Studii de fundamentare

pentru elaborarea unei politici optimizate

de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă

(1997-1998)

Lucrările au fost propuse de SCIENTCONSULT, atribuite prin competiţie şi finanţate de Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare, în cadrul Programului ORIZONT 2000

Analiza problemelor şi a direcţiilor de acţiune

în concordanţă cu practicile internaţionale în domeniu

Recomandări de prevederi legislative

pentru stimularea şi protecţia industriei autohtone

Analiza comparată a unor politici de protecţie a industriei în ţări ce constituie parteneri comerciali reprezentativi ai României

Studii de caz sectoriale din industria României

Concluzii şi recomandări de ansamblu ale temei

V. şi: Liberalizarea comerţului internaţional şi interesul naţional

Înapoi

Studii de fundamentare

pentru elaborarea unei politici optimizate

de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă

Analiza problemelor şi a direcţiilor de acţiune

în concordanţă cu practicile internaţionale în domeniu

Elaboratori:

(în ordine alfabetică)

Ing. Dr. ec. Constantin Ciupagea

Responsabil de lucrare; §§ 1.1, 1.2, 2.1, 3.1

Dr. ing. Mario Duma

Introducere, §§ 1.2.4, 4.5, Sinteză, supervizare

Drd. ing. Radu Enescu

§§ 4.1-4.4, 4.6

Drd. ec. Anda Mazilu

§§ 1.3, 3.2

Drd. ec. Ana Voicu

§ 2.2

Contribuţii. Suport tehnic:

Ec. N. Achim, Ing. V. Brehui, Ing. V. Lână

Ó SCIENTCONSULT, octombrie 1997

CUPRINS

Analiza problemelor şi a direcţiilor de acţiune.................................................................................................................... 2

în concordanţă cu practicile internaţionale în domeniu..................................................................................................... 2

Introducere generală............................................................................................................................................................. 5

Capitolul 1. Principalele probleme şi obiective actuale ale protecţiei economiei naţionale (cu precădere - a industriei) 7

1.1. Conceptul de protecţie a economiei naţionale. Aplicarea instrumentelor protecţioniste - obiective, restricţii şi caracteristici.............................................................................................................................................................................................. 7

1.2. Politici şi procedee protecţioniste recent uzitate în plan internaţional pentru protejarea economiilor naţionale 14

1.3. Problematica investiţiilor străine directe (ISD). Condiţii ale optimizării efectelor ISD în România 26

Capitolul 2. Analiza protecţionismului în România şi direcţii de dezvoltare generate de participarea la circuitul economic mondial.................................................................................................................................................................................................. 43

2.1. Analiza economică a protecţionismului în România.................................................................................. 43

2.2. Restrictii rezultate pentru România din participarea sa la acordurile internationale în promovarea politicilor protectioniste în industrie............................................................................................................................................................................ 64

Capitolul 3. Posibilităţi de aplicare a politicilor protecţioniste în condiţiile actuale ale industriei României 78

3.1. Necesitatea protecţiei anumitor sectoare; motivaţiile strategice şi asigurarea protecţiei pieţei interne. Scenarii posibile de protejare a industriilor româneşti.............................................................................................................................. 78

3.2. Elemente ale unei politici in materia ISD care sa favorizeze dezvoltarea industriei românesti... 86

Capitolul 4. Direcţii posibile de acţiune pentru autoprotecţia prin revigorare a industriei româneşti - Exemplificări pentru industria constructoare de maşini şi echipamente..................................................................................................................... 95

4.1. Preliminarii.............................................................................................................................................................. 95

4.2. Reengineering-ul (reproiectarea) activităţii economice.............................................................................. 96

4.3. Inovarea - cerinţă şi condiţie a supravieţuirii întreprinderii......................................................................... 96

4.4. Restructurarea industrială.................................................................................................................................. 98

4.5. Aspecte strategice ale revigorării industriei................................................................................................ 102

4.6. Concluzii privind autoprotecţia industriei româneşti prin revigorare..................................................... 104

5. Sinteză............................................................................................................................................................................. 106

Bibliografie............................................................................................................................................................................ 109

Introducere generală

Tema “Studii de fundamentare pentru elaborarea unei politici optimizate de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă” a fost iniţiată de SCIENTCONSULT S.R.L. şi acceptată de Comisia de specialitate pentru “Management, Economie, Probleme Sociale, Legislaţie, Politica şi Istoria Ştiinţei” a Colegiului Consultativ pentru Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică, fiind ulterior atribuită, ca beneficiar, Ministerului Industriei şi Comerţului.

Pentru acestă temă, preconizată iniţial pentru 2 ani (1997-1998), iniţiatorul a avut în vedere “identificarea principalelor probleme şi elaborarea de soluţii-cadru, în interconexiune sistemică, pentru protejarea industriei naţionale pe piaţa internă în contextul competitivităţii şi al tendinţelor şi convenţiilor actuale în comerţul internaţional”, cu “sistematizarea şi analiza comparată a diferitelor instrumente de politică macroeconomică accesibile, a restricţiilor; elaborarea de orientări şi metode pentru protejarea industriei naţionale în condiţiile actuale”.

A fost contractată o primă şi unică pe 1997 fază, “Analiza problemelor şi direcţiilor de acţiune în concordanţă cu practicile internaţionale în domeniu”, având ca obiective ştiinţifice:

– principalele probleme şi obiective actuale ale protejării industriei naţionale pe piaţa internă;

– direcţii de acţiune cunoscute, uzuale şi accesibile în condiţiile reglementărilor şi acordurilor actuale, pe plan internaţional şi în special pe plan european;

– posibilităţi şi oportunităţi de aplicare în condiţiile industriei României.

Cu prilejul acceptării calităţii de beneficiar, Ministerul Industriei şi Comerţului, prin Direcţia Generală Restructurare şi Dezvoltare Industrială, a solicitat ca “în finalul acestui studiu să fie cuprinse o serie de idei cu care putem iniţia o legislaţie legată de stimularea şi protecţia industriei autohtone”. În scopul arătat, SCIENTCONSULT S.R.L. a propus la MCT o fază suplimentară, special dedicată, care, până la predarea prezentei faze, este încă în stadiul de aprobare a contractării. Totuşi, prezenta documentaţie de fază conţine idei şi concluzii de fundamentare, numeroase şi diversificate, în direcţia solicitată de MIC, urmând ca, în faza următoare, dacă va fi contractată în termen util, aceste idei şi concluzii să fie detaliate, dezvoltate şi concretizate.

Inevitabil, analiza protejării industriei naţionale nu a putut fi limitată numai la piaţa internă, viabilitatea economică a industriei naţionale fiind în relaţie directă şi cu capacitatea acesteia de a exporta. Ca atare, unele dintre analizele efectuate şi prezentate în cadrul documentaţiei de faţă au un cadru oarecum mai larg decât cel limitat strict la protejarea pe piaţa internă.

Depăşind cadrul tradiţional al politicilor şi al instrumentelor protecţioniste considerate ca atare, în lucrare au fost abordate şi analizate şi diferite alte aspecte ale problemei, inclusiv aspecte care au implicaţii indirecte (dar de fond, determinante) asupra protejării industriei naţionale, cum sunt: impactul investiţiilor directe de capital străin sau autoprotejarea industriei naţionale prin viabilitatea şi competitivitatea sa. O serie de analize realizate în cadrul fazei şi concluzii ale acestora pun în evidenţă probleme de structură şi de politică industrială macoreconomică. Dimpotrivă, codul vamal, care constituie un instrument protecţionist direct, nu a fost în detaliu analizat: un cod vamal nou a fost adoptat chiar în ultima perioadă a elaborării studiului prezentei faze; urmează ca analizarea lui să formeze obiectul uneia dintre fazele următoare ale temei. Şi alte aspecte, aflate în schimbare profundă în ultimul an, nu au permis recurgerea la date statistice relevante recente.

Capitolul 1. Principalele probleme şi obiective actuale ale protecţiei economiei naţionale (cu precădere - a industriei)

1.1. Conceptul de protecţie a economiei naţionale. Aplicarea instrumentelor protecţioniste - obiective, restricţii şi caracteristici

1.1.1. Introducere

Ultimii ani ai acestui mileniu sunt caracterizaţi, din punct de vedere economic, de impunerea, pe scară din ce în ce mai largă, a două fenomene cu profunde implicaţii social-politice: globalizarea şi internaţionalizarea pieţelor. În pofida acestei tendinţe manifeste, secolul XX a stat sub semnul protecţionismului, ca politică economică principală aplicată de statele lumii în cadrul relaţiilor lor internaţionale. Faptul constituie un paradox doar la prima vedere! Politicile protecţioniste nu puteau fi utilizate decât în contextul participării active a ţărilor lumii la comerţul mondial; într-o economie mondială bazată pe autarhie, în care statele ar fi fost auto-suficiente (acoperindu-şi propria cerere din resursele productive interne), nu ar fi existat schimburi comerciale, şi, în consecinţă, nu ar fi fost nevoie de impunerea unor bariere comerciale.

Adeseori, protecţionismul este generat de factorii politici de decizie ai unei ţări, în numele independenţei, suveranităţii sau ca metode de retaliere; conotaţia politică a alegerii practicilor protecţioniste este evidentă. Cu toate acestea, îmbrăţişarea teoriei liberalismului absolut, sub pretextul eficienţei economice într-o societate bazată pe libera concurenţă, se poate transforma într-un şir lung de erori de politică economică, soldat - în majoritatea cazurilor - cu recesiuni sau convulsii socio-politice. Există oare, acum, în lume, vreo economie fără distorsiuni, funcţionând ca o însumare de pieţe libere perfecte ?!

Alegerea politicilor economice adecvate este o sarcină grea pentru cei care decid prezentul şi viitorul naţiunilor; criteriile de selecţie sunt specifice pentru fiecare stat suveran în parte, iar rezultatele pozitive pot apărea din combinaţii de politici diferite pentru ţări diferite. Cheia succesului în dezvoltarea economică rezidă în capacitatea analitică a decidenţilor, în puterea lor de informare, în flexibilitatea lor, în nivelul global de cultură şi civilizaţie al naţiunii respective, precum şi în posibilitatea de a combina benefic strategiile pe termen lung cu acţiunile pe termen scurt.

1.1.2. Definirea conceptului de protecţie

Definirea cuvântului protecţie se impune, deoarece el este utilizat de diverşi autori cu sensuri sau arii de cuprindere diferite. S-a generalizat asocierea protecţiei cu orice măsură echivalentă unui tarif suprapus importurilor, sau, în sens mai larg, cu acele politici care măresc peste preţul pieţei mondiale preţul primit de producătorii interni ai unui produs importabil. În realitate, efectul unui tarif poate fi atins în lumea de astăzi printr-o multitudine de politici economice diverse, cum ar fi: restricţionări ale importurilor, controlul cursului de schimb, sau utilizarea unor rate de schimb multiple (aceste măsuri pot produce efecte similare acţionând restrictiv asupra exporturilor sau importurilor). Pe de altă parte, există două metode profund diferite prin care preţul intern al produselor importabile poate fi adus peste nivelul pieţei mondiale:

· creşterea preţurilor produselor importabile se face uniform, influenţând în egală măsură producătorii şi consumatorii, prin utilizarea barierelor comerciale (tarifare sau echivalente).

· creşterea preţului este percepută doar de producătorii interni, în timp ce consumatorii rămân neafectaţi, putând cumpăra la preţurile pieţei mondiale, atunci când politicile utilizate sunt de subvenţionare sau taxare a produselor alternative, la nivelul producătorilor interni.

În mod normal, termenul “protecţie” nu ar trebui aplicat decât primei categorii de politici intervenţioniste, cele care creează o distorsiune între preţurile interne (atât pentru producători, cât şi pentru consumatori) şi cele externe, pentru un anume produs comercializabil. O astfel de abordare preîntâmpină posibile confuzii, cum ar fi considerarea gradului de protecţie acordat unei ramuri doar în raport de nivelul tarifelor, fără a lua în calcul alte taxe sau subvenţii care grevează produsele intermediare utilizate ca intrări în procesul de producţie al ramurii respective.

Într-un context mai larg, se poate vorbi despre protecţie a unei economii naţionale, sau despre protejarea anumitor sectoare economice. Diferenţa de nuanţă este importantă, deoarece este legată de considerarea economiei în ansamblu (în primul caz), ceea ce presupune intervenţia la nivelul tuturor agenţilor economici (producători, consumatori), sau de considerarea numai a unor categorii de populaţie, în anumite ramuri economice subiectiv considerate.

În acest sens, o precizare utilă atunci când se dezbate problematica protecţionismului este stabilirea conceptului de îmbunătăţire sau deteriorare a bunăstării economice naţionale. Pentru a se putea folosi teoria modernă a utilităţii sau preferinţelor consumatorilor, este necesar a se privi creşterea bunăstării naţionale în sens Pareto[1], astfel încât o măsură de schimbare a stării sistemului socio-economic să fie numită îmbunătăţire doar dacă ea asigură fiecărui consumator o situaţie cel puţin egală situaţiei deţinute anterior, din punct de vedere al satisfacţiei proprii (cel puţin pentru un consumator trebuie să ca utilitatea să crească). Existenţa funcţiilor de bunăstare socială şi folosirea lor în analiza economică este o necesitate în cazul abordării problematicii politicilor economice naţionale.

Există multiple căi pe care guvernele naţionale pot să pună în aplicare diferitele măsuri economice protecţioniste propuse, sau pe care pot atinge obiectivele economice dezirabile, dar criteriile de alegere a acestor căi de implementare rămân destul de puţin clare. După cum rămân incerte modalităţile în care au apărut barierele comerciale, sau s-au menţinut, în pofida evidenţierii efectelor pozitive ale liberalismului, cu precădere în cazul ţărilor mici. Orice nouă politică comercială introdusă va conduce inevitabil la apariţia unor câştigători şi a unor perdanţi, dar nu este nici obişnuit şi nici principial - din punct de vedere teoretic - ca primii să-i compenseze pe cei defavorizaţi.

În fapt, economia politică a protecţionismului îşi are rădăcinile în Teorema Stolper-Samuelson[2], fiind evident că un factor de producţie va fi favorizat, prin protecţie, în detrimentul altor factori, sau că factorii dintr-un anume sector vor fi favorizaţi, comparativ cu nivelul preţurilor lor în celelalte ramuri (sectoare). Ceea ce nu explică modelele, în mod normal, este cum sunt rezolvate conflictele de interese inter-sectoriale sau inter-factori intra-sectoriale prin decizii guvernamentale, şi care sunt politicile de urmat de la caz la caz. în aceste cazuri, se impune necesitatea unui model al procesului politic de decizie, în sine.

În perioada postbelică, preocupările economiştilor s-au îndreptat din ce în ce mai mult către problematica ţărilor subdezvoltate, către aspectele normative legate de formularea seturilor de politică economică care să stimuleze creşterea economică; acest lucru a condus la reapariţia curentelor de opinie favorabile protecţionismului, argumentate atât prin teorii economice, cât şi prin obiective socio-politice, non-economice. Majoritatea teoriilor bazate pe argumente economice aduc în discuţie utilizarea instrumentelor protecţioniste ca pe o metodă de creştere a venitului real sau a avuţiei naţionale, deosebindu-se de doctrinele cu tentă strategico-politică sau naţionalistă, care recomandă autonomia economică din motive militare, sau pentru întărirea sentimentului identităţii naţionale, sau pentru menţinerea unui climat socio-cultural etnic tradiţional.

Teoria modernă a protecţionismului se sprijină pe câteva rezultate esenţiale ale cercetării economice, cum ar fi:

· utilizarea tarifelor optimale de către ţările cu poziţie importantă pe piaţa mondială, ca metodă de creştere a avuţiei naţionale în dauna restului lumii (Bickerdike, 1940);

· evidenţierea existenţei “economiilor externe” şi-a “industriilor în formare (infantile)”, care au nevoie de protecţie pentru afirmarea în cadrul economic de bază;

· demonstrarea existenţei unor dezechilibre între costurile factorilor de producţie inter-ramuri, în economiile în curs de dezvoltare, care necesită intervenţie de contracarare a respectivelor distorsiuni.

Protecţionismul este generat de către factorii decidenţi, ca urmare a unor motivaţii economice sau non-economice, care urmăresc corectarea unor imperfecţiuni ale funcţionării sistemului economic de piaţă liberă. Argumentele derivă din:

a) Existenţa imobilităţii factorilor de producţie şi a rigidităţii preţurilor acestora, ceea ce introduce distorsiuni în sfera ofertei (producţiei);

b) Prezenţa dezechilibrelor pe pieţele de consum ale diferitelor bunuri sau clase de bunuri;

c) Nefuncţionarea la echilibru a pieţelor factorilor de producţie, situarea preţurilor acestora la cote diferite de costurile lor marginale.

d) Exemplul celebru care se oferă, de obicei, pentru argumentarea necesităţii politicilor protecţioniste, este cazul industriilor tinere în dezvoltare (“the infant industry”), considerate a fi excepţia evidentă de la doctrina liberalismului.

e) Un mare grup de justificări în favoarea protecţionismului atinge aşa-numitele obiective non-economice. Termenul nu semnifică lipsa vreunei corelaţii cu domeniul economic, ci încearcă să accentueze latura psiho-socială şi politică a acestor teorii, care trec dincolo de specificul economic, preţuind valori naţional-sociale, precum securitatea naţională (fie ea alimentară, ecologică, socială sau politică).

1.1.3. Argumente pentru şi precauţii în utilizarea protecţionismului

Specialiştii consideră două tipuri de argumente în favoarea utilizării politicilor protecţioniste: economice sau non-economice. Prima categorie pleacă de la premisa existenţei unor distorsiuni în economia ce trebuie protejată, pentru a favoriza creşterea bunăstării (avuţiei) naţionale. Cea de-a doua categorie de argumente au o natură socio-politică.

A. Rolul esenţial al teoriei economice normative este de a putea răspunde întrebării: care este politica intervenţionistă optimală, în scopul protejării unei anumite ramuri economice, în prezenţa distorsiunilor pe pieţele interne diverse ? Astfel, pot fi enunţate două propoziţii teoretice (Johnson, 1965), care justifică politicile intervenţioniste:

· Corectarea distorsiunilor de pe pieţele interne ale unei economii nu necesită intervenţionism sub forma taxelor sau subvenţiilor pe comerţ exterior. Această lemă derivă direct din aplicarea binecunoscutelor condiţii marginale de prim ordin (la nivelul primei derivate) ale teoriei optimului în sens Pareto. Aceste condiţii arată că rata marginală de substituţie[3] (RMS) între bunuri, în cadrul consumului, trebuie să fie egală cu rata marginală de transformare[4] (RMT) între bunuri, în cadrul producţiei interne, iar dacă economia este deschisă, atunci acestea trebuie să fie egale şi cu ratele de substituţie, respectiv transformare, ale bunurilor care se schimbă prin comerţul internaţional. Rezultă, în mod necesar, că orice distorsiune care împiedică preţurile pieţei să egaleze ratele sociale marginale corespunzătoare de substituţie sau transformare între bunurile comercializabile, ar trebui corectată prin introducerea unei taxe sau subvenţii care să restaureze echilibrul preţurilor (în termeni marginali). Punctul surprinzător al acestei teorii este că distorsiunile vor fi compensate cel mai bine prin adoptarea unor taxe sau subvenţii în sfera producţiei sau consumului intern, nu prin intermediul politicilor comerciale externe. în afara unor situaţii extreme, de tipul economiilor cu putere monopolistă sau monopsonistă[5] pe piaţa mondială, când distorsiunea generată acţionează la nivelul preţurilor externe, şi când poate fi aplicată cu succes doctrina tarifului optimal, alegerea unor politici protecţioniste de tip barieră comercială reprezintă, în majoritatea cazurilor, decizia sub-optimală (“second best”). Ele nu vor asigura, la nivelul întregii economii, maximizarea avuţiei (venitului) reale.

· Taxele sau subvenţiile aplicate în domeniul comerţului exterior, introduse în scopul restrângerii distorsiunilor interne sau anulării acestora, nu vor creşte bunăstarea naţională, în mod necesar, prin comparaţie cu situaţia în care comerţul ar fi total liberalizat. Această lemă derivă direct din teoria politicii sub-optimale (Second Best), dezvoltate de Meade (1955), Lipsey (1956) sau Lancaster (1957). Urmarea acestei propoziţii este că nu se poate prognoza ex-ante - în absenţa unor informaţii riguroase referitoare la preferinţele şi tehnologiile existente în economie - dacă substituirea unei excepţii de la optimul paretian (orice măsură de politică comercială poate fi privită astfel) cu o alta va îmbunătăţi sau înrăutăţi bunăstarea socială naţională. Mai mult decât atât, în prezenţa unor distorsiuni existente pe pieţele interne ale factorilor de producţie, prin utilizarea politicilor comerciale apar abateri suplimentare de la optimul paretian, care cu siguranţă vor produce descreşterea bunăstării sociale.

B. Printre argumentele considerate non-economice (de fapt, acele argumente care nu presupun neapărat eficientizarea economiei) pot fi enumerate:

· Argumentul ecologic.- Preocuparea crescândă pentru problemele mediului a făcut din problematica ecologică o sursă din ce în ce mai activă de controverse în sfera comerţului internaţional. Există trei probleme esenţiale de rezolvat în acest sens:

· Cum să fie stabilite politicile comerciale astfel încât să permită fiecărei ţări din circuitul mondial să-şi aleagă nivelurile dorite de protecţie a mediului ?

· Cum să fie sensibilizată opinia internaţională şi influenţată cooperarea internaţională în asemenea mod încât să ţină seama de necesitatea menţinerii şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu ?

· Cum să se prevină cazurile în care falsa preocupare pentru protecţia mediului devine o scuză pentru impunerea măsurilor protecţioniste ?

· Securitatea naţională şi apărarea.- Anumite sectoare sau ramuri economice deţin un rol strategic important, făcând ţările respective refractare la ideea dependenţei de importuri (pentru consum intermediar al acelor ramuri). Exemple destul de clasice sunt, de regulă, industria alimentară, cea de extracţie şi prelucrare a materiilor prime energetice, sau, în cazul ţărilor cu forţă militară mare, industria siderurgică. Argumentul apărării naţionale implică politici comerciale combinate:

· Preîntâmpinarea dependenţei de importuri de provenienţă din ţări potenţial inamice;

· Interzicerea exporturilor către ţări potenţial inamice, în special a acelor bunuri cu conţinut tehnologic înalt.

· Argumentul superiorităţii producţiei interne faţă de importuri.[6]- Această teorie are o aparenţă a bunului simţ care o face deosebit de atractivă: atunci când un bun este produs şi consumat intern, atât bunul cât şi banii necesari cumpărării sale rămân în interiorul ţării, în timp ce la cumpărarea unui bun din import, banii vor fi transferaţi în afara ţării. Ca atare, orice ţară va fi mai bogată dacă va produce tot necesarul în interior. Evident, nu se ia în considerare faptul că orice produs are un cost ataşat, reprezentat de resursele pierdute în timpul procesului de producţie. Dacă acest cost este mai mare decât cel al bunului importat, nu este un câştig pentru ţară acea operaţiune de import? în contra-argumentaţie, se poate aduce suplimentar un alt argument protecţionist, anume protejarea pieţei forţei de muncă interne de pericolul şomajului.

· Teoria industriilor tinere (în formare) - în cazul acestor industrii, protecţia temporară este cerută şi argumentată pe criteriul conform căruia, după trecerea unei anumite perioade în care vor fi protejate prin tarife vamale sau subvenţii la export, respectivele ramuri economice vor fi capabile să concureze fără alt sprijin pe piaţa internă şi pe cea internaţională (costurile de producţie vor scădea în timp, odată cu stabilirea regimurilor de economie la scară). Drept urmare, se consideră că protejarea acestor ramuri reprezintă o investiţie pentru viitor. De multe ori se face, însă, confuzie între industriile imature şi economiile influenţate de externalităţi[7]. Argumentul externalităţilor se referă la anumite caracteristici permanente ale tehnologiilor utilizate în producţie, care introduc distorsiuni permanente în sistemul economic, necesitând intervenţie guvernamentală pentru corecţie. Argumentul are, în consecinţă, un caracter static. Prin contrast, argumentul industriilor imature este de factură dinamică, cerând o politică protecţionistă temporară care să compenseze o distorsiune temporară, estimată să dispară odată cu trecerea timpului.

Teoria modernă a protecţionismului trebuie să îmbine modelele care caracterizează scena internă şi cea internaţională, partea reală şi cea financiară, psihologia consumatorului şi utilitatea producătorilor, viaţa politică şi cea socială. Mai mult decât atât, abordările trebuie să mixeze aspectele normative ale politicilor economice cu realitatea descrisă de teoriile pozitiviste. Bhagwati (1971) descrie şapte domenii distincte de analiză: suboptimalitatea “laissez-faire”-ului în condiţii de piaţă imperfectă, creşterea împovărătoare, ordonarea politicilor alternative în cazul imperfecţiunilor de piaţă liberă, ordonarea eficienţei diferitelor tipuri de taxe şi tarife, compararea comerţului liber cu economia autarhică, compararea comerţului protejat (restricţionat) cu economia autarhică, influenţa obiectivelor non-economice asupra deciziilor de politică economică.

Piaţa liberă este un optim în sens Pareto doar pentru un sistem perfect concurenţial, fără putere de monopol în schimburile comerciale de orice natură. în acest caz, sistemul economic, acţionând pe curba de producţie posibilă optimă, va satisface condiţia următoare care asigură maximum de bunăstare economică: RMTI = RMTE = RMSC, unde RMTI reprezintă rata marginală de transformare în producţia internă, RMTE este rata marginală de transformare între bunurile interne şi cele de pe piaţa mondială, iar RMSC este rata marginală de substituţie la nivelul consumului intern. Plecând de la această egalitate, teoria distorsiunilor se referă la următoarele patru abateri, ce pot caracteriza o economie, singure sau în combinaţie:

· Distorsiunea I - RMTE diferită de RMTI = RMSC.

· Distorsiunea II - RMTI diferită de RMTE = RMSC.

· Distorsiunea III - RMSC diferită de RMTI = RMTE.

· Distorsiunea IV - Nefuncţionarea pe curba de producţie posibilă eficientă.

Aceste distorsiuni (implicând abateri de la optimalitate) pot apărea atunci când o economie în care decidenţii politici adoptă “laissez-faire”-ul este caracterizată de imperfecţiuni ale pieţei. De exemplu, prezenţa unui monopol naţional în domeniul comerţului exterior va crea o distorsiune de tip I (producătorii de bunuri destinate exportului vor fi favorizaţi în raport cu ceilalţi producători sau cu consumatorii), deoarece preţurile folosite cu restul lumii nu vor egala RMTE. O distorsiune de acelaşi tip va apare la introducerea unor tarife nominale diferenţiate între ramurile economice.

Un exemplu tipic de distorsiune de tipul II este oferit de cazul unei “externalităţi de producţie”, cum ar fi utilizarea - de către un anume producător - întâmplătoare a unui produs intermediar fără a-i acoperi costurile (nu plăteşte chirie, deoarece capacitatea de producţie este situată pe terenul propriu), sau avantajul brusc obţinut în urma introducerii unei tehnologii noi. Pot exista şi cazuri nefavorabile, precum situaţiile în care procesul productiv are loc într-un mediu poluat, care afectează calitatea produselor sau impune costuri adiţionale pentru eliminarea nivelului ridicat de poluare.

Exemple de distorsiuni de tip III pot fi oferite în orice sistem economic real, deoarece ele implică puterea de monopol a producătorului sau comerciantului, în faţa consumatorilor, asupra cărora ei pot exercita discriminare de preţ (concret, este politica uzuală adoptată de marile concernuri internaţionale în ţările gazdă, după eliminarea concurenţei şi acapararea pieţei; în momentul în care rămân singurii furnizori, aceştia ridică preţurile peste nivelul existent anterior intrării lor pe piaţă - Colgate/Palmolive sau Coca-Cola şi Pepsi).

Distorsiunea de tip IV apare atunci când există imperfecţiuni pe pieţele factorilor de producţie, cum ar fi o diferenţă de salariu între diverse ramuri economice.

Soluţiile optimale pentru evitarea sau contracararea acestor tipuri de distorsiuni vor fi analizate ulterior, simultan cu analizarea anumitor aspecte specifice economiei romneşti, şi cu propunerea unor strategii de politici economice corective.

1.1.4. Instrumente de protecţie a economiei naţionale

Decidenţii politici au la dispoziţie un set impresionant de instrumente de restricţionare a comerţului exterior sau de protejare a sectoarelor economice interne. între acestea, pot fi enumerate: barierele tarifare (taxele vamale), contingentele (restricţionările) la export sau import, restricţiile voluntare la export, subvenţiile de export, taxele de retaliere, procedurile de dumping, controlul sau diferenţierea cursurilor de schimb, proceduri tehnice şi administrative de control etc. Utilizarea acestor politici comerciale este un element specific fiecărui guvern naţional, implicând o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi în luarea deciziilor. în raport cu ponderea ţării pe piaţa mondială şi cu nivelul ei de dezvoltare, diverse politici economice pot da efecte distincte, drept pentru care este necesar să se pună în aplicare politici distincte de la o ţară la alta. Prezentarea acestor politici comerciale va constitui obiectul unui subcapitol aparte, în cadrul Capitolului următor.

Ar fi o greşeală, însă, să se pună un semn de egalitate între aceste politici comerciale şi politicile protecţioniste; acestea din urmă au o sferă de cuprindere mult mai largă. Întregul sistem fiscal al unui stat poate fi utilizat în scopuri protecţioniste (acest lucru este dezirabil, în numeroase cazuri), după cum legislaţia bancar-financiară sau cea referitoare la regimul investiţiilor influenţează decisiv gradul de expunere al unor ramuri economice la competiţia internaţională. Tot în categoria instrumentelor protecţioniste pot fi incluse măsurile intervenţioniste la nivelul sistemului de preţuri; în acest sens, o cazuistică deosebit de bogată este oferită de fostele ţări socialiste, caracterizate de sistemul de preţuri controlat.

În încheierea acestui subcapitol, trebuie arătat că politicile protecţioniste au, în general, un caracter asimetric, evoluând după un ciclu de hysterezis. Altfel spus, adoptarea unei măsuri protecţioniste nu este perfect reversibilă. Odată ce o barieră este introdusă, ea creează distorsiuni care afectează pe termen lung economia şi generează un comportament specific al agenţilor economici afectaţi de noua politică adoptată. La eliminarea acestei bariere, procesele inverse nu sunt la fel de rapide, având de suportat presiunea rezistenţei factorului uman (lobby al grupurilor direct interesate în protecţie, întârzieri ale schimbărilor de atitudine comercială).

1.2. Politici şi procedee protecţioniste recent uzitate în plan internaţional pentru protejarea economiilor naţionale

1.2.1. O scurtă caracterizare a politicilor de comerţ exterior ale României

Una din primele etape ale reformelor legate de procesul de tranziţie a economiei româneşti către sistemul economiei de piaţă, început în 1990, a fost liberalizarea comerţului exterior. Încă din februarie 1990, monopolul asupra comerţului exterior a fost desfiinţat, ratele de schimb multiple au fost unificate şi devalorizate; până la finele anului 1990, majoritatea restricţiilor privind operaţiunile de comerţ au fost ridicate, barierele netarifare reduse considerabil, iar nivelul barierelor tarifare mult diminuat.

Schimbarea bruscă la nivelul relaţiilor internaţionale, motivată politic de tendinţa centrifugă a statelor din Europa Centrală şi de Est în raport cu vechiul centru de putere sovietic, nu a fost însoţită de reforme bruşte ale celorlalte sectoare ale economiei româneşti, astfel încât nu se poate vorbi despre o politică de “big-bang” în tranziţia românească. Lipsa sprijinului provenit din posibila restructurare internă economică a lăsat reforma liberală din comerţul exterior singulară, ceea ce a condus în final la pierderea credibilităţii într-o astfel de reformă, în alimentarea vocilor susţinătoare ale “protecţionismului”. După doi ani, tendinţa a fost inversată, din ce în ce mai multe ramuri economice solicitând protecţie şi reuşind să-şi impună punctul de vedere. Intrată într-o fază superioară a procesului de transformare, după 1994-5, România s-a regăsit lipsită de o politică coerentă în domeniul comerţului exterior, prioritatea momentului devenind necesitatea creării unei strategii unitare în acest plan.

Liberalizarea regimului comerţului exterior a fost relativ rapidă, încheindu-se în linii mari la sfârşitul anului 1992, când licenţele de import au fost eliminate, fiind adoptat un nou cod al tarifelor vamale. După cum se arată în raportul prezentat de Comisia Europeană, anul acesta, referitor la oportunitatea considerării României ca posibil candidat la integrarea europeană, politicile comerciale ale României, după 1993, au rămas discreţionare, importurile fiind afectate de măsuri temporare de reducere a tarifelor vamale, cu precădere sub forma unor contingentări tarifare (aplicarea unor tarife mai reduse pentru anumite contingente predeterminate, la anumite categorii de mărfuri). În 1995, se ajunsese la situaţia în care aproape jumătate din importurile României (în termeni valorici) erau subiectul unor aranjamente preferenţiale speciale. În acest mod, tariful vamal introdus în 1995 devenise nerelevant, majoritatea grupelor de produse prevăzute în acest cod tarifar fiind supuse unor normative adiţionale, generate ca excepţie de la taxa oficial impusă. Restricţii suplimentare au fost introduse în 1996, sub forma unor derogări de tarifare, a contingentărilor sau interdicţiilor la export.

1.2.2. Ciclicitatea politicilor comerciale în economia mondială contemporană

Comportamentul României nu a fost diferit de cel al altor ţări care au traversat perioade de tranziţie economică, caracterizate de schimbări ale deschiderii economice, ale politicilor monetare sau fiscale, precum şi de recesiune puternică. McKinnon (1993) evidenţiază existenţa a cinci etape distincte în evoluţia regimurilor comerciale aplicate de ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate, în drumul acestora de la autarhie la liberalism sau deschidere; sinteza sa pleacă de la cercetările detaliate efectuate de doi “monştri sacri” ai teoriei comerţului internaţional (Bhagwati şi Krueger), în anii ‘70, asupra politicilor comerciale adoptate în zece ţări. Este foarte interesant de urmărit în ce măsură cazul României este specific, sau se pretează teoriei generale formulate pentru statele aflate în procese reformiste.

