nu prin “comercializare”),

c) cu excepţia remedierilor în termen de garanţie (când au acces direct la sistemul de protecţie a consumatorilor, dar putând cere, de fapt, numai remedieri sau înlocuiri, nu şi daune), persoanele fizice pot cere daune sau pot declanşa răspunderea agentului economic numai prin intermediul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor (ceea ce reduce practic la zero responsabilitatea producătorilor pentru calitate); iar persoanele juridice, implicit, nu au nici astfel de drepturi, deoarece asociaţiile pentru protecţia consumatorilor se compun, conform legii, numai din persoane fizice. Desigur, producătorii şi asociaţiile de producători pot acţiona în acest sens, dar cadrul legal specific nu există.

Caracterul de infracţiune al producerii unor bunuri cu defecte de calitate, cauzatoare de prejudicii, nu apare nici în Codul Penal, republicat în M.O. nr. 65 din 16.04.1997. Amenzile prevăzute atât de Ordonanţa nr. 21/1992, republicată, cât şi cele prevăzute de Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, au devenit derizorii, ca urmare a devalorizării leului; ambele acte normative prevăd pedepsele privative de libertate numai ca alternative la amenzi;

d) Ordonanţa nr. 21/1992, în art. 46 alin. c) defineşte ca infracţiune numai “comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără (sublinierea ns.) elemente de identificare prevăzute ... sau cu caracteristici calitative neconforme celor prescrise”, nu şi comercializarea produselor cu elemente de identificare neconforme cu realitatea, sau cu caracteristici calitative diferite de cele de pe etichete sau prospecte. La alin. d), aceeaşi Ordonanţă incriminează “prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ca caracterizează produsele sau serviciile, altele decât cele efectiv realizate”, nu şi prezentarea pe eticheta sau pe ambalajul de produs. Şi Codul Penal consideră produs contrafăcut numai pe cel care nu respectă dreptul de invenţie, iar drept concurenţă neloială – numai “fabricarea ori punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ... false, sau ... menţiuni false privind brevetele de invenţii... ori nume comerciale...”; nimic despre înscripţionarea produsului, a etichetei sau a ambalajului cu parametri şi caracteristici neconforme cu realitatea. Aceste infracţiuni nu sunt explicitate nici în Legea nr. 11/1991.

Toate acestea au favorizat concurenţa neloială, pe piaţa internă, a produselor româneşti cu produse de import de calitate necorespunzătoare, în dauna atât a industriei româneşti, cât şi a consumatorilor interni (problemă distinctă de cea a calităţii slabe a unor produse româneşti, comparativ cu performanţele superioare ale produselor străine bune, de asemenea “stimulată” prin carenţele legislative menţionate).

Soluţii şi recomandări de prevederi legislative

– Prevederea ca infracţiune a inscripţionării produsului, a etichetei sau a ambalajului cu parametri sau caracteristici neconforme cu realitatea; a comercializării de produse cu defecte, ca urmare a neefectuării verificărilor, reglajelor, testărilor etc. prevăzute prin tehnologie şi garantate conform specificaţiilor de produs.

– Pentru orice produs perisabil – obligativitatea inscripţionării vizibile şi inteligibile, în limba română, pe fiecare exemplar de produs, a termenului de valabilitate / de expirare şi a condiţiilor de păstrare; infracţiune, amenzi şi confiscarea mărfurilor pentru neiscripţionare sau inscripţionare neconformă cu realitatea.

– Stabilirea răspunderii juridice, civile şi, după caz, penale, pentru daunele provocate de agentul economic de orice fel, inclusiv producător, şi a dreptului de a sesiza justiţia şi a pretinde daune atât pentru persoanele fizice dăunate (şi direct, nu numai prin intermediul asociaţiilor), cât şi pentru cele juridice, inclusiv pentru cele care au avut prejudicii datorită caracterilui de concurenţă neloială al faptelor menţionate.

– Pentru defecte în termenul de garanţie – nu numai reparare / înclocuire gratuită, ci şi despăgubiri automate obligatorii, cu cotă procentuală din valoarea produsului, pentru disconfortul creat cumpărătorului prin tulburarea de folosinţă şi pentru deranjul pentru a obţine repararea / înlocuirea.

– Actualizarea cu inflaţia a valorilor amenzilor prevăzute în actele normative citate.

– Adăugarea, ca sancţiune, a retragerii autorizaţiei de funcţionare, respectiv a dizolvării agentului economic – persoană juridică, precum şi interdicţia de a mai profesa în viitor acte de producţie sau, după caz, de comerţ sau servicii, pentru persoanele fizice responsabile.

4.3. Implicarea şi cointeresarea managerilor societăţilor comerciale în procesul de restructurare şi privatizare

Analizã

Implicarea şi cointeresarea managerilor societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat,

– în general şi în special al celor cu profil de producţie,

– în general şi în special al celor cu capital încă majoritar de stat,

în restructurare, eficientizare, progres tehnic, calitate, perfecţionarea resurselor umane, marketing, privatizare (interesul actual este numai pentru “navigare în statu quo”), este parţială şi, prin anumite aspecte ale sistemului legislativ actual – disfuncţională.