Cele cinci faze ale evoluţiei politicilor comerciale în ţările slab dezvoltate sunt:

A. Impunerea unor măsuri de control al importurilor, nediferenţiate în prima etapă, în scopul influenţării favorabile a balanţei de plăţi a ţării respective. Motivele adoptării acestor măsuri sunt foarte variate: de la observarea creşterii deficitului balanţei de plăţi externe ca urmare a menţinerii unei rate de schimb fixe, până la iniţierea unui plan de dezvoltare strategică pe termen lung. De asemenea, piaţa internaţională poate genera un astfel de comportament protecţionist, prin scăderea bruscă a preţului la mărfuri tradiţional exportate de ţara respectivă, sau prin fuga neaşteptată a capitalului străin din acea ţară, datorată semnalelor politice sau economice negative receptate. Exemple de astfel de măsuri abundă în istoria recentă a comerţului exterior a statelor în curs de dezvoltare: limitarea importurilor globale (prin intervenţie guvernamentală directă), sau constrângerea exportatorilor de a-şi transforma veniturile din valute convertibile în monedă internă într-un timp foarte scurt.

România, care a trecut prin această etapă la începutul anilor ‘90 - confruntată cu o deteriorare bruscă a deficitului balanţei comerciale -, a aplicat o paletă largă de măsuri intervenţioniste dorite a limita creşterea deficitului. Atât limitarea directă a importurilor (cu precădere a importurilor realizate de firmele proprietate de stat, aflate sub controlul necondiţionat al guvernului), cât şi măsurile de contingentare cu tarifare preferenţială, au fost aplicate pe scară largă, după scurta perioadă de liberalizare totală din anii 1990-1. Metoda administrativă indirectă, de control al veniturilor valutare, a fost şi ea aplicată în perioada 1991-1992, cu binecunoscutele efecte negative pe care le-a avut asupra credibilităţii interne şi externe a decidenţilor politici români.

B. Faza a II-a este caracterizată de o accentuare a controlului comerţului exterior: acest lucru presupune o creştere a gradului general de protecţie, corelată cu restricţionări cu specific sectorial. În această etapă, se introduc reglementări multiple care vizează cu precădere importurile destinate consumului final; licenţele de import se acordă discriminatoriu, după criterii corelate cu producţia materială (se face diferenţiere între importatorii producători şi cei care doar comercializează, între produsele importate pentru consum final, consum intermediar sau ca bunuri de capital, între produsele provenite din zone diferite). Pentru toate cele zece state studiate, rezultatele cercetării au demonstrat aceleaşi efecte negative (distorsiuni de la funcţionarea economică eficientă):

· Produsele pe care decidenţii le consideră esenţiale sunt importate la preţuri situate, de multe ori, sub preţul pieţei interne, favorizând acei agenţi comerciali care se bucură de dreptul licenţei. Ramurile economiei naţionale care produc aceleaşi tipuri de produse sunt descoperite în faţa concurenţei externe (de multe ori, rata efectivă de protecţie este negativă), fenomen care generează necesitatea subvenţionării lor, determinând accentuarea distorsiunilor din economie şi scăderea eficienţei economice.

· Produsele considerate neesenţiale sunt tarifate foarte puternic, creând o protecţie exagerată în ramurile interne care produc bunuri echivalente (substituibile); efectul treptat este cel de creştere a preţurilor acestor bunuri pe piaţa internă, pe care producătorii încep să resimtă avantajele oligopolului sau monopolului.

În anii tranziţiei, România a parcurs şi această etapă, între anii 1995-1996. Motivele care au produs acest comportament sunt numeroase, dar vom enumera numai pe cele considerate importante:

- Modificarea structurii economiei româneşti, precum şi necesitatea retehnologizării, au condus la cronicizarea deficitului balanţei comerciale; imposibilitatea susţinerii acestui deficit printr-un influx de capital financiar, datorită instabilităţii politice-economice a ţării, au determinat guvernanţii să adopte măsuri de intervenţie la nivelul comerţului exterior.

- Timp de cinci ani, România a avut o mentalitate orientată către protecţionism, ca urmare a dificultăţii de asimilare a teoriilor liberalismului economic, prin contrast cu doctrinele intervenţionismului centralizat din perioada socialistă.

- Structura administrativă a instituţiei reglatoare din domeniul comerţului exterior (Ministerul Comerţului, în diversele sale ipostaze sau nume) a fost supra-încărcată şi legată de nou-apărutele firme de comerţ exterior prin relaţii oculte (informale). Ca urmare, lobby-ul efectuat de grupuri relativ mici de presiune, adeseori fără temei economic global, a funcţionat eficace, generând discrepanţe uriaşe între ramurile economiei, din punctul de vedere al gradului de protecţie.

- Finalizarea Rundei Uruguay şi crearea organizaţiei Mondiale a Comerţului, la sfârşitul anului 1994, a permis multor state în curs de dezvoltare (printre care şi România) să-şi mărească nivelul general al tarifelor vamale, în compensaţie pentru renunţarea la utilizarea barierelor netarifare (conform noilor reglementări OMC), sau pentru dimunuarea acestor restricţii cantitative.

Consecinţa acestor motivaţii a fost introducerea unui nou tarif vamal în 1995, având o plajă foarte largă de nivele tarifare, chiar pentru produse situate în aceleaşi categorii de bunuri, simultan cu menţinerea unor măsuri protecţioniste netarifare, în limitele temporale acceptate de acordurile internaţionale, în care România era implicată. Inutil de spus, motivaţia economică (în sensul creşterii bunăstării naţionale) a lipsit acestui set de politici comerciale, datorită lipsei unei analize profunde a situaţiei la nivel sectorial, macro sau micro-economic.

C. În cazul multor ţări, faza anterioară poate dura indefinit, ca urmare a stabilirii unui echilibru staţionar; există însă situaţii în care rezervele valutare scad chiar şi în aceste condiţii, sau în care distorsiunile introduse prin protecţia discriminatorie conduc la apariţia unor dezechilibre majore. În aceste situaţii, ţările respective sunt forţate să intre în etapa a III-a, caracterizată de devalorizări sau deprecieri forţate ale monedei naţionale, menite să orienteze întreaga structură economică către reducerea importurilor şi promovarea exporturilor. Controlul cursului de schimb este simplificat, subvenţiile acordate producătorilor defavorizaţi sau exportatorilor pot fi diminuate, şi chiar nivelul global al tarifelor poate fi redus, de multe ori. Statele pentru care această politică comercială liberală este încununată de succes, pot continua procesul de deschidere către restul lumii; explicaţia succesului lor stă în creşterea competitivităţii economice. Numeroase exemple istorice sunt, însă, oferite de acele ţări care au revenit în faza II, datorită inerţiei mari a structurii economice, sau unui set de politici economice adiacente ales într-un mod ineficient.

România a intrat în această etapă odată cu schimbarea politică generată în urma alegerilor din 1996. Deprecierea masivă a leului, în perioada decembrie 1996-februarie 1997 stă mărturie, simultan cu măsurile de relaxare tarifară şi netarifară autoimpuse în primăvara acestui an. Dacă România va avea puterea de a trece într-o fază nouă sau se va întoarce la cea anterioară, depinde numai de capacitatea guvernanţilor de a surprinde exact situaţia reală a comerţului nostru exterior, de a-şi defini acele politici economice congruente cu creşterea economică durabilă.

D. În faza a IV-a, politicile protecţioniste sunt relaxate mai mult, barierele netarifare fiind eliminate în principal. Tendinţa de alunecare către politici comerciale tarifare conduce la impunerea unui sistem economic mai liber, în care preţurile încep să joace rolul reglator în asigurarea echilibrelor. Ca urmare a generalizării tarifelor ca politici comerciale, discrepanţele inter-sectoriale încep să se estompeze, permiţând alegerea unor politici compensatorii de atenuare treptată a tuturor distorsiunilor. În caz de reuşită, această etapă poate dura multă vreme, asigurând statului respectiv accesul la pieţele internaţionale, integrarea sa în circuitul mondial, ceea ce constituie o premisă esenţială a creşterii durabile.

E. În final, politica optimală pare a fi asigurarea convertibilităţii în sfera de acţiune a contului curent, caracterizată de o politică relativ flexibilă a cursului de schimb. Nivelul tarifelor poate varia (exemplul Israelului, caracterizat de niveluri mari ale taxelor vamale, sau al Coreei în anii ‘70, cu grad foarte redus de protecţie nominală), dar restricţiile cantitative sunt sporadice, generate de motivaţii sociale sau economice (industrii tinere, protecţia mediului, generarea locurilor de muncă, etc.).

Dintre ţările studiate pe baza comportamentului lor din anii ‘50-’70, doar două din zece (Israel şi Coreea) au avut un traseu direct, nesinuos. Celelalte state au alternat perioadele de liberalism cu cele de recrudescenţă a protecţionismului, chiar în condiţiile asigurării unui ritm de creştere acceptabil (Chile, Filipine, Turcia). India oferă un contraexemplu, prin imposibilitatea de a depăşi, timp de câteva decenii, faza de exacerbare a controlului super-administrat a importurilor şi exporturilor sale. Efectul global este negativ, în acest caz, India dovedindu-se - în pofida dimensiunii economiei sale - unul dintre statele cel mai puţin competitive pe plan internaţional.

1.2.3. Forme de protecţionism în economia mondială - analiză comparativă între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare

Ceea ce diferenţiază net politicile protecţioniste din ţările mici în raport cu cele implementate în ţările mari dezvoltate este rata (gradul) de protecţie şi gradul de intervenţionism pe diversele pieţe interne. Cu toate că, aparent, politicile sunt pretutindeni aceleaşi, în ţările mici apar anumite probleme specifice, cum ar fi: operaţiuni cvasi-ilegale ce însoţesc politicile comerciale (care devin din ce în ce mai profitabile pe măsură ce restricţionările cresc în volum), interacţiuni speciale între pieţele interne de mărfuri sau factori, cu distorsiunile lor, şi politicile comerciale.

Politicile comerciale în economiile mici ale lumii au constituit, în ultimele decenii, un punct central de dezbateri şi analiză în sfera comerţului internaţional. Dorinţa de creştere economică rapidă a condus la apariţia a numeroase semne de întrebare privind legăturile existente între comerţul exterior şi creşterea globală. Politicile comerciale adoptate au fost de multe ori în competiţie cu alte politici economice de alocare raţională a resurselor interne, ceea ce a produs o emulaţie deosebită în rândul analiştilor economişti pentru compararea modelelor adoptate.

Vom prezenta, în continuare, cele mai utilizate forme de politici comerciale:

Tariful este cea mai cunoscută barieră pusă în calea comerţului internaţional, fiind echivalent unei taxe impuse atunci când un bun oarecare trece frontiera naţională. Din punct de vedere istoric, tarifele au apărut ca prime bariere comerciale, nivelul lor, raportat la valoarea produselor pe care le însoţeau, prezentând variaţii însemnate de-a lungul timpului, atingând cote alarmante la mijlocul secolului şi dovedind o tendinţă pronunţată de reducere în ultimele decenii, odată cu intrarea în funcţiune a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), iar apoi cu înfiinţarea, în 1994, a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Din punct de vedere tehnic, tarifele pot fi de două categorii: specifice, atunci când pentru o unitate fizică din bunul importat se impune o valoare exactă bănească ce trebuie plătită la bugetul ţării importatoare, şi ad-valorem, atunci când suma plătită se calculează ca procent din valoarea apreciată în vamă (declarată, pre-stabilită, etc.) a produsului importat.

Restricţiile cantitative reprezintă cea mai des folosită barieră comercială netarifară, ele putând lua diferite forme: contingente la import explicite, scheme de preîmpărţire a pieţelor, scheme de obligativitate a conţinutului de produse locale, restricţionări voluntare ale exportului (contingente la export). Cu excepţia ultimei categorii, toate celelalte sunt impuse de către ţara importatoare. Este paradoxal că aceste instrumente de politică comercială au o mare aplicabilitate, deoarece ele sunt contrare reglementărilor explicite GATT sau OMC. Clauzale de salvgardare sunt însă utilizate intens, sub pretextul protejării unor ramuri economice ameninţate de alte măsuri ale partenerilor comerciali (retalieri la dumping, contingente la export, etc.), al protejării sectorului agricol-alimentar, sau al protecţiei mediului.

Cele mai des întâlnite bariere netarifare sunt contingentările la import; teoria economică pură demonstrează echivalenţa contingentării, ca formă de protecţie a unei industrii, cu impunerea tarifului vamal. Cu toate acestea, analiştii moderni au scos în evidenţă diferenţele multiple care apar între cele două forme de politică comercială în context dinamic, precum şi premisele apariţiei acestor diferenţe:

· Dacă pieţele interne sau internaţionale nu sunt concurenţiale, atunci impunerea unui contingent poate afecta poziţia de monopol a ofertantului sau consumatorului din respectivul produs, modificându-i acestuia curba ofertei sau cererii, altfel decât s-ar fi întâmplat în cazul impunerii unui tarif (Bhagwati, 1978).

· Un tarif oferă un grad de protecţie omogen, din punct de vedere sectorial, deoarece preţurile interne vor urma, în general, evoluţia preţurilor pe piaţa mondială. O restricţie cantitativă rămâne să producă grade de protecţie diferite odată cu modificarea preţurilor în timp.

· Prin afectarea competitivităţii relative şi a structurii sistemului de preţuri, modificările tehnologice produc diferenţieri între efectele pe termen lung ale unui tarif, în raport cu o restricţie cantitativă.

· Procedura de alocare a licenţelor de import (export), ca urmare a impunerii contingentelor, presupune costuri administrative suplimentare (legale şi ilegale), care diferenţiază preţul de import al produselor, chiar în condiţiile unei echivalenţe teoretice între veniturile bugetare sau ale preţului văzut de consumatorii interni. Ca urmare, prin impunerea contingentelor, guvernanţii îşi realocă un câştig echivalent unei rente, care măreşte fără dubiu preţul importurilor produselor contingentate (“rent-seeking”).

· Impunerea oricărei restricţii conduce la tendinţa clară de evaziune fiscală din partea celor care ar trebui să plătească noile preţuri mărite de import. Dimensiunea evaziunii şi metodele de realizare sunt diferite de la tarif la contingente, producând odată în plus diferenţiere.

· Aplicarea unui tarif vamal, spre deosebire de impunerea unei restricţii cantitative, generează venituri bugetare pentru ţara importatoare.

De aceste diferenţieri între rezultatele aplicării unui instrument protecţionist sau altuia, trebuie să se ţină seama în proiectarea unei politici eficiente de comerţ exterior. De asemenea, este foarte util să recapitulăm efectele uzuale ale impunerii unei bariere comerciale, pentru a avea o imagine exactă a perturbaţiilor ce pot fi introduse în funcţionarea unei economii de anumite politici economice:

1. Resursele economice vor fi transferate de la ramura producătoare a produsului netarifat (fără protecţie) către ramura protejată.

2. Consumul intern al produsului tarifat (importat) scade, datorită creşterii relative a preţului său pe piaţa internă, apărând efecte interdependente de substituţie şi de venit real (care scade, evident, prin creşterea preţului agregat); consumul real al bunului neprotejat (presupus exportabil) poate creşte sau scădea, în funcţie de mărimea relativă a fenomenelor de substituţie şi de reducere a venitului.

3. Apare o scădere sigură a importurilor de produs tarifat, urmare a celor două efecte anterior expuse.

4. Există o scădere sigură a bunăstării comunităţii (populaţiei), comparativ cu situaţia de comerţ liber anterioară introducerii tarifului.

5. Chiar dacă resursele sunt imobile între sectoarele economice, scăderea nivelului de bunăstare se produce prin scăderea importurilor şi a consumului global (deşi producţia ar putea rămâne constantă, în acest caz).

6. Susmenţionata diminuare a bunăstării este identificată de teoriile economice drept “pierdere de consum” datorată tarifului. Diminuarea suplimentară generată atunci când resursele sunt mobile intersectorial poartă denumirea de “pierdere de producţie”, fiind cauzată de efectul de reducere a veniturilor, apărut ca urmare a distorsiunilor sistemului de preţuri de producţie. Altfel spus, cele două efecte negative pot fi defalcate pe latura ofertei - echivalând cu o mutare pe aceeaşi curbă de producţie într-un punct cu utilitate mai mică -, şi pe latura cererii - unde poate fi reprezentat ca un salt către origine de pe o curbă de utilitate pe alta.

7. Chiar dacă veniturile egalează cheltuielile exprimate în preţuri mondiale, cheltuielile exprimate în preţuri interne vor depăşi valoarea producţiei interne (presupunerea modelului este că guvernul redistribuie populaţiei venitul obţinut din tarifare), producând dezechilibru între cerere şi ofertă, ceea ce poate avea efecte dinamice foarte neplăcute.

Implementarea unei bariere netarifare conduce la aceleaşi efecte, în mod evident, drept pentru care termenul “produs tarifat”, utilizat mai sus, poate fi extins la acela de “produs supus unui instrument protecţionist”.

Taxele pe exporturi sunt mai puţin utilizate de către ţările dezvoltate decât subvenţiile la export, în schimb sunt raportate destul de des în paleta politicilor comerciale ale ţărilor sărace sau în curs de dezvoltare, fiind privite ca metode de colectare a veniturilor bugetare (într-o formă administrativă necostisitoare). Ele mai sunt utilizate de statele dezvoltate, temporar, ca măsuri de îmbunătăţire a termenilor comerciali (raportul exporturi-importuri, din punct de vedere competitiv - “terms of trade”).

Politicile de asigurare preferenţială a contractelor guvernamentale mai poartă denumirea de comerţ guvernamental (statal), plecând de la puterea statului de a impune anumite operaţiuni de comerţ internaţional. Guvernele ţărilor lumii vând şi cumpără numeroase produse pe piaţa internaţională; de asemenea, ramurile aflate în proprietatea statului sau regiile autonome (monopoluri ale statului) sunt mari importatoare, respectiv exportatoare. Este normal ca statul să încerce să favorizeze, prin măsuri protecţioniste, propriile resurse productive. Politicile de asigurare preferenţială sunt utilizate de toate ţările lumii, neexistând o tendinţă mai pronunţată în ţările slab dezvoltate decât în cele dezvoltate; mai degrabă, criteriul de alegere constă în puterea militară a ţării sau în gradul de risc din punctul de vedere al conflictelor militare.

Instrumentele de politică comercială prezentate în continuare sunt specifice statelor dezvoltate; pentru o ţară ca România, care are o pondere foarte redusă în comerţul internaţional, aplicarea lor este incertă din punct de vedere al rezultatului economic.

Tariful optimal se referă la structura optimală a ratelor de taxare pe anumite produse şi pe venituri, atunci când anumite sectoare sunt scutite - fortuit - de impozitare, deci există distorsiuni în economie. în comerţul internaţional, teoria tarifelor optimale a devenit semnificativă şi extrem de utilă. în cazul ţărilor cu pondere însemnată în consumul mondial, şi care au economia internă afectată de distorsiuni (existente în oricare ţară, datorită prezenţei sistemelor fiscale), reducerea cererii de importuri poate creşte necondiţionat bunăstarea socială globală, conducând la creşterea economică a ţării. Aceasta se poate întâmpla deoarece, iniţial, valoarea unei unităţi de importuri, în preţurile ţării importatoare, este mai mică decât costul marginal al acestor importuri. Ca urmare, impunerea unui tarif pe importurile respective, calculat astfel încât să aducă preţurile interne în linie cu costurile marginale, va conduce la o îmbunătăţire a avuţiei naţionale. Tariful optimal este acel tarif pentru care rezultatul net al combinaţiei dintre cele două efecte de mai sus reprezintă maximum pentru bunăstarea socială a ţării respective. Evident că, în cazul unei ţări mici în care nu există efectul termenilor comerciali, nivelul acestui tarif optimal este zero.

Conceptul tarifului optimal poate fi privit cu destul scepticism de către ţările mici, subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, deoarece este ştiut că orice taxă va diminua bunăstarea generală (suma bunăstărilor tuturor partenerilor implicaţi); în consecinţă, impunerea unui tarif, de către o ţară dezvoltată, poate aduce eventual o creştere economică acelei ţări, dar va produce, cu siguranţă, diminuarea “avuţiei mondiale”. Principala sursă de câştig prin impunerea tarifului de către o ţară mare este abilitatea acesteia de a forţa partenerii săi comerciali să accepte să exporte la preţuri mai mici. Este un exemplu tipic de politică economică numită “pauperizarea vecinului” (“beggar-thy-neighbour”), care are efecte negative în cascadă, deoarece retalierea din partea partenerilor este mai mult decât probabilă.

Restrângerile voluntare ale exporturilor (RVE) sunt practic nişte contingentări ale exporturilor unei ţări către o altă ţară, ca răspuns în faţa presiunilor realizate de aceasta prin politicile protecţioniste aplicate importurilor. Deşi nu sunt întocmai voluntare, RVE se numesc astfel deoarece sunt urmarea negocierilor interguvernamentale, reflectând câteva preferinţe ale ţării exportatoare. Prin eliminarea procedurilor de retaliere netransparentă, care pot conduce la pierderi bilaterale însemnate (echilibrul Nash non-cooperant din teoria jocurilor), utilizarea VRE este privită adeseori ca o alternativă cooperantă şi pozitivă la procesul de protecţionism bilateral. RVE au câteva caracteristici care le diferenţiază de alte forme de constrângeri cantitative ale exporturilor sau importurilor:

· Reprezintă politici comerciale care protejează producătorii din ţara importatoare, care sunt administrate de către ţara exportatoare.

· Au caracter de selectivitate asupra exportatorilor, fiind aplicate unui număr redus de exportatori (câteodată unul singur), spre deosebire de contingente.

· Sunt implementate, de regulă, pe perioade prefixate de timp, negociate din start de partenerii comerciali.

· Prezintă o tendinţă clară de mărire a calităţii produselor exportate supuse restricţionării, deoarece exportatorii, având restricţionat volumul produselor pe care le oferă, vor căuta să diminueze pierderile prin mărirea preţurilor.

· VRE sunt politici comerciale de restricţionare a comerţului care au fost mult timp agreate în cadrul GATT, devenind destul de răspândite. în sfera comerţului cu textile şi confecţii, ele acoperă 80% din comerţul mondial, în urma stabilirii Acordului Multifibre (MFA), devenind instrumente complicate, având adeseori efecte perverse asupra producţiei ţărilor implicate.

Dumping-ul. Puţine fenomene din comerţul internaţional au generat atât de multe controverse şi au alimentat atât de multe argumente în favoarea protecţionismului, cum a reuşit dumping-ul. Există în literatură două moduri de definire a termenului:

· Definiţia pe bază de preţ - dumping-ul are loc ori de câte ori o firmă vinde produsul său pe piaţa mondială la un preţ situat sub preţul de vânzare de pe piaţa internă.

· Definiţia pe bază de cost - dumping-ul reprezintă vânzarea pe piaţa mondială la un preţ situat sub costul de producţie al produsului respectiv.

în ultima vreme, a doua definiţie a început să se impună ca oficial acceptată, datorită presiunilor făcute de alte ţări afectate de practicile SUA în acest sens. Procedurile de dumping sunt clasificate în trei categorii:

1. Dumping-ul sporadic reprezintă vânzarea unui produs pe piaţa internaţională, pentru o scurtă perioadă de timp, la un preţ situat sau sub costul de producţie sau sub preţul din ţara exportatoare. El nu reprezintă un real risc pentru concurenţi sau pentru piaţa internă, decât atunci când este repetat de foarte multe ori, caz în care poate induce distorsiuni în producţia sau consumul produsului respectiv, generate de incertitudine.

2. Dumping-ul persistent este o continuă vânzare a unui produs în exteriorul ţării producătoare, la un preţ sub costul de producţie sau sub cel intern. Impactul acestei politici asupra ramurii producătoare interne poate fi foarte negativ. Cauza majoră a dumping-ului persistent, conform definiţiei bazate pe preţ, este discriminarea de preţ, bazată pe împărţirea importatorilor după elasticităţile lor de cerere în grupe cărora li se aplică preţuri diferite. Conform teoriei, utilizând definiţia bazată pe costuri, dumping-ul persistent nu ar exista pe motive de ineficienţă economică. Realitatea demonstrează contrariul, politicile agrare ale SUA şi ale Uniunii Europene fiind exemple evidente, cu caracteristici de termen lung.

3. Dumping-ul agresiv reprezintă dumping-ul efectuat de o firmă pe o piaţă externă, cu scopul de a scoate de pe acea piaţă producătorii concurenţi locali; în general, dumping-ul agresiv se face cu un preţ situat sub costul de producţie. După eliminarea concurenţei locale, prin acapararea poziţiei de monopol, firma respectivă va bloca intrarea altor competitori pe piaţă, după care va începe să urce preţurile de vînzare până la nivelul celor de monopol (mai mari decât cele anterioare dumping-ului).

Guvernele reglementează adeseori anumite sectoare ale economiei naţionale, fiind foarte conservatoare în păstrarea acestui drept de decizie. Aceste bariere tehnico-administrative în calea comerţului exterior pot fi: cerinţe de standardizare legate de sănătate, siguranţă socială sau ambalarea / marcarea produselor, controlul accesului pe piaţa mass-media sau pe anumite pieţe ale forţei de muncă (anumite meserii).

România a utilizat, de-a lungul timpului, numeroase instrumente protecţioniste dintre cele enumerate mai sus. Tendinţa politicii economice a actualei guvernări este de liberalizare a întregii economii, ceea ce va face necesară adoptarea unor politici comerciale specifice, care să răspundă simultan cererii de reducere progresivă a gredului de protecţie globală a economiei româneşti, impusă de acceptarea rezoluţiilor organismelor internaţionale care reglementează comerţul internaţional, precum şi cerinţelor rezultate din strategia de dezvoltare susţinută a economiei româneşti pe termen mediu şi lung, care va presupune acordarea unui anumit grad de protecţie unor sectoare economice care vor fi declarate prioritare.

1.2.4. Instrumente protecţioniste netarifare

În mod uzual, sunt considerate ca instrumente protecţioniste “netarifare” cele de natură neeconomică, adică altele decât tarifele vamale şi contingentările. Aceste cuprind, în general, restricţii referitoare la (urmărind):

· protecţia securităţii oamenilor

· protecţia sănătăţii oamenilor

· protecţia proprietăţii

· protecţia animalelor şi a plantelor

· protecţia mediului

· protecţia securităţii naţionale

Ele sunt denumite, după caz, “Bariere tehnice în calea comerţului” (Technical Barriers to Trade - TBT) [45], sau, dacă sunt referitoare la protecţia animalelor şi a plantelor, precum şi la influenţa asupra sănătăţii oamenilor, sunt măsurile “Sanitare şi Fitosanitare” (Sanitary and Phytosanitary - SPS) [46]. Reglementarea şi gestionarea TBT şi SPS formează obiectul unor acorduri internaţionale speciale în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO, OMC).

O listă ilustrativă a măsurilor incluse în acordul TBT, preluată după [44], cuprinde:

· etichetarea alimentelor, băuturilor şi medicamentelor

· condiţiile de calitate pentru produse alimentare proaspete

· condiţiile de ambalare pentru produse alimentare proaspete

· etichetarea şi ambalarea produselor chimice periculoase şi a substanţelor toxice

· reglementări pentru aparate electrice casnice

· procedurile de aprobare de tip, reglementări şi standarde pentru telefoane portabile, terminale şi echipamente radio

· etichetarea textilelor

· reglementarea şi testarea vehiculelor rutiere şi nerutiere şi a accesoriilor

· reglementări pentru nave şi echipamentul acestora

· reglementări şi testarea echipamentelor medicale

· reglementări de siguranţă privind jucăriile

· .... (lista este numai exemplificativă)

Exemple de măsuri SPS, după aceeaşi sursă:

· aditivi alimentari pentru alimente şi băuturi

· substanţe contaminante în alimente şi băuturi

· toxine în alimente şi băuturi

· reziduuri de pesticide sau de medicamente veterinare în alimente

· certificarea siguranţei alimentelor / certificarea sănătăţii animalelor şi plantelor

· metode de preparare cu implicaţii în siguranţa alimentelor

· condiţii de etichetare care sunt legate directe de siguranţa alimentelor

· carantina impusă plantelor sau animalelor

· condiţii pentru stabilirea unor zone fără epidemii sau boli

· proceduri legate de prevenirea răspândirii, controlul şi / sau eradicarea epidemiilor într-o ţară

· condiţii de ordin sanitar impuse produselor importate, de exemplu - paletelor pentru transportul animalelor

· ....

Este de remarcat că, pe plan internaţional, există o presiune puternică pentru evitarea sau limitarea la strictul necesar a acestor categorii de instrumente protecţioniste. În conformitate cu cele două acoduri încheiate în cadrul OMC, adoptarea şi utilizarea măsurilor respective trebuie să fie limitată la cazuri bine justificate, necesitatea lor trebuie să fie demonstrată; să nu fie utilizate dacă aceleaşi efecte se pot obţine pe calea altor instrumente, care să exercite limitări mai reduse ale comerţului; să fie utilizate numai la volumul necesar şi pe perioada de timp precizată şi justificată.

În conformitate cu [45], art. 2.1, “Membrii (OMC) trebuie să asigure că, în privinţa reglementărilor tehnice, produselor importate din teritoriul oricărui Membru trebuie să li se acorde un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat unor produse asemănătoare indigene sau originare din orice altă ţară” “2.2. Membrii trebuie să asigura că reglementările tehnice nu sunt pregătite, adoptate sau aplicate cu scopul de a afecta sau a crea obstacole nenecesare faţă de comerţul internaţional. În aces scop, reglementările tehnice trebuie să nu fie mai restrictive pentru comerţ decât este necesar pentru îndeplinirea unui obiectiv legitim, luând în considerare riscurile pe care le-ar crea neîndepliniriea.”

“2.4. Acolo unde există reglementări tehnice internaţionale şi există sau este iminentă adoptarea unor standarde internaţionale relevante, Membrii trebuie să le utilizeze, integral sau părţi relevante ale lor, ca bază pentru reglementările tehnice proprii, cu excepţia cazurilor când astfel de standarde internaţionale sau părţi ale lor ar constitui mijloace inaplicabile sau inadecvate pentru îndeplinirea obiectivelor legitime urmărite, de exemplu din cauza unor factori climatici sau geografici fundamentali sau unor probleme tehnologice fundamentale.”

Reglementările sunt foarte riguroase, explicite şi dificil de ocolit.

Este promovată, de asemenea, transparenţa: măsurile adoptate trebuie să fie notificate, în avans; să fie stabilite puncte şi metode de control; celelalte state trebuie să reacţioneze la notificări în anumite termene.

TBT şi SPS joacă un rol important actual în construcţia politicilor comerciale. Statele dezvoltate promovează cu asiduitate aceste măsuri ca protecţie faţă de importurile ieftine (şi cu deficienţe calitative, de amblaj, ecololgice etc.) din ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Exemple dintre cele mai cunoscute sunt cele legate de noxele emise de autovehicule, de precauţii de securitate în construcţia autovehiculelor, sau de absenţa marcajului cu bare de pe ambalajele diferitelor produse de consum.

Nu sunt rare nici cazurile de utilizare a TBT sau SPS în veritabile războaie comerciale chiar între statele dezvoltate, cum a fost cel legat de boala vacii nebune, îndreptat împotriva exporturilor produselor alimentare britanice pe piaţa celorlalte ţări ale Uniunii Europene (s-a ajuns până la considerarea cosmeticelor şi a medicamentelor ce includeau ingrediente de posibilă origine animală).

Ţările slab dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sunt situate, sub aspectul TBT şi SPS, în condiţii dezavantajate faţă de ţările dezvoltate, din cauza decalajului tehnologic în realizarea produselor exportate, respectiv importate, inclusiv din cauza absenţei sau insuficienţei standardelor proprii, precum şi a bazei materiale de verificări şi măsurători. Pe de o parte, ele sunt vulnerabile la exportul în ţările dezvoltate, unde o serie de reglementări tenice sunt mai severe, iar pe de altă parte, sunt vulnerabile la import, unde cu greu pot avea justificările necesare pentru restricţionarea tehnică a importurilor din ţările dezvoltate (cu excepţia, eventuală, a condiţiilor climatice specifice).

O barieră admisă este obligativitatea inscripţionării sau etichetării produselor şi a întocmirii prospectelor în limba naţională, ceea ce, după cum s-a dovedit, constituie un obstacol uşor de depăşit.

Dată fiind industria mai redusă cantitativ (deşi specific şi local mai poluantă), ţările slab dezvoltate pot mai greu justifica, uneori, necesitatea, pentru condiţiile lor sau în interes transfrontalier, a unor restricţii severe la importul de produse poluante.

Totuşi, ţările salb dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare au şi un anumit avantaj, limitat, în raport cu ţările dezvoltate, provenit tocmai din înapoierea lor tehnologică: unele dintre produsele lor agroalimentare de export pot fi mai curate ecologic, dat fiind gradul mai redus de utilizare a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, hormonilor etc.; de asemenea, unele dintre produsele lor alimentare naturale pot prezenta caracteristici organoleptice superioare, comparativ cu produse similare obţinute în agricultura intensivă a ţărilor dezvoltate.

1.3. Problematica investiţiilor străine directe (ISD). Condiţii ale optimizării efectelor ISD în România

1.3.1. Introducere

Amploarea pe care a dobândit-o în prezent dezvoltarea de active productive în străinătate, ca urmare a realizării de investiţii străine directe (ISD) face ca producţia internaţională - controlată din afara spaţiilor naţionale de implantare - să fi devenit o caracteristică structurală a economiei mondiale. Factorii care stau la baza intensificării internaţionalizării producţiei ţin de o multitudine de mutaţii tehnologice, economice şi politice, asupra cărora nu ne propunem să insistăm în cadrul lucrării. Ceea ce intenţionăm este oferirea unei imagini cât mai corecte asupra consecinţelor, asupra tipurilor de efecte pe care le induc in economiile-gazdă pachetele complexe de resurse financiare, tehnologice, manageriale, cu alte cuvinte investiţiile străine directe, cu scopul de a putea vedea impactul lor potenţial asupra industriei româneşti, inclusiv prin prisma experienţei altor state foste comuniste şi, în final, condiţiile de politică şi reglementare economică necesare pentru ca ISD să potenţeze restructurarea avantajelor competitive la nivelul industriei româneşti.