Într-adevăr, interesul pentru restructurare, eficientizare, progres tehnic – produse şi tehnologii noi, calitate, perfecţionarea resurselor umane, marketing, privatizare, este un interes strategic, în sensul că necesită eforturi prezente pentru rezultate viitoare, de perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată. Or, întregul sistem financiar-contabil, legislaţia fiscală, Legea contractului de management nr. 66/1993 sunt esenţialmente conservative, ignorând mecanismele progresului: ele focalizează atenţia exclusiv asupra prezentului şi viitorului imediat şi asupra rezultatelor curente sau imediate, cel mult asupra exerciţiului financiar curent, şi blochează, chiar penalizează acţiuni şi eforturi prezente sau imediate pentru rezultate viitoare. Astfel, de exemplu:

– Ordonanţa nr. 70/1994, republicată în M.O. nr. 40/1997, privind impozitul pe profit, la art. 4 alin (1) defineşe profitul impozabil drept “diferenţă între veniturile ... şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal...”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol reia şi întăreşte: “Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor...” Deci, orice cheltuieli efectuate într-un an pentru venituri din anul fiscal următor sau din anii următori sunt considerate profit şi impozitate (penalizate) cu 38%. Această prevedere contravine “principiului” (c) din art. 23 al Regulamentului privind aplicarea Legii contabilităţii nr, 82/1991, aprobat prin. H.G. nr. 704/1993: “principiul continuităţii activităţii, potrivir căruia se presupune că unitatea patrimonială îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil...”. Din păcate, “principiul” următor, (d), introduce ambiguitate: “principiul independenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale pe măsura angajării acestora şi trecerii acestora la rezultatul exerciţiului la care se referă”. Ambiguitate – pentru că prima parte a principiului (d) este perfect valabilă: “delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale pe măsura angajării acestora”.

Este adevărat că, în mod tacit, prevederea citată nu se aplică riguros în economie, în sensul că se contabilizează drept cheltuieli majoritatea cheltuielilor deductibile ale perioadei şi nu numai cele “aferente veniturilor”, dar aceasta se face pe riscul agenţilor economici, care rămân vulnerabili la interpretări arbitrare ale organelor de control financiar şi puşi, deci, sub presiunea corupţiei.

Atât cheltuielile, cât şi veniturile, sunt cele curente, fără actualizare la inflaţie, ceea ce face în mod deosebit vulnerabilă activitatea industrială, cu ciclu mai lung decât o serie de alte activităţi din economie, profitul impozabil fiind calculat pe bază de cheltuieli anterioare şi venituri ulterioare exprimate într-un leu mai depreciat (deci, un profit impozabil majorat fictiv, ca efect al devalorizării).

Mai departe, în Ordonanţa nr. 70/1994, la art. 7 alin (c), se prevede că impozitul pe profit se reduce “cu 50% pentru profitul folosit în anul fiscal curent la modernizarea tehnologiilor de fabricaţie sau la extinderea activităţii în scopul obţinerii de profituri suplimentare, precum şi pentru investiţii destinate protejării mediului înconjurător, care se concretizează în active corporale şi necorporale amortizabile...”; deci: a) nu se pot acumula profituri pe mai mulţi ani, pentru a se realiza investiţii majore, strategice, ele trebuind să fie cheltuite “în anul fiscal curent”; b) nu se pot face (cu reducere de impozit pentru profitul reinvestit) acumulări financiare, pentru recapitalizare, pentru mijloace circulante, pentru piaţa de capital etc., reducerea de impozit fiind valabilă numai pentru “investiţii care se concretizează în active corporale şi necorporale amortizabile”.

Legea contractului de management nr. 66/1993, la rândul său, prevede:

– Art. 2: legea “priveşte societăţile comerciale în care statul deţine peste 50% din capitalul social” (art. 2), deci, spre deosebire de toţi salariaţii societăţii comerciale, care, în momentul scăderii ponderii proprietăţii de stat sub pragul de 50%, sunt în continuare salariaţi, până la eventuale reorganizări, managerul rămâne din start, de drept, prin efectul legii, fără contract de muncă. Deci, managerul nu este interesat (este contra-interesat) în privatizarea societăţii.

– Art. 16: “Contractul de management încetează prin:...b) revocarea managerului...; c) renunţarea managerului la mandatul încredinţat...”; “partea în cauză va acorda un preaviz de cel puţin 30 zile”; deci, (fără a socoti numeroasele revocări de manageri făcute în economie peste noapte, fără vreun preaviz), managerul nu conteză pe condiţiile de a-şi înfăptui programul strategic şi, la rândul său, este liber să lase oricând lucrurile încurcate, cu un previz de 30 de zile.

– Managerul este selecţionat prin concurs, dar este subordonat CA şi AGA, formate din persoane care nu au fost supuse nici unei probe.

– Managerul are obligaţii asumate prin contract, ceea ce nu este cazul cu membrii CA şi AGA.

– Art. 15: Managerul este plătit cu o plată lunară şi cu participare la profitul unităţii (cotă din care “50% va fi investit în acţiuni la societatea comercială”), dar nu primeşte plată suplimentară dacă reuşeşte să reducă pierderile, fără a realiza încă profit.

– Evident, profitul este cel anual, existând un interes limitat (realizat prin dividendele viitoare cuvenite pentru cota de 50% investită în acţiuni) pentru diminuarea profitului anual curent datorită efectuării de cheltuieli care să pregătească perspectiva, când managerul nu are nici o certitudine că va mai fi în funcţie.

Soluţii şi recomandări de prevederi legislative

Definirea profitului impozabil ca diferenţă între toate veniturile şi toate cheltuielile legale din cursul exerciţiului financiar (indiferent la ce venituri, trecute, prezente sau viitoare se referă cheltuielile), cu actualizare la inflaţie.

Cointeresarea managerilor în procesul de privatizare (comision din valoarea vândută) şi în lucrările destinate restructurării, eficientizării şi perfecţionării, în perspectivă, a activităţii societăţii comerciale.

Desfiinţarea treptelor intermediare AGA – CA – Manageri. Pentru societăţile comerciale cu capital majoritar de stat – contract direct cu managerul sau cu echipa managerială, care exercită rolul de proprietar, mandatat de FPS.

La privatizare (trecerea sub pragul de 50% capital de stat) contractul de management continuă de drept, ca şi contractele tuturor angajaţilor, ca şi tot activul şi pasivul societăţii, până la luarea de către noua majoritate acţionarială a măsurilor de restructurare, în condiţii negociate.

5.4. Specificaţie – alte recomandări privind nişe de perfecţionare a unor prevederi legislative cu caracter de sistem

Cele trei analize (§§5.1-5.3) ilustrează necesitatea ca problematica protecţiei şi a stimulării industriei autohtone să fie analizată şi soluţionată în ansamblul legislaţiei economice. Analize efectuate, similare celor trei prezentate mai sus, conduc la recomandări de soluţii şi prevederi legislative, cu impact asupra protecţiei şi stimulării industriei autohtone pe piaţa internă, în concurenţa cu produsele industriale de import, privind:

· Asigurarea condiţiilor de creditare a activităţii productive, cu ciclu mediu şi lung de producţie; înfiinţarea unor bănci de credit industrial.

· Corelarea politicii de subvenţii de stat (în special în agricultură şi pentru produsele industriei alimentare) cu cea din ţările cu care avem acorduri de liber schimb.

· Reducerea cheltuielilor neproductive şi creşterea operaţionalităţii societăţilor comerciale cu profil industrial, prin reducerea drastică a birocraţiei financiar-contabile, simplificarea furmularisticii şi a formelor. Reducerea aprobărilor, autorizărilor, documentelor etc. din diferite domenii ale activităţii economice; evitarea fenomenelor negative care ar apărea prin creşterea răspunderii agenţilor economici în caz de daune, accidente, avarii etc.

· Promovarea de facilităţi financiare (inclusiv reduceri de taxe vamale) pentru informatizarea activităţilor din economie, ca factor al eficientizării generale şi al creşterii competitivităţii.

· Eliminarea penalizărilor (impozitării ca profit) a cheltuielilor pentru reclamă şi publicitate.

· Soluţionarea problemelor de competitivitate legate de cheltuielile neperformante nesemnificative pentru activitatea actuală şi pentru restructurarea viitoare a economiei, dar care grevează asupra acesteia şi o distorsionează (rambursări de credite vechi, amortizări pentru clădiri şi utilaje nefolosite etc.); crearea de condiţii legale pentru vinderea / valorificarea acestora la condiţii de piaţă, în special – pentru punerea lor la dispoziţia IMM în condiţii suportabile; în general – pentru restructurarea.şi eficientizarea voluntară, prin forţe proprii, a societăţilor comerciale de profil industrial. Transformarea restructurării dintr-o operaţiune efectuată prin decizii administrative centraliste şi etatiste, luate "cu bucata", caz cu caz, într-un proces economic descentralizat, diseminat, autoportant, homeostatic, stimulat (şi admis!) prin instrumente de piaţă, la iniţiativa, interesul şi nivelul unităţilor în cauză.

· Comensurarea fiscalităţii (şi a celorlalte taxe ce grevează asupra profitabilităţii agenţilor economici) cu impactul acesteia asupra competitivităţii în raport cu produsele străine pe piaţa românească.

· Stabilirea de facilităţi fiscale şi de finanţare avantajoase pentru profitul reinvestit, cu prioritate – în realizări de produse şi servicii competitive, în dotări tehnologice, ecologice şi informatice.

· Elaborarea unui program naţional de educare şi instruire a populaţiei în spiritul economiei de piaţă, de înarmare cu cunoştinţele şi abilităţile necesare în economia de piaţă.

Capitolul 6. Sinteză. Concluzii generale

Tema "Studii de fundamentare pentru elaborarea unei politici optimizate de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă" a fost propusă de către SCIENTCONSULT, acceptată de Comisia pentru Management, Economie, Probleme Sociale, Legislaţie, Politica şi Istoria Ştiinţei a Colegiului Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare şi atribuită, ca beneficiar al rezultatelor, Ministerului Industriei şi Comerţului. Faza "Recomandări de prevederi legislative pentru stimularea şi protecţia industriei auohtone", a doua în cadrul temei, a fost solicitată de către Ministerul Industriei şi Comerţului, cu prilejul acceptării rolului de beneficiar al rezultatelor temei.

Pentru fundamentarea opţiunilor de politică macroeconomică, industrială şi comercială, precum şi metodologice, în cadrul căreia să se facă propunerile legislative, cercetarea cuprinde analize ale sistemului legislativ aferent industriei, ale rolului industriei în economia României, ale Acordurilor internaţionale la care România este parte, ale unor indicatori relevanţi pentru competitivitatea ramurilor industriei României în contextul internaţional, ale Tarifului Vamal al României, al unor politici industriale din ţări partenere.

Astfel, se argumentează necesitatea existenţei unei industrii româneşti diversificate, care se demonstrează că nu constituie o alternativă, ci o bază pentru o economie a serviciilor şi a informaţiilor, pentru subzistenţa economiei României. Se dau repere preliminare privind selectarea ramurilor prioritare în industria României. În continuare, se prezintă şi se susţin numeroase considerente care, pe de o parte, justifică o politică de protecţie a industriei în România, dar, pe de altă parte, impun prudenţă şi măsură, pentru ca protecţionismul să nu se răsfrângă negativ asupra dezvoltării economiei României şi a industriei însăşi; se arată că, în cadrul economiei româneşti, există interese contradictorii între diferite ramuri şi alte componente, care impun adoptarea unor soluţii armonizate şi optimizate.