1.3.2. Consideraţii generale asupra impactului ISD în economiile receptoare. Tipuri de efecte

Analiza efectelor ISD şi ale activităţii marilor firme asupra economiilor-gazdă este o problemă complexă. Deşi se apreciază că mişcarea internaţională a capitalului antreprenorial contribuie la creşterea bunăstării globale, generând un spor de competitivitate, nu este la fel de clară problema distribuţiei acestuia între firme - agenţii emitenţi ai ISD - şi economiile receptoare. Respectiva distribuţie depinde de strategiile urmate de firmele transnaţionale, dar şi de climatul macroeconomic în care ele operează, inclusiv de politicile guvernamentale generale şi specifice ale economiilor-gazdă.

Această atitudine lucidă, am putea spune obiectivă, în ceea ce priveşte efectele ISD şi ale operaţiunilor corporaţiilor transnaţionale (CTN) pe teritoriul economiilor -gazdă este împărtăşită de autori de referinţă din lumea academică, precum John Dunning, Neil Hood sau Stephen Young. Dacă se poate afirma că multe ţări sunt dependente de CTN în calitatea acestora de furnizori de resurse, competenţe şi acces la pieţe, de generatori de resurse valutare, locuri de muncă şi spirit antreprenorial, principala concluzie care poate fi desprinsă pe baza numeroaselor studii empirice în materie constă în aceea că nu se pot face aprecieri definitive cu privire la caracterul pozitiv sau negativ al impactului CTN asupra bunăstării economice a statului receptor (Dunning, 1993, p.263). Pot exista numai evaluări ale unor situaţii concrete, definite prin parametri ce ţin de firma investitoare (natura şi soliditatea avantajelor de competitivitate, strategia şi obiectivele firmei, capacitatea sa de a internaliza avantajele de proprietate) şi de economia receptoare (mediul economic, sistemul economic, setul de politici guvernamentale, stadiul de dezvoltare). În funcţie de astfel de parametri, efectele pot fi pozitive sau negative, mai mult sau mai puţin intense, în condiţiile în care entităţile de impact au naturi şi obiective diferite: firma transnaţională urmăreşte un număr restrâns de obiective economice particulare, în esenţă, asigurarea şi valorificarea puterii sale concurenţiale la scară globală pentru obţinerea de profituri, în vreme ce statelor naţionale le sunt circumscrise, în egală măsură, obiective economice cu caracter general, cum ar fi accelerarea creşterii produsului naţional brut, dar şi obiective mai nuanţate, cu caracter strategic, cum ar fi realizarea unei anumite distribuţii a veniturilor, a unui anumit tip de dezvoltare tehnologică, păstrarea identităţii culturale, protejarea mediului înconjurător etc. În conformitate cu mixul de obiective pe care guvernele caută să îl realizeze, aportul potenţial al CTN va fi judecat şi evaluat în mod diferit. În consecinţă, fiecare ţară are o poziţie unică în calitatea sa de receptor de ISD, trebuind să-şi dezvolte propria sa politică specifică faţă de capitalul antreprenorial străin.

Cu alte cuvinte şi ca o primă condiţie a sporirii probabilităţii de obţinere a unor efecte pozitive prin ISD, se impune conturarea clară a intereselor specifice ale ţărilor receptoare cu privire la locul acordat ISD în dezvoltare, interese reflectate şi slujite prin politici coerente în materie. În esenţă, acestea din urmă pot fi de două tipuri: pasive, de aşteptare nespecifică a ISD şi active, agresive, de atragere a anumitor tipuri de ISD considerate oportune pentru dezvoltarea anumitor ramuri, activităţi industriale. În virtutea unei asemenea atitudini, iniţiativa declanşării negocierilor aparţine ţărilor receptoare, care formulează şi iniţiază proiecte investiţionale, pe care ulterior, prin intermediul agenţiilor specializate, le fac cunoscute firmelor străine, identificate ca fiind potenţial interesate în respectivul proiect. Spre deosebire de acestea, politicile investiţionale pasive conservă modelul clasic al “aşteptării investitorilor străini”, având cel mult în vedere crearea unui mediu stimulativ în termeni generali pentru respectivii investitori.

Dincolo de astfel de consideraţii ale cercetătorilor fenomenului, trebuie menţionat faptul că “morala comuna” în planul percepţiei cu privire la influxurile de ISD şi operaţiile CTN o constituie, în prezent, dezirabilitatea acestora pe teritoriul statelor-gazdă. Regasită la nivelul tuturor categoriilor de ţări, dar şi în interiorul acestora din urmă, la nivelul regiunilor şi chiar al municipalităţilor - care practică tot mai sofisticate politici pro-active de atragere a investiţiilor străine directe -, această concepţie are explicaţii complexe, legate de procesele intense de globalizare din lumea contemporană, de opţiunea tot mai evidentă pentru mecanismele de piaţă şi sistemele economice deschise, de multiplicarea centrelor de putere economică pe plan mondial. Schimbarea de atitudine este mai evidentă în cazul ţărilor în dezvoltare, care au procedat în ultimii 10-15 ani la liberalizarea regimului investiţiilor străine. Contribuţia ISD şi a operaţiunilor CTN la procesul spectaculos de creştere economică într-o serie de ţări din Asia de Sud-Est a pus într-o lumină mai directă rolul potenţial al producţiei internaţionale pentru economiile-gazdă. ISD şi agenţii lor emitenţi, firmele transnaţionale, au început să fie privite ca o alternativă de suplimentare a resurselor interne de dezvoltare, preferabilă împrumuturilor contractate pe pieţele internaţionale de capital[8].

Noua percepţie cu privire la ISD şi CTN este reflectată şi de preocupările unor organizaţii internaţionale, precum UNCTAD, Banca Mondială, sau, mai recent şi, probabil, tot mai intens în perspectivă, Organizaţia Mondială a Comerţului. Banca Mondială, spre exemplu, a emis o serie de recomandări privind politicile naţionale în materie de investiţii străine, în virtutea conceperii ISD şi CTN ca “părţi ale soluţiei“ în ceea ce priveşte procesul de dezvoltare economică. De remarcat că, în anii ‘70, aceleaşi fluxuri şi, respectiv, entităţi erau considerate “părţi ale problemei“, UNCTAD găzduind în acea perioadă negocieri pentru elaborarea unui cod de conduită al transnaţionalelor, negocieri niciodată finalizate. Prin respectivul cod activitatea acestora ar fi urmat să fie supusă unui control cu parametri conveniţi în plan internaţional multilateral. În prezent, comunitatea internaţională caută cadrul cel mai adecvat pentru negocierea şi încheierea unui acord vizând investiţiile internaţionale, care să contribuie, în esenţă, la promovarea acestora.

Succesiunea rapidă a schimbărilor de natură diferită, în plan tehnologic, economic, politic, goana dupa resurse, lipsa de timp care pare să se fi instalat la acest sfârşit de secol şi de mileniu într-o lume tot mai interdependentă, toate au condus la schimbarea percepţiei cu privire CTN şi, în consecinţă, la promovarea unor politici deschise, uneori chiar agresive, de atragere a capitalului antreprenorial străin. Oferta de capital antreprenorial pe piaţa internaţională a fost cu mult depăşită de cererea existentă. În ciuda dificultăţilor de a lega în mod clar creşterea de competitivitate a CTN - care rezultă din chiar transnaţionalizarea operaţiunilor lor - de îmbunătăţirea performanţei economice individuale a ţărilor receptoare, atitudinea recomandată în mod explicit (UNCTAD 1995, p. 134), sau implicit, de specialiştii în materie decidenţilor este aceea de susţinere a unor politici care să facă posibil sporul de competitivitate la nivelul firmelor, în general, fie ele locale sau străine.

Problematica efectelor ISD şi a operaţiunilor firmelor transnaţionale asupra economiilor-gazdă a cunoscut şi cunoaşte diferite abordări. Spre exemplu, la nivelul instituţiilor guvernamentale sau semiguvernamentale cu atribuţii în domeniul atragerii investiţiilor străine directe, respectiv al agenţiilor de promovare investiţională sau al agenţiilor de dezvoltare, se derulează periodic, de regulă anual, anchete de evaluare a impactului ISD asupra dezvoltării economice a ţării-gazdă, de cele mai multe ori, a impactului asupra industriei prelucrătoare din ţara respectivă. Parametrii în funcţie de care se evaluează efectele ISD vizează evoluţia numărului de locuri de muncă, a producţiei realizate, a volumului vânzărilor şi exporturilor, participarea firmelor cu capital străin la formarea brută a capitalului, la formarea veniturilor bugetare.

In ceea ce urmează, dorim să schiţăm o tipologie a efectelor potenţiale ale ISD asupra economiilor-gazdă, subliniindu-le, pe parcurs, pe acelea susceptibile de a avea impact pozitiv sau negativ asupra industriei.

(a) Efecte de suplimentare şi mobilizare a resurselor productive interne. Prin ISD se realizează un transfer de resurse productive, capital, tehnologie, competenţe organizaţionale şi manageriale dinspre firma investitoare către economia-gazdă, cu efecte potenţial benefice pentru structurile de producţie industrială. Transferul de tehnologie, de pildă, poate să genereze efecte pozitive, de antrenare în economia-gazdă, printr-o difuzare susţinută la nivelul firmelor locale şi prin asimilarea de către acestea a respectivei tehnologii. Sansele pentru ca această potenţialitate să se actualizeze sunt mai mari dacă prin politica activă despre care vorbeam mai sus sunt atrase, încurajate ISD în domeniile pentru care există în ţara receptoare compatibilităţi şi posibilităţi de însuşire, difuzare şi valorificare a respectivelor tehnologii. Altfel, există riscul confirmat de realitate ca unele ISD să degenereze în enclave tehnologice (fără a înţelege prin aceasta că nu pot exista transferuri de tehnologie benefice şi în afara unei astfel de politici a ţării receptoare). Mai trebuie menţionat faptul că în cazul anumitor tehnologii (dintre cele mai noi sau dintre cele care produc mutaţii radicale într-un anumit domeniu), investiţia directă care permite utilizarea respectivei tehnologii în cadrul structurilor de proprietate ale firmei constituie singura modalitate de transfer în alte spaţii economice. Transferul de competenţe manageriale şi organizaţionale este, de asemenea, o componentă importantă a pachetului investiţional pentru ţările - gazdă, aceste aspecte fiind decisive pentru punerea în valoare a factorilor de producţie. Prin prisma transferului de resurse, ISD au un impact pozitiv asupra structurilor industriale cu condiţia ca interacţiunea resurse productive transferate - structuri industriale să fie caracterizată prin difuzare şi absorbţie.

(b) Efecte la nivelul pieţei interne. Intrarea pe piaţă a unui nou actor economic, ca urmare a ISD, generează modificări în raporturile concurenţiale din ramura respectivă, precum şi în raporturile de colaborare cu firmele din ramurile situate în amonte (furnizori) sau în aval (beneficiari) faţă de domeniul de implantare. Prezenţa unei firme străine puternice pe piaţa locală, cu deosebire în cazurile în care ISD vizează producţia şi desfacerea pe piaţa internă[9], poate să însemne scoaterea de pe piaţă a firmelor locale care nu fac faţă concurenţei, dar poate totodată să contribuie la stimularea acestora, să le determine să caute noi surse de competitivitate. Pentru furnizori, ca, de altfel, şi pentru beneficiari, ISD pot să creeze noi oportunităţi, încurajând dezvoltarea şi inovarea la nivelul respectivelor segmente. În acest plan al efectelor ISD asupra firmelor concurente sau partenere, lucrurile sunt mai nuanţate şi mai complexe, criteriile de judecată, respectiv opţiunile de politică economică industrială fiind deosebit de importante. Dacă, spre exemplu, obiectivul urmărit este dezvoltarea puternică a firmelor naţionale dintr-o anumită ramură, impactul ISD poate să fie negativ, forţa concurenţială a firmelor străine previzibil mai mare eliminându-le de pe piaţă pe cele dintâi. Dacă, însa, unul din obiectivele politicii economice este cel de optimă satisfacere a cerinţelor consumatorilor unui anumit produs, atunci activitatea firmelor străine, chiar în detrimentul celor locale, poate fi apreciată drept pozitivă. Dacă introducem într-un astfel de tablou şi relaţiile cu firmele locale partenere, pe verticală - situate în amonte sau în aval faţă de ramura în cauză - situaţiile se pot dovedi şi mai complexe, deoarece chiar cu pretul eliminării concurenţilor locali, pe orizontală, eventuala stimulare a firmelor locale furnizoare sau beneficiare, pe verticală, poate să rezulte în dezvoltarea unor noi nuclee de competenţă, de activităţi economice competitive. De altfel, acordarea unui rol de ferment iniţial investiţiilor străine directe, urmată de stimularea suplimentară de către statul-gazdă a firmelor naţionale situate în amonte sau în aval faţă de respectiva activitate constituie o formă de redefinire a avantajelor concurenţiale ale unei ţări, abordată şi recomandată de economistul american Michael Porter în lucrarea sa de referinţă, “ The Competitive Advantage of Nations“, apărută la începutul anilor ‘90.

Iată de ce judecarea drept bune sau rele a efectelor ISD asupra industriei locale trebuie să se facă în cadrul unui set de opţiuni, principii, obiective, în funcţie de care ţara-gazdă însăşi să poată să acţioneze direcţionat pentru atragerea şi orientarea ISD într-un sens care să-i fie favorabil.

(c) Efecte asupra balanţei de plăţi externe. Soldul final al operaţiunilor derulate ca urmare a unei ISD rezultă din patru tipuri de intrări şi ieşiri de mijloace valutare:

- influxul iniţial de capital financiar, daca el este prezent (uneori componenta financiară a pachetului investiţional lipseşte);

- repatrierile de dividende;

- dobânzi la împrumuturile acordate de firma-mamă;

- veniturile obţinute din exporturile realizate;

- cheltuielile de mijloace valutare pentru importuri.

Daca la acestea adaugam si eventuala practicare a unor preturi de transfer de catre CTN (pentru eficientizarea financiara la nivelul complexului transnational), se poate vedea foarte clar faptul ca nu se pot face aprecieri generale cu privire la efectul pozitiv sau negativ al intrarilor de ISD asupra balantei de plati externe a tarii receptoare, ci numai examinari ale unor situatii particulare. Se poate, totusi, afirma ca anumite tipuri de ISD sunt mai favorabile decat altele din acest punct de vedere. Cele care au drept motivatie o productie mai eficienta sunt susceptibile de a genera exporturi (chiar daca apeleaza, intr-o anumita masura si la importuri), in vreme ce ISD care vizeaza accesul din interior la piata locala nu genereaza, in mod normal, exporturi, fiind doar consumatoare de importuri (mai mult decât atât, ISD pot reprezenta, de multe ori, forme eficiente pentru firmele investitoare de evitare a protecţiei tarifare).

(d) Restructurarea avantajelor competitive ale economiei receptoare. Sintetizand efecte din toate categoriile prezentate, ISD pot contribui la redefinirea avantajelor competitive ale tarii-gazda. Prin chiar indicarea unui domeniu care localizeaza avantaje concurentiale (stiut fiind faptul ca ISD constituie o decizie a carei adoptare se bazeaza in cea mai mare masura pe argumente de natura economica), prin introducerea de noi tehnologii si metode si practici de marketing si management, prin deschiderea accesului la noi piete externe si prin includerea in bazele de productie regionale si globale ale firmelor-mama, ISD pot contribui la restructurarea industriala si la ameliorarea performantei economice. Ele pot sa creeze, dupa cum aratam ceva mai sus, punctul de plecare pentru dezvoltarea unui “manunchi“ (“ciorchine“) de activitati economice, care sa antreneze participarea firmelor locale si imbunatatirea performantei acestora. Generarea de exporturi reflecta, de regula, sporirea competitivitatii domeniului respectiv. Pe de altă parte, la nivelul eventualului partener local al investitorului strain, asocierea cu sau preluarea de catre acesta din urma poate sa insemne redimensionare, cu reducerea numarului de angajati, reorientare cu renuntarea la anumite tipuri de produse, sau introducerea altora noi, poate sa insemne retehnologizare si patrunderea pe pietele traditionale de export ale firmei-mama sau, dimpotriva, in cazuri extreme si inchiderea si eliminarea completa de pe piata a unui fost concurent. Toate acestea sunt posibile, tocmai pentru ca nu exista o suprapunere sau o conciliere perfecta intre interesele economice, strategice, sociale ale economiei-gazda si cele ale firmelor investitoare.

Studii empirice citate in literatura de specialitate pun in evidenta exemplificari ale diferitelor situatii, efecte si combinatii de efecte cuprinse in experienta diferitelor tari receptoare de ISD. Ele mai pun in evidenta faptul esential ca utilizarea constienta a ISD poate sa serveasca scopului dezvoltarii industriale. O tara agrara precum Irlanda in anii ‘60 a devenit o tara cu o industrie moderna, prin promovarea ISD ca instrument de baza al politicii de restructurare si dezvoltare industriala. In ciuda unor temeri cum ar fi aceea ca Irlanda a intarziat in politica sa economica momentul de canalizare a eforturilor spre crearea unor firme nationale puternice, experienta de mai multe decenii a acestei tari indica ca influentarea fluxului de ISD prin abordarea directionata a firmelor straine, orientarea acestora catre proiecte intensive in capital si utilizand forta de munca calificata, in ramuri implicand tehnologie avansata au dat rezultate concretizate in cresterea productiilor respective, si, in mod direct proportional, a exporturilor. Se confirma, prin urmare, dobandirea unor avantaje competitive de catre economia irlandeza. A avut loc, totodata, cresterea gradului de integrare a proiectelor dezvoltate prin ISD in economia locala. Daca in 1985, firmele straine implantate in Irlanda isi procurau de pe piata locala 29% din materiile prime, in 1989, acest procent sporise la 37% (Mary E. Daly, 1992). S-a inregistrat, de asemenea, un efect de antrenare generat de ISD, care a compensat, cel putin in Irlanda, tendinta de reducere a fortei de munca ocupate in industria prelucratoare in deceniul trecut, pe fondul restructurarii si orientarii catre ramuri intensive in capital si tehnologie. In fine, cresterea de 8% a economiei irlandeze in anul 1995 si de 6% (estimare) pentru 1996, in conditiile in care se inregistra un excedent al contului curent este explicata, cel putin partial, de unii analisti tocmai prin influxul masiv de capital strain (The Economist, April 27th - May 3rd 1996). Este drept ca exista si voci malitioase care invoca cumpararea succesului de catre Irlanda prin acordarea de sume cu titlu gratuit investitorilor straini si rate joase ale impozitului pe profit, posibile in virtutea pozitiei de tara cu nivel scazut de dezvoltare a Irlandei in cadrul Uniunii Europene si deci a sumelor primite de aceasta tara cu titlu gratuit din bugetul comunitar. Ceea ce ni se pare important si demn de retinut este faptul ca Irlanda a optat pentru o astfel de “reciclare“, prin ISD a unor disponibilitati financiare, ca recunoastere a caracterului antreprenorial, lucrativ ala acestui capital. Dar importanta este si maniera constienta si controlata in care aceasta tara a stiut sa utilizeze acest instrument printr-o politica coerenta de atragere a ISD, la randul sau, devenita o componenta importanta a politicii de dezvoltare industriala.

Concluzia paragrafelor de mai sus este necesitatea unei atitudini exprimate printr-o politică clară de integrare a ISD ca instrument al dezvoltării în politica industrială şi regională a ţării.

Dacă opţiunea o constituie utilizarea ISD ca un astfel de instrument, lucru exprimat declarativ de toate guvernele româneşti post-decembriste, o primă condiţie minimală pentru obţinerea unor efecte consistente o reprezintă atragerea unui volum semnificativ de ISD, atingerea masei critice necesare pentru generarea de efecte. De aceea, în continuare, ne propunem să analizăm foarte pe scurt dimensiunea statistică a fenomenului investiţional extern în economia românească, pentru a vedea în ce măsură se poate vorbi în prezent despre efecte majore ale ISD.

1.3.3. Volumul insuficient al ISD în România; lipsa capacităţii de impact de structură asupra economiei

Deschiderea economica la care au procedat fostele tari comuniste din centrul si estul Europei, la granita dintre deceniul trecut si cel actual a creat o importanta piata potentiala pentru ISD, generand asteptari importante cu privire la nivelul capitalului investitional privat atras din exterior. Dimensiunea cererii interne, chiar puternic afectata de fenomenele de declin economic ce au insotit, cel putin intr-o prima faza, tranzitia la economia de piata este considerabila. O suma de alti factori de localizare, cum ar fi nivelul ridicat de pregatire a fortei de munca, costurile relativ reduse ale acesteia, existenta unei infrastructuri de comunicatii si industriale de baza, la care se adauga liberalizarea regimului vizand ISD ar fi trebuit sa conduca la un flux considerabil de capital antreprenorial strain in aceste state. Fata de aceste asteptari, nivelul ISD in tarile cu economie in tranzitie a evoluat statistic sub asteptari, ponderea lor in totalul mondial ridicandu-se in 1995 doar la 5% (fata, totusi, de numai 1% in 1991), prin comparatie, spre exemplu de grupul tarilor in dezvoltare, a caror pondere era de aproximativ 40% (tarile dezvoltate continua sa fie de departe cei mai importanti generatori de ISD si raman, totodata, cei mai mari receptori de ISD). Cauzele acestui nivel modest al influxurilor de ISD in tarile cu economie in tranzitie sunt sintetic exprimate de presedintele BERD, Jacques de Larosiere, in cadrul reuniunii anuale a BERD din aprilie 1997, ca rezidand in “incertitudine, scapari ale cadrului legislativ, deficiente ale sistemului fiscal, coruptie si criminalitate“.

In cadrul stocului redus de ISD in regiune, cifrat la 30,7 miliarde dolari la sfarsitul anului 1996 (estimare BERD, citata de Financial Times/11 aprilie 1997), se constata o puternica asimetrie a distributiei, trei state, respectiv Ungaria, Polonia si Cehia detinand 70-75% din total. Romania, cu 2,2 miliarde dolari, concentra 3% din stocul mentionat[10]. Este un nivel ce poate genera numeroase comentarii cu privire la cauze, asupra carora nu dorim, insa, sa ne oprim. Sa notam ca evolutia fluxurilor anuale de ISD dupa 1990 a fost sinuoasa, situandu-se pe o curba ascendenta in 1990-1992, urmata de o prabusire la jumatate in 1993, de o redresare destul de puternica in 1994, ca raspuns la succesul masurilor de stabilizare macroeconomica, pentru ca apoi sa inregistram din nou o prabusire in 1995 si o revenire in 1996. Conform datelor furnizate de ARD, la sfarsitul primului trimestru al anului 1997, valoarea stocului sporise la 2,32 miliarde dolari, o crestere absolut modica. Dupa cum afirmam, nu ne propunem sa examinam cauzele acestei lipse de succes a economiei romanesti in atragerea de ISD, totusi nu putem sa nu apreciem ca una dintre cele mai importante, daca nu cea mai importanta, se refera la derularea extrem de inceata a procesului de privatizare, inclusiv prin prisma implicarii in acest proces a investitorilor straini, in conditiile in care, conform aprecierilor, pe ansamblul tarilor cu economie in tranzitie, aproximativ 2/3 din volumul total al investitiilor reprezinta sume provenite din procesul de privatizare.

In ceea ce priveste ponderea care revine în România in total investitiilor straine din domeniul industriei, conform informatiilor ARD, la sfarsitul anului 1996, nivelul acesteia era de 46,4%, cele mai consistente investitii fiind realizate in domeniul indistriei alimentare (15,5% din total) si in ramura constructiilor de masini (12,05% din total).

Fata de un necesar anual estimat de catre autoritati in 1993 la 1,5 miliarde dolari, iar in 1997 la 2,5 miliarde dolari, este evident ca actualul nivel nu are cum sa marcheze structural economia romaneasac. Desigur ca el poate sa insemne o modernizare tehnologica pentru intreprinderea x sau y, chiar efecte de antrenare a furnizorilor din amonte sau a distribuitorilor din aval ai firmei z, poate sa mai insemne pierderi pentru statul roman rezultate din neincasarea de taxe vamale la diferitele categorii de importuri ale unor falsi investitori straini, dar este evident ca de o participare spectaculoasa a ISD la generarea de exporturi, importuri, venituri bugetare, crearea de noi avantaje concurentiale in industria romaneasca nu se poate vorbi. In aceste conditii, ne propunem in continuare sa examinăm ce se poate spune pana la ora actuala despre efectele ISD in Romania, de asemenea in context est-european.

1.3.4. Efecte macro si microeconomice ale ISD in Romania si in alte tari cu economie in tranzitie.

In cadrul acestui punct, preconizăm o abordare pe doua paliere, impusa, pe de o parte, de configuratia obiectiva a impactului de pana acum al ISD in aceste tari, iar, pe de alta parte, de analizale existente, destul de sarace in materie. Noutatea fenomenului investitional extern - la o astfel de scara si in conditiile reformei de sistem economic -, dificultatile de inregistrare si de urmarire a efectelor acestor fluxuri, stau la baza lipsei unor studii aprofundate in cazul celor mai multe tari cu economie in tranzitie. Cele doua niveluri pe care structuram analiza sunt urmatoarele:

(a) participarea firmelor cu capital strain la realizarea unor agregate macro-economice;

(b) efecte la nivel micro-economic, asupra competitivitatii firmei locale asociate sau achizitionate si asupra firmelor concurente si partenere de pe piata locala.

(a) La acest prim palier al analizei, esentiala este ideea conform careia un nivel redus al intrarilor de ISD nu poate sa produca efecte agregate importante la nivelul economiei nationale, aşa cum demonstrează studiul realizat în I.E.M., la initiativa Agentiei Romane de Dezvoltare, în anul 1994[11]. Prin utilizarea tehnicii chestionarului (chestionarele au fost transmise firmelor localizand o investitie straina de peste 500.000 USD), raspunsurile primite au fost ulterior extrapolate la intreaga populatie a ISD in Romania (pe baza unei chei de extrapolare constand in ponderea capitalului firmelor ce au dat curs chestionarului in total capital strain investit, deşi o astfel de extrapolare poate să nu fie concludentă şi pentru întreprinderile cu capital mai mic). Desi nu a avut in vedere exclusiv firmele cu participare straina din domeniul industriei, dat fiind faptul ca 62% din firmele ce au dat curs chestionarului se regasesc in sfera productiei materiale, putem considera ca studiul pune in evidenta aspecte valabile inclusiv pentru ISD din domeniul industriei. Dintre concluziile anchetei amintite, cu datele perioadei respective, par interesante de mentionat, in contextul abordarii de fata, urmatoarele:

- cea mai mare parte a vanzarilor realizate de firme au vizat piata interna (97,2% in 1991 si 93,2% in 1992), indicand prezenta unor ISD orientate catre satisfacerea cererii locale. Se remarca, totusi, cresterea de la un la altul a exportului, fara a o categorisi drept tendinta, data fiind luarea in considerare a numai doi ani (din pacate analiza nu a fost continuata);

- ponderea exporturilor generate de firmele cu participare de capital strain in totalul exporturilor romanesti s-a ridicat in 1991 la 0,8% iar in 1992 la 1,3%. Se confirma, deci, orientarea slaba spre export a respectivelor firme si participarea lor redusa la realizarea respectivelor exporturi, fara a uita, insa, baza modesta de ISD;

- s-a inregistrat o variatie pozitiva a numarului de locuri de munca, in ciuda masurilor previzibile de restructurare intreprinse de investitorii straini. La acest punct, putem adauga faptul ca de multe ori un anumit numar de locuri de munca directe create de investitia straina inseamna, printr-un efect de multiplicare, crearea unui numar mult mai mare de slujbe indirecte. Spre exemplu, firma Coca-Cola a creat in Romania un numar de aproximativ 2 500 locuri de munca directe, la care se adauga cele din reteaua de distributie si de la nivelul furnizorilor, estimate la 20 000-25 000, rezultand un efect de multiplicare de 1 : 11 (Woodward et al., 1995).

- in functie de doi indicatori, si anume ponderea materiilor prime si a materialelor provenite de pe piata interna in totalul cheltuielilor de acest tip ale firmei si, respectiv, ponderea cheltuielilor pentru servicii de transport prestate de carausii romani in totalul cheltuielilor de transport ale firmei, s-au facut aprecieri cu privire la gradul de integrare a operatiunilor firmelor cu capital strain in economia romaneasca. Rezultatele au fost destul de contradictorii. Primul indicator a fost de 4,12% in 1991 si de 86,7% in 1992. In ceea ce il priveste pe cel de-al doilea, nivelurile sale au fost apropiate, de 95,6% in 1991 si de 85,9% in 1992;

-activitatea firmelor cu capital strain a cunoscut o intensificare in 1992 fata de 1991, contribuind intr-o masura sporita la generarea unor venituri in economie;

Cu toate limitele de relevanta care i se pot imputa, studiul scoate in evidenta impactul economic modest, pe masura volumului de ISD realizate, tendinta totusi ascendenta in ceea ce priveste amplitudinea operatiunilor firmelor cu capital strain, orientarea ce precadere catre piata interna a respectivelor investitii, un grad de integrare in economia locala sa spunem, cu toata rezerva analizarii a numai doi ani, ridicat.

Prin comparatie cu Romania, tari in tranzitie care au atras un volum simtitor mai mare de ISD, cum sunt Ungaria, Polonia, Cehia cunosc o participare mai ridicata a firmelor cu capital strain la realizarea unor indicatori macroeconomici. O analiza publicata de Institutul pentru Studii de Economie Comparata din Viena (Gabor Hunya, 1996, p. 25-32) pune spre exemplu in evidenta o serie de aspecte ale impactului ISD in economie, concluzionand, printre altele, ca:

- firmele cu participare straina sunt cea mai dinamica parte a economiei ungare. In perioada 1992-1993, aceste firme si-au sporit vanzarile cu 47% fata de o crestere cu numai 3,5% inregistrata de firmele cu capital integral local. In 1993, acestea au realizat in jur de jumatate din volumul investitiilor si al exporturilor. In sfera industriei prelucratoare, respectivele firme detineau, in acelasi an 1993, 31% din totalul locurilor de munca, 31% din totalul capitalului investit si 52% din totalul exporturilor. In ramura constructiilor de masini, aportul la realizarea exporturilor se ridica la peste 6o%;

- patrunderea rapida a ISD in economie a creat o puternica delimitare intre sectoarele care au primit infuzie de capital strain, de regula cele mai atractive, performante si cu piata asigurata, stabila si cele in care continutul local este dominant, aflate intr-o situatie dificila;

- firmele cu capital strain au un impact puternic asupra dezvoltarii microeconomice, care se produce, insa, de o maniera subordonata strategiilor globale sau regionale ale CTN.

In cazul Republicii Cehe, o analiza similara realizata pe baza datelor furnizate de oficiul national de statistica la nivelul anului 1994, releva o pondere a participarii firmelor cu capital strain de 9,3% la realizarea productiei si de 11,2% la realizarea productiei industriei prelucratoare; de 9,1% la realizarea valorii adaugate in economie si, respectiv, de 9,3 la realizarea valorii adaugate din industria prelucratoare; de 16,4% in exporturile industriei prelucratoare (Alena Zemplinerova, 1996, p. 18-25).

In ceea ce priveste efectele ISD asupra balantelor comerciale (BC) ale tarilor cu economie in tranzitie, specialistii UNCTAD apreciaza ca, dupa o prima etapa, in care ISD au contribuit intr-o anumita masura la cresterea deficitelor BC - in contextul in care firmele constituite cu capital strain fie ca aveau drept menire principala sprijinirea exporturilor firmelor-mama, fie ca recurgeau initial la importuri substantiale de bunuri de investitii -, incepand cu anul 1993 s-a inregistrat o contributie pozitiva a fluxurilor investitionale la finantarea deficitelor BC (UNCTAD 1995). Totodată, unii autori est-europeni sunt de parere ca daca intr-o prima faza de crestere a intrarilor de ISD, acestea influenteaza pozitiv balanţa de plăţi (BP), într-o a doua faza, cand dinamismul fenomenului scade in intensitat, dar ar trebui sa se faca simtite efectele pozitive ale eventualelor exporturi, impactul ISD asupra balanţei de plăţi devine cel mult unul mixt daca nu negativ. Este punctul de vedere al unui grup de cercetatori de la Institutul de Economie Mondiala din Budapesta, care apreciaza ca doar in cazul Ungariei fluxurile de ISD au reusit sa exercite un efect semnificativ in generarea de resurse valutare (Andrea Elteto et al., 1995). Faptul ar putea fi explicat, pe de o parte, prin volumul net superior al ISD in Ungaria prin comparatie cu alte tari in tranzitie (aproximativ jumatate din total), iar, pe de alta parte, prin dimensiunea redusa a pietei maghiare, care, insotita de toate celelate atribute ale acestei economii au incurajat intr-o mai mare masura ISD care au drept motivatie o eficienta mai ridicata a productiei (bazata pe costuri mai scazute ale factorilor de productie) si exportul unei bune parti a acesteia.