În ceea ce priveşte eventuala oportunitate a unei legi a industriei, sau legi a industriei româneşti, în lucrare se arată că problemele stimulării şi protecţiei industriei autohtone nu se rezolvă printr-o astfel de lege, ci prin soluţii de sistem în cadrul întregii legislaţii; prevederile privind stimularea şi protejarea industriei trebuie să se regăsească, în mod corelat, în baza unor strategii şi programe de politică industrială, în legile şi celelalte acte normative care reglementează diferitele domenii de funcţionalitate a economiei; acestea să nu genereze influenţe negative în specificul industriei.

Se prezintă o analiză detaliată a evoluţiilor recente din comerţul exterior românesc, accentul fiind pus pe dezbaterea noului Cod Tarifar Vamal al României şi pe avansarea unor propuneri de modificare a acestuia, astfel încât să se asigure condiţii de stimulare şi de protecţie a ramurilor industriale autohtone.

Este reliefat fenomenul de negativare a balanţei comerciale în anii tranziţiei, indus de creşterea elasticităţilor de venit şi de preţ ale importurilor româneşti, într-un ritm mai accentuat decât creşterea aceloraşi elasticităţi ale exporturilor noastre. La generarea tendinţei manifeste de creştere a cererii interne de produse importate, au contribuit mai mulţi factori, cum ar fi: deschiderea treptată a economiei, liberalizarea comerţului exterior înainte de restructurare sau modernizarea industriei (diminuarea protecţionismului), modificarea structurii consumatorilor interni. Eliminarea sau micşorarea barierelor protecţioniste s-a făcut fără fundamentări prin studii sau analize ştiinţifice, ceea ce a condus la expunerea bruscă a unei industrii distorsionate şi ineficiente în faţa concurenţei de pe pieţele mondiale.

Este analizat Codul Tarifelor Vamale al României, intrat în vigoare în mai 1997, care conţine trei tipuri de tarife: consolidate, temporare şi preferenţiale.

n Tarifele consolidate sunt cele negociate, în urma acordurilor multinaţionale din cadrul Rundei Uruguay (la momentul înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului), cu marile organisme internaţionale specializate. Prin acordarea statutului de ţară în curs de dezvoltare României, a fost posibilă negocierea unor tarife relativ mari (în condiţiile existenţei tendinţei globale de reducere a nivelului protecţionismului mondial) pentru majoritatea grupelor şi categoriilor de mărfuri comercializate de/în România, sub pretextul (avantajos pentru ţara noastră) acordării unei perioade mai lungi de graţie, destinate restructurării şi revigorării economiei.

n Tarifele temporare reprezintă, în marea lor majoritate, rezultatul negocierilor cu organismele financiare internaţionale, urmare a memorandum-ului din 1997, şi sunt exceptări sau diminuări temporare ale tarifelor consolidate, auto-impuse la un numar impresionant de poziţii tarifare, pentru grupele de produse agro-alimentare şi pentru aproximativ 1300 tipuri de produse ale industriei manufacturiere. Se apreciază că reducerea gradului de protecţie, datorată acestor noi taxe vamale temporare, a fost mult prea drastică, în condiţiile declinului global economic din 1997, oferind premisele unei restrângeri totale de activitate a mai multor ramuri industriale. Ca un exemplu, taxe consolidate de 360% (produse agro-alimentare) sau de 92% (anumite produse ale industriei manufacturiere), au fost reduse la niveluri situate sub 60%, respectiv 30%.

n Tarifele preferenţiale sunt cele rezultate din negocierile bi- sau multi-laterale cu grupuri de state cu care România întreţine relaţii economice preferenţiale, Uniunea Europeană, CEFTA, P-16 sau ţările ce acordă statutul de cea mai favorizată naţiune. Se propune acordarea unor facilităţi sau abordări speciale în relaţiile noastre comerciale cu SUA şi Japonia, dată fiind tendinţa evidentă de scădere a volumului comerţului exterior cu aceste mari puteri economice mondiale.

Se fac propuneri de precizare şi de modificare, în viitorul apropiat, al actualului Cod Tarifar, astfel încât să se adapteze nivelul taxelor la necesităţile de protecţionism ale industriei româneşti, în perioada de tranziţie pe care încă o traversăm. O importanţă deosebită trebuie acordată renegocierii (în sensul măririi) taxelor temporare, în cadrul următoarei runde (noul memorandum) cu FMI/Banca Mondială.

Se efectuează o analiză economică a constrângerilor impuse politicilor economice de obiectivul României de aderare la Uniunea Europeană. După o prezentare de ansamblu a diferenţelor existente între structura actuală a economiei noastre şi cea specifică statelor membre UE, se fac două analize structurale deosebit de utile:

n Industria românească este prezentată din perspectiva capacităţii sale de a genera valoare adăugată, precum şi din cea a eficienţei. Astfel, sunt detaliate componentele valorii adăugate (costurile forţei de muncă, excedentul brut de exploatare, taxele directe) şi ponderea acestora în producţia distribuită totală, dezagregat pe 19 ramuri industriale, aceleaşi pentru care exista şi analiza anterioară a ratelor efective de protecţie. Datele acoperă perioada de timp 1990-1994, adică cele mai recente date statistice disponibile, din punctul de vedere al tabloului economic de ansamblu al României.

n Datorită constrângerilor impuse de disponibilitatea datelor statistice la nivelul statelor lumii, analiza comparativă România-statele dezvoltate ale lumii s-a efectuat pentru o dezagregare sectorială pe 9 ramuri economice.. Sunt extrase concluzii privind competitivitatea unor ramuri economice (comparativ, inter-ramuri).