(b) La nivelul firmelor locale care au primit intr-o forma sau alta un flux de ISD, se pot cel mai bine constata efectele transferului de resurse productive, in principal tehnologie si expertiza manageriala, pe care il presupune investitia directa. De altfel, pentru tarile cu economie in tranzitie, cu deosebire pentru anumite tehnologii, ISD se dovedesc aproape singurul mod de a dobandi accesul la respectivele tehnologii, precum si la competentele manageriale si organizationale specifice. Pe de alta parte, absorbtia acestor abilitati in respectivele tari este facilitata de faptul ca ele detin o forta de munca talentata si cu un nivel de calificare care le permite adaptarea la noile tehnologii si sisteme de productie (Andrea Elteto et al., 1996). Experienta de pana acum demonstreaza ca transnationalele au realizat transfer de tehnologie in tarile cu economie in tranzitie cu deosebire in cazurile in care dezvoltarea de active productive in regiune a urmarit eficienta, ca principal obiectiv. Integrarea noilor centre de productie in operatiunile la scara globala sau regionala ale firmelor a implicat alinierea la standardele de calitate ale acestora si deci, in prealabil, furnizarea tehnologiilor necesare. In prezent, filiala poloneza a concernului Asea Brown Boveri furnizeaza la scara globala motoare electrice pentru produsele firmei; in mod similar, componentele electrice pentru produsele companiei Ford provin de la filiala sa din Ungaria. De altfel, domeniul in care transferul de tehnologie este cel mai evident este cel al productiei de automobile, domeniu in care ISD au urmarit, cu deosebire in Ungaria, dezvoltarea de noi centre regionale, cu o eficienta mai ridicata, in virtutea unor costuri de productie mai scazute. Statutul de tari asociate la Uniunea Europeana al mai multor state cu economie in tranzitie, precum si perspectiva aderarii lor ca membre cu drepturi depline a sporit gradul de atractivitate in fata marilor firme. Exemple din domeniul amintit includ investitiile firmelor Ford si Suzuki in Ungaria, Wolkswagen in Republica Ceha, Renault in Slovenia. Investitia Wolkswagen in firma Skoda a implicat nu numai transfer de tehnologie pentru imbunatatirea productiei in general si introducerea mai multor repere standardizate, ci si furnizarea elementelor necesare pentru o noua gama de modele. Ca efect al investitiei firmei Renault in Slovenia, au fost incheiate mai multe contracte de transfer de tehnologie, intre cei mai importanti furnizori europeni de componente ai firmei Renault si firmele autohtone, in vederea ridicarii calitatii produselor acestora la standarde europene (UNCTAD, 1994). Pentru a ramane in sfera constructiei de automobile, sa mai notam ca studiul analistilor maghiari mentionat mai sus pune in evidenta efecte pozitive ale ISD din acest sector pentru economiile receptoare in ansamblul lor. ISD au insemnat influxuri puternice de capital (peste 1 miliard de dolari in Ungaria), crearea de noi locuri de munca, cresterea in exporturilor, influentarea cresterii economice (specialistii UNCTAD apreciaza ca antrenarea economiei poloneze pe o curba ascendenta s-a produs avand ca motor aceasta ramura, dominata de ISD ) si, un lucru important, dezvoltarea unei retele de subcontractanti locali. Firma Suzuki a convins pe unii dintre furnizorii sai japonezi sa transfere tehnologii in conditii avantajoase unor firme ungare furnizoare si a stimulat crearea in jurul Suzuki Ungaria a unor societati mixte satelit furnizoare locale de componente (Adam Torok, 1994).

In ceea ce priveste impactul ISD asupra managementului si pregatirii fortei de munca in firmele care au primut o injectie de capital antreprenorial strain, trebuie spus ca transferul de astfel de competente si organizarea de programe de ridicare a calitatii fortei de munca au constituit o necesitate. Dificultatile ridicate de lipsa competentelor manageriale si organizationale faceau ca, la nivelul anului 1992, circa jumatate din filialele firmelor straine din regiune sa aiba angajati straini in posturile de conducere, iar aproximativ 40% - in pozitiile de manageri financiari. In aceste conditii, carora li se adauga o puternica motivatie legata de costuri, cele ale fortei de munca locale fiind mult inferioare, firmele investitoare au recurs la organizarea de programe de pregatire a personalului, inclusiv a celui din pozitiile de mijloc sau de conducere. Exemplele concrete de firme care au manifestat o preocupare speciala in acest sens sunt numeroase: 90% din personalul de conducere al filialelor ABB din zona est-europeana este constituit din angajati locali. Firma Volkswagen a declansat ample programe de training al managerilor in structurile sale din strainatate. Totodata a recurs la sistemul de management in tandem, cu doi manageri, unul ceh si celalt strain, pentru realizarea transferului de expertiza.

Examinand, insa, aceeasi problema, a impactului microeconomic al ISD, nu putem sa nu remarcam si o serie de scaderi ale fenomenului. Desigur ca a obtine o imagine absolut obiectiva, in aceasta privinta, este un lucru greu de realizat, deoarece, in virtutea propriei opinii, deja formate, diferitii analisti aduc in fata drept argumente pe acelea care pot contribui la sustinerea propriilor idei. Spre exemplu, o viziune opusa celei apartinand specialistilor UNCTAD, cu privire la efectele investitiei Volkswagwn in Republica Ceha, are Peter Gowan, in cadrul studiului sau “Teoria neoliberala si aplicarea ei in Europa de Est“ (New Left Review nr.213/ 1995, apud Adevarul Economic, nr. 17/1997). Opinia lui Gowan este ca respectiva investitie s-a dovedit dezastruoasa pentru firma Skoda. Autorul afirma ca, in competitia cu General Motors, Citroen, Renault, Volvo, Volkswagen a castigat licitaţia promitand investitii in valoare de 7,1 miliarde DM si o productie de pana la 450.000 masini pe an pana in anul 2.000. In acelasi timp, intelegerea a inclus: o oferta serioasa de retehnologizare, fara vreo incercare de acaparare a pietei Skodei, obligatia de a pastra pe cei 21.000 lucratori ai Skodei, recurgerea la furnizori locali si producerea unui nou motor pentru Skoda in Boemia. In schimb, guvernul ceh a acordat VW protectie comerciala, asigurandu-i o pozitie de monopol pe piata interna, doi ani scutire de impozite si stergerea datoriilor Skodei. Gowan apreciaza ca anii 1993-1994 au insemnat o incalcare a angajamentelor luate de VW: planul de investitii s-a redus la jumatate, s-a renuntat la producerea motoarelor in Cehia, s-a recurs intr-o masura tot mai mica la furnizorii locali, in favoarea celor occidentali. Constatand toate aceste neajunsuri si neimpliniri, Gowan doreste in continuare sa sublinieze proasta afacere pe care a facut-o Skoda aratand ca, in 1993, dupa preluarea de catre VW, automobilul Skoda s-a dovedit a fi vedeta VW, singura capabila sa faca fata concurentei japoneze, in vreme ce in ansamblu, concernul german a inregistrat in respectivul an pierderi de 2,3 miliarde DM.

Un alt exemplu al efectelor negative induse la nivel microeconomic de ISD, prezentat de acelasi Gowan, se refera la cumpararea companiei ungare Tungsram de catre concernul american General Electric. Autorul vorbeste de o acaparare tehnologica, in contextul careia General Electric a sistat procesele de productie pentru componentele electronice, dischetele de calculator, benzile magnetice, toate fiind considerate profitabile de conducerea Tungsram. Gowan apreciaza ca in regiune abunda situatiile in care firmele straine au inchis, dupa preluare, fostii concurenti, pentru a-i elimina si a le prelua pietele.

Oprindu-se asupra firmelor privatizate cu capital strain in industria alimentara in Ungaria si Polonia, Andrea Elteto concluzioneaza ca, in unele cazuri, privatizarea cu capital strain a insemnat infuzie de capital, cresterea capacitatii de productie, dezvoltarea tehnologica si calificarea superioara a fortei de munca, imbunatatirea comercializarii. Cu toate acestea, daca firmele cu capital strain sunt profitabile, spun autorii, aceasta se datoreste faptului ca din start a fost vorba de intreprinderi locale profitabile si ca penetrarea ISD in acest sector nu a implinit asteptarile de restructurare, crestere a productivitatii muncii si modernizare tehnologica a firmelor locale. In ceea ce priveste efectele asupra firmelor locale concurente in acelasi sector al industriei alimentare, autorii apreciaza ca desi presiunile exercitate de capitalul strain asupra firmelor locale au determinat inceputul unui proces de inovare tehnologica, de ameliorare a promovarii si prezentarii produselor, totusi cea mai mare parte a acestor firme, data fiind subcapitalizarea cronica de care sufera, pierderea pietelor traditionale din est (adeseori in favoarea firmelor occidentale) si starea de recesiune a propriilor economii, se lupta pentru supravietuire, fiind putin probabil sa reziste concurentei in fata firmelor straine. Singura solutie pe care o intrevad cercetatorii, si nu doar pentru ramura menţionată, este aceea de specializare in subcontractare, printr-un gen de colaborare in dependenta cu firmele cu capital strain.

Referindu-se la relatiile companiilor cu capital strain cu firmele din amonte fata de ramura de implantare, Adam Torok analizeaza situatia firmelor ungare din industria metalurgica, care si-au redus livrarile catre fostii lor clienti traditionali, precum Ganz Hunslet, Lehel, Ikarus, companii din ramura constructiilor de masini, dupa ce acestea din urma au fost privatizate prin ISD. Autorul arata ca renuntarea la furnizorii locali ii avantajeaza pe investitorii straini din cel putin doua puncte de vedere: mentinerea unor relatii traditionale cu furnizorii proprii si realizarea unei cresteri a eficientei prin prisma raportului calitate-pret. Autorul apreciaza ca ISD pot genera efecte de antrenare substantiale in economie dar ca succesul in dezvoltarea unor relatii de subcontractare din industria de automobile nu va deveni regula in materie.

Experienta Romaniei in problema efectelor microeconomice este mai redusa decat cea a tarilor principale concurente pe aceasta piata, respectiv Ungaria, Polonia si Republica Ceha, proportional, bineinteles cu volumul mult mai redus de ISD atrase. Totusi, punctiform, pot fi observate o serie de aspecte pozitive. Intrarea pe piata a firmelor straine a insemnat influx de noi tehnologii noi: firmele Alcatel si Siemens au transferat tehnologii de fabricare a centralelor digitale interurbane, serviciile de telefonie mobila celulara sunt furnizate pe piata romaneasca tot prin intermediul unor asocieri cu parteneri straini, investitia Daewoo la fabrica de automobile din Craiova a insemnat tehnologii moderne pentru asamblarea caroseriei si de vopsire, introducerea a 34 noi roboti industriali si a unui sistem informatic care permite cunoasterea in fiecare moment a automobilelor aflate pe banda de montaj. Exemplele in acest sens pot continua. In industria berii, introducerea de tehnologii de ultima ora a permis obtinerea unei calitati net superioare a produsului, noi sisteme de comercializare si distributie In ceea ce priveste transferul de competente manageriale si de pregatire a fortei de munca, sa notam, ca un exemplu, faptul ca firma Colgate- Palmolive a pus in aplicare programe sustinute de pregatire a personalului pentru activitati de cercetare a pietei, management financiar, dezvoltarea resurselor umane etc.

De regula, asocierea investitorilor straini cu parteneri locali s-a dovedit favorabila acestora (din pacate, numarul extrem de redus al tranzactiilor de privatizare incheiate pana in prezent cu participarea capitalului strain si amploarea redusa a acestora nu permite evidentierea unor rezultate post-privatizare concludente). Pe piata berii, spre exemplu, firmele locale care au primit infuzie de capital strain si-au mentinut si chiar sporit vanzarile, in conditiile in care volumul total al vanzarilor pe piata s-a redus de la 11.513 mii hl in 1989 la 7.500hl in 1996 si in care numarul de furnizori a sporit de la 35 la 86, fiind evident sanctionata pozitia concurentiala inferioare a firmelor cu capital integral local[12].

De asemenea, societatea mixta creata de firma americana Colgate-Palmolive in Romania, cu intreprinderile Stela din Bucuresti si Norvea din Brasov, s-a dovedit benefica pentru partenerii locali, care si-au sporit considerabil vanzarile si profiturile.

Un exemplu mai complex, tocmai pentru ca investitia directa in sine a avut o amploare mai mare si a implicat clauze contractuale mai complexe, il constituie cel al investitiei Daewoo la fabrica de automobile din Craiova, cu valoarea initiala de 156 milioane dolari[13]. Aminteam anterior transferul de tehnologie care a avut loc in cadrul investitiei: tehnologie de provenienta suedeza pentru asamblarea caroseriei, soft pentru banca de date achizitionat de la o firma americana, tehnologie de vopsire preluata de la concernul german DURR. Spre sfarsitul anului 1997, urmeaza sa-si inceapa functionarea tot la Craiova, fabrica de motoare si cutii de viteza. După relatări de presă, conform afirmatiilor partii coreene, investitia Daewoo a insemnat pentru fabrica din Craiova o crestere a productivitatii muncii de trei ori si a calitatii produselor de patru ori. In 1996, au fost vandute pe piata romaneasca aproape 28.000 automobile Cielo (dintr-un total estimat de 71.000), dintre care aproximativ 22.000 au fost asamblate la Craiova. Pentru impusionarea vanzarilor, in a doua jumatate a anului 1996 a fost introdusa vanzarea in rate, iar scaderea vanzarilor in prima jumatate a anului 1997 (500 bucati pe luna fata de 3.000 bucati pe luna in 1996) a determinat extinderea vanzarii in rate de la trei la patru-cinci ani, a redus la 25% avansul minim si a acordat o reducere de pret la plata integrala. Incepand cu luna septembrie 1997, firma va introduce sistemul de leasing pe o perioada de pana la trei ani, cu un avans minim de 10% si cu posibilitati de livrare fara gaj imobiliar sau alte garantii. De remarcat evolutia nefavorabila a cererii pentru automobilele lui Daewoo Automobile Romania si diversificarea sistemelor de comercializare pentru actualizarea cererii potentiale.

In 1997, au fost realizate primele exporturi, pana in luna august fiind vandute 4 755 automobile Cielo dintr-un total de 11.011 comandate in Polonia, precum si 2.700 in Rusia. De asemenea, este prevazuta livrarea a 2.200 autoturisme in Republica Moldova, 250 in Azerbaidjan si 1.500 automobile Daewoo Nexia in Republica Ceha. Conform spuselor d-lui Dong Kyu Park, presedintele Daewoo Automobile Romania, firma coreeana intentioneaza sa faca din operatiunile sale din Romania avanpostul industrial Daewoo cel mai puternic din estul Europei, a carui productie va fi exportata atat in tarile din regiune cat si Europa Occidentala.

Fata de aceasta fateta promitatoare a investitiei Daewoo la fabrica de automobile din Craiova, sa notam si elementele care sunt imputate functionarii lui Daewoo Automobile, strans legate de facilitatile de care beneficiaza aceasta investitie in virtutea Legii nr. 71/1994. Fara a ne opri asupra circumstantelor in care aceasta lege a ajuns sa fie numita legea Daewoo, sa notam faptul ca ea acorda scutiri de la plata taxelor vamale pe perioade de sapte ani pentru echipamente, materii prime si materiale importate pentru productia proprie, precum si scutiri de la plata impozitului pe profit pe o perioada de cinci ani incepand cu data obtinerii de profit, dar nu mai mult de sapte ani de la data inceperii activitatii (Legea 71 a fost abrogata prin ordonanta Guvernului nr. 30/1997, cea mai recenta reglementare in materia ISD). Conditionarile cuprinse in lege pentru beneficierea de respectivele facilitati constau in realizarea unei investitii de minimum 50 milioane dolari - capital efectiv varsat in industrie, asigurarea unui grad de integrare in economia locala de 60% pana in 1999 si exportarea a peste 50% din productia anuala. Pana la sfarsitul anului 1996, gradul de integrare realizat la Auutomobile Craiova se situa, conform majoritatii parerilor, cu exceptia celei apartinand unor reprezentanti ai partii coreene, la numai 16%, fata de un angajament initial de 35%, modificat, ulterior, la 20%, fapt care a atras dupa sine echivalari ale investitiei Daewoo cu realizarea de importuri in regim de scutire de taxe vamale. Raportul calitate-pret pe care il pot asigura firmele romanesti pentru diferitele piese si subansamble s-a dovedit innacceptabil pentru partea coreeana. Incercarea de a integra fabricatia de cablaje a esuat dupa un an de zile, cablurile fiind importate din Coreea; s-a renuntat la fabricarea jentilor - omologate, de altfel - la Roti Auto Dragasani (după informaţii verbale de ultimă oră, oferite în cadrul Salonului automobilistic din septembrie 1997, s-a revenit asupra acestei decizii); pneurile asimilate la fabrica din Floresti au pierdut competitia, de asemenea, in favoarea unor firme din Coreea, lista putand continua. In vreme ce partea coreeana invoca inclusiv demersurile pe care le-a facut pentru a aduce in Romania pe reprezentantii a 120 de producatori sud-coreeni de piese si suansamble pentru eventuale asocieri cu producatori locali, glasuri din opinia publica romaneasca au vorbit despre dificultatile de receptie a echipamentelor datorate modalitatii defectuoase de transmitere a documentatiei tehnice, despre utilizarea unor lucratori straini la montajul unor instalatii si chiar despre faptul ca partea coreeana ar fi procedat oarecum deliberat in continuarea importurilor din Coreea, in detrimentul furnizorilor romani. Opiniile facute publice fiind atat de diferite, este greu de spus care ar fi motivatiile reale care stau la baza nerealizarii gradului de integrare in ritmul convenit. Partea coreeana sustine ca atingerea gradului de integrare de 60% se va realiza in anul 2000. Cert este ca asimilarea in tara a diferitelor piese si componente s-a dovedit mai dificila decat au crezut negociatorii contractului din ambele parti. La aceasta se adauga faptul ca nici obligatia de a exporta o parte a productiei nu a fost respectata conform angajamentelor. Nu este clar, totodata, pentru un observator din afara, care este modalitatea de monitorizare de catre partea romana a indeplinirii conditiilor si ce forma ar putea imbraca restragerea dreptului investitorului strain de a mai beneficia de facilitati. Inca un element convenit, care se pare ca nu a fost inscris in contract si care a starnit comentarii si proteste, s-a referit la importul de autoturisme fabricate de firma Daewoo in regim de scutire de taxe vamale, partial instrumentat de guvern intr-o maniera inabila in iunie 1996. In opinia noastra, toate acestea conduc la concluzia ca fundamentarea, negocierea si incheierea unor contracte de o asemenea complexitate trebuie sa se bazeze pe o foarte buna cunoastere a posibilitatilor firmelor romanesti, a firmei straine partenere si sa includa prevederea unor mecanisme clare de monitorizare a indeplinirii conditiilor de acordare a unor avantaje. Este important, totodata, ca facilitatile acordate sa sprijine productia locala, fara a se recurge la stimularea discriminatorie a importurilor. Trebuie sa mai remarcam faptul ca investitia Daewoo nu a afectat segmentul de piata al automobilelor Dacia, al caror pret se situeaza la circa o treime fata de cel al automobilelor Cielo si ca respectiva investitie a stimulat in mod clar diversificarea modalitatilor si tehnicilor de comercializare (dupa cum s-a vazut, mai sus, in rate si, urmeaza, in sistem de leasing), precum si dezvoltarea in aval a firmelor de desfacere a automobilelor.

Capitolul 2. Analiza protecţionismului în România şi direcţii de dezvoltare generate de participarea la circuitul economic mondial

2.1. Analiza economică a protecţionismului în România

2.1.1. Măsuri ale protecţionismului şi ale efectelor sale

Structura tarifelor vamale este înşelătoare atunci când se doreşte măsurarea gradului de protecţionism, iar politicile comerciale dinamice sunt contingentele (restricţiile), şi nu tarifele. Problema esenţială a măsurării sistemului afectat de restricţii cantitative este pusă de dificultatea obţinerii unor date comparative credibile asupra preţurilor. În colectarea acestor date, intervin neconcordanţe datorate includerii produselor în diverse categorii, schimbării calităţii produselor, instabilităţii mari a unor preţuri, necorelării datelor de producţie fizică cu cele de preţuri etc. În plus, cea mai mare problemă o creează estimarea preţurilor comparabile pe piaţa mondială, mai ales în cazurile în care restricţionarea importurilor se face prin contingente, neexistând expresii clare în funcţie de preţuri (date neobservabile!). Există două metode de măsurare a gradului de protecţionism intens utilizate: calculul ratei efective de protecţie şi măsurarea costului resurselor interne.

2.1.1.1. Rata efectivă de protecţie şi măsura costului resurselor interne

Încercările timpurii de estimare a rateii de protecţie efectivă (RPE) se bazau pe calculul nivelului tarifelor prin medie ponderată. În perioada în care tarifele erau uniform mari, iar ponderea lor ca instrumente de politică comercială utilizate era foarte ridicată, era natural să se acorde încredere RPE, ca fiind aproximări corecte ale protecţionismului, în termeni de valoare adăugată.

Formula de bază utilizată în calculul RPE oferit unei anumite ramuri i este:

RPE_i = ( T_i - S T_j a_ij ) / ( 1 - S a_ij ) (2.1)

unde preţurile mondiale ale tuturor intrărilor sau ieşirilor sunt unitar normalizate, T_i este tariful vamal nominal ad valorem (exprimat procentual) aplicat produsului ramurii i, iar a_ij este coeficientul fix reprezentând estimarea, în preţuri mondiale, a intrărilor necesare de produse j pentru realizarea unei unităţi din produsul i. Evident că RPE reprezintă un raport adimensional (exprimat la fel cu tariful T) şi că modelul are sens pentru valori S a_ij depărtate de 1.

Incertitudinea asupra presupunerii exprimate mai sus a apărut din ce în ce mai des odată cu intensificarea analizelor economice executate în ţările în curs de dezvoltare. Cercetătorii au observat, în primul rând, că preţurile asociate factorilor de producţie diferă, de regulă, de costurile lor de oportunitate, datorită imperfecţiunilor pieţei interne. În al doilea rând, pentru foarte multe produse, exista un grad ridicat de oligopolism / monopolism la nivelul producătorilor din ţările în curs de dezvoltare. Ca urmare, protecţionismul conducea la profituri monopoliste în anumite ramuri, nu la impulsionarea dinamicii resurselor interne. Gradul de protecţie la nivelul valorii adăugate, măsurat prin intermediul RPE, se dovedea astfel supraestimat (în situaţiile monopoliste) sau incorect estimat (în situaţiile de distorsiuni: subvenţii sau taxe interne) în raport cu adevărata alocare a resurselor interne necesare producţiei în ramurile protejate.

A devenit, astfel, necesară trecerea la o altă metodologie de estimare (calcul), care să se bazeze pe costurile resurselor interne; în acest scop, trebuiau ajustate valorile estimate ale necesarului de factori de producţie (de obicei, capital şi forţă de muncă) astfel încât să reflecte “preţuri umbră”, şi nu preţurile pieţei. Formula de calcul a costului relativ al resurselor interne (CRI) pentru ramura i, privit ca raport adimensioanl, este:

CRI_i = S s_j V_ji / VAI_i , (2.2)

unde s_j este preţul umbră (sau costul de oportunitate) pentru factorul de producţie intern j (exprimat în echivalent - preţuri mondiale per unitate de factor de producţie), V_ji este volumul de factor j necesară producerii unei unităţi de produs i, iar VAI_i reprezintă valoarea adăugată, în preţuri mondiale, pentru ramura producătoare de produse i.

Dacă pieţele factorilor de producţie ar funcţiona în echilibru, RPE şi CRI ar diferi doar printr-o unitate, deoarece RPE măsoară valoarea adăugată internă - în exces - raportată la valoarea adăugată mondială, în timp ce CRI este raportul dintre cele două valori adăugate. Cele două metode sunt folosite alternativ, în funcţie de obiectivul cercetărilor sau analizelor efectuate: RPE oferă o măsură mai adecvată a motivaţiilor care au condus la adoptarea politicilor protecţioniste în structura dată, iar CRI reprezintă un estimat mai bun al costurilor acestor politici. Amândouă metodele de estimare prezentate mai sus trebuie aplicate cu asumarea riscului datorat lipsei datelor necesare calculului (cu precădere, a echivalentelor în preţuri mondiale).

2.1.1.2. Valoarea adăugată negativă (în preţuri mondiale)

Conceptul de protecţie efectivă este bine definit atunci când amândouă valorile adăugate sunt pozitive (în preţuri interne şi în preţuri mondiale). Cercetările empirice au demonstrat cazuri excepţie în ambele situaţii[14]. Atunci când numărătorul raportului de mai sus este negativ, dar numitorul pozitiv, interpretarea relaţiei (2.1) este cea normală, deoarece RPE negativ, generat de restricţii pe importuri mai mari decât cele pe exporturi (în formulă, cele două componente ale comerului exterior apar implicit, în cadrul valorii adăugate unitare; exporturile nete sunt o parte a acestei valori adăugate), denotă mai puţin protecţionism decât în cazul unui nivel zero de protecţie efectivă. Problemele intervin în acele cazuri în care numitorul ecuaţiei (2.1) este negativ, existând mai multe cauze potenţiale ale acestui fapt:

· Alegerea unei locaţii proaste (din punct de vedere al producătorilor sau consumatorilor), care poate face ca orice profit posibil să fie absorbit de costul transporturilor (de exemplu).

· Utilizarea ineficientă a materialelor din consumul intermediar poate conduce la pierderi absolute, mai ales când sunt ascunse în spatele unui protecţionism ridicat de tip tarifar, atunci când costurile intrărilor depăşesc preţurile mondiale.

În cazurile în care valoarea adăugată calculată în preţuri mondiale este relativ aproape de zero, erorile de măsurare (observare) pot conduce la estimate negative, chiar pentru valori uşor pozitive. De asemenea, aceste erori devin prea importante pentru ca metoda să mai poată fi aplicată cu credibilitate.

Cea mai pronunţată incertitudine este indusă, în cazul calculului RPE, de variaţia dinamică a coeficienţilor a_ji sau chiar a nivelurilor tarifelor nominale, cu precădere la studierea economiilor în curs de dezvoltare. Dificultatea majoră provine din faptul că, datorită gradului mare de protecţionism, adeseori, valoarea adăugată observată este foarte mică (aproape de zero), fiind sensibilă la foarte mici variaţii.

Există multe cazuri, în special la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare cu economie etatistă, centralizată, în care RPE calculată pentru anumite produse oferite la export este diferită de RPE calculată pentru aceleaşi produse vândute pe piaţa internă. Multe ţări folosesc regimuri speciale pentru produsele manufacturate [A. Krueger, 1984], în urma cărora producătorii interni primesc un preţ diferit de cel de pe piaţa mondială pentru produsul lor, atât pentru vânzările pe piaţa internă, cât şi pentru exporturi. Apare necesitatea de a studia separat comportamentul pe cele două pieţe, pentru a putea stabili dimensiunea distorsiunilor introduse în economia internă de aceste politici.

2.1.1.3. Particularităţi de aplicare a metodologiilor de măsurare a protecţionismului

Încercările de estimare a costurilor asociate protecţionismului, bazate pe diverse modele şi metodologii de estimare, au alimentat numeroase cerecetări empirice şi studii analitice în domeniul politicilor de comerţ exterior. Plecând de la cazurile clasice de estimare a costurilor producătorilor sau a costurilor la nivelul consumatorilor, s-au dezvoltat abordări alternative, cum ar fi:

· Adăugarea costurilor legate de pierderile irecuperabile (“dead-weight losses” costs), în cadrul costurilor totale ale protecţionismului, metodologie bazată pe teoria echilibrului parţial.

· Utilizarea modelelor de programare liniară sau log-liniară pentru calculul gradului de protecţie multisectorial într-o economie.

· Determinarea gradului global de protecţie şi a nivelurilor în fiecare sector, ţinând seama de toate interdependenţele economice, bazată pe folosirea modelelor de echilibru general implementate pe calculator.

Costul aplicării unui tarif, sau a unei restricţii cantitative, care presupune o diminuare a bunăstării, după cum am mai arătat, se leagă de problema pierderii irecuperabile, singura care nu poate fi contrabalansată, de nici-unul dintre partenerii la comerţ, prin politici economice compensatorii. Tehnicile de estimare empirică a acestei pierderi s-au dezvoltat mult în ultimele decenii, bazate pe teoriile duale şi de echilibru general. Formula de bază utilizată pentru calculul pierderii este funcţie de elasticitatea de preţ a cererii de importuri, de ponderea importurilor ţării în produsul intern (sau naţional) brut şi de mărimea diferenţei între preţurile interne şi cele mondiale (mărimea distorsiunii).

În cazul României, utilizarea formulei (2.1) pentru analiza economică a gradului de protecţionism a fost impusă de structura datelor existente, precum şi de lipsa datelor referitoare la nivelul sau indicii preţurilor de import-export, sau la preţurile pieţei mondiale (pentru un grad de dezagregare mai ridicat, necesar unei analize sectoriale). Mai mult decât atât, formula a fost transformată astfel încât să reflecte coeficienţii consumului intermediar calculaţi în preţuri nominale interne. Există următoarele deficienţe potenţiale în cazul utilizării (2.1) în varianta modificată:

· Consumul intermediar este preluat din tabelele intrare-ieşire, calculate pentru România în preţuri curente, ca şi componentele valorii adăugate, taxele efectiv colectate, etc. Drept urmare, coeficienţii consumului intermediar reprezintă consumul material pe unitate de produs în structura preţurilor interne, şi nu în preţuri mondiale, aşa cum apare în formula originală. În cazul unor distorsiuni mari existente în sistemul românesc de preţuri, acest lucru poate produce mari diferenţieri în raport cu situaţia reală; un exemplu concret îl oferă preţurile energiei pe piaţa românească, care s-au situat, pe toată perioada 1990-1996, cu mult sub nivelul general al pieţei internaţionale.

· Tarifele (ratele de taxare), calculate pe baza rapoartelor vamale şi ale Ministerului de Finanţe, sunt situate - ca nivel - mult sub ratele de taxare impuse prin codul tarifar (vamal) al României, datorită mai multor factori, printre care enumerăm: pentru o anumită ramură industrială, există adeseori subsectoare scutite de tarifare; agenţii economici preferă, în multe cazuri, alegerea riscului de a nu plăti datoriile către buget (aflate şi sub forma taxelor vamale), sau de a nu declara importurile cu exactitate.

· Există câteva sectoare industriale pentru care valoarea adăugată, chiar calculată în preţuri interne, a rezultat negativă, ceea ce face calculul ratei efective de protecţie mai puţin credibil (rezultatele analizei sunt greu de interpretat şi în cazul în care numitorul expresiei din relaţia (2.1) devine negativ).

Cu toate acestea, metoda calculului RPE este foarte eficace atunci când se doreşte realizarea unei analize comparative, inter-sectoriale. Studiul de caz, prezentat în subcapitolul care urmează, ţine seama de toate aceste particularităţi, formulând simultan concluzii asupra politicilor comparative la nivelul sectoarelor industriale.

2.1.2. Evoluţia protecţionismului în România. Studiu de caz.

Calculele efectuate sunt bazate pe datele cuprinse în tabelele de intrare-ieşire anuale, oficial publicate de Comisia Naţională pentru Statistică, agregate unitar într-un numar de 101 sectoare, utilizând metoda contabilităţii naţionale. Am utilizat datele pentru ultimii patru ani disponibili, 1990-1993, care surprind perioada de început a reformei în România; deşi pentru perioada recentă nu dispunem de date la fel de amănunţite, într-un capitol următor vom încerca o estimare bazată pe structura economiei româneşti din 1993, dar utilizând date fiscale specifice anilor consideraţi pentru simulare.

Pentru simplitatea exerciţiului, precum şi pe motivul indisponibilităţii datelor fiscale (tarife vamale, taxe, subvenţii), am agregat cele 101 ramuri originale ale tabelelor într-un număr de 22 sectoare economice, din care doar 20 prezintă caracteristica de a-şi comercializa produsele şi pe piaţa mondială (participă la comerţul exterior) sau de a le obţine din import; efectiv, doar 13-15 ramuri pot fi considerate cu adevărat înscrise în circuitul de schimb cu restul lumii (pentru celelalte, ponderea exporturilor şi importurilor în producţia ramurii este nesemnificativă, accidentală, fiind situată sub nivelul de 5%), acestea fiind: agricultura (produse agricole primare, piscicole, silvice), sectorul extractiv, industria alimentară, de băuturi şi tutun, industria textilă, industria pielăriei şi de încălţăminte, industria de prelucrare a lemnului (inclusiv mobilier), industria produselor de carton-hârtie şi sectorul edituri, industria chimică (incluzând produsele de rafinare a petrolului), industria de prelucrare a produselor nemetalice, metalurgia, industria echipamentelor şi utilajelor, industria constructoare de maşini (restul subramurilor, mai puţin cele constructoare de echipamente şi utilaje), industria energetică, la care s-ar putea adăuga la limită serviciile financiare şi cele turistice. Celelalte sectoare sunt considerate ca generând produse necomercializabile extern, în mod tradiţional, cum ar fi: sectorul construcţiilor, transporturile (deşi anumite transporturi alimentează evident contul serviciilor în contul curent al balanţei de plăţi), comunicaţiile, comerţul interior, cercetarea-dezvoltarea ştiinţifică, administraţia publică, sectorul educaţie-sănătate. Am păstrat totuşi întreaga dezagregare sectorială, rezultată din tabelele intrare-ieşire originale, pentru a demonstra existenţa unui grad de protecţie efectivă (mai exact, lipsa acestuia) şi pentru sectoarele cu produse necomercializabile extern, dar şi pentru a putea extinde analiza ulterior nu doar la nivelul tarifelor vamale, dar şi asupra tuturor pârghiilor fiscale echivalente acestora (deci, cele care asigură protejarea unei industrii în faţa competiţiei externe).

Rezultatele calculelor efectuate, pe baza metodologiei descrise într- un studiu anterior al autorilor[15], sunt sintetizate în tabelul 2.1., unde sunt prezentate spre comparaţie şi nivelurile taxelor vamale efectiv adunate la bugetul statului în anul respectiv (rata de protecţie tarifară nominală), pentru fiecare din cei patru ani analizaţi.

În tabel:

est - estimare pe baza tarifelor din Codul Vamal 1995 si a structurii sectoriale din 1993.

Taxa nom - reprezinta taxa nominala aplicata in sectorul respectiv, conform Codului Vamal.

REP - este rata efectiva de protectie, calculata conform metodologiei proprii.

Toate valorile sunt date în procente.