Concluzia analizei este legată de nivelul redus de productivitate din România, care afectează multe dintre ramurile industriale, şi care impune necesitatea stimulării sau protecţiei unor sectoare, înainte de lansarea acestora în competiţia internaţională liberă.

În continuare, sunt prezentate măsuri de stimulare şi de protecţie ale industriei româneşti, propuneri reieşite din analizele efectuate în studiile sau capitolele anterioare ale acestei lucrări. Se porneşte de la ideea stabilirii unei strategii pentru întregul sistem economic, prin selectarea unor ramuri industriale considerate a fi prioritare pentru asigurarea dezvoltării durabile a ţării noastre, pe termen mediu şi lung.

Pentru a determina care sunt ramurile industriale strategice, cu avantaje comparative şi competitive sau ramurile noi care merită să fie dezvoltate şi sprijinite în viitor, sunt considerate mai multe criterii, rezultate din analizele economice efectuate:

n Tendinţele manifestate recent în economia mondială, cu prognozarea ritmurilor anuale de creştere în următorii 10-20 de ani. Aceste tendinţe sunt evidenţiate pentru un numar de 22 de ramuri industriale, care sunt împărţite în patru categorii: cu ritm accelerat de creştere, cu ritm normal de creştere, stagnante (cresc în ritm demografic), şi aflate în declin.

n Analiza evoluţiei producţiei industriale în România, în perioada de tranziţie (1990-1997), care permite evidenţierea clară a ramurilor industriale care s-au adaptat la procesul transformării: industria textilă şi a confecţiilor, industria de mobilier, industria mijloacelor de transport rutier. Alte industrii, considerate strategice, cum ar fi industria alimentară sau cea energetică, au fost supuse - de-a lungul acestei perioade - la intervenţii care au alimentat ditorsiunile pre-existente.

n Rezultatele analizei ratei efective de protecţie, efectuate într-un studiu anterior, care demonstrează efectele distorsionante ale politicilor greşit orientate de subvenţionare şi tarifare a ramurilor industriale în România.

În încheierea acestei analize, sunt prezentate observaţii şi propuneri de stimulare specifică a ramurilor selectate ca fiind prioritare: alimentară, energetică, textilă, de mobilier, a mijloacelor de transport, electronică, de echipamente de comunicaţii, de tehnologie a informaţiei, de echipamente şi suport material pentru servicii culturale-educaţionale. Sunt adresate propuneri de măsuri la nivelul politicilor macroeconomice (guvernamentale) şi specific sectoriale: politici fiscale, investiţionale, bugetare, de venituri, etc.

Lucrarea este finalizată cu un set de propuneri legislative concrete, axate pe reflectarea, în diferite acte normative, a problemelor de: coerenţă a tarifului vamal, pentru care se propune legiferarea unor criterii unitare, stimulând şi protejând producţia cu valoare adăugată superioară, negocierea tarifului vamal în condiţii de dialog economico-social; protecţia industriei faţă de concurenţa neloială a produselor de calitate neorespunzătoare, din ţară şi din import, creşterea responsablităţii industriei pentru calitate, protecţia industriei faţă de propriile deficienţe de calitate; implicarea şi cointeresarea managerilor în procesul de restructurare şi privatizare, creşterea rolului instrumentelor financiare cu efect pe termen multianual; asigurarea condiţiilor de creditare a activităţilor productive cu ciclu mediu şi lung de producţie; transformarea restuctruării într-un proces economic descentralizat autoportant etc.

Faza următoare Înapoi

Anexa 1

Tabelul A.1.1: Efortul de export

Efortul de export = export/productie*100

- procente -

	Efortul	de	export
Ramuri	1991	1992	1993	1994
01. Alimentara si bauturi	2.38	4.17	4.47	4.73
02. Textila si produse textile	9.57	24.75	37.28	57.55
03. Confectii, blanarie si piele	14.75	6.52	20.00	18.16
04. Pielarie si incaltaminte	12.92	24.28	43.64	91.71
05. Celuloza, hartie si carton	9.20	21.22	14.79	21.76
06. Prelucrarea petrolului	27.56	33.64	29.80	32.51
07. Prelucrarea carbunelui, cocsificare	0.09	3.12	1.61	1.94
08. Chimie de baza	16.82	27.96	25.74	25.49
09. Fire si fibre sintetice	10.13	8.61	22.57	27.81
10. Ingrasaminte	1.18	4.24	3.99	5.59
11. Prelucrarea cauciucului	2.65	6.20	7.01	11.44
12. Prelucrarea maselor plastice	1.03	20.64	23.34	48.47
13. Produse finite nemetalice	8.90	13.77	13.94	14.75
14. Metalurgie	18.44	31.70	43.41	36.42
15. Constructii metalice si produse din metal	7.25	22.51	28.56	23.50
16. Masini si aparate electrice	12.91	15.39	17.01	27.92
17. Masini, utilaje si echipamente	16.64	28.68	29.66	24.15
18. Transport rutier si mijloace de transport	8.52	19.90	15.73	18.95
19. Alte mijloace de transport	26.01	35.49	28.26	38.59
20. Mobilier si alte activitati nedefinite	10.88	13.28	11.94	9.24
21. Echipamente de radar, TV, telecomunicatii	1.29	3.27	1.69	4.21
22. Aparatura si instrumente medicale, optica, etc.	14.30	3.81	4.65	13.38
23. Industrie extractiva	0.95	0.91	3.24	2.40
24. Tehnica de calcul	12.86	40.71	23.13	20.26
25. Produse agricole de baza	1.13	1.58	1.07	1.38
26. Turism	0.00	0.00	0.00	0.00
27. Activitati financiar-bancare si de asigurari	3.76	3.19	3.59	5.28
28. Productia si distributia energiei	0.00	0.13	0.18	0.05
29. Comert interior	0.00	0.00	0.00	0.00
30. Servicii publice	0.00	0.00	0.00	0.00
31. Transport	12.35	18.54	13.49	15.61
32. Telecomunicatii	9.40	17.95	17.60	11.50
33. Servicii mass-media	14.26	9.39	17.75	11.48
34. Tehnica informatiei	0.00	0.00	0.00	0.65
35. Servicii private	7.53	3.47	4.26	0.71
Total	7	11	10.7	12.35