	1990	1990	1991	1991	1992	1992	1993	1993	1995 est	1995 est
Denumire ramura	Taxa nom	REP	Taxa nom	REP	Taxa nom	REP	Taxa nom	REP	Taxa nom	REP
Agricultura	0,00	-0,05	4,92	3,13	2,97	2,77	3,03	2,00	15,00	0,91
Industria extractiva	0,01	-0,00	0,64	-4,40	0,20	-2,12	0,32	-1,37	0,70	-1,98
Alimentara si bauturi	3,70	4,06	16,67	46,90	8,46	21,35	12,67	29,44	35,00	87,02
Textila	5,45	5,72	14,14	21,75	11,34	18,65	17,93	28,57	20,00	29,39
Pielarie	6,53	6,81	21,80	33,90	9,68	12,11	14,87	18,20	20,00	21,59
Prelucrarea lemnului	0,00	-0,00	6,79	8,90	5,17	7,95	7,90	12,61	10,00	14,82
Hartie-edituri	1,40	1,48	7,12	8,98	4,14	6,71	6,13	10,06	10,00	15,09
Chimica	0,06	0,04	4,97	9,28	2,52	5,35	3,28	6,98	10,00	26,21
Prelucrarea nemetalelor	0,00	-0,01	7,04	10,28	4,51	7,76	8,15	14,81	10,00	17,01
Metalurgie	0,00	-0,01	3,08	-0,53	3,57	7,55	5,88	12,98	5,00	4,72
Echipamente	0,00	-0,03	6,32	8,34	3,97	5,18	5,94	7,96	15,00	29,21
Constructii de masini	0,59	0,62	9,90	19,05	5,94	10,72	8,92	14,97	15,00	28,01
Energie	0,00	-0,00	6,87	20,84	0,00	-2,93	0,00	-2,79	0,00	-6,16
Constructii	0,00	-0,02	0,00	-9,07	0,00	-4,38	0,00	-5,36	0,00	-8,16
Comert	0,00	-0,18	0,00	-6,95	0,00	-3,09	0,00	-5,00	0,00	-13,32
Transporturi	0,00	-0,01	0,00	-5,43	0,00	-2,03	0,00	-2,13	0,00	-4,79
Comunicatii	0,00	-0,00	0,00	-1,38	0,00	-0,69	0,00	-0,65	0,00	-1,18
Finante	0,00	-0,00	0,00	-0,49	0,00	-0,22	0,00	-0,27	0,00	-0,49
Cercetare	0,00	-0,03	0,00	-5,17	0,00	-2,81	0,00	-3,22	0,00	-5,40
Administratie publica	0,00	-0,08	0,00	-7,34	0,00	-3,82	0,00	-3,57	0,00	-5,61
Educatie-sanatate	0,00	-0,03	0,00	-2,88	0,00	-1,83	0,00	-2,74	0,00	-4,19
Alte servicii	0,00	-0,04	0,00	-4,33	0,00	-2,76	0,00	-3,46	0,00	-5,43

Tabelul 2.1.

Concluziile extrase pe baza acestor rezultate sunt expuse în continuare:

· Cu excepţia anului 1990, diferenţele dintre ratele de protecţie nominale şi cele efective, calculate după formula (2.1), sunt considerabile. Cele mai mari diferenţe sunt observabile la industriile alimentară, textilă şi cea de pielărie, sectoare care apar a fi mult mai protejate efectiv, decât dacă se ia în calcul numai tariful nominal. Toate sectoarele care nu participă la comerţul exterior, sau a căror pondere este nesemnificativă, sunt, în realitate, defavorizate, rata efectivă calculată de protecţie fiind negativă; surpriza acestor analize este oferită de sectorul producţiei de energie, care a fost net discriminat de politica tarifară a guvernărilor care au urmat momentului 1989 (cu excepţia anului 1991).

· Datorită faptului că prima etapă a reformei în România (ca şi în multe alte ţări aflate în tranziţie) a fost cea de liberalizare cvasi-totală a comerţului exterior, în 1990 se observă un nivel extrem de redus al ratei de protecţie, atât nominală, cât şi efectivă. Acest fenomen a agravat criza de sistem economic la momentul respectiv, deoarece sectoarele economice s-au văzut brusc expuse unei competiţii externe deosebit de puternice, ceea ce a agravat dezechilibrele interne existente, adâncind recesiunea economică.

· 1991 a fost singurul an în care sectorul energetic a fost protejat prin introducerea unor tarife vamale; mai mult decât atât, politica comercială din acel an pare să fi fost consistentă cu dezideratele dezvoltării pe termen lung, presupunând protejarea unor industrii competitive tradiţionale (industria uşoară, chimică, constructoare de maşini şi energetică). Lipsa relativă a protecţionismului poate fi observată în sectorul extractiv sau în cel metalurgic, dar acestea au constituit subiectul unor transferuri masive sub forma subvenţiilor bugetare, primind protecţie pe alte canale; oricum, este remarcabilă orientarea protecţiei către sectoare care folosesc intensiv forţa de muncă, nu către sectoarele ineficiente, care necesitau restructurare tehnologică masivă, sau reducere drastică a activităţii globale, cum ar fi, de exemplu: industria extractivă, industria de prelucrare-producere a metalelor etc.

· Tendinţele globale remarcate pe perioada 1990-1993 demonstrează o creştere sensibilă a nivelului de protecţionism, simultan cu reducerea diferenţelor inter-sectoriale. Această reducere a diferenţelor poate fi apreciată drept o evoluţie pozitivă, politicile comerciale ajutând diminuării gradului de distorsiune prezent în economia românească.

Toate concluziile prezentate mai sus ne permit formularea unei analize a perioadei de deschidere a economiei României, începând cu 1990, în condiţiile menţinerii vechilor structuri dezechilibrate ce caracterizau fiecare sector economic, a sistemului instituţional specific economiei socialiste, de tip centralizat şi autarhic. La aceasta s-a adăugat inerţia foarte mare a comportamentelor diverşilor participanţi la sistemul economic, în primul rând a masei mari a consumatorilor - simultan ofertanţi pe piaţa forţei de muncă. Liberalizarea necondiţionată a comerţului exterior a fost însoţită de câteva fenomene caracteristice, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Pe plan intern, se pot enumera următorii factori de influenţă:

· Fostul monopol de stat din sfera comerţului exterior a fost desfiinţat, fără asigurarea unui cadru legislativ nou şi fără a concepe un plan exact de construcţie instituţională adecvată. Majoritatea restricţiilor comerciale au fost abrogate, firmele româneşti descoperindu-se brusc puse în faţa pieţei mondiale. Au existat două tipuri de comportamente, aparţinând celor două tipuri de societăţi comerciale implicate în activitatea de comerţ exterior:

1. Unităţile productive s-au găsit deodată puse în faţa posibilităţii şi necesităţii de a se implica direct în comerţul internaţional (fapt interzis în sistemul anterior); trebuind să-şi asigure intrările productive din importuri sau să găsească piaţă de desfacere externă pentru propriile produse, aceste firme au descoperit lipsa experienţei manageriale în desfăşurarea comerţului şi lipsa oricăror conexiuni cu potenţialii beneficiari sau furnizori. Pentru firmele de producţie, orientarea lor către găsirea unui agent economic specializat în comerţul exterior a fost firească.

2. Fostele firme de comerţ exterior, prin liberalizarea cadrului şi ruperea monopolului obligatoriu, au traversat o primă perioadă de fărâmiţare, urmată de o regrupare pe criterii subiective, legate de existenţa relaţiilor cu partenerii comerciali şi cu oficialii din administraţia publică, implicaţi în decizia din acest sector de activitate. În scurt timp, firmele noi de comerţ exterior, majoritatea privatizate prin evaluarea capitalului de mijloace fixe (fizice), au reinstaurat monopolul în domeniu, cu sprijinul cvasi-total al instituţiilor statului ce aveau rol decizional. Evident, ele au concentrat cererea exprimată de firmele producătoare interne; simultan, au aspirat majoritatea fluxurilor comerciale externe noi, apărute în contextul liberalizării.

· Pieţele interne mari exportatoare s-au dovedit a fi grevate de distorsiuni puternice, constând în sistemul de preţuri neliberalizat, care subevalua preţurile materiilor prime, în supraocupare cu forţă de muncă şi în asigurare masivă a resurselor financiare din subvenţii. Aceasta genera dezechilibre atât pe piaţa produselor respective, cât şi pe cea a forţei de muncă, sau pe cea a capitalului.

· Subvenţionarea produselor de bază din sfera consumului, de multe ori -produse importabile, crea distorsiuni pe pieţele respective, preţurile plătite de importatori fiind diferite de cele plătite de producătorii interni sau de cele plătite de consumatori. Adeseori, produsele interne erau diferite calitativ de cele importate.

· Instituţiile destinate să creeze politica de comerţ exterior a României nu s-au modificat structural în primii ani ai tranziţiei; personalul administrativ a rămas, în general, pe vechile posturi, cu excepţia cazurilor de transfer între administraţia publică şi reţeaua societăţilor de comerţ exterior (fapt care a întărit vocea acestora din urmă în procesul decizional). Nu au apărut, în primii patru ani, instituţii specifice economiei de piaţă, cum ar fi: Consiliul Concurenţei, Oficiul de Protecţie a Consumatorilor, Consiliul Economic Social, etc.

· Rezervele valutare ale României, destul de importante la începutul anului 1990, au fost utilizate în măsură excesivă şi pentru importuri de produse de consum (suprapuse importurilor masive energetice), care au sporit consumul final real în 1990 cu o rată de creştere neîntâlnită în celelalte state est- şi central-europene (SECE). Dacă din punct de vedere social, politica respectivă poate fi considerată normală, ea urmând unei perioade de 12-13 ani de privaţiuni în sfera consumului populaţiei, din punctul de vedere macroeconomic, România a fost pusă în situaţia de secătuire a rezervelor sale şi de inversare a balanţei sale comerciale, deficitul instalându-se la începutul anului 1991.

Efectele tuturor acestor factori interni au fost completate de cele produse de următoarele evoluţii înregistrate pe piaţa mondială, la începutul deceniului al zecelea:

· Economia mondială a traversat una dintre recesiunile profunde la nivelul ţărilor cele mai dezvoltate, caracterizate de simultaneitatea crizelor economice în cele mai importante state ale OECD. Acest fapt a avut drept consecinţă diminuarea considerabilă a cererii mondiale adresate produselor de export româneşti, exact în perioada dificilă a demarării procesului de tranziţie.

· Destrămarea CAER, urmare a deplasării tuturor SECE din sfera de influenţă sovietică, a afectat comerţul bilateral cu toate celelalte ţări foste membre ale acestei uniuni comerciale regionale, prin reducerea exporturilor şi importurilor, în special la produsele necompetitive în restul lumii.

· Unificarea Germaniei a prejudiciat capacitatea de absorbţie externă a acestei ţări, cu precădere în raporturile agregate anterioare pe care le întreţinea cu România.

· Războiul din Golf, început în finalul anului 1990, a scos de pe piaţa mondială, pentru şase ani, unul dintre furnizorii de materii prime, Irak, surprins în momentul embargo-ului cu datorii consistente faţă de ţara noastră.

· Războiul din Bosnia-Heţegovina, ca şi cel din Transnistria (mai puţin cel din Cecenia) au afectat majoritatea regiunilor vecine cu România, diminuând puterea economică a unor parteneri comerciali tradiţionali şi aruncând România în mijlocul unei zone geopolitice total instabile, care a pierdut credibilitatea economică şi politică în faţa restului lumii.

Caracteristicile invocate în aliniatele anterioare sunt tot atâţia factori determinanţi ai situaţiei existente în România, din punctul de vedere al relaţiilor sale internaţionale, în perioada 1990-93, explicând evoluţia politicilor comerciale sau a politicilor legate de comerţul internaţional:

· Majoritatea politicilor comerciale adoptate după 1991 sunt politici de esenţă protecţionistă, care însă nu se bucură de un suport analitic riguros, ele fiind, de cele mai multe ori, rezultatul lobby-ului executat de grupuri de interese comune.

· Modelul cel mai apropiat de realitatea românească, din punctul de vedere al economiei politice, a măsurilor protecţioniste este acela al grupurilor de presiune. Acestea s-au format foarte simplu, din îmbinarea intereselor personalului din administarţia statală cu funcţii de decizie în sfera comerţului exterior, cu interesele marilor producători, a marilor firme investitoare sau a marilor firme-monopol de comerţ exterior.

· Liberalismul comercial din 1990, suprapus peste distorsiunile interne existente în ramurile importante pentru comerţul exterior, a generat o înrăutăţire a situaţiei globale. În mod firesc, a apărut reacţia adversă, de natură protecţionistă; în lipsa unor studii aprofundate ale dezechilibrelor reale de pe pieţele româneşti, instrumentele protecţioniste au fost preferate altor politici economice de remediere a distorsiunilor. Rezultatul a fost, în multe cazuri, adâncirea acestora şi crearea unor bariere dinamice suplimentare în calea liberalismului.

· În 1993, România se găsea într-o situaţie critică; nivelul exporturilor era la 40% din cel înregistrat în 1988, iar cel al importurilor la 50% din nivelul importurilor României în anul 1990. Datoria externă era în continuă creştere, pe fondul unei continue spirale de depreciere a cursului de schimb nominal, în pas cu indicatorul ratei inflaţiei. Taxele vamale medii, după perioada de reducere masivă de la începutul tranziţiei, prezentau o tendinţă sigură de creştere a nivelului lor, pe fondul înmulţirii cazurilor de utilizare a barierelor netarifare (generate de imposibilitatea de a găsi soluţii de reechilibrare a balanţei comerciale).

· Investiţiile străine directe, sub efectul instabilităţii economice şi al neabordării cu consecvenţă a unei strategii de restructurare, prezentau cea mai scăzută dinamică între SECE, pe fondul celui mai mic cumul de capital străin pe cap de locuitor.

2.1.3. Simulări şi estimări bazate pe analiza REP pentru perioada 1993-1997

Protecţionismul poate lua numeroase alte forme decât cele clasice, de natura tarifelor vamale. În consecinţă, o analiză competentă a gradului de protecţie sectorial în economia României presupune luarea în consideraţie a următorilor factori esenţiali:

· Rata efectivă de protecţie, calculată în subcapitolul anterior, nu ţine cont de existenţa a numeroase forme de bariere netarifare în calea comerţului exterior, manifestate atât în sfera exporturilor, cât şi a importurilor. Pentru a putea aprecia gradul de protecţie la adevărata sa dimensiune, ar trebui cunoscute elasticităţile de preţ ale importurilor şi exporturilor româneşti, dezagregate pe ramurile luate în discuţie, pentru a se putea echivala efectul unui contingent, sau al unei alte bariere netarifare, în expresia sa tarifară (ce tarif vamal suplimentar ar putea produce acelaşi efect asupra comerţului exterior cu produsul respectiv supus contingentării?). Din păcate, datele necesare calculării acestor elasticităţi de preţ (respectiv, informaţiile sectoriale, per produs, referitoare la cantităţile exportate/importate, precum şi la valoarea efectivă a lor), nu sunt disponibile decât parţial, iar modalitatea de preluare a lor din sistemul informaţional actual presupune escaladarea unui sistem birocratic complex şi inert, lipsit de motivaţie. Pe de altă parte, simpla culegere a informaţiilor de către structurile guvernamentale nu asigură finalizarea analizelor necesare, fără implicarea sistemului de cercetare ştiinţifică, singurul capabil să conducă corect o investigaţie credibilă în domeniu; până când decidenţii politici nu vor înţelege importanţa utilizării cercetării ştiinţifice pentru susţinerea politicilor economice propuse, prin motivarea materială a sistemului de cercetare, deciziile luate vor continua să fie nefondate, nesigure, la latitudinea unor cercuri de influenţă interne sau externe, indiferent de buna sau reaua credinţă a acestora. Vom oferi un exemplu concret, din sfera industriei metalurgice: calculele econometrice mondiale asupra elasticităţii de preţ a cererii de produse metalice arată diminuarea acestor coeficienţi, în ultimii ani, aproape de niveluri subunitare; ca urmare, este de aşteptat să observăm, pe termen lung, o diminuare a capacităţilor de producţie în domeniu (decizia producătorilor vis-a-vis de creşterea stocurilor). Decidenţii români au continuat să subvenţioneze metalurgia, fără a considera acest aspect, sau alte semnale, cum ar fi: energo-intensivitatea sectorului metalurgic (accentuată de o eventuală creştere a preţurilor interne la energie), cu un puternic efect negativ asupra balanţei comerciale a României; rata ridicată de protecţie efectivă asigurată acestui sector prin sistemul de preţuri menţinut.

· Calculul REP ar fi mai corect dacă s-ar putea lua în consideraţie structura de preţuri mondială, sau - mai exact - structura de preţuri către care guvernanţii doresc să se orienteze pe termen lung. Am încercat o asemenea analiză estimativă, prin modificarea întregii structuri de preţuri, în fiecare an discutat, astfel încât să obţinem tabele de intrare-ieşire corespunzătoare unei schimbări relative în preţurile interne ale energiei, care să asigure apropierea acestora de preţurile pieţei internaţionale. Rezultatele vor fi prezentate în continuarea acestui subcapitol, precum şi în capitolul 3.1.

· Dacă taxele directe sau indirecte asupra producţiei, componentelor valorii adăugate etc. afectează ramura producătoare fără a ţine seama de provenienţa input-urilor materiale, nu acelaşi lucru se poate spune despre subvenţii, care sunt de obicei acordate ramurilor care folosesc majoritar produse intermediare indigene. Din această perspectivă, subvenţiile pot fi considerate ca un instrument protecţionist puternic, ponderea subvenţiilor în producţia totală a unei ramuri putând fi echivalată cu un tarif vamal impus importurilor ramurii, cele două procente adunate definind un “tarif cumulat echivalent”. Refacerea calculelor REP, ţinând seama de aceste noi tarife pseudo-nominale, conduce la modificări esenţiale inter-sectoriale; rezultatele acestui tip de analiză vor fi şi ele analizate în capitolul 3.1.

· O analiză de tip similar REP poate fi efectuată referitor la gradul general de taxare (directă şi indirectă) în dezagregare sectorială. Din punct de vedere al protecţionismului, privit în sens larg, aceasta ar constitui cea de-a doua componentă necesară a unui tablou complet, deoarece ar oferi imaginea exactă a discriminărilor relative inter-ramuri din interiorul economiei, ceea ce ar echivala cu analiza ratei efective de taxare sectorială, exprimând protejarea pe plan intern a unei industrii în raport cu celelalte.

Simulările efectuate în cadrul prezentei cercetări, în aceeaşi structură sectorială de 22 de ramuri economice, dar pe baza comentariilor de mai sus, au condus la rezultate calitativ diferite de cele prezentate în subcapitolul 2.1.2. Rezultatele pot fi urmărite în tabelul 2.2., precum şi în graficul 2.3., care prezintă evoluţia ratei efective de protecţie cumulată, pentru fiecare sector, în perioada analizată (anii 1991, 1992, 1993 şi estimare 1995, bazată pe structura anului 1993, dar introducând noul cod vamal al României, adoptat în 1995). În tabelul 2.2., sunt prezentate calculele REP, pentru noua structură de preţuri, în care preţurile nominale ale energiei au fost artificial mărite astfel încât să se apropie de cele ale pieţei mondiale. Pentru această prelucrare, au fost utilizate preţurile oficiale raportate de RENEL către Agenţia Internaţională pentru Energie, precum

şi datele oficiale ale AIE privind nivelul preţurilor mondiale, cursul de schimb utilizat în calcule fiind cel oficial raportat de BNR[16]. În acelaşi tabel 2.2., se regăsesc şi calculele, efectuate doar pentru anii 1993 şi 1995, privind rata efectivă de protecţie cumulată, atunci când s-a ţinut cont şi de transferul subvenţiilor de la bugetul de stat către sectoarele economice analizate; aceste analize au fost efectuate atât pentru cazul real (sistemul de preţuri dat), cât şi pentru cazul compensării preţurilor energiei.

Notaţii:

est - estimare pe baza tarifelor din Codul Vamal 1995 si a structurii sectoriale din 1993.

Pentru scenariile cumulative:

TV + Subv - Rata efectiva calculata pe baza tarifelor vamale şi subventiilor, in structura normala de pret

TV + Subv + En - REP ca mai sus, in varianta structurii de preturi modificata (energia in preturi mondiale).

Toate valorile sunt în procente.

	1991	1992	1993	1995est	Scenarii	1993	1993	1995 est	1995 est
Denumire ramura					cumulative	TV + Subv	TV+Subv+ En	TV+ Subv	TV+Subv+ En
Agricultura	2,43	3,34	2,20	1,01		2,35	2,57	2,99	3,15
Industria extractiva	-11,85	-3,94	-1,98	-2,87		33,53	48,40	35,60	50,85
Alimentara si bauturi	52,98	24,99	31,30	92,51		29,71	31,56	84,85	90,11
Textila	24,67	21,90	31,78	32,69		32,21	35,79	31,20	34,54
Pielarie	35,59	12,70	18,90	22,41		21,17	21,97	23,71	24,55
Prelucrarea lemnului	9,44	10,19	15,02	17,64		20,32	24,14	20,19	23,76
Hartie-edituri	10,91	19,44	19,83	29,75		8,59	16,66	13,92	25,98
Chimica	16,03	17,45	15,46	58,03		-9,14	-20,57	6,27	12,06
Prelucrarea nemetalelor	16,30	18,45	30,45	34,97		13,80	28,07	15,93	31,17
Metalurgie	-15,35	22,40	52,08	18,96		12,16	47,98	3,68	10,23
Echipamente	8,86	7,69	11,59	42,55		13,95	20,19	35,03	50,35
Constructii de masini	21,64	13,85	18,64	34,89		19,07	23,69	32,49	40,10
Energie	-4,06	3,16	11,11	24,51		-19,79	80,11	-21,02	91,12
Constructii	-11,36	-5,03	-6,29	-9,57		-9,14	-10,77	-11,73	-14,02
Comert	-7,52	-3,18	-5,10	-13,60		-5,17	-5,28	-13,13	-13,43
Transporturi	-7,56	-2,32	-2,37	-5,32		0,72	0,77	-1,45	-1,78
Comunicatii	-1,56	-0,70	-0,66	-1,20		-0,95	-0,97	-1,63	-1,68
Finante	-0,75	-0,23	-0,28	-0,51		-0,32	-0,34	-0,53	-0,60
Cercetare	-5,62	-2,89	-3,32	-5,58		-4,79	-4,96	-7,18	-7,47
Administratie publica	-11,43	-4,94	-4,12	-6,47		-5,15	-5,99	-7,27	-8,62
Educatie-sanatate	-3,64	-2,03	-3,00	-4,58		-3,73	-4,10	-4,42	-4,98
Alte servicii	-5,35	-3,16	-3,94	-6,17		-4,82	-5,52	-6,84	-7,98

Tabelul 2.2.

Graficul 2.3. Evoluţia pe sectoare a ratei efective de protecţie cumulate, 1991-1995

Concluziile extrase din parcurgerea rezultatelor cuprinse în tabele şi grafic sunt următoarele:

· Dacă preţurile la energie ar fi fost liberalizate în România încă de la începutul perioadei de tranziţie, ar fi existat anumite sectoare economice, esenţiale pentru funcţionarea economiei, care ar fi beneficiat de un grad de protecţie efectivă mai ridicat. Este vorba, în principal, de sectorul energetic, la care evoluţia ratei efective de protecţie ar fi mers, în acest scenariu, în sens crescător, de la o rată negativă (incertă, datorită negativităţii valorii adăugate) în 1991, la 11,1% în 1993 şi 24,5% în 1995 (după aplicarea noului Cod Vamal, ulterior înfiinţării OMC). Majoritatea celorlalte sectoare ale industriei ar fi beneficiat, de asemenea, de un protecţionism mai ridicat, în cazul scenariului energetic, după cum se poate uşor observa prin compararea datelor din tabelele 2.1. şi 2.2. Putem aprecia, în consecinţă, că, prin menţinerea structurii dezechilibrate a preţurilor energiei finale sub nivelul normal, al pieţei mondiale, economia românească a fost supusă unor presiuni competitive suplimentare din partea economiei mondiale, ceea ce a îngreunat procesul de restructurare, de adaptare şi de eficientizare a numeroase ramuri, pentru care profitul realizat efectiv a fost mai mic decât cel care s-ar fi putut realiza (exemple - industria de prelucrare a resurselor energetice, industria petro-chimică, anumite subramuri ale industriei constructoare de maşini). Cuantificarea acestor pierderi este imposibilă, deoarece nu se pot aprecia corect compensările de natură dinamică, dar calitativ, rezultatele sunt certe, indicând mari pierderi în sistemul productiv. Măsura de liberalizare a preţurilor energiei, luată de noul guvern în 1997, este salutară, deşi întârziată; ea nu mai poate compensa decât parţial situaţia dezastruoasă la care a fost condus sectorul energetic românesc, precum şi subsectoarele industriale direct corelate, cum ar fi industria de prelucrare a petrolului, gazelor naturale, etc. Nu este de mirare că majoritatea firmelor din aceste industrii (rafinării, RENEL) sunt purtătoare a unor deficite financiare uriaşe la momentul actual; vina este nu doar a conducerilor acestor unităţi, dar, în principal, ea aparţine guvernărilor anterioare. Ca atare, s-ar impune o implicare a statului în restructurarea urgentă a acestor unităţi, înainte de alte decizii, sau simultan cu acestea, datorită responsabilităţii deţinute ca proprietar, până în acest moment, şi pentru a putea culege rezultatele existenţei unui potenţial situat mult peste situaţia actuală, de facto.

· Evoluţia dinamică a REP, în acest scenariu, urmează tendinţele reliefate în analiza de la subcapitolul anterior; un element important este dispersia mai mare a rezultatelor în acest ultim caz, în care sectorul metalurgic ar prezenta o rată de protecţie de 52,1% în 1993, situată mult peste ceea ce ar putea asigura viabilizarea unuia dintre cele mai ineficiente sectoare ale economiei româneşti.

· De remarcat că, indiferent de structura de preţuri utilizată, de luarea în consideraţie sau nu a subvenţiilor, sectorul care a primit cea mai consistentă protecţie, în mod constant, este industria alimentară, a băuturilor şi tutunului. Faptul în sine nu este surprinzător, nici negativ, el urmând o tendinţă existentă în special pe piaţa Uniunii Europene (comentariul poate fi extins şi asupra industriei textile sau a celei de pielărie şi încălţăminte). Dimensiunea fenomenului devine îngrijorătoare după 1995, însă, calculele estimative indicând rate efective de protecţie de 90% acordate industriei alimentare autohtone, prin taxe vamale şi subvenţii (foarte mici, de altfel). Este evident că, prin aplicarea condiţiilor finale ale Rundei Uruguay, urmare a acordurilor din cadrul nou înfiinţatei OMC, România a căutat să profite de posibilitatea renegocierii tarifelor vamale la produsele agricole şi alimentare. Nu s-a ţinut seama însă de impactul negativ accentuat pe care o rată de protecţie de aproape 100% o poate avea asupra pieţei interne, impact care s-a materializat, conducând la situaţia dezastruoasă în care s-a trezit această ramură în 1997, precum şi la efectele nocive induse în sfera cererii interne (care este reprezentată, pentru aceste produse, de întreaga populaţie a României). Acest impact poate fi sintetizat astfel:

· Protejate cu 90%, industriile autohtone s-au putut bucura, pentru multe produse, de lipsa concurenţei externe, deci de o relativă poziţie de monopol sau oligopol. Foarte curând, acest avantaj s-a repercutat în creşterea preţurilor interne mult peste costurile reale, ceea ce a afectat consumatorii, a căror cerere pentru produsele alimentare este relativ inelastică. Cele două efecte principale ale acestor creşteri de preţuri au fost nemulţumirea socială (urmată de presiuni salariale), şi, implicit, inflaţia. Efectul pe termen mediu a fost reducerea treptată a cererii, care s-a repercutat asupra ofertei, în scurt timp.

· Scăderea cererii a condus la reducerea capacităţii de producţie utilizate efectiv, şi la lipsa oricărei motivaţii pentru retehnologizare sau eficientizare (măsurile de impunere a unor plafoane de preţ la produsele alimentare de bază nu au făcut decât să agraveze criza productivă). Drept urmare, la începutul anului 1997, odată cu liberalizarea totală a preţurilor şi cu eliminarea subvenţiilor în agricultură şi sectorul alimentar, firmele autohtone s-au aflat brusc în situaţii de inegalitate certă faţă de concurenţa externă, din punctul de vedere al competitivităţii şi eficienţei economice.

· Calculele realizate pentru rata efectivă de protecţie cumulată (incluzând subvenţiile) denotă diferenţe substanţiale la anumite sectoare; este vorba, în principal, de industria extractivă şi cea de echipamente şi utilaje (net favorizate de subvenţii), precum şi de industria chimică şi de sectorul construcţii (care au poziţii echivalente perdante în noul context). Să remarcăm, de asemenea, situaţia favorizată specială, în care s-ar fi aflat sectorul energetic dacă structura preţurilor ar fi fost apropiată de cea existentă pe piaţa mondială.

· Dacă analiza s-ar face şi asupra ratei efective de impozitare (taxe, impozite, subvenţii cumulate), situaţia s-ar schimba considerabil, multe sectoare fiind protejate faţă de altele prin nivelurile reale ale impozitelor vărsate la bugetul de stat. Rata impozitului pe profit, rata impozitelor pe salarii (contribuţiile sociale vărsate de firme), TVA-ul, pot genera discrepanţe uriaşe inter-sectoriale atunci când sunt utilizate niveluri diferite de la sector la sector, sau când se acceptă exceptări fiscale pentru anumite sectoare.

Bazat pe concluziile de mai sus, putem face anumite comentarii de natură generală vizând perioada redresării macroeconomice relative în România (1994-1996). Acestea ar putea încheia analiza efectuată asupra economiei româneşti, din perspectiva comerţului exterior şi a gradului de protecţionism, lăsând spaţiu deschis unei cercetări în perspectivă, bazată pe scenarii posibile pentru perioada imediat următoare (1997-98), care va fi descrisă în subcapitolul 3.1., alături de anumite sugestii privind utilizarea posibilă a politicilor protecţioniste în România.

După 1994, în plan intern, lipsa unui proces clar de restructurare a menţinut majoritatea caracteristicilor anterioare. Astfel, modelul grupurilor de interese a continuat să caracterizeze decizia din sfera politicilor protecţioniste[17]. În sectoarele cu pondere mare a proprietăţii de stat s-au menţinut distorsiunile preexistente, din lipsa acţiunilor concrete de privatizare, restructurare sau retehnologizare. Piaţa forţei de muncă, după o tendinţă de liberalizare apărută în perioada 1993-95, evidenţiată în creşterea iniţială a ratei şomajului, a fost forţată să alunece iar către supraocupare, odată cu intrarea în anul electoral 1996. Cu toate acestea, există câteva modificări pozitive care merită să fie menţionate, pentru efectul lor potenţial asupra politicii româneşti de comerţ exterior, precum şi asupra componentelor comerţului:

· Gradul de distorsiune în majoritatea ramurilor economice s-a diminuat odată cu liberalizarea treptată a sistemului de preţuri şi cu creşterea mobilităţii forţei de muncă.

· Ponderea sectorului privat a crescut pe total economie, prin dezvoltarea unor ramuri neglijate în perioada sistemului de comandă, în special pe baza apariţiei firmelor mici şi mijlocii (sectorul industrial nu a beneficiat de aceeaşi evoluţie a sectorului privat). Noile sectoare, care ocupă un spaţiu în continuă creştere în produsul intern brut al României (deşi evoluţiile anului 1997 par să marcheze un anulit recul), s-au dezvoltat pe structuri concurenţiale, care asigură echilibru pe pieţele respective şi contribuie la reducerea gradului general de distorsiune în economie.

· Au fost create, deşi foarte târziu faţă de necesităţi, unele instituţii specifice economiei de piaţă, cum ar fi cele legate de asigurarea sistemului concurenţial sau cele destinate protecţiei consumatorilor.

· Strategia de aderare la UE, susţinută de toate forţele politice din ţară, impune adoptarea unei legislaţii aliniate la standardele comunitare, ceea ce presupune concentrarea acţiunilor din interior pentru crearea instituţiilor necesare, ca şi pentru urmărirea unor obiective pe termen lung. Fenomenul se extinde asupra domeniului comerţului exterior, în egală măsură.

Concluzionând, se poate aprecia că, în acest moment, există multe aspecte interne care reprezintă obstacole în calea eficientizării economiei. Politicile economice care trebuie adoptate în următoarea perioadă au nevoie de strategii pe termen lung, adeseori orientate împotriva unor interese de grup, pe termen scurt. Politicile comerciale sunt un capitol special, care accentuează diferenţele existente între obiectivele naţionale legate de dezvoltarea socio-economică durabilă şi motivaţiile imediate, generate de interese minoritare. Ele necesită sprijinul suplimentar al unui sistem instituţional care să faciliteze luarea deciziilor strategice pe termen lung, care să fie orientat către consultarea tuturor agenţilor economici implicaţi în activitatea de comerţ exterior sau afectaţi de aceasta.

2.2. Restrictii rezultate pentru România din participarea sa la acordurile internationale în promovarea politicilor protectioniste în industrie

2.2.1. Oportunitati pentru România ca membru OMC

După cum s-a mai menţionat, în luna aprilie 1994 a avut loc reuniunea ministeriala a Comitetului pentru Negocierile Comerciale si, cu acest prilej, semnarea la Marrakech (Maroc), de catre 117 din cele 124 de state participante, a actului final al Rundei Uruguay. Dupa ratificarea acestui document de catre statele semnatare, rezultatele Rundei Uruguay au fost puse în aplicare începând cu 1995. Prin semnarea documentului, statele participante au convenit sa puna bazele unui sistem comercial multilateral, întarit, stabil si transparent. Alaturi de FMI si Banca Mondiala, OMC constituie al treilea pilon al relatiilor economice internationale, obiectiv ce a fost urmarit înca din anii `40, prin Carta de la Havana.

OMC are o sfera mai larga de cuprindere decât GATT-ul, incluzând pe lânga reglementarile comerciale cu marfuri si reglementarile comerciale cu servicii, precum si aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuala legata de comert.

În continuare, vor fi mentionate cele mai importante rezultate privind liberalizarea si reglementarea comertului international, incluse în actul final. Acestea sunt:

a. Sporirea oportunitatii de export prin:

· Reducerea, în medie, cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele industriale si agricole.

· Reducerea progresiva a sprijinului intern acordat agriculturii, în medie cu 20% în tarile industrializate si cu 13,3% pentru tarile în curs de dezvoltare, într-o perioada de 6 ani pentru tarile dezvoltate si 10 ani pentru tarile în curs de dezvoltare.

Agricultura a constituit multa vreme obiectul unor politici specifice de protectie din partea mai multor state ale lumii. Aceste politici s-au tradus prin sustinerea directa sau indirecta a agriculturii (îndeosebi prin subventii), fapt ce contravine regulilor stabilite de GATT privind libera concurenta si care induce, de asemenea, comertului international cu produse agricole un grad ridicat de instabilitate si o lipsa de transparenta. In acest context, Acordul cu privire la agricultura negociat la Runda Uruguay constituie un cadru pentru o reforma, pe termen lung, a comertului cu produse agricole si a politicilor economice interne în domeniu.

Astfel, regulile prevazute în acest acord confera comertului cu produse agricole o mai mare previzibilitate si o mai mare transparenta, atât din punctul de vedere al tarilor exportatoare, cât si al celor importatoare. În cadrul acordului s-a convenit ca toate masurile netarifare la frontiera sa fie înlocuite cu taxe vamale echivalente ca nivel de protectie. Taxele vamale rezultate din aceasta tarificare vor fi reduse, în medie, cu 36% în cazul tarilor dezvoltate si cu 24% în cazul tarilor în curs de dezvoltare, într-o perioada de 6 ani si respectiv 10 ani. De asemenea, tarile cel mai putin avansate nu sunt obligate sa-si reduca taxele vamale de import la produsele agricole vizate de acest acord. In cazul produselor supuse tarificarii, o clauza de "protectie" speciala permite tarilor membre aplicarea unor taxe vamale aditionale în cazul unor livrari la preturi inferioare unor anumite niveluri de referinta sau în cazul unor cresteri bruste si semnificative a importurilor de produse agricole.

Tarile cu piete închise pentru unele produse agricole trebuie sa importe cel putin 3% din consumul intern al produsului, procent ce va creste la 5% în 6 ani. Japonia va importa 4% din cosumul intern de orez (majorând ulterior procentul la 8%) iar Coreea de Sud va importa 1% din consumul de orez, ajungând în 1999 sa importe 2%..

· Reducerea progresiva, în tarile industrializate, cu 36% a cuantumului subventiilor de export pentru produsele agricole si cu 21% a cantitatilor de exporturi subventionate, într-o perioada esalonata de 6 ani.

· Liberalizarea totala, pe parcursul unei perioade de 10 ani, a exportului de produse textile, prin cresterea progresiva a nivelului cotelor de acces practicate în prezent de o serie de tari industrializate, precum si reducerea în prealabil, a taxelor vamale de import la aceste produse, astfel încât 51% din produse sa fie integrate în GATT pâna la 1 ianuarie 2002, iar restul acestora nu mai târziu de 1 ianuarie 2005.

Legat de acest aspect, trebuie mentionat faptul ca acordul cu privire la textile si confectii negociat la aceasta runda este obligatoriu pentru toti membrii OMC, derulându-se pe etape: în prima etapa, la 1 ianuarie 1995, fiecare membru va integra în GATT (comertul cu aceste produse va fi guvernat de regulile generale ale GATT) produsele din lista specifica ce figureaza în Acord, care în 1990, reprezentau cel putin 16% din volumul total al importurilor; la începutul celei de a doua etape, 1 ianuarie 1998, produsele care în 1990 reprezentau cel putin 17% din volumul total al importurilor vor fi la rândul lor integrate regulilor GATT; a treia etapa va începe la 1 ianuarie 2002 si vizeaza produsele care, în 1990, reprezentau cel putin 18% din volumul total al importurilor si care vor fi integrate regulilor GATT.

Toate produsele ramase dupa aceste trei faze urmeaza sa fie integrate regulilor GATT la 1 ianuarie 2005, atunci când expira perioada de 10 ani pentru aplicarea acordului privind textile si îmbracaminte. De asemenea, acordul prevede si un mecanism de "protectie" tranzitorie specifica ce va putea fi aplicat, indiferent de etapa, produselor ce nu vor fi înca integrate regulilor GATT.

b. Liberalizarea comertului cu servicii, prin convenirea acordarii multilaterale a clauzei natiunii celei mai favorizate si tratamentului national, precum si prin luarea de angajamente initiale de liberalizare pe domenii si sectoare specifice;

c. Întarirea si consolidarea regulilor de actiune împotriva practicilor de concurenta neloiala în comertul international de marfuri prin:

· Limitarea recurgerii la subventiile de export si instituirea de masuri compensatorii;

· Întarirea modalitatilor de actiune împotriva practicilor de dumping si de eludare a masurilor anti-dumping;

· Dezvoltarea regulilor si modalitatilor de cooperare vizând neutralizarea standardelor tehnice ca bariere în calea comertului;

· Introducerea de noi reguli vizând folosirea licentelor de import si evitarea folosirii licentelor pentru accentuarea restrictiilor;

· Dezvoltarea regulilor privitoare la posibilitatile de recurgere la protectie prin masuri de salvgardare în situatiile de crestere masiva a importurilor unor produse, care risca sa produca sau au produs deja un prejudiciu grav productiei nationale;

· Consolidarea si precizarea masurilor de protectie în situatii de dificultati ale balantei de plati;

d. Principiul tratamentului diferentiat si mai favorabil pentru tarile în curs de dezvoltare a fost extins, în negocieri, ca urmare a recentelor evolutii din Europa, si asupra tarilor în tranzitie la economia de piata.

Acest principiu este reflectat în rezultatele Rundei Uruguay prin: angajamente mai mici comparativ cu tarile industrializate cu privire la nivelul reducerii taxelor vamale de import pentru produsele agricole si industriale; perioade mai îndelungate (de pâna la 10 ani) pentru punerea progresiva în aplicare a angajamentelor de liberalizare pentru produsele agricole; angajamente mai mici pentru diminuarea sprijinului intern în agricultura; beneficierea de perioade de tranzitie în ceea ce priveste alinierea unor politici economice si mecanisme comerciale la regulile de comert convenite.

e. Natura si semnificatia angajamentelor asumate de România în cadrul Rundei Uruguay.

Pentru România, Runda Uruguay este a doua la care a participat, însa prima la care a putut sa participe efectiv la negocieri, ca si celelalte parti contractuante si accepta sa-si asume angajamente pe baza criteriilor si modalitatilor specifice unei economii de piata.

În concordanta cu nivelul sau de dezvoltare, cu obiectivele si dificultatile tranzitiei la economia de piata, România a actionat în urmatoarele directii principale:

· Includerea, în instrumentele juridice negociate, a unor angajamente de liberalizare mai putin accentuata în sfera comertului cu marfuri si servicii (flexibilitati).

· Includerea de flexibilitati, pentru acordarea unei perioade de tranzitie necesare alinierii treptate a unor mecanisme economice si comerciale nationale la noile reguli convenite, ca de exemplu cele legate de subventii, standarde tehnice, sprijin pentru agricultura.

· Materializarea flexibilitatilor generale în negocierile bilaterale cu unele state interesate în asumarea de angajamente efective privind consolidarea si reducerea taxelor vamale si în comertul cu servicii;

În acest context, angajamentele specifice României negociate sunt urmatoarele:

1. În domeniul comertului cu produse agricole:

· Pentru 75% din numarul pozitiilor tarifare s-a obtinut consolidarea taxelor vamale la niveluri între 50 - 375%, functie de importanta economica a acestora;

· Pentru produsele la care taxele vamale au fost anterior consolidate în cadrul GATT s-a obtinut consolidarea acestor taxe la niveluri superioare (între 275-375%); Totodata, pentru aceste produse s-au luat angajamente, dupa caz, de acces minim sau de acces curent, constând în contingente tarifare reprezentând 3% si respectiv 5% din nivelul consumului pentru care taxa vamala va fi de maximum 40% din nivelul initial al acestora;

· De asemenea, s-a convenit aplicarea unor reduceri la taxele vamale astfel negociate, în medie cu 24%, si punerea în aplicare a reducerilor pe o perioada de 10 ani;

2. În domeniul comertului cu produse industriale:

· Consolidarea taxelor vamale pentru toate produsele industriale la nivel maxim de 35%, cu exceptia produselor înscrise deja în lista de concesii tarifare ale României anexata la GATT; precum si cu exceptia unui numar limitat de produse pentru care o serie de tari au prezentat cereri specifice;

3. În domeniul comertului cu servicii:

· Consolidarea prevederilor în vigoare privind accesul investitorilor straini (legate, in principal, de instaurarea unui mediu financiar-bancar propice, compatibil cu cele din statele dezvoltate ale lumii);

· Convenirea de masuri de acces pentru o serie limitata de sectoare de servicii care pot sustine restructurarea economiei;

· România a retras, ca majoritatea participantilor, ofertele sale initiale în domeniul serviciilor de transport maritim si în domeniul audio-vizualului.

4. România si-a rezervat dreptul de a nu mai aplica clauza natiunii celei mai favorizate în domeniul transportului maritim si serviciilor de marketing, precum si de vânzari de bilete pentru transporturile aeriene.

Ca o concluzie, se poate spune ca finalizarea negocierilor în cadrul Rundei Uruguay precum si semnarea actului final de catre 124 de tari în aprilie 1994, constituie o cotitura clara a comunitatii internationale spre cooperare si conlucrare pe baza unor reguli de comert unanim acceptate. Se apreciaza ca punerea în aplicare a rezultatelor Rundei va antrena o sporire a comertului mondial, în medie, cu 12% pe an, iar venitul mondial va creste anual, pe aceasta baza cu 230 miliarde dolari. De asemenea, se estimeaza ca volumul anual suplimentar ce va fi generat în comertul mondial de rezultatele Rundei Uruguay va fi de peste 200 de miliarde dolari, fapt ce va influenta pozitiv cresterea economica la scara mondiala.

2.2.2. Restrictii si avantaje ce pot deriva din procesul

de pre-aderare la Uniunea Europeana

Se poate constata faptul ca transformarile în domeniul comertului si al politicilor comerciale au fost ezitante, întârziate uneori si cu efecte neconcludente. Fenomenul de surprindere a viabilitatii sectoarelor economice, existenta unor strategii clare de sprijinire a unor sectoare ce sunt sau pot deveni eficiente au fost mult mai putin clare în tara noatra. Legat de aplicarea masurilor de protejare si sprijin intern al unor sectoare economice s-au observat actiuni ezitante si reveniri atunci când costurile unor astfel de actiuni deveneau mai substantiale.

Acordul de Asociere înscrie obiectivul de a asigura un cadru adecvat pentru integrarea treptata a României în Comunitatea Europeana. In domeniul schimburilor comerciale bilaterale, Acordul European prevede crearea, între parti, a unei zone de comert liber care urmeaza a se concretiza prin eliminarea treptata a obstacolelor tarifare si non-tarifare existente în prezent în relatiile comerciale dintre România si Uniunea Europeana.

Referitor la produsele industriale altele decât cele textile si siderurgice Uniunea Europeana va proceda la eliminarea (de la intrarea în vigoare a Acordului) tuturor restrictiilor cantitative si la înlaturarea taxelor vamale la importul din România pentru aproximativ 90% din pozitiile nomenclatorului tarifar al acestor produse. La marfurile industriale la care se mai mentin taxe vamale acestea vor fi eliminate gradual, în termen de maximum 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului (1995).

Pornind de la interesele specifice ale industriei românesti si de la faptul ca procesul de restructurare al acesteia este în plina desfasurare, partea româna a avut în vedere mentinerea unui grad relativ ridicat al protectiei pentru produsele industriale originare din România, inclusiv textile si siderurgice.

S-a convenit renuntarea treptata de catre România la taxele vamale pe importurile a circa 70-75% din produsele industriale provenind din tarile membre ale Uniunii Europene, pe o perioada de 5 - 9 ani, iar la multe din aceste produse reducerea taxelor vamale abia din al patrulea an de la intrarea în vigoare a Acordului.

Pentru importul de produse industriale din Uniunea Europeana exista trei tipuri de concesii, si anume:

· În cazul unor produse nefabricate în tara noastra se vor elimina taxele vamale la intrarea în vigoare a Acordului;

· Pentru alte grupe de produse, România va elimina taxele vamale treptat în primii 5 ani astfel: la 80% la intrarea în vigoare, la 40% dupa trei ani si la 0% dupa 5 ani;

· În cazul produselor pentru care este necesara în continuare o anumita protectie, reducerea taxelor vamale se va face esalonat astfel: la sfârsitul celui de al 3 an de la intrarea în vigoare a Acordului European, aplicarea unei taxe reprezentând 80% din nivelul taxei de baza, reducând-o treptat la 60% la sfârsitul anului al 5-lea, la 50% la sfârsitul anului al 6-lea, pâna la abolirea taxei la sfârsitul anului al 9-lea.

Referitor la produsele agricole de baza, realizarea zonei de comert liber are un caracter limitat, determinat de sensibilitatea deosebita a pietelor comunitare pentru aceste produse si de incertitudinea privind finalizarea negocierilor multilaterale din cadrul GATT din acest domeniu. La baza convenirii nivelului concesiilor comunitare au stat performantele înregistrate de exporturile românesti de produse agricole în tarile membre ale U.E. din ultimii 5 ani. S-a obtinut o ameliorare a nivelului de acces pe pietele comunitare pentru aceste produse originare din România prin consolidarea avantajelor decurgând din aplicarea preferintelor vamale generalizate (scutiri, reduceri de taxe vamale) la unele produse, precum si prin reduceri substantiale (de 20, 40 si 60%) ale taxelor vamale.

Pentru produsele agricole prelucrate pe baza de zahar, faina, lapte, cereale, Uniunea Europeana a consimtit la abolirea taxelor vamale si la reducerea treptata cu pâna la 60% a taxelor percepute pentru eliminarea diferentelor dintre preturile interne si cele internationale (la unele produse stabilindu-se plafoane tarifare), în timp ce România va mentine taxele vamale existente pentru toate produsele agricole prelucrate

înca trei ani de la intrarea în vigoare a Acordului, dupa care, pentru unele dintre aceste produse, va proceda la reducerea lor treptata.

Referitor la libera circulatie a fortei de munca, Acordul prevede în esenta acordarea reciproca a unui tratament nediscriminatoriu în raport cu cetatenii celeilalte parti, cu privire la conditiile de lucru, de salarizare si concedieri, precum în ceea ce priveste asigurarile sociale.

Prevederile referitoare la liberalizarea treptata a serviciilor si capitalului au fost convenite cu luarea în considerare a situatiei actuale din tara noastra, îndeosebi a necesitatii adoptarii unei legislatii de natura sa puna bazele institutiilor compatibile cu practica comunitara în domeniile respective. Armonizarea legislatiei prezente si viitoare a României cu cea a Uniunii Europene este considertata de cele doua parti ca o conditie importanta a integrarii tarii noastre în structurile comunitare.

Optiunea pentru integrarea Europeana a fost fundamentata prin corelatie cu procesele de transformare ce au loc în România, cu atributele unei societati democratice - statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor în stat, crearea unui mediu economic viabil, bazat pe principiile si mecanismele concurentiale, caracterizat prin stabilitate macroeconomica si comparabile cu structurile, legislatia si mecanismele institutionale ale Uniunii Europene.

Analizând doar componenta comerciala se poate observa ca realitatile - si chiar continutul Acordului European - nu au oferit accesul dorit de tara noastra la piata europeana. Ca un rezultat concertat al mai multor factori economici si politici, accesul exporturilor românesti de produse industriale pe piata U.E. a devenit, începând cu 1 ianuarie 1995, aproape identic cu cel al celorlalte tari asociate (cu o exceptie - taxele vamale mai ridicate la produsele textile). Pe scurt, acest acces poate fi rezumat în: lipsa de restrictii cantitative la exporturile românesti spre Uniunea Europeana de la 1 mai 1993, cu exceptia produselor textile, la care se vor mai mentine prevederile AMF (Acordul Multifibre) pâna la 31 decembrie 1997 si eliminarea, de la 1 ianuarie 1995, a taxelor vamale la importurile din România, cu exceptia produselor siderurgice (care s-au liberalizat vamal de la 1 ianuarie 1996) si a textilelor (care au fost liberalizate de la 1 ianuarie 1997).

Comertul cu produse textile a sporit destul de rapid pe cele doua directii, atât ca urmare a liberalizarii sale treptate, cât si mai ales ca urmare a dinamizarii operatiunilor de prelucrare în lohn. In ceea ce priveste taxele vamale la importul comunitar de produse textile din România, acestea au reprezentat în ultimii ani 2/7 din taxele medii aplicate de Uniunea Europeana dupa Runda Uruguay si au fost eliminate în relatiile cu România de la 1 ianuarie 1997. Totusi, exporturile românesti de textile sunt obiect al contingentarii derivate din mentinerea prevederilor AMF.

Nu toate produsele textile românesti fac obiectul contingentelor de import (doar 14 produse în 1996), adica doar 1/3, restul fiind liberalizate complet. In plus, principala problema la exporturile românesti nu este existenta si caracterul restrictiv al contingentelor, ci neutralizarea lor de catre exportatorii români.

Dupa cum se poate observadin Tabelul 2.2.1, România înregistreaza un grad foarte scazut de utilizare a contingentelor tarifare comunitare comparativ cu celelalte tari din Europa Centrala si de Est. O explicatie ar fi si cea potrivit careia de la intrarea în vigoare a Acordului, cantitatea permisa la import practic s-a dublat. Ultimile contingente vor fi eliminate de la 1 ianuarie 1998, ceea ce înseamna ca tara noastra va putea beneficia de un avantaj, incepand cu acea data, fata de alti exportatori de textile pe piata U.E.

ANUL	1989	1991	1992	1993	1994
Polonia	98	47	30	34	42
Ungaria	341	41	34	26	30
Cehia	102	54	39	54	61
Slovacia	-	-	-	35	34
Bulgaria	77	39	65	56	67
România	81	30	35	32	41

Tabelul 2.2.1: Gradul de utilizare a contingentelor comunitare

Sursa: "The textile and clothing trade with Central and Eastern Europe", R.Faini; R.Portesede CEPR 1995. Cifrele reprezinta procente de utilizare a contingentului impus.

In ceea ce priveste exporturile românesti de produse siderurgice, o prima problema este cea cu privire la relevanta si comparabilitatea datelor statistice. Desi, la începutul anului 1995, s-a pus în aplicare un sistem de dubla verificare si înregistrare a licentelor, totusi sunt mari diferente în ceea ce priveste volumul fizic si valoric al comertului reciproc cu produse siderurgice. Diferenta rezulta din importantele reexporturi cu transbordare prin Turcia, Egipt sau Cipru.

Exporturile românesti de produse siderurgice reprezinta aproximativ 6,5% din totalul importurilor comunitare. Trebuie mentionat faptul ca, desi potrivit schemei comunitare de preferinte, daca un singur exportator depaseste 6% din importurile comunitare în regim preferential se va suspenda tratatmentul favorabil, totusi importurile din România nu au fost supuse acestor masuri. Mai mult, România este a doua tara din zona, dupa Polonia, care a beneficiat de un credit pentru investitii acordat de Banca Europeana pentru SIDEX Galati, în valoare de 15 milioane ECU.

O problema ce va crea disensiuni si în continuare este legata de diferentierile legate în aplicarea impozitelor indirecte practicate la importurile românesti. In România, fac obiectul taxelor de accize mult mai multe produse decât în Uniunea Europeana, iar la un numar mare de produse aceste taxe sunt situate la niveluri reduse atunci când bunurile sunt produse curent în tara si au un nivel ridicat la bunurile substituibile în consum, care se importa în principal. Aceasta nearmonizare a sistemului de accize din România cu cel din Uniunea Europeana acutizeaza aplicarea arbitrara, discretionara si este perceputa ca o bariera discriminatorie.

Regulile privind concurenta ocupa un loc central în Acordul de asociere a României, fiind bazate pe principiile derivate din Tratatul de la Roma. Elementele principale ale unei politici concurentiale concordante cu cea a Uniunii Europene, ce pot afecta comertul reciproc, pot fi urmatoarele:

- practicile abuzive de orice fel;

- abuzul de pozitia dominanta pe piata;

- orice ajutor public care perturba sau ameninta sa distorsioneze concurenta corecta.

Situatia particulara a României este concretizata în aceea ca, în primii ani ai asocierii, va fi considerata ca o regiune defavorizata, trebuind totusi sa practice o mai mare transparenta cu privire la orice forma de sprijin acordat de autoritatile publice.

Perspectivele integrarii rapide în Uniunea Europeana vor trebui sa determine autoritatile romane sa analizeze costurile acestui proces în raport cu beneficiile scontate, termenul necesar armonizarii legislative si cât de benefic este procesul pentru reforma în curs din tara noastra.

2.2.3. Concluzii privind măsurile necesare procesului de aliniere a politicilor protecţioniste ale României la standardele Uniunii Europene

În vederea aderării la U.E. trebuie mai întâi create condiţiile pentru integrarea treptată, ceea ce presupune: dezvoltarea economiei de piaţă; ajustarea structurii administrative; crearea unui cadru economic şi monetar stabil.

În paginile anterioare, am menţionat conţinutul Acordului de Asociere, considerând că ar fi util a menţiona în continuare cât din acest Acord a fost aplicat şi care sunt domeniile în care România nu a atins încă standardele impuse de Uniunea Europeană.

O parte din reglementările prevăzute în cadrul Acordului au fost puse în aplicare cu o oarecare întârziere, acestea referindu-se în special la:

(1) implementarea regulilor privind competitivitatea întreprinderilor care ar fi trebuit să intre în vigoare din 1996 dar a intrat abia în 1997;

(2) reglementarea ajutorului statului;

(3) aspecte legate de comerţ care în marea lor majoritate au fost implementate conform programului, însă pentru moment, nu au fost invocate probleme legate de protecţia comerţului. O procedură anti-dumping a fost deschisă în 1996, iar începând cu iunie 1997 o reducere temporară a tarifelor a fost considerată ca fiind necesară.

Implementarea aspectelor prevăzută în cadrul Acordului de Asociere a fost întârziată în principal datorită faptului că liberalizarea economică a fost deosebit de înceată precum şi datorită lipsei unei reforme administrative reale.

Ca un rezultat al Acordului de Asociere, exporturile U.E. către România au fost de 3,8 miliarde ECU comparativ cu 2,1 miliarde ECU în 1990. Importurile U.E. din România au fost în 1995 de 3,4 miliarde ECU comparativ cu 1,6 miliarde ECU în 1990. Comerţul României cu celelalte ţări din Europa nu a înregistrat un ritm similar. Segmentul cel mai activ în cadrul comerţului bilateral dintre România şi U.E. se referă în principal la produse precum: textile, industrie uşoară. Au apărut însă şi o serie de probleme legate de dezvoltarea comerţului bilateral ce se referă la licenţele de export, certificatele de calitate cerute.

Recenta legislaţie introdusă în România va avea o contribuţie însemnată la rezolvarea acestor probleme. De asemenea, România va trebui să elimine toate restricţiile privind exporturile până la sfârşitul anului 1998.

Pentru a putea scoate în evidenţă sectoarele în care România nu a ajuns încă la standardele Uniunii Europene, în continuare vom face o scurtă prezentare privind progresele realizate în domeniul transformărilor economice, şi în special legate de: (1) investiţiile străine directe; (2) structura economică; (3) liberalizarea (regimul preţurilor, al comerţului, al schimburilor internaţionale), pentru ca apoi să sugerăm unele soluţii în acest sens.

Programele de reformă realizate în 1991, 1992 nu au fost integral aplicate şi astfel nu s-au înregistrat rezultatele aşteptate. Noul program implementat în 1993 a determinat rezultate mai bune, şi anume: o politică monetară mai stabilă; disciplină financiară; o reducere a inflaţiei precum şi o accelerare a reformei întreprinderilor - toate acestea contribuind la o uşoară creştere economică.

Ceea ce caracterizează în prezent economia noastră este ponderea însemnată a întreprinderilor de stat (în 1996 sectorul privat genera 52% din PIB).

Dacă măsurile anunţate la începutul anului 1997, legate de acest aspect, vor fi efectiv implementate, economia României va fi total diferită la sfârşitul acestui an.

(1) Investiţiile străine directe

Nivelul investiţiilor străine directe este încă mult prea scăzut pentru o ţară de dimensiunea României. La sfârşitul anului 1996, stocul cumulativ al ISD (investiţii străine directe) era de 1,1 miliarde ECU. Începând doar cu anul 1994, ISD au început să crească, fiind încă insuficiente pentru a avea un impact real asupra economiei.

Portivit noilor măsuri luate de guvern, investitorii străini pot deţine pământ, iar o măsură urgentă adoptată în iunie 1997 face mai uşoară repatrierea profiturilor clarificând totodată şi măsurile de stimulare a investiţiilor străine.

(2) Structura economică

După cum bine se ştie, agricultura constituie principala ramură a economiei româneşti. În 1996 a contribuit cu aproximativ 20% din valoarea adăugată brută, proporţie ce a crescut faţă de 1990. Forţa de muncă din acest sector a crescut în perioada de tranziţie, reflectând rolul agriculturii în absorbţia acesteia. În ciuda acestui aspect, productivitatea în industria alimentară este încă scăzută. Proporţia sectorului privat în producţia agricolă fiind de 87% în 1996.

Dezvoltarea mai rapidă a sectorului privat din agricultură fiind stopată de gradul scăzut de mecanizare precum şi de suportul inadecvat al creditelor.

În prezent resursele de capital necesare restructurării şi modernizării acestui sector sunt insuficiente.

Ca măsuri de remediere a acestei situaţii, pot fi considerate următoarele:

Ÿ închiderea fermelor de stat ineficiente;

Ÿ privatizarea rapidă;

Ÿ reducerea creditelor directe;

Ÿ liberalizarea comerţului cu aceste produse precum şi a preţurilor - ceea ce va determina o producţie agricolă mult mai eficientă.

Indicatori	1995
PIB ca % al celor 15 state membre ale UE	24
Proporţia agriculturii în: Ÿ valoarea adăugată brută Ÿ forţa de muncă	19,9 34,4
Datoria externă brută/PIB	25
Exportul de bunuri şi servicii/PIB	27
Stocul ISD	1,1 miliarde ECU

Tabel. Principalii indicatori economici ce pot reflecta structura economică

În ceea ce priveşte industria, ea deţine 1/3 din valoarea adăugată brută, procent care a scăzut rapid în ultimii ani. Totuşi, structurile industriale nu s-au modificat mult comparativ cu anul 1989 - dominante fiind încă întreprinderile de stat cu un consum energetic ridicat şi o productivitate scăzută.

Proporţia sectorului privat în producţia industrială a fost foarte scăzută şi în 1996 (24%) şi nu a crescut mult comparativ cu 1995 (20,7%). Marea majoritate a întreprinderilor industriale sunt ineficiente şi neprofitabile - reprezentând principala sursă a instabilităţii macroeconomice. În acest sens, noul guvern prevede o serie de măsuri legate de restructurarea şi privatizarea industriei precum şi eliminarea creditelor directe acordate.

Întreprinderile mici şi mijlocii au înregistrat progrese însemnate, şi în special în domenii precum: industrie alimentară, textilă, lemn.

Principala problemă a României este legată de servicii - acestea reprezentând numai 20% din PIB în 1980, proporţie ce a cresut după 1989. În 1996, serviciile reprezentau 36% din valoarea adăugată brută din care sectorul privat contribuind cu 1/4.

(3) Liberalizarea

Ÿ Regimul preţurilor

Programul de liberalizare a început în 1990. În 1993, majoritatea subvenţiilor de consum fiind eliminate, iar numărul bunurilor de consum al căror preţ era controlat, s-a redus considerabil (ca de exemplu, în 1995, bunurile pentru care preţurile erau încă controlate reprezentau 3%, 7% pentru produsele industriale şi peste 27% pentru materialele brute sau neprelucrate). În 1997, numărul bunurilor al căror preţ este încă controlat, a fost redus la 20 de sortimente (referindu-se în principal la preţul utilităţilor publice şi energie).

Începând cu martie 1997, numeroase preţuri privind produsele agricole au fost liberalizate.

Ÿ Regimul comercial

Liberalizarea schimburilor comerciale a fost deosebit de rapidă, începând cu 1990 prin eliminarea monopolului asupra comerţului internaţional.

Totuşi, o politică viitoare a României a fost reducerea temporară a tarifelor, şi în particular a cotelor. De fapt, încă din 1995, aproximativ jumătate din importurile României (se referă la cifre valorice) făceau subiectul unor acorduri. În 1996, au fost introduse însemnate restricţii comerciale în vederea evitării creşterii deficitului comercial. Unele dintre acestea nefiind în conformitate cu Acordul de Asociere dintre România şi U.E.

Noul guvern a hotărât introducerea unui nou cod tarifar pentru anul 1997, ce ar trebui să îmbunătăţească transparenţa regimului comercial - în particular, se doreşte eliminarea cotelor până la sfârşitul anului 1998.

Ÿ Regimul schimburilor internaţionale

În 1997, noul guvern a liberalizat din nou piaţa schimburilor externe. Diferenţele între ratele oficiale şi cele neofociale au dispărut, moneda naţională s-a ajustat la niveluri mult mai realiste iar volumul tranzacţiilor inter-bancare a crescut semnificativ.

Câteva domenii în care România nu a ajuns la standardele impuse de Uniunea Europeană

Legat de industria românească se poate afirma că nu este prea avansată în procesul adaptării la principiile unei economii de piaţă. Astfel, ratele de utilizare a capacitaţilor de producţie sunt scăzute, tehnologiile de producţie sunt învechite.

În acest context, abilitatea României în vederea realizării modificărilor necesare din industrie, depind în principal de numeroşi factori precum: infrastructura; întârzieri în dezvoltarea tehnologiilor şi a sistemului informaţional; lipsa resurselor financiare; existenţa procesului inflaţionist.

Sectorul energetic din România suferă de absenţa investiţiilor iar restructurarea, de absenţa unei politici energetice clare şi globale. Numai o parte din politica energetică şi legislativă a fost deja implementată (ca de exemplu, legea petrolului) fiind totodată necesare progrese privind legea energiei electrice/termice.

Cadrul competitiv din sectorul energetic nu corespunde încă standardelor impuse de U.E.. Există încă numeroase întreprinderi de stat în sectorul energetic care deţin monopolul în producţie, transport şi distribuţie. Preţul energiei electrice, cu excepţia celui al petrolului - care este aproape la nivelul mondial - este încă subvenţionat şi astfel distorsionat. Din motive sociale, preţul energiei gospodăriilor este încă mult prea scăzut.

În acest context, pare a fi necesar să se menţioneze că industria petrolieră - în special cea a rafinăriilor - ar trebui să se adapteze la normele U.E..

În perspectiva aderării la U.E., România va trebui să aibă în vedere Tratatul EURATOM, şi în special aspecte legate de oferta de materiale nucleare, piaţa nucleară comună, normele de sănătate şi siguranţa internaţională.

Ca o concluzie, se poate spune că România trebuie să depună eforturi considerabile în sectorul energetic în vederea preparării aderării la U.E.. Aceasta necesită o atenţie sporită legată de ajustarea monopolului în cazul importurilor şi exporturilor; preţul energiei, intervenţia statului în sectorul combustibililor solizi, calitatea combustibililor.

În domeniul transporturilor, România a înregistrat progrese în ceea ce priveşte siguranţa acestora, dar este încă departe de standardele U.E. (în special privind transportul aerian, naval şi rutier).

România va investi în perioada 1995-1999 1,6 milioane ECU (1,3% din PNB) în infrastructura transporturilor utilizate ca trafic internaţional pentru a se apropia de standardele U.E..

O altă problemă este legată de mediu, România având o serie de probleme ce se referă la calitatea apei, poluarea aerului şi a solului.

Un alt aspect se referă la sistemul accizelor din România, unde există numeroase diferenţe, comparativ cu cel din U.E.

Capitolul 3. Posibilităţi de aplicare a politicilor protecţioniste în condiţiile actuale ale industriei României

3.1. Necesitatea protecţiei anumitor sectoare; motivaţiile strategice şi asigurarea protecţiei pieţei interne. Scenarii posibile de protejare a industriilor româneşti

Alegerea politicilor economice, cu precădere a celor comerciale, devine un proces din ce în ce mai dificil, odată cu creşterea gradului de integrare a economiei româneşti în circuitul economiei mondiale. În capitolele anterioare am încercat să oferim imaginea actualizată a gradului de protecţionism în România, a vulnerabilităţii sau competitivităţii sectoarelor economiei noastre, a deschiderii economice în faţa intrării capitalului străin, fie el direct sau de portofoliu. Analiza efectuată a demonstrat, în acelaşi timp, că ultimii ani au fost caracterizaţi de o reducere a gradelor de libertate lăsate decidenţilor politici în alegerea politicilor economice, odată cu extinderea fenomenelor de internaţionalizare, globalizare a economiei mondiale, odată cu încheierea acordurilor internaţionale de liberalizare multilaterală a comerţului mondial, urmare a înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului, odată cu oficializarea intenţiei de aderare a României la Uniunea Europeană, şi cu acceptarea noastră ca membru CEFTA (Asociaţia de Liber Schimb din Europa Centrală).

Evident, tendinţa globală este cea de liberalizare a oricăror transferuri de bunuri, servicii sau factori de producţie peste graniţele naţionale, teoria economică şi presiunea pieţei mondiale susţinând accentuarea acestei tendinţe. Procesul de liberalizare este însă un fenomen lent, care presupune modificări instituţionale, de mentalitate, legislative, ceea ce se traduce în zeci de ani, în cele mai multe cazuri. Drept urmare, România trebuie să-şi concentreze acţiunile decizionale din sfera politicilor protecţioniste în orizontul următorilor cincisprezece-douăzeci de ani, punând accent pe corectarea actualelor distorsiuni ale pieţei interne şi pe sprijinirea dezvoltării acelor ramuri care vor asigura o dezvoltare economică durabilă în viitor (pe termen lung).

3.1.1. Scenarii protecţioniste pe termen scurt

Pe baza cadrului utilizat în analiza ratei efective de protecţie (vezi capitolul 2.1.), pot fi testate diferite scenarii posibile de protecţie globală şi comparativă pentru economia românească, în dezagregare sectorială. De asemenea, utilzând aceeaşi metodologie, se pot testa scenarii de politică fiscală, evaluând rata de fiscalitate efectivă sectorială.