Pe ramuri, tendinta generală pentru anii 1992, 1993 si 1994 a fost crescătoare pentru o serie de produse precum: textile si produse textile (de la 24.75% în 1992 la 37.28% în 1993 si la 57.55% în 1994); pielărie si încăltăminte (de la 24.28% în 1992 la 43.64% în 1993 si la 91.71% în 1994); fibre si fire sintetice (de la 8.61% în 1992 la 22.57% în 1993); produse finite metalice (de la 22.51% în 1992 la 28.56% în 1993 si la 27.81% în 1994) ; alimentară si băuturi ( de la 4.17% în 1992 la 4.47% în 1993 si la 4.73% în 1994); industria constructoare de masini (după ce a înregistrat o scădere în 1993 fiind de 15.73% comparativ cu 1992 de 19,90% în anul 1994 înregistrează o usoară crestere comparativ cu 1993 fiind de 18,95%).

Aspecte ce au fost mentionate si anterior privind competitivitatea industriei românesti. Cresterea efortului la export în aceste ramuri confirmă faptul că aceste ramuri sunt competitive pe plan international.

După cum se observă, industria de produse finite metalice (de la 22,51% în 1992 la 28.56 în 1993 si la 23.50 în 1994); industrie de produse metalurgice si siderurgice ( de la 31.70% în 1992 la 43.41% în 1993 si la 36.42% în 1994); industria producătoare de tehnică de vârf ( de la 40.71% în 1992 la 23,13% în 1993 si la 20.26 în 1994) si-au diminuat efortul la export datorită faptului că produsele acestor ramuri nu sunt competitive pe pietele externe (principalele cauze ale acestei competitivităti scăzute în aceste sectoare sunt legate de productivitatea scăzută, de rata de utilizare a capacitătilor scăzută precum si de tehnologia folosită).

Rata de acoperire a importurilor prin exporturi a fost de 76.8% în 1992, de 82.2% în 1993 si de 92.34% în 1994, situatie determinată de devansarea cresterii reale a importurilor de către exporturi (v. tabelul A.1.2).

Tabelul A.1.2: Rata de acoperire a importurilor prin exporturi

Rata de acoperire a importurilor prin exporturi = importuri/exporturi*100

- procente -

	Rata de	acoperire prin	a importuri exporturi	lor
Ramuri	1991	1992	1993	1994
01. Alimentara si bauturi	50.29	38.30	50.11	79.63
02. Textila si produse textile	158.40	80.34	166.43	144.61
03. Confectii, blanarie si piele	102.62	60.66	280.97	341.44
04. Pielarie si incaltaminte	165.80	87.36	291.90	159.45
05. Celuloza, hartie si carton	157.93	103.73	105.63	157.87
06. Prelucrarea petrolului	1252.45	111.50	58.65	108.67
07. Prelucrarea carbunelui, cocsificare	0.30	22.85	19.64	34.33
08. Chimie de baza	87.13	105.73	93.00	101.50
09. Fire si fibre sintetice	245.44	340.15	54.30	45.87
10. Ingrasaminte	5.62	19.72	21.73	35.62
11. Prelucrarea cauciucului	38.49	18.91	30.03	38.61
12. Prelucrarea maselor plastice	53.02	84.32	85.37	76.59
13. Produse finite nemetalice	249.93	265.88	210.22	227.05
14. Metalurgie	338.07	336.98	435.10	308.93
15. Constructii metalice si produse din metal	158.99	146.11	169.81	128.06
16. Masini si aparate electrice	92.33	60.19	43.71	77.48
17. Masini, utilaje si echipamente	129.25	81.54	95.22	54.24
18. Transport rutier si mijloace de transport	109.15	115.09	86.54	123.20
19. Alte mijloace de transport	922.51	164.31	125.29	114.69
20. Mobilier si alte activitati nedefinite	1512.84	582.42	528.42	406.60
21. Echipamente de radar, TV, telecomunicatii	4.28	3.27	3.20	13.36
22. Aparatura si instrumente medicale, optica, etc.	60.76	10.85	9.61	27.61
23. Industrie extractiva	0.92	1.03	4.39	3.35
24. Tehnica de calcul	16.40	15.49	11.82	6.59
25. Produse agricole de baza	25.66	21.76	15.78	45.85
26. Turism	0.00	0.00	0.00	0.00
27. Activitati financiar-bancare si de asigurari	763.40	0.00	1752.55	179.05
28. Productia si distributia energiei	0.01	3.69	10.22	1.34
29. Comert interior	0.00	0.00	0.00	0.00
30. Servicii publice	0.00	0.00	0.00	0.00
31. Transport	258.19	402.15	378.82	584.00
32. Telecomunicatii	175.04	204.55	255.42	436.55
33. Servicii mass-media	112.26	49.43	61.91	37.95
34. Tehnica informatiei	0.00	0.00	0.00	39.40
35. Servicii private	60.29	29.31	31.92	24.93
Total	81.7	76.8	82.2	92.34