În simulările efectuate în cadrul acestei cercetări, am luat în considerare următoarele trei scenarii posibile pentru evoluţia pe termen scurt a politicilor comerciale în România:

1. Scenariul de bază - în care peste structura (din punct de vedere a consumurilor intermediare, aşa cum sunt acestea oferite de tabelele intrări-ieşiri) anului 1993, s-au suprapus tarifele vamale specifice anului 1997, precum şi valorile subvenţiilor acordate conform bugetului din acest an (în expresie procentuală). În mod evident, nu se dispune încă de datele din Tabelul intrări-ieşiri pe 1997, cuprinzând structura sectorială actuală a României. Valorile nivelelor taxelor vamale nominale (aplicate), precum şi ponderile subvenţiilor în diferitele ramuri considerate, pot fi urmărite, atât pentru scenariul de bază, cât şi pentru celelalte două scenarii propuse, în Tabelul 3.1. De remarcat menţinerea celui mai mare nivel tarifar în cazul industriei alimentare (chiar şi după adoptarea măsurilor de liberalizare care au urmat acordurilor încheiate cu Grupul Băncii Mondiale, la finele lunii februarie 1997), datorită pre-existenţei unor taxe vamale foarte ridicate impuse în urma acordurilor ce au finalizat Runda Uruguay-GATT. De asemenea, trebuie reliefate subvenţiile masive care se înregistrează încă în industriile extractivă şi cea constructoare de maşini sau echipamente-utilaje (10%, respectiv câte 2% din producţie), care nu au putut fi eliminate brusc de noul executiv, în pofida programului economic de austeritate anunţat, datorită potenţialelor tensiuni sociale estimate la implementarea unor astfel de reduceri de transferuri băneşti.

În tabel, valorile sunt în procente.

Denumire ramura	SC1-SUBi	SC1-Ti	SC2-SUBi	SC2-Ti	SC3-SUBi
Agricultura	0,5	2,0	0,0	2,0	0,0
Minerit	10,0	0,0	5,0	0,0	5,0
Alimentara si bauturi	0,5	20,0	0,0	10,0	0,8
Textila	1,0	10,0	0,0	5,0	0,0
Pielarie	1,0	10,0	0,0	5,0	0,0
Prelucrarea lemnului	1,0	10,0	0,5	5,0	0,0
Hartie-edituri	1,0	10,0	0,5	5,0	0,8
Chimica	1,0	8,0	0,0	5,0	0,0
Prelucrarea nemetalelor	1,0	10,0	0,1	5,0	0,0
Metalurgie	1,0	5,0	0,5	5,0	0,0
Echipamente	2,0	10,0	1,0	5,0	2,0
Constructii de masini	2,0	10,0	1,0	5,0	2,0
Energie	1,0	5,0	0,5	0,0	1,0
Constructii	0,5	0,0	0,3	0,0	0,0
Comert	0,0	0,0	0,0	0,0	0,0
Transporturi	1,5	0,0	1,5	0,0	2,0
Comunicatii	0,2	0,0	0,5	0,0	1,0
Finante	0,0	0,0	0,0	0,0	1,0
Cercetare	0,0	0,0	0,0	0,0	5,0
Administratie publica	0,0	0,0	0,0	0,0	0,0
Educatie-sanatate	0,4	0,0	0,3	0,0	1,0
Alte servicii	0,0	0,0	0,0	0,0	0,0

Tabelul 3.1

2. Scenariul de liberalizare treptată şi uniformă - care prevede reducerea substanţială a subvenţiilor acordate sectorului de stat (compatibil cu programul de privatizare rapidă), precum şi diminuarea uniformă a taxelor vamale, cu aducerea acestora la o rată medie de circa 5% în majoritatea ramurilor industriei. Se poate remarca reducerea subvenţiilor acordate industriei extractive (în primul rând mineritului), de la o pondere de 20% la 5%, în concordanţă cu politicile adoptate recent de Guvernul României, menite să reducă povara bugetară a acestui sector şi să ofere o şansă eficientizării sale, cu riscul nemulţumirilor sociale şi a creşterii sensibile a ratei şomajului.

3. Scenariul de orientare a protecţionismului către anumite ramuri, considerate strategice - care presupune, ca şi cel anterior o uniformizare a tarifelor vamale, însoţită însă de o orientare a subvenţiilor preponderent către anumite sectoare, care au dovedit o competitivitate sau eficienţă mai mare, sau sunt considerate a genera o dezvoltare durabilă a economiei româneşti: industria agro-alimentară, construcţii de maşini şi industrie energetică (cu preponderenţă cea de producere a energiei nucleare), ramurile de infrastructură - comunicaţii, transporturi, informatică - sau sectorul cercetare-dezvoltare.

Au fost efectuate calcule utilizând formula (2.1) din capitolul 2.1. al acestei lucrări, ţinându-se seama şi de prezenţa subvenţiilor ca o formă suplimentară de protecţie a industriilor autohtone.

3.1.2. Rezultate comparative

Rezultatele cercetării sunt prezentate în Tabelul 3.2., cuprinzând ratele efective de protecţie calculate în cele trei scenarii propuse, alături de variaţiile acestor rate efective, de la un scenariul de bază la celelalte două scenarii.

Valorile sunt în procente.

Scenariile pe termen scurt privind politicile protecţioniste în România

- Subvenţii şi tarife -

	REP pr en	REP pr en	Variatie baza	REP pr en	Variatie baza
Denumire ramura	SCEN1	SCEN2	SCEN2/ SCEN1	SCEN3	SCEN3/ SCEN1
Agricultura	-1,8	0,6	2,4	0,4	2,2
Minerit	19,4	10,7	-8,6	9,9	-9,4
Alimentara si bauturi	54,0	25,2	-28,8	27,4	-26,5
Textila	15,4	6,8	-8,6	6,7	-8,8
Pielarie	10,9	4,7	-6,2	4,5	-6,4
Prelucrarea lemnului	18,5	9,5	-9,0	8,0	-10,5
Hartie-edituri	28,5	16,9	-11,6	43,1	14,5
Chimica	15,1	15,6	0,5	13,7	-1,3
Prelucrarea nemetalelor	26,7	14,7	-12,0	13,3	-13,4
Metalurgie	-10,1	36,9	47,0	28,0	38,1
Echipamente	26,8	12,8	-14,0	12,9	-14,0
Constructii de masini	23,3	10,8	-12,4	4,1	-19,2
Energie	18,2	26,5	8,2	23,9	5,7
Constructii	-11,1	-5,0	6,1	-6,7	4,4
Comert	-8,4	-4,1	4,3	-4,4	3,9
Transporturi	-3,1	-0,0	3,1	0,8	4,0
Comunicatii	-1,1	-0,0	1,0	0,4	1,5
Finante	-0,8	-0,3	0,6	0,8	1,6
Cercetare	-5,3	-2,8	2,4	5,7	10,9
Administratie publica	-6,9	-3,0	3,9	-3,8	3,1
Educatie-sanatate	-3,8	-1,4	2,4	-0,4	3,4
Alte servicii	-7,3	-3,3	4,0	-4,2	3,1

Tabelul 3.2

Concluziile care se pot desprinde din studierea acestor rezultate sunt următoarele:

1. În oricare dintre cele trei scenarii, rata globală a protecţiei s-a diminuat faţă de perioada anilor 1993-1995, datorită a doi factori:

· Scăderea masivă a subvenţiilor în 1997, urmare a politicilor de austeritate şi eficientizare economică adoptate de noul guvern;

· Micşorarea ratelor tarifelor vamale în 1997, pe linia reducerii treptate a protecţionismului vamal - cerinţă inclusă în protocolul de aderare la OMC şi în Acordul de asociere la Uniunea Europeană.

2. Se poate observa o tendinţă de uniformizare a ratelor efective de protecţie, odată cu înaintarea României pe linia procesului de reformă şi tranziţie. Diferenţe consistente rămân între sectoarele care produc bunuri comercializabile extern şi cele care produc preponderent (mai mult de 95%) pentru piaţa internă (construcţii, transporturi, comunicaţii, servicii financiare, comerţ interior, administraţie publică, etc.). De altfel, acestea din urmă sunt raportate în analiză doar pentru a oferi imaginea exactă a echivalentului protecţiei într-o economie; se demonstrează apariţia distorsiunilor chiar şi în ramuri care aparent nu schimbă produsele sau serviciile lor cu restul lumii. Dacă în 1993 rata efectivă de protecţie varia între -20% şi 80%, iar în 1995 gama se mărise la -14%, respectiv 91%, pentru scenariile echivalente anului 1997, variaţia maximă se înregistrează în scenariul de bază, gama ratei efective de protecţie fiind între -11% şi 54%. Rezultatele se situează în limitele normale ale teoriei economice, reducerea subvenţiilor diminuând gradul de distorsiune din întreaga economie şi permiţând apropierea sistemului global de cel al unei pieţe libere.

3. În acest moment (conform scenariului de bază), după liberalizarea preţurilor energiei şi reducerea consistentă a subvenţiilor acordate sectoarelor ineficiente, ramurile cele mai protejate ale economiei României sunt:

· Industria alimentară, a băuturilor şi a prelucrării tutunului.- Gradul ridicat de protecţie efectivă provine din tarifele vamale încă ridicate, care s-au menţinut în urma negocierilor cu Grupul Băncii Mondiale din februarie 1997, referitoare la acordarea unor credite direcţionate către România. Prezenţa unui protecţionism de tip tarifar în această ramură nu constituie un factor negativ pentru economia noastră, printre argumentele în favoarea acestei aserţiuni putându-se enumera:

· În contextul în care gradul de protecţie aplicat produselor agro-alimentare este ridicat pe plan mondial (cu precădere în Uniunea Europeană), absenţa unui comportament asemănător din partea României ar echivala cu auto-impunerea unor constrângeri discriminatorii;

· această ramură are, în orice ţară, caracteristicile unui sector strategic; fenomenul este accentuat în ţara noastră, unde ponderea agriculturii în formarea produsului intern brut este foarte ridicată (20%);

· reducerea subvenţiilor şi a tarifelor, simultan, a produs, pe termen scurt, o dereglare la nivelul eficienţei economice a unităţilor producătoare interne, care au trebuit să facă faţă brusc unei presiuni crescute din partea exportatorilor externi (majoritatea acestora bucurându-se de subvenţiile Uniunii Europene), dar şi diminuării cererii interne, urmare a programului de austeritate recent adoptat.

· Industria constructoare de maşini, utilaje şi echipamente.- Menţinerea unei rate efective de protecţie peste media naţională este, şi în acest caz, acceptabilă. Aceste industrii, caracterizate de o intensitate mai mare a factorului capital în raport cu forţa de muncă, trebuie susţinute pe termen scurt pentru a-şi forma un comportament adaptabil, competitiv pe plan internaţional. Sunt ramurile de la care se aşteaptă saltul de productivitate necesar dezvoltării economice durabile; o combinare a politicilor de protecţie cu cele de atragere a investiţiei străine directe ar putea asigura o evoluţie favorabilă a sectorului, fără inducerea unor perturbaţii negative nedorite.

· Ramura prelucrării produselor nemetalice.- Este o ramură tradiţională a economiei României, cu un indice de specializare al producţiei şi al exportului relativ ridicat (comparativ cu ţările Uniunii Europene). Menţinerea în continuare a unui grad ridicat de protecţie nu se justifică, deoarece sectorul are o dinamică redusă pe piaţa internaţională, în timp ce, pe plan intern, firmele producătoare au suficiente resurse pentru a face faţă competiţiei externe, fără a prelua resurse suplimentare de la bugetul statului (subvenţii) sau a transfera costuri suplimentare în sfera consumatorilor interni (tarife).

· Industria extractivă.- Existenţa unui nivel de protecţie încă ridicat în această ramură se datorează acordării masive a subvenţiilor, care deşi au fost diminuate considerabil prin raportare la anii anteriori, nu pot fi eliminate brusc, existând riscul unor convulsii sociale puternice. Oricum, toate scenariile de viitor se pot orienta către niveluri mai mici de protecţie în ramura extractivă, ţinând seama de actuala politică guvernamentală şi de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare cu grad scăzut de eficienţă.

4. Industria metalurgică şi de prelucrare a metalelor ar putea apare ca defavorizată de politicile recent adoptate, rata efectivă de protecţie rezultând negativă în cadrul scenariului de bază. Este posibil, însă, ca rezultatul să fie o urmare a existenţei unui numitor negativ foarte apropiat de zero în formula (2.1) aplicată acestei ramuri, astfel încât rata calculată să fie inconsistentă sau nesemnificativă. O concluzie de acest gen este susţinută şi de rezultatele calculelor din cadrul scenariilor 2 şi 3 (care nu diferă mult pentru această ramură, nivelul subvenţiilor menţinându-se neschimbat în toate scenariile). Putem concluziona că ramura metalurgică continuă să fie puternic protejată, ceea ce atrage numeroase consecinţe negative pentru economia României, cum ar fi:

· Se poate menţine impresia falsă, care a fost puternic susţinută de grupurile de presiune internă, că sectorul metalurgic este un sector economic eficient şi viabil pentru România, generator de exporturi masive şi oferind numeroase locuri de muncă, direct sau indirect. în realitate, metalurgia românească este departe de a putea genera, pe verticală sau orizontală, mai multe locuri de muncă în viitor, deoarece piaţa mondială este saturată (şi în declin) în acest domeniu, iar piaţa internă este departe de a putea acoperi cu cerere capacitatea imensă de producţie existentă. în plus, datorită consumurilor sale intermediare energetice mari, metalurgia creează o balanţă comercială negativă (în pofida exporturilor mari, importurile de produse intermediare sunt şi mai mari).

· Datorită dimensiunii sale (ca pondere în producţie, în PIB, în exporturile ţării şi în forţa de muncă din sectorul industrie), metalurgia atrage subvenţii foarte mari, în valori nominale, care grevează puternic deficitul bugetar, alimentând pericolul inflaţionist sau micşorând valoarea altor cheltuieli (protecţie socială, cercetare, educaţie).

5. Scenariul 2 este un scenariu liberal, care, prin apropierea tuturor nivelurilor tarifelor şi prin reducerea subvenţiilor, în termeni procentuali, reuşeşte o omogenizare a ratelor efective de protecţie cumulată. în acest sens, se poate observa scăderea ratelor, comparativ cu scenariul de bază, la ramurile cu grad ridicat de protecţie (reducere cu 29% în cazul industriei alimentare), şi creşterea pentru ramurile care nu erau protejate. Ramurile cu cele mai mari niveluri protecţioniste rămân industria metalurgică şi sectorul energetic, explicaţia fiind liberalizarea recentă a preţurilor energiei şi menţinerea subvenţiilor în aceste sectoare, pe motive legate de protecţia socială.

6. În scenariul 3 am încercat o posibilă orientare a protecţionismului nu către sectoarele tradiţional protejate, ci către acelea care ar trebui să se dezvolte într-un ritm mai accentuat pentru a răspunde evoluţiei pieţei mondiale: sectorul de suport informatic şi mass-media (hârtie-edituri), sectoarele cercetare-dezvoltare, serviciile financiare, sectorul transporturi. Este interesant de remarcat că aceste sectoare, datorate ponderii mari a valorii adăugate faţă de consumurile lor intermediare, receptează protecţia în mod individual, fără a afecta ramurile colaterale ale economiei (fără a introduce distorsiuni suplimentare).

Analiza efectuată mai sus este o exemplificare a puterii conceptelor de rate efective în procesul decizional la nivelul politicilor economice. O combinare a calculelor efectuate pe baza ratelor efective de protecţie, cu cele legate de rata efectivă de taxare şi cu metodele de analiză sectorială a structurii valorii adăugate, poate constitui un instrument de lucru deosebit de util în construcţia strategiilor de politică economică. Desigur că alegerea unei strategii de dezvoltare pentru economia României este o decizie pur politică, dar suportul analitic oferit de metodologia descrisă mai sus poate canaliza căutările pe linia eficientizării şi poate scurta procesul decizional.

3.2. Elemente ale unei politici in materia ISD care sa favorizeze dezvoltarea industriei românesti

Inainte de a defini aspectele care in opinia autorilor se constituie in conditii ale inregistrarii unor efecte benefice ale ISD la nivelul structurilor industriale din Romania, inclusiv prin prisma intaririi firmelor nationale, consideram oportuna interpretarea, prin prisma pozitiei investitorilor romani, a continutului actual al reglementarilor in materia ISD.

Dupa cum se stie, in Romania, ca de altfel si in alte tari cu economie in tranzitie, in primii ani ai reformei s-a dezvoltat o legislatie adresata in mod specific investitorilor straini, ca un semnal al deschiderii economice adresat lumii. Deschiderea si liberalizarea au dobandit atributele cvasistandardizate pe plan international ale reglementarilor in domeniu: eliminarea obstacolelor de acces si implantare, cu admiterea proprietatii straine in proportie de 100%, acordarea de garantii privind investitia si posibilitatea repatrierii libere a profiturilor si capitalurilor. Se mentin desigur si diferente de la un stat la altul, cum ar fi cele in materie de procedura de autorizare sau inregistrare, dar tendinta generala este cea de incurajare a ISD. Sistemele de stimulente care au fost puse in aplicare, constand in esenta in facilitati de ordin fiscal, au evoluat de la acordarea automata sau semiautomata catre o selectivitate din ce in ce mai ridicata, in functie de indeplinirea anumitor conditii de eligibilitate: o pondere minima a exporturilor generate in totalul vinzarilor, introducerea de noi tehnologii, crearea de noi locuri de munca etc. In majoritatea tarilor cu economie in tranzitie, decurgand din reglementari specifice, sistemele de stimulente au actionat discriminatoriu fata de investitorii locali. In procesul de trecere treptata de la acordarea automata la cea selectiva a stimulentelor, in state avansate in procesul de reforma, precum Polonia, Cehia, Ungaria, s-a produs si aducerea la acelasi nivel a tratamentului acordat investitorilor locali si straini ca norma de principiu, ramanand, totusi, posibila negocierea unor conditii speciale pentru proiecte deosebite, in special in cadrul procesului de privatizare.

Daca evolutia catre selectivitate crescuta in acordarea stimulentelor este prezenta si la nivelul legislatiei romanesti in materie, acestea continua, din pacate, sa conserve si in prezent, caracteristica discriminarii investitorilor locali (de la acordarea automata a scutirilor si reducerilor vizind impozitul pe profit si a scutirii de la plata taxelor vamale, la importul de echipamente reprezentand aport in natura la capital si la importul de inputuri pentru productie (Legea nr.35/1991).

In ceea ce priveste actul normativ care reglementeaza, incepand cu mijlocul anului curent, regimul juridic al investitiilor straine in Romania, anume Ordonanta de urgenta a guvernului nr.30/iunie 1997, trebuie remarcat, in primul rand, faptul ca ea continua sa fie o reglementare specifica, fiind adoptata in afara existentei unei legi vizand statutul investitorului autohton. Exista proiectul unei astfel de reglementari, dar, pentru moment, investitorii romani sunt discriminati, nebeneficiind de facilitatile, fie ele puternic conditionate, din Ordonanta nr. 30. Mai mult, chiar in conditiile adoptarii unui astfel de act normativ, care sa contina, eventual, stimulente mai consistente pentru investitorii autohtoni, in virtutea art.2, par. 3 al Ordonantei nr.30, care stipuleaza acordarea tratamentului national investitorilor straini, precum si a art.29, care prevede in mod explicit faptul ca investitorii straini care nu indeplinesc criteriile si conditiile necesare pentru obtinerea de facilitati sau care nu solicita facilitatile prevazute prin ordonanta sunt indreptatiti sa realizeze investitii in Romania potrivit dreptului comun, investitorii straini ar avea dreptul sa beneficieze de respectivele stimulente destinate investitorului roman. Acesta din urma ar ramane in continuare discriminat, nefiind indreptatit la facilitatile cuprinse in Ordonanta nr. 30. Solutia ar consta, in opinia noastra, in adoptarea unei unice reglementari nationale a stimularii investitiilor in Romania, fie ele autohtone sau straine, solutie spre care par sa se indrepte si decidentii in materie de politica economica in Romania.

Fara a analiza in detaliu continutul Ordonantei nr.30 - pe care o considerăm cunoscută, ni se par binevenite cateva sublinieri legate de schimbarile importante pe care ea le aduce fata de vechile norme in materie:

- ea defineste si reglementeaza in mod specific trei categorii de investitii straine: investitiile straine directe; ceea ce guvernul numeste “investitiile straine constituite prin cumpararea actiunilor gestionate de Fondul Proprietatii de Stat la societatile comerciale care se privatizeaza”, dar care de fapt sunt tot investitii straine directe (chiar daca in aceasta ipostaza de preluari de actiuni ale unor firme romanesti, ele au implicatii juridice si institutionale distincte); si, in fine, investitiile de portofoliu. Totodata, dincolo de acesta distinctie, aria de definire a investitiei straine este largita astfel incat, in mod corect, ea include si reinvestirile dividendelor rezultate dintr-o investitie straina anterioara, dar care merge pana la a cuprinde chiar si “utilizarea in Romania, de catre un investitor strain, a sumelor in lei rezultate din comercializarea unor produse importate in conditiile legii” pentru investitii noi, pentru asocierea cu un partener local sau pentru cumpararea de actiuni de pe pietele de capital sau de la Fondul Proprietatii de Stat. Aceasta din urma extensie juridica depaseste granita definitiei recunoscute a ISD, care consacra trei surse ale componentei financiare a investiei: intrarile de capital investitional propriu-zise (equity capital), reinvestirile de profituri obtinute in moneda locala si imprumuturile acordate entitatii locale de catre firma-mama straina. Importanta includerii sau neincluderii anumitor tipuri de operatiuni economice in categoria de ISD rezida tocmai in posibilitatea ca respectivele categorii sa beneficieze de facilitatile oferite de Ordonanta nr. 30, daca indeplinesc conditiile stipulate de aceasta. In consecinta ne aflam in fata unui element suplimentar de discriminare a investitorilor romani;

- conform noii reglementari, nu mai este necesara obtinerea confirmarii si, respectiv, a certificatului de investitor strain de la ARD de catre orice investitor strain. ARD a incetat sa mai inregistreze ISD mai mici de 350 000 dolari, cele situate peste acest nivel fiind susceptibile de a beneficia de facilitati atestabile printr-un certificat de investitor eliberat de ARD, fapt pentru care sunt in mod automat surprinse in baza de date a agentiei. Se poate vorbi, deci, din acest punct de vedere, de o oportuna reducere a birocratiei in materie;

- este reglementat in mod explicit dreptul societatilor comerciale cu capital social partial sau integral strain incorporate ca persoane juridice romane de a dobandi dreptul de proprietate si orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului propriu de activitate (art. 24, par.1). In cazul lichidarii societatilor, lichidatorii au obligatia instrainarii terenurilor in termen de un an de la data hotararii de dizolvare numai catre persoane care au capacitatea juridica de a dobandi astfel de bunuri (art.24 par.2), cu alte cuvinte de catre persoane fizice sau juridice romane.

Si in legatura cu sistemul de facilitati promovat prin Ordonanta nr.30 pot fi facute o seama de remarci. El continua sa fie exclusiv fiscal, constand in principal in scutiri de la plata taxelor vamale de import pentru anumite categorii de echipamente si inputuri pentru productie si de la plata impozitului pe profit sau in reduceri ale acestora. Grila de conditionare a beneficierii de diferitele categorii de scutiri si reduceri este extrem de complexa si, previzibil, greu de administrat si putand face loc arbitrariului. Nu este clar daca, in mod voit sau nu, raman, totusi, in afara oricarei conditionari, beneficierea de catre toti investitorii straini de scutirea bunurilor ce constituie aport la capitalul social de la plata taxelor vamale (vezi art. 6 si 7). Ne aflam in fata unei discriminari majore si am spune primare a investitorilor autohtoni fata de firmele straine care realizeaza o ISD prin constituirea de societati comerciale. In plus, conform art. 25, societatile comerciale cu participare de capital strain beneficiaza de dreptul de a efectua trecerea integrala pe costuri a cheltuielilor efectuate cu activitatea de reclama-publicitate si/sau promovare a productiei realizate si/sau a serviciilor prestate. Si in acest caz este vorba de o facilitate acordata automat investitorilor straini.

Daca ne propunem sa patrundem in reteaua de conditii/criterii si stimulente, concepute distinct pentru ISD si pentru cumpararile de actiuni de la FPS, sa mentionam faptul ca natura criteriilor utilizate este dubla: cantitativa si calitativa. Spre exemplu, in cazul ISD, pragurile minime ale capitalului investit, care conditioneaza gradul de stimulare a investitiilor, sunt de 350.000 dolari SUA si minimum 20% din capitalul social si, respectiv, 5 milioane dolari. Sa remarcam, din start, reducerea drastica a numarului de proiecte investitionale susceptibile de a beneficia de facilitati, prin impunerea unui prag minim ridicat al capitalului varsat. Pentru prima categorie, de minimum 350.000, sunt acordate: scutiri de la plata taxelor vamale pentru importul de echipamente reprezentand aport in natura la capitalul social; reducerea cu 50% a taxelor vamale la importurile de materii prime, componente etc pentru productie pe o perioada de doi ani de la data punerii in functiune a ISD, dar nu mai mult de 4 ani de la data inregistrarii la Registrul Comertului; perceperea unui impozit pe profit de numai 15%, de asemenea, pentru primii doi ani de activitate. Conditiile calitative, functionale care se adauga limitei minime de 5.000.000 dolari SUA pentru ca ISD sa beneficieze de facilitati suplimentare fata de cele de mai sus, respectiv de reducerea cu 50% la inputurile de materii prime pentru o perioada de 5 ani si perceperea unui nivel de 15% al impozitului pe profit pe o perioada de 7 ani, constau in promovarea exportului din productie proprie in proportie de cel putin 40%, efectuarea investitiei in parcuri tehnologice si/sau zone economice speciale, dezvoltarea infrastructurii, a turismului, dezvoltarea unor obiective de interes social sau ecologic, reinvestirea anuala a cel putin 50% din profitul net realizat. Din pacate, trebuie spus ca acordarea de avantaje in functie de realizarea la export a unei parti minime a productiei sau de utilizarea de catre o firma a anumitor produse de origine locala contravine prevederilor Acordului privind Subventiile si Masurile Compensatorii (“SCM“) si Acordului “TRIMs” (privind aspectele legate de comert ale masurilor privind investitiile), acorduri incheiate in cadrul Rundei Uruguay desfasurata sub egida GATT, la care Romania a subscris. Prin parafarea acestor acorduri, Romania se obliga sa renunte la masuri de tipul celor mentionate. Perioada de tranzitie de care, in virtutea statutului sau de tara in curs de dezvoltare, Romania beneficiaza pentru alinierea la respectivele prevederi expira in anul 2000 pentru “TRIMs “ si in 2003 pentru “ SCM”. Mai mult, de astfel de perioade de gratie nu beneficiaza masurile introduse dupa intrarea in vigoare a acordurilor (1 ianuarie 1995) (Vezi in acest sens Negrescu, 1997, p.13).

Grila propriu-zisa de acordare a facilitatilor in functie de criterii este stabilita prin norme metodologice de aplicare a ordonantei. Comentariile suplimentare care se pot face in legatura cu acest sistem de criterii si stimulente s-ar putea referi la punerea unui accent insuficient pe stimularea exporturilor[18], a reinvestirii profiturilor si a introducerii de tehnologii avansate. In cazul cumpararilor de actiuni gestionate de FPS, criteriile sunt de asemenea cantitative (minimum 1 milion de dolari sau echivalentul in orice valuta convertibila si/sau in lei) si calitative, strans legate de ameliorarea performantei economice a intreprinderii privatizate (restructurarea, modernizarea si rentabilizarea firmei, generarea de efecte de antrenare in zona, inclusiv prin prisma cresterii gradului de ocupare a fortei de munca, asigurarea unui grad de integrare in economia locala de cel putin 30%, realizarea unui export de cel putin 40% din valoarea productiei anuale proprii, realizarea de investitii pentru protectia mediului). Facilitatile fiscale acordate sunt mai consistente decat in cazul categoriei denumita investitii straine directe, la acestea adaugandu-se (in urma specificului operatiunii de preluare) lasarea la dispozitia societatii comerciale privatizate, in moneda in care s-a efectuat plata actiunilor, a unei anumite cote din suma de cumparare ( art. 10, par.1.e.).

Dincolo de aceste stimulente, a caror acordare se face in functie de indeplinirea criteriilor stabilite, art. 26 reglementeaza posibilitatea Guvernului de a stabili prin hotarari regimul special aplicabil unor investitii straine din ratiuni de protectie sociala sau de dezvoltare regionala. Nu reiese foarte clar din textul Ordonantei daca regimul special se refera exclusiv la acordarea de garantii pentru credite externe dintr-un fond special de dezvoltare (art. 26, par.2) sau si la alte tipuri de facilitati.

Sistemul de stimulente fiscale acordat de o maniera, am spune, semiautomata investiilor straine directe care indeplinesc anumite criterii cantitative si functionale consacra in buna masura dimensiunea pasiva, de “asteptare“ oarecum selectiva a politicii actuale a Romaniei in materia ISD. Am spus in buna masura si nu in totalitate, deoarece procedurile de privatizare cu participarea capitalului strain puse in aplicare de FPS presupun, totusi, o doza de initiativa si optiune a acestei institutii in alegerea investitorului strain pentru proiectele investitionale pe care le initiaza (atribute ale unei atrageri directionate), in ciuda faptului ca pare sa lipseasca o strategie clara de privatizare industriala prin utilizarea capitalului strain. Referirile care se fac la dezvoltarea unei activitati de atragere directionata a ISD lipsesc cu desavarsire in Ordonanta nr.30. Pe de alta parte, punerea in aplicare a sistemului de stimulente prevazut in ordonanta se poate dovedi un proces greoi si costisitor. Adaptarea administratiei romanesti la cerintele crearii si facilitarii functionarii mecanismelor de piata s-a dovedit deja dificila, daca nu chiar blocanta in anumite situatii, deci se ridica un serios semn de intrebare privind posibilitatea administrarii riguroase a stimulentelor acordate investitorilor straini. Revenind la dezvoltarea unei activitati de atragere directionata a ISD, cea care poate sa sporeasca sansele inregistrarii unor efecte pozitive asupra industriei romanesti, intentii si chiar concretizari institutionale in acest sens au existat, dar ele nu par sa fi fost insusite ca o prioritate de actualul guvern. Trebuie spus ca plaja in care pot evolua politicile in materia ISD se intinde de la obiectivul inlaturarii oricaror obstacole in calea acestora pana la atragerea directionata[19]. Intre aceste doua extreme pare sa se situeze optiunea guvernului actual, respectiv aceea de stimulare selectiva, pe criterii functionale. In ceea ce ne priveste, optam pentru o politica directionata in acest domeniu. Oricat de controversata ar fi optiunea pentru o politica industriala selectiva, in conditiile in care o realocare pe criterii economice a resurselor se impune si in care respectivele resurse au un caracter limitat, se dovedeste oportuna, credem, pentru crearea unor factori specializati ca sursa a avantajelor competitive, o focalizare in utilizarea respectivelor resurse, cel putin in ceea ce priveste atragerea ISD. Cu atat mai necesara pare sa fie aceasta abordare in cazul Romaniei, care a mostenit o structura mult prea diversificata, in afara oricaror criterii economice, a economiei. In virtutea promovarii conceptiei de autosatisfacere aproape completa a nevoilor, precum si ca reflectare a unor cerinte de exercitare a controlului politic in teritoriu, economia Romaniei include facilitati productive si sectoare care nu localizeaza nici macar avantaje decurgand din dotarea cu factori. Fara a se fi avut in vedere structura cererii potentiale, a fost exagerat rolul economiilor de scara, cu consecinta dezvoltarii unor capacitati supradimensionate pentru bunuri de productie (70-75% in totalul productiei industriale). In ciuda opiniilor impartite cu privire la eficienta si posibilitatea de reusita a “targeting-ului”, a abordarii directionate, de stimulare a anumitor sectoare economice, experienta aplicarii acestei conceptii in cazul ISD s-a dovedit, cel putin in cazul tarilor care au practicat-o cu profesionalism, benefica. Nu este desigur clar in ce masura vor putea fi corect puse in aplicare astfel de politici in tarile cu economie in tranzitie, ale caror caracteristici pot sa afecteze acest proces. Adversarii politicilor interventioniste fac adeseori referiri la astfel de caracteristici: “intrepatrunderea dintre grupurile de interese si aparatul birocratic este foarte mare si are radacini adanci in trecutul nu foarte indepartat, iar capacitatea administratiei de a identifica situatiile de esec al pietei si de ale corecta extrem de discutabila“ (Negrescu, 1997).

Incercarile de pana acum ale statelor cu fosta economie de comanda de a se ridica la acest de-al doilea nivel de elaborare a masurilor de atragere a ISD sunt, acolo unde exista, modeste. Reglementarile ungare in materie aplicabile pana la sfirsitul anului 1993, mentionau posibilitatea majorarii stimulentelor fiscale in conditiile in care investitiile straine erau realizate intr-o serie de domenii - zece la numar - considerate prioritare, intre care: electronica, piese si componente pentru autovehicule, masini-unelte, produse farmaceutice si ingrasaminte, biotehnologie, bunuri si echipamente pentru protectia mediului. Ungaria si-a propus sa depaseasca acest nivel al stimularii pasive a unor ramuri, la sfirsitul anului 1993, odata cu crearea Agentiei Ungare pentru Dezvoltarea Comertului si a Investitiilor. Institutia avea in vedere atragerea ISD, cu deosebire a “investitiilor pe loc gol” in trei sectoare prioritare - componente pentru automobile, industria alimentara si turismul, prin tehnici de abordare pro-activa, directe (Financial Times, 1993).

Necesitatea trecerii de la o atitudine pasiva fata de piata ISD, la o atitudine bazata pe initiativa potentialului receptor, a fost luata in considerare in Romania inca din cursul anului 1992. Strategia pe care ARD si-o propunea cu titlu de experiment in septembrie 1992 viza grefarea, pe suportul promovarii generale a Romaniei ca localizare investitionala, a tehnicilor de atragere directionata in anumite industrii selectate. In lipsa unor prioritati formulate la nivel national, respectivele domenii au fost stabilite de catre agentie pe baza unor criterii multiple, intre care existenta unor avantaje competitive concretizate intr-un anume volum al exporturilor pe piata internationala, precum si capacitatea de generare a unor efecte de antrenare asupra industriilor adiacente. Sunt premise teoretice corecte ale utilizarii investitiilor straine ca impuls initial pentru ameliorarea unor factori si crearea de noi avantaje competitive, inclusiv prin dezvoltarea “ciorchinilor” de industrii inter-relationate. Intre sectoarele prioritare ale ARD se numarau: industria textila, de confectii si tricotaje, industria de pielarie si incaltaminte, industria mobilei, bunurile electronice si electrotehnice de uz casnic, productia de echipamente pentru tehnica de calcul si birotica, mijloace de transport, masini agricole si echipamente pentru industria agroalimentara, industria agroalimentara, productia de ingrasaminte chimice, turismul.

Strategia de atragere directionata a investitiilor straine nu a dobandit, insa, consistenta. Realitatea a dovedit ca este necesara maturizarea procesului de transformare sistemica, stabilirea unor raporturi de proprietate clare si transparente, care sa permita atribuirea de raspunderi si competente in plan institutional, precum si structurarea unei politici de atragere directionata a investitiilor straine. In afara de aceasta, chiar premisele institutionale initiale ale ARD nu i-au permis acesteia derularea unui astfel de program, ea fiind gandita ca o institutie de autorizare si inregistrare a investitiilor straine, veriga obligatorie pentru acestea, fara insa a elimina sau a se substitui interventiei tuturor celorlalte verigi institutionale implicate in procesul de constituire a societatilor comerciale cu capital indigen. Ea nu a devenit, deci, acel unic partener de dialog al investitorilor straini in Romania, mai mult chiar, s-a indepartat pana la anulare de acest rol. Pe de alta parte, abilitatile sale in inducerea unui anume tip de ISD s-au rezumat la posibilitatea de a propune guvernului acordarea de facilitati suplimentare fata de cele stipulate de lege, fara ca agentia sa aiba capacitatea de a dispune liber de un ”portofoliu” de facilitati. Evolutiile cadrului legislativ si institutional din ultimii patru ani, cu deosebire cele din domeniul privatizarii, au ingustat si mai mult sfera si capacitatea de incidenta a ARD, in primul rand prin intrarea in stare de operationalitate a Fondului Proprietatii de Stat, care, in calitate de gestionar al proprietatii statului, este principalul decident in contextul negocierilor vizand constituirea unor societati mixte sau achizitionarea de actiuni de catre investitorii straini.

Fata de toate aspectele prezentate mai sus, de natura legislativa, institutionala, din planul potential si cel concret al efectelor ISD asupra economiei - gazda si a structurilor sale industriale, consideram ca putem desprinde o serie de idei - restrictii pentru promovarea unei politici in materie care sa sporeasca sansele inducerii unor efecte benefice in industrie, inclusiv prin prisma intereselor de dezvoltare a unor firme nationale in sectoarele in care este oportun si posibil sa se intample acest lucru.

a. ISD sunt fluxuri de capital antreprenorial absolut necesare procesului de schimbare de sistem si de restructurare industriala a Romaniei. Daca, pentru procesul de reforma, rolul lor se anunta, mai de graba, calitativ decat cantitativ, prin accesul la tehnologii si competenta manageriala, pentru procesul de privatizare, in conditiile insuficientei acumulari interne de capital, ISD sunt importante, cel putin in egala masura, prin componenta lor financiara.

b. In conditiile in care, pe piata internationala a ISD, cererea este cu mult mai mare decat oferta, ameliorarea substantiala a climatului investitional din Romania este indispensabila pentru cresterea fluxurilor de ISD in Romania, crestere in afara careia nu se poate vorbi de nici un fel de efecte, fie ele pozitive sau negative. Crearea unui climat stimulativ este o conditie la fel de importanta si pentru investitorii autohtoni. Nepropunandu-ne sa ne referim la tot ceea ce ar trebui sa insemne un climat stimulativ (in orice caz, lipsa coruptiei, a a birocratiei, coerenta legislativa si institutionala in promovarea mecanismelor de piata), din punct de vedere al reglementarilor fiscale, el ar trebui sa insemne norme nediscriminatorii pentru investitorii locali si cei straini, cote de impozitare scazute si uniforme, fara recurgerea la vacante si reduceri fiscale. Cu o administratie labila, acestea sunt administrate defectuos si in detrimentul veniturilor statului.

c. Se impune formularea unor optiuni majore in politica industriala. Desi adeptii liberalismului neaga orice eficienta economica a masurilor interventioniste, de drenare a perdantilor si de selectare a castigatorilor, se poate sustine ca si masurilor guvernamentale neutrale, de creare a unui mediu lucrativ si favorabil, li se poate intui si deci acorda o dimensiune interventionista. Spre exemplu, stimularea de catre stat a cercetarii intr-un domeniu mai mult decat in altele inseamna, in final, stimularea dezvoltarii inovarii economice intr-o ramura mai mult decat in alta. Cel putin intr-o astfel de acceptiune, atragerea ISD trebuie sa dobandeasca, macar in perspectiva, un continut strategic, selectiv. Aceasta, tocmai pentru ca respectivele fluxuri pot sa fie, in aceasta etapa de “distrugere creatoare“[20], fermenti ai identificarii si dezvoltarii de activitati economice competitive. Legat de aceasta, s-ar putea avea in vedere masuri de stimulare a firmelor nationale furnizoare sau beneficiare ale firmelor cu capital strain pentru dezvoltarea unor competente nationale in materie. Cel putin prin prisma Acordului de Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana, exista posibilitatea instrumentarii unor astfel de masuri fara a incalca obligatia de a acorda tratamentul national companiilor comunitare implantate in Romania. In baza art. 51 al Acordului, este permisa derogarea de la acordarea tratamentului national in materia stabilirii si operatiunilor companiilor comunitare in Romania pentru anumite industrii care: se afla in curs de restructurare, intampina dificultati serioase de natura sa conduca la probleme sociale grave, se confrunta cu eliminarea de pe piata sau cu o reducere drastica a cotei-parti sau sunt industrii noi in formare in Romania. Astfel de masuri vor inceta sa se mai aplice cel mai tarziu la doi ani de la expirarea celui de-al cincilea an urmator datei intrarii in vigoare a Acordului( 1 mai 1995 ) si nu vor viza firmele comunitare aflate deja pe piata la momentul punerii in aplicare a masurilor. Prin urmare, este importanta si urgenta identificarea situatiilor in care este oportuna promovarea unor astfel de masuri in vederea parcurgerii procedurilor de aprobare a lor de catre Consiliul de Asociere.

d. Pentru actualizarea unui astfel de rol al ISD, se impune ca, pe fondul masurilor stimulative generale si nediscriminatorii, sa se dezvolte o activitate de atragere directionata a ISD, in maniera deja profesionalizata in Occident, in care proiecte investitionale specifice, initiate de tara-gazda in sectoare industriale si regiuni de interes, conform unor optiuni strategice, sa fie negociate distinct cu investitori abordati si selectati. Pentru ca mecanismele concurentiale sa functioneze corect, trebuie evitata crearea unor pozitii de monopol pentru anumiti investitori straini, stiut fiind ca monopolurile private sunt chiar mai periculoase decat cele ale statului. Pentru ramurile in care se doreste si se reuseste atragerea de ISD, trebuie acceptat riscul ca ridicarea competitivitatii unor firme (cele care au primit influx de ISD) sa insemne eliminarea de pe piata a firmelor locale ce nu pot face fata concurentei. Exista in materia promovarii directionate a ISD un corpus de experienta al ARD care nu trebuie sa se piarda, chiar daca, pentru moment, accentul cade pe implicarea investitorilor straini in procesul de privatizare si, deci, pe rolul FPS.

e. In ceea ce priveste procesul de privatizare prin vanzarea catre investitori straini a actiunilor detinute de FPS, este greu de definit si de indus un rezultat optim global al procesului. Este evident ca investitorii straini se vor grabi sa cumpere societati rentabile, sau interesante dintr-un anume punct de vedere: cota de piata pe care o detin, calificarea si costul scazut al fortei de munca, sau, chiar, puterea lor concurentiala stanjenitoare, caz in care cumpararea este urmata de inchidere. Cu alte cuvinte, impactul ISD in acest proces poate sa fie benefic, sau dimpotriva, negativ, dar in conditiile in care nu par sa existe alternative viabile este necesar sa se urmareasca optimizarea procesului. Prevederile Ordonantei nr. 30 referitoare la stimularea privatizarilor care stipuleaza atingerea unor criterii cantitative si calitative pentru beneficierea de anumite stimulente constituie un pas inainte in influentarea de catre receptor a ISD. Chiar intr-un astfel de context, in care vanzatorul nu are, de regula, prea multe optiuni, ni se pare ca el poate sa-si propuna fixarea unor repere majore: ce vindem, cui vindem si in ce conditii vindem? In Ungaria, spre exemplu, aflata intr-o faza avansata - daca nu chiar incheiata - de privatizare cu capital strain, inclusiv a unor servicii si utilitati publice, considerate in mod traditional sectoare sensibile, parlamentul a aprobat o lista cuprinzand 17 entitati economice considerate de importanta strategica din domeniul bancar, al transporturilor aeriene si navale, al petrolului si energiei, al telecomunicatiilor, entitati a caror strategie de privatizare propusa de guvern trebuie supusa aprobarii parlamentului. Forta de negociere a partii romane este, de asemenea, importanta la nivel punctiform. Prin clauze contractuale pot fi prevenite inchiderea societatii cumparate, conflicte sociale majore ca urmare a unor disponibilizari masive si alte urmari negative ale deciziei noului proprietar, cu riscul că asemenea clauze pot constitui obstacole în calea contractului de privatizare, a realizării ISD.

Capitolul 4. Direcţii posibile de acţiune pentru autoprotecţia prin revigorare a industriei româneşti - Exemplificări pentru industria constructoare de maşini şi echipamente

4.1. Preliminarii

Industria constructoare de maşini şi echipamente din România, dezvoltată conform principiilor economiei centralizate, avea întreprinderi profilate pe categorii de produse (ex. industria electronică; centrale şi echipamente telefonice, radiocomunicaţii, televizoare, aparatură electronică de măsură etc.), cu un grad ridicat de integrare orizontală în interiorul întreprinderii, evoluând într-o piaţă lipsită de concurenţă (practic fiecare întreprindere avea specializarea producerii unor anumite produse) şi răspunzând în totalitate nevoilor investiţionale sau de consum ale pieţii interne.

Procesele de restructurare economică începute după 1990 evidenţiază următoarele aspecte:

- Transformarea acestor întreprinderi în societăţi comerciale, autonome, fără a fi urmate de modificări structurale, nu a condus la creşterea eficienţei economice. Cifra medie de afaceri anuală (per salariat) este de ordinul 5.000-10.000 USD (echivalent), având acelaşi ordin de mărime cu cel realizat înainte de 1990 (în condiţiile în care o firmă industrială din ţările dezvoltate realizează - pentru a fi profitabilă - cel puţin 120.000 USD).

- Această cifră medie de afaceri a avut o evoluţie relativ staţionară, deşi toate întreprinderile (proprietate de stat) au procedat la reduceri masive de personal şi, unele, la împărţirea în societatăţi comerciale mai mici. Măsurile de creştere a eficienţei economice prin reduceri de personal, practicate în ultimii opt ani, s-au dovedit lipsite de rezultate (reducerile numărului de personal fiind mai degrabă determinate de corelarea acestuia cu volumul în scădere al comenzilor).

- Produsele realizate de industria românească se vând pe piaţă (liberă, deschisă concurenţei) la preţuri mai mici sau comparabile cu cele similare importate, dar cu o capacitate de realizare a profitului pentru producător (în primul rând) extrem de redusă, fapt ce dovedeşte eficienţa economică scăzută şi nivelul productivităţii muncii realizat în întreprinderea românească.

- Aproape toate întreprinderile industriale au un portofoliu de produse în care valoarea adăugată prin activitatea întreprinderii asupra materialelor şi componentelor cumpărate este mică. Acest fapt este datorat fie realizării unor produse simple, de mică tehnicitate şi cu consumuri materiale mari, fie contribuţiei reduse a întreprinderii la realizarea unor produse ce înglobează echipamente, aparate şi componente importate.

Strategia, adoptată după 1990, de relansare a întreprinderilor industriale prin investiţii străine, purtătoare de capital şi know-how tehnologic şi de produs se dovedeşte practic lipsită de rezultate. Acolo unde aceste investiţii s-au făcut, au apărut firme concurente întreprinderii mamă, de cele mai multe ori (ex. industria electronică: producţia de televizoare, producţia de centrale telefonice), ce au determinat scoaterea produselor tradiţionale din profilul acesteia şi nu creşterea competitivităţii (prin produse şi tehnologii moderne) scontată.

- Retehnologizarea, invocată în cele mai multe situaţii ca element fundamental de relansare a industriei româneşti, nu dă rezultatele aşteptate (deşi unele întreprinderi au făcut eforturi deosebite). Noile tehnologii lăsând intact vechiul mod de organizare a activităţii întreprinderii, determină doar ameliorarea unor procese tradiţionale, fără obţinerea unor rezultate comerciale notabile (existând riscul falimentului prin incapacitatea restituirii creditelor luate pentru achiziţionarea acestora).

4.2. Reengineering-ul (reproiectarea) activităţii economice

Notă. Pentru problematica prezentului paragraf, prezentarea este sintetică, limitată şi adaptată la contextul temei de faţă, deoarece simultan problema este analizată mai aprofundat în cadrul unei alte teme, realizate de SCIENTCONSULT.

Structurile economice tradiţionale, cum sunt toate întreprinderile româneşti, specializând activitatea şi fragmentând procesele (potrivit organizării interne tradiţionale), se auto-perpetuează, deoarece frânează inovarea şi creativitatea în întreprindere.

Acest mecanism implicit de frânare a inovării nu reprezintă o eroare organizatorică, ci un mod de autoprotecţie la riscurile schimbării, propriu existenţei firmei într-un sistem economic centralizat (dar şi în cele ce au la bază principiul diviziunii muncii, lansat de Adam Smith).

Clienţii, Concurenţa şi Schimbarea au creat un nou climat economic şi întreprinderi ce au prosperat în condiţiile producţiei de masă, ale stabilităţii şi creşterii economice, nu sunt capabile să reuşească într-o lume în care se cere flexibilitate şi răspuns rapid, nu absolutizând performanţa tehnică, ci dând clientului satisfacţia dorită.

Conceptul reengineering, definit de Michael Hammer, reproiectarea procesului economic (cercetare-dezvoltare, producţie, comercializare, marketing, service, etc.) are în vedere abandonul structurilor şi proceselor tradiţionale, determinând: reinventarea firmei - nu îmbunătăţirea, dezvoltarea, modificarea activităţii; rezultate spectaculoase - nu îmbunătăţiri marginale sau treptate.

Reengineering-ul stabileşte ce trebuie să facă o firmă şi apoi cum trebuie să procedeze. Reengineering-ul nu este un proces cu durată limitată, ci un proces permanent, ce permite firmei adaptarea la cerinţele clienţilor (spre deosebire de potrivirea cerinţelor clienţilor la ce ştie să facă firma!) Reengineering-ul se bazează pe disponibilitatea şi capacitatea de inovare a întreprinderii.

4.3. Inovarea - cerinţă şi condiţie a supravieţuirii întreprinderii

Inovarea este producerea, asimilarea şi exploatarea cu succes a unei noutăţi în sfera economico-socială. Oferind soluţii noi problemelor, ea corespunde nevoilor individuale şi sociale.

Pentru întreprindere, inovarea are mai multe roluri:

· indică firmei obiective strategice ambiţioase;

· determină schimbarea profundă, înnoirea structurilor industriale;

· determină producerea de produse şi servicii noi, câştigarea de noi clienţi;

· introduce metode noi de producţie, aprovizionare şi distribuţie;

· introduce schimbări în management şi structura organizaţională, în calificarea personalului.

Firmele inovatoare sunt caracterizate de :

- Însuşiri strategice: viziune pe termen lung, abilitate de a identifica şi anticipa tendinţele pieţii, deschidere şi abilitate de a colecta, procese şi asimila informaţiile tehnice şi economice.

- Însuşiri organizaţionale: disponibilitate spre risc şi capacitate de control al riscului, spre cooperare în interior (compartimentele structurii organizaţionale) şi exterior (institute de cercetare-dezvoltare, universităţi, consultanţa tehnico-economică, alte firme, clienţi şi furnizori). Implicarea întregii firme în procesul schimbării, investiţii în resursele umane, cercetarea şi folosirea noilor tehnologii - într-un cuvânt, factorul tehnologic - sunt elemente fundamentale ale procesului de inovare.

Încorporarea acestor însuşiri impune firmei un efort de organizare pentru adaptarea sau reengineering-ul metodelor sale de management, producţie şi desfacere.

Nivelul de instruire a personalului şi ridicarea acestuia prin permanenţa instruirii reprezintă o componentă de bază a capacităţii de inovare a firmei: forţă de muncă mai bine educată, mai bine instruită profesional şi mai bine informată. Abilitatea de a implica forţa de muncă într-o măsură cât mai mare în schimbările tehnologice, în organizarea producţiei şi în muncă reprezintă un factor decisiv pentru realizarea unei conduite inovatoare.

Întreprinderea inovatoare interacţionează cu mediul său exterior, care o influenţează şi o ajută să se transforme. Procesele de inovare trebuie privite ca un întreg - totalitatea firmelor dintr-o ramură industrială, structura activităţilor economico-sociale dintr-o regiune, etc. - cu o dinamică foarte complexă: sistemul inovării de ramură (regiune).

Întreprindea trebuie să inoveze în permanenţă pentru a supravieţui şi a se dezvolta. Toate firmele noi, de succes, s-au născut prin exploatarea unei inovaţii, comparându-se şi concurând cu agenţii economici existenţi pe piaţă.

Valorificarea comercială a rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare este o componentă esenţială a inovării. Întreprinderea trebuie să aibă o echipă de cercetare-dezvoltare (cel puţin un nucleu), a cărei activitate se concretizează în:

- efectuarea de lucrări, relativ lungi şi costisitoare, de realizare a unor noi produse, procese tehnologice sau servicii, descoperind şi dezvoltând astfel de lucruri în baza unor idei originale (inovaţii incrementale).

- captarea tuturor informaţiilor asimilabile (o firmă nu poate asimila decât ceea ce este capabilă să creeze sau să transforme)

4.4. Restructurarea industrială

Progresele realizate de tehnologiile de comunicaţii şi prelucrare a informaţiilor, liberalizarea comerţului şi cererea în creştere de servicii şi produse mai bune şi mai ieftine, rapid obtenabile, determină regândirea, reproiectarea şi reconstruirea - reengineering-ul - modelelor de activitate economică: cercetare- dezvoltare, producţie, comercializare, servicii etc.

Modelul liniar, ce a stat la baza dezvoltării industriale o lungă perioadă de timp, conform căruia descoperirile se nasc în laboratoarele de cercetări (fundamentale sau aplicative) publice, după care sunt injectate în întreprinderi prin intermediul unor furnizori de marfă ştiinţifică (proiecte, licenţe, tehnologii etc., obtinute prin intermediul diverselor forme de transfer tehnologic), nu mai corespunde dinamicii mecanismelor economice actuale.

Procesul tehnic este un proces interactiv, cu numeroşi participanţi din întreprindere şi din mediul ei înconjurător. În întreprindere, el este determinat de modele de organizare ce integrează diferitele faze ale procesului de cercetare-dezvoltare cu producţia şi comercializarea. În afară, întreprinderea interacţionează, pentru realizarea procesului tehnic, cu alţi agenţi economici în cadrul unor reţele, alianţe, parteneriate, consorţii sau schimburi comerciale.

Progresul tehnic este un proces cumulativ; el se realizează în măsură diferită de la o întreprindere la alta, de la un sector la altul. Acumularea incrementală a inovaţiilor tehnice, prin eforturi costisitoare în oameni şi investiţi, determină străpungerile tehnologice ce stau la baza avantajului competitiv al întreprinderii. Progresul colectiv (al cunoştinţelor ştiinţifice generale, sau dintr-o anumită specialitate) este doar o externalitate pozitivă, ce nu înlocuieşte efortul întreprinderii.

Progresul tehnic nu poate fi introdus într-o întreprindere (regiune, ţară) decât cu preţul unor investiţii considerabile, materiale (echipamente, instalaţii, instrumente) şi non-materiale[21] (instruire profesională, licenţe, know-how). Tehnologia este endogenă economiei şi se dezvoltă esential în interiorul întreprinderii.

Modelul liniar este înlocuit prin modelul sistemic (amintit anterior), progresul tehnic determinat de schimbările tehnologice realizându-se în cadrul unui sistem - Sistemul de Inovare (din întreprindere, regiune, ţară). Calitatea acestui sistem este determinată de calitatea participanţilor (întreprinderi, instituţii de cercetare-dezvoltare, de consultanţă, marketing, comercializare, service, etc.), a cunoştinţelor acestora (nivelul de instruire profesională, portofoliu de produse, tehnologii, etc.) şi de densitatea şi rapiditatea interacţiunilor dintre aceste elemente.

4.4.1 Reţele de întreprinderi

Întreprinderea nu poate avea în interior toate funcţiile necesare investiţiilor non-materiale. Ea trebuie să facă apel la prestaţii de servicii - institute de cercetare, universităţi, firme de consultanţă, alte întreprinderi etc., acestea constituind un mediu înconjurător creativ. Relaţiile întreprinderii, uneori contradictorii, cu acest mediu conduc către un model de parteneriat (relativ nou ca noţiune, dar nu tot atât de nou în ceea ce priveşte continutul): reţeaua de întreprinderi (dintr-o ramură industrială, dintr-o regiune etc.). Prezenţa întreprinderii în mai multe reţele îi asigură compatibilitatea între o dimensiune mică (avantajoasă în ceea ce priveşte funcţionarea internă, flexibilitatea) şi o suprafaţă mare de absorbtie tehnologică şi interventie pe piaţă.

Avantajul competitiv al firmei nu poate fi realizat şi menţinut decât cu preţul unor investiţii non-materiale importante (cercetare-dezvoltare, certificări, acreditări etc.) în activităţi ce se situează pe verticala unei întreprinderi mari, cu structură ierarhizată. Executarea acestor activităţi în afara întreprinderii este obligatorie pentru cele cu dimensiuni mici şi mijlocii, cu costuri reduse prin încheierea de alianţe şi parteneriate, constituirea de consorţii, în cadrul reţelei.

Reţeaua reprezintă un compromis între o structură ierarhizată intern (bazată pe regulile interne de organizare) şi structura de piaţă (bazată pe cerere şi ofertă).

Se disting două tipuri de reţele:

- Reţele ierarhizate: structurate în jurul unei întreprinderi mari, vârf de sistem (constructor de automobile, avioane, electronică de largă utilizare, etc.). Sub aceasta, se găsesc întreprinderi mai mici, ce produc diferite categorii de ansambluri şi subansambluri, într-o ierarhie ce corespunde structurii funcţionale a produsului şi un sistem de relaţii de tipul client-furnizor. O astfel de reţea poate fi competitivă si stimulatoare asigurând un transfer tehnologic puternic. Cel ce emite comanda obligă furnizorul să inoveze, impunându-i conditii severe în ceea ce priveşte calitatea, preţul si respectarea termenelor. Furnizorul are avantajul unui portofoliu de comenzi stabil, astfel că resursele sale materiale şi umane sunt concentrate spre soluţiile ce conduc la creşterea calităţii si scăderea preţurilor.

Reţeaua ierarhizată nu trebuie să fie privită ce un sistem de sus în jos (în care tehnologia curge de la întreprinderea principală către întreprinderile din reţea), ci ca un parteneriat ce permite difuzarea inovării realizate în straturile inferioare, nerestricţionând relaţiile unui furnizor cu mai mulţi clienti. Experienţa Japoniei şi a altor ţări arată că acest tip de reţea este un mijloc bun de revigorare a sistemelor industriale aflate în criză.

- Reţele intreţesute, stabilite între întreprinderi echivalente, fără relaţii ierarhice:

· reţelele de schimburi - au drept scop accelerarea circulaţiei informatiilor si reducerii costurilor asociate. Membrii reţelei sunt informaţi rapid şi bine, primind informaţia pertinentă în măsura în care şi ei furnizează astfel de informaţii. Acest tip de reţea permite o bună comunicare între producător şi furnizorii săi, clientii săi, reţeaua de service etc.

· reţelele de dezvoltare - au drept scop activităţi cheie ale întreprinderii (cercetare-dezvoltare, inovare, cooperare tehnică, marketing, distribuţie şi service in comun), permiţând folosirea în comun a investiţiilor non-materiale (cercetare, instruire profesională, marketing etc.) şi materiale (aparate şi instalaţii, platforme de încercări etc.). Astfel de reţele implică relaţii contractuale durabile între membri.

Þ reţele de dezvoltare verticale: În sistemul modern de producţie industrială, materiile prime sunt transformate în produse finite printr-un şir lung de operaţii. Cu cât numărul acestor operaţi este mai mare, cu atât creşte specializarea şi diviziunea muncii, mărindu-se interdependenţa întreprinderilor. Reţeaua de dezvoltare verticală organizează această interdependenţă, fără a împiedica libera concurenţă sau mări birocraţia.

Þ reţele de dezvoltare orizontale: Regrupează întreprinderi ce produc produse diferite, dar aparţinând aceleiaşi ramuri industriale, punând în comun resursele publice şi private disponibile pe plan local (regional)

Þ reţele de dezvoltare ciorchine: Regrupează ambele tipuri de organizare în scopul valorificării complete a unei resurse existente pe plan local (regional, naţional). Ex: industria finlandeză a lemnului sau islandeză a peştelui exploatează materia primă, fabricând pentru acesta maşini specializate (industria utilajelor specializate: vase de pescuit, instalaţii de prelucrare şi frigorifice etc.), maşini ce sunt echipate cu sisteme automate de control şi supraveghere (industria electronică, telematică, comunicaţii) şi incluse în sistemele de producţie industrială gestionate informatizat (producţia de software).

4.4.2. Organizarea producţiei de echipamente

Modul de producţie tradiţional se bazează pe o integrare orizontală a procesului de fabricaţie în cadrul întreprinderii, furnizarea din exteriorul ei fiind rezervat exclusiv componentelor şi materialelor specializate sau a celor cu grad redus de prelucrare. De asemenea, întreprinderea are integrarea verticală a tuturor funcţiilor, de la marketing şi desfacere până la cercetare-dezvoltare (cel puţin pentru dezvoltarea tehnologiilor de fabricaţie). Operaţiile de montaj fiind într-o măsură covârsitoare manuale, se bazează pe un număr mare de muncitori, cu grade diferite de calificare. Probabilitatea ridicată a defectelor datorate montajului impune numeroase operaţii de control şi reparaţii, mari consumatoare de timp şi bani.

Automatizarea procesului de asamblare şi control (linii robotizate) necesită un efort investiţional important din partea întreprinderii şi nevoia de a asigura un grad de folosire cât mai ridicat al acestor instalaţii.

Ciclul de viaţă al produselor este tot mai scurt, acest lucru fiind determinat de avalanşa perfecţionărilor tehnice şi de cererea de noi funcţii şi servicii din partea clienţilor. Aceste două elemente au determinat adoptarea unui mod de organizare a producţiei în care fabricantul de echipamente originale (OEM - Original Equipment Manufacturer) se concentrează şi investeşte în competenţele sale de bază: cercetarea-dezvoltarea de produse noi (scurtând ciclul de rînnoire a producţiei), fabricarea produselor, marketing-ul şi comercializarea produselor noi, finanţarea activităţii, iar furnizorii de ansambluri şi subansambluri, fabricanţii pe contract (CM - Contract Manufacturer), dezvoltă noi tehnologii de fabricaţie pentru ansambluri, proceduri şi tehnici de control a calităţii acestora, etc. CM are responsabilitatea expedierii ansamblurilor fabricate, flexibilitatea volumelor de producţie, ciclurilor de timp scurtate şi costurilor reduse. CM poate primi documentaţia de fabricaţie de la OEM sau o poate realiza prin propria activitate de cercetare-dezvoltare, în baza specificaţiei şi acreditării date de OEM.

OEM trebuie să aleagă serviciul de furnizare din exterior (Outsourcing) care complementează propriile competenţe şi nu reprezintă un duplicat al acestora, sau le realizează într-un mod mai profitabil.

Primul pas în restructurarea modului de producţie este instituirea unui parteneriat strategic, reciproc avantajos între OEM şi CM, cu scopul reducerii costurilor şi duratei de lansare a produsului pe piaţă. Parteneriatul include contribuţia fiecărei părţi la realizarea produsului, tehnologiile şi evoluţia acestora, divizarea valorilor şi responsabilităţilor, ca şi măsurile de încredere pentru accesul la informaţiile confidenţiale ale celeilalte părţi.

Evaluarea costurilor unei astfel de alianţe trebuie să se bazeze pe criteriul valorii totale (materializat în preţul produsului şi profitul adus de acest preţ). O alianţă inovativă va compensa economiile pe termen scurt cu reducerea extremă a costurilor, creşterea rezervelor, creşterea calităţii prin îmbunătăţirea continuă a proceselor, posibile într-un parteneriat pe termen lung.

Canalele de comunicaţie între OEM şi CM trebuie să realizeze interconectarea sistemelor informatice, asigurând un flux eficient de informaţii vitale de la unul către celălalt, dar şi cu furnizorii de materiale şi componente.

Parteneriatul OEM-CM reprezintă o formă de materializare a reţelelor ierarhizate sau a celor verticale / ciorchine. Producţia de automobile, calculatoare personale, radiotelefoane celulare etc. se bazează exclusiv pe acest mod de organizare a producţiei. În ultimii ani, producţia de mică serie şi tehnologie înaltă realizată de întreprinderi mici, foarte specializate, este deasemenea structurată de OEM-CM.

4.4.3. Ingineria simultană (Concurrent Engineering)

Dezvoltarea unui produs sau proces tehnologic este o activitate costisitoare, absolut necesară pentru supravieţuirea unei firme, dar într-o oreacare măsură frustrantă pentru cei ce o desfăşoară.

Obiectivele rezultate din studiile de piaţă, în permanentă evoluţie, costuri ce depăşesc bugetele prevăzute pentru aceste activităţi, structuri manageriale ce doresc a începe producţia săptămâna trecută, toate acestea fac ca multe produse să fie introduse în fabricaţie cu erori de concepţie, conducând la întârzierea producţiei, probleme de calitate (sortări, antrenamente tehnologice de durată, etc.) şi nu de multe ori - la reproiectarea unor părţi ale produsului. O lungă perioadă de timp, dezvoltarea produselor a fost realizată conform modelului secvenţial: temă de cercetare-dezvoltare, studiu de laborator, modul experimental, prototip, omologare prototip, serie zero, omologare serie zero, producţie. Între aceste etape pot să intervină etape de revizuire şi completare a obiectivelor. Transferarea produsului din fazele de cercetare în fazele de producţie industrială se face, de cele mai multe ori (chiar în cadrul aceleiaşi întreprinderi), nu prin conjugarea eforturilor pentru rezolvarea problemelor, ci printr-o conduită de tipul arunc-o peste gard.

Modelul simultan de dezvoltare a produsului are în vedere satisfacerea exactă a cerinţelor clientului, cerinţe ce trebuie definite cât mai complet posibil înaintea începerii ciclului de dezvoltare a produsului, stabilindu-se tipurile de activităţi necesare susţinerii efortului de dezvoltare şi normele de analiză a performanţelor. Acest program este realizat de echipa de inginerie simultană, constituită pentru dezvoltarea produsului. Membrii echipei reprezintă specialităţile implicate în dezvoltarea produsului: cercetare-dezvoltare, tehnologii de fabricaţie, producţie, asigurarea calităţii, aprovizionare, desfacere, finanţe-contabilitate şi clienţi. Fiecare membru al echipei analizează cerinţele clientului şi înţelege rezultatele obtenabile prin realizarea produsului prin prisma propriei specialităţi, devenind un contribuitor valoros şi responsabil al ciclului de dezvoltare a produsului, lucrând în paralel (simultan) cu ceilalţi membri.

În afara focalizării pe cerinţele clientului - tendinţă comună diferitelor şcoli şi curente manageriale de actualitate, durata de introducere pe piaţă a produsului prin “concurrent engineering” este mult redusă, deoarece cercetarea-dezvoltarea, producţia, aprovizionarea şi desfacerea au dezvoltat simultan produsul şi procesul de producţie şi comercializare, care “concură”, în acelaşi timp, la pregătirea noului produs. .

Echipa de inginerie simultană este obligatoriu multidisciplinară, fiind structurată conform obiectivelor proprii, fără a fi supusă structurilor organizaţionale existente şi nici subordonată direct acestora. Modul firesc de conducere al echipei de inginerie simultană este managementul proiectului (Project Management), obiectivul proiectului fiind a face bine şi la timp ce doreşte clientul.

Membrii echipei ce dezvoltă noul produs trebuie să aibă facilităţi de comunicare (nefiind obligatorie dispunerea în acelaşi spaţiu) nu numai în scop direct funcţional, dar si pentru stimularea sprirtului de echipă. Conducătorul echipei trebuie să fie un bun gestionar al surselor disponibile (timp, bani, materiale, competenţe, tehnologii, etc.), un lider capabil să-si asume riscul unor deschideri novatoare, un moderator capabil să atenueze contradicţiile posibile între membrii echipei, sau între aceştia şi structurile organizaţionale.

Modelul ingineriei simultane reduce la jumătate (sau chiar mai mult) durata introducerii noului produs pe piaţă, faţă de modelul secvenţial.

Cheltuielile se reduc prin folosirea judicioasă a resurselor, eliminarea repetărilor şi creşterea calităţii, atât pentru produsele de serie mare, cât si pentru cele de serie mică.

Organizarea în spiritul ingineriei simultane implică, înainte de toate, disponibilitatea de cooperare, parteneriatele proprii reţelelor de întreprinderi (ex. OEM-CM), bazându-se pe această disponibilitate.

4.5. Aspecte strategice ale revigorării industriei

Pe linia autoprotecţiei industriei româneşi prin revigorare (sau a autodistrugerii prin stagnare), pe lângă aspectele organizaţionale, prezentate pe larg în prezentul capitol, mai pot fi semnalate trei aspecte:

1. Se menţin sechele ale politicii de autarhie industrială la nivel naţional, promovată de regimul de până în 1989.

O serie de producţii sunt, pe plan mondial, profitabile numai dacă realizează serii mari de fabricaţie; prin acestea cheltuielile convenţional-constante se împart la cantităţi mari de produse, respectiv ponderea lor în costurile fiecăui exemplar sunt mai mici. Sub alt unghi, la costuri date, seriile mari de fabricaţie permit realizarea unor cheltuieli convenţional-constante mai mari, adică permit finanţarea unor lucrări de cercetare-dezvoltare, pregătirea tehnologică avansată a fabricaţiei, reţele de distribuţie şi service, reclamă-publicitate ş