Mutatii importante ale ratei de acoperire pot fi observate la următoarele produse: textile si produse textile (de la 80.34% în 1992 la 166.43 în 1993 si la 144.61% în 1994) ; confectii, blănărie si piele (de la 60.66% în 1992 la 280.97% în 1993 si la 341.44% în 1994); pielărie si încăltăminte (de la 87.36% în 1992 la 291.90% în 1993 si la 159.45 în 1994); metalurgie ( de la 336.98% în 1992 la 435.10% în 1993 si la 308.93% în 1994); transport (de la 402.15% în 1992 la 378.82% în 1993 si la 584% în 1994); telecomunicatii (de la 204.55% în 1992 si la 255.42% în 1993 si la 436.55% în 1994).

În ceea ce priveste rata de penetrare pe piata românească a produselor importate, calculată ca raport între importuri si resursele destinate pietei interne aceasta a fost de 13.7% în 1992, de 12.6% în 1993 si de 13.15% în 1994. Scăderea ratei de penetrare în 1993 comparativ cu 1992 s-a datorat cresterii volumului productiei, fapt ce a permis acoperirea într-o mai mare măsură a necesarului de consum si investitii cu produse interne (vezi tabelul A.1.3).

Tabelul A.1.3: Rata de penetrare

Rata de penetrare = importuri/(productie+importuri+taxe vamale-exporturi)*100

- procente -

	Rata	de	penetrare
Ramuri	1991	1992	1993	1994
01. Alimentara si bauturi	4.59	10.11	8.44	5.84
02. Textila si produse textile	6.21	28.13	25.13	45.53
03. Confectii, blanarie si piele	14.25	10.13	7.99	6.02
04. Pielarie si incaltaminte	8.05	26.20	20.36	79.59
05. Celuloza, hartie si carton	6.01	20.42	13.98	14.87
06. Prelucrarea petrolului	2.95	31.26	41.98	30.71
07. Prelucrarea carbunelui, cocsificare	23.13	12.35	7.68	5.44
08. Chimie de baza	18.63	26.57	26.73	24.92
09. Fire si fibre sintetice	4.38	2.69	33.13	43.22
10. Ingrasaminte	17.37	18.23	15.92	14.17
11. Prelucrarea cauciucului	6.57	25.63	19.82	24.76
12. Prelucrarea maselor plastice	1.93	23.20	25.59	52.73
13. Produse finite nemetalice	3.75	5.65	7.11	7.05
14. Metalurgie	6.26	12.08	14.93	15.59
15. Constructii metalice si produse din metal	4.68	16.45	18.76	19.11
16. Masini si aparate electrice	13.62	22.94	31.17	32.68
17. Masini, utilaje si echipamente	13.24	32.59	30.12	36.42
18. Transport rutier si mijloace de transport	7.76	17.53	17.40	15.73
19. Alte mijloace de transport	3.66	24.96	23.75	35.12
20. Mobilier si alte activitati nedefinite	0.80	2.56	2.49	2.44
21. Echipamente de radar, TV, telecomunicatii	23.33	47.63	32.57	23.26
22. Aparatura si instrumente medicale, optica, etc.	21.30	26.53	33.06	35.34
23. Industrie extractiva	50.94	47.16	43.18	42.33
24. Tehnica de calcul	41.16	79.39	69.22	76.89
25. Produse agricole de baza	4.25	6.87	6.41	2.96
26. Turism	0.00	2.34	3.24	10.53
27. Activitati financiar-bancare si de asigurari	0.51	0.00	0.21	3.02
28. Productia si distributia energiei	5.85	3.31	1.74	3.69
29. Comert interior	0.00	0.00	0.00	0.00
30. Servicii publice	0.00	0.00	0.00	0.00
31. Transport	5.17	5.36	3.95	3.07
32. Telecomunicatii	5.59	9.66	7.72	2.89
33. Servicii mass-media	12.91	17.33	25.84	25.47
34. Tehnica informatiei	0.00	0.00	0.30	1.62
35. Servicii private	11.90	10.93	12.22	2.78
Total	8.4	13.7	12.6	13.15

Pe produse, oscilatiile ratei de penetrare în 1994 comparativ cu 1993 nu au fost prea mari. Pot fi însă mentionate reduceri mai importante la: cărbune,cocs (de la 7.68% în 1993 la 5.44% în 1994); produse alimentare si băuturi ( de la 8.44% în 1993 la 5.84% în 1994); produse agricole de bază ( de la 6.41% în 1993 la 2.96% în 1994) si cresteri mai însemnate în cazul unor produse pecum:

produse textile ( de la 25.13% în 1993 la 45.53% în 1994); pielărie, încăltăminte ( de la 20.36% în 1993 la 79.59% în 1994); prelucrarea maselor plastice ( de la 25.59% în 1993 la 52.73% în 1994).

Anexa 2

Tabelul A.2.1: Structura valorii adăugate brute

România

- procente -

	1991	1992	1993	1994
1. Agricultura, silvicultura, piscicultura si exploatare forestiera	20.13	19.40	22.63	21.53
2. Carbune, cocs	2.77	3.15	3.63	3.70
3. Produse prelucrate	33.70	30.36	28.26	30.68
4. Electricitate, gaz si apa	3.92	5.55	4.59	4.80
5. Constructii	4.65	4.90	5.59	7.07
6. Comert cu amanuntul, cu ridicata, hoteluri, restaurante	14.18	14.46	10.93	8.68
7. Transport, comunicatii	7.28	8.75	10.98	9.65
8. Servicii financiar-bancare	2.79	5.44	5.46	5.18
9. Servicii colective, personale, sociale	12.83	12.69	12.44	12.99
Total	100	100	100	100

Tabelul A.2.2. Rata excedentului brut de exploatare

Rata excedentului brut de exploatare = excedent brut de exploatare/productia distribuita*100

România

- procente -

	1991	1992	1993	1994
1. Agricultura, silvicultura, piscicultura si exploatare forestiera	41.37	39.77	43.91	46.38
2. Carbune, cocs	34.83	27.63	28.77	31.35
3. Produse prelucrate	10.60	12.89	14.35	19.83
4. Electricitate, gaz si apa	11.44	15.09	17.01	22.32
5. Constructii	6.95	13.63	17.12	24.87
6. Comert cu amanuntul, cu ridicata, hoteluri, restaurante	43.59	54.07	44.68	42.70
7. Transport, comunicatii	15.43	27.88	33.69	37.12
8. Servicii financiar-bancare	77.49	79.99	78.99	72.98
9. Servicii colective, personale, sociale	9.01	12.29	14.14	17.78

O evolutie asemănătoare se poate observa si în cazul ponderii remunerării salariatilor în productia distriabuită (v. tabelul A.2.3 pentru cazul României).

Tabelul A.2.3: Ponderea remunerării salariatilor în productia distribuită

- procente -

	1991	1992	1993	1994
1. Agricultura, silvicultura, piscicultura si exploatare forestiera	8.87	9.23	7.72	8.70
2. Carbune, cocs	18.97	22.36	25.99	26.06
3. Produse prelucrate	14.52	14.37	14.58	12.98
4. Electricitate, gaz si apa	7.33	7.13	10.05	10.82
5. Constructii	24.10	22.46	21.25	19.10
6. Comert cu amanuntul, cu ridicata, hoteluri, restaurante	15.30	9.41	15.10	17.54
7. Transport, comunicatii	35.10	28.30	23.74	22.83
8. Servicii financiar-bancare	12.95	6.92	8.96	9.53
9. Servicii colective, personale, sociale	45.52	40.25	40.72	38.36

Faza următoare Înapoi

---

[1] Sursa: Anuarul Statistic al României, 1996, 1995.

[2] Analizând poziţia pe piaţa internă, nu se poate face abstracţie de piaţa externă: o industrie cu export puternic are o poziţie concurenţială mai puternică şi pe propria piaţă, fie şi numai prin "efectul de talie" ("efectul de scară", "efectul de scală" etc.) – posibilităţile de cercetare-dezvoltare şi de reducere a costurilor pe unitatea de produs, pe care le conferă o cifră de afaceri mai mare, un volum de producţie mai mare; accesul la valută şi, deci, la dotări tehnologice superioare; contactul cu lumea şi, deci, cunoştinţele tehnologice şi abilităţile manageriale şi comerciale superioare care se obţin etc.

[3] Industriaşul străin primeşte fără probleme credit pentru a livra comerţului marfa cu plata la vânzare, în timp ce industriaşul român este, adesea, obligat să ceară avans sau chiar plata integrală la livrare

[4] Am marcat cu semnul Þ diferitele argumente care impun prudenţă în recurgerea la instrumentele protecţionismului industrial.

[5] sau, oricum, segmente importante ale acestora, categorii economice şi sociale diverse; domeniile de funcţionalitate nu sunt legate sau delimitate într-un mod specific, definitoriu, de un nomenclator de categorii economice şi sociale.

[6] “Cercetarea şi tehnologia” ocupă o poziţie bivalentă, interpretabilă. Ca minister al unităţilor de cercetare-dezvoltare, cum a fost preponderent în ultimii ani, MCT este constituit pe principiul categoriilor economice şi sociale. Ca minister al activităţilor de cercetare-dezvoltare, indiferent unde s-ar afla acestea localizate, aşa cum tinde să devină în prezent, MCT este constituit pe principiul domeniilor de funcţionalitate a economiei şi societăţii. Practic, cele două aspecte coexistă, cu diferite ponderi. Mutatis mutandis, aceleaşi lucruri se pot afirma despre ministerele Culturii, Învăţământului ş.a. De altfel, şi Ministerul Industriilor, fost “organ tutelar” al unităţilor industriale de subordonare centrală, şi-a păstrat acest rol numai (sau, în principal) pentru regiile autonome, tot mai puţine, tinzând să devină un minister de domeniu de funcţionalitate a economiei.

[7] Rezultatele complete ale calculelor efectuate privind celelalte ţări, pe ramuri, se găsesc la SCIENTCONSULT.

1 exclusiv petrol

2 Ana Bal Economii în tranziţie, 1997, Editura Oscar Print

[8] - Surse competente estimează că, până la mijlocul anului 1998, economia românească îşi va continua declinul, după care s-ar putea atinge punctul de întoarcere, urmat de redresarea mult aşteptată. Aceste afirmaţiii nu au, încă, o confirmare provenită din determinismul fenomenelor din economie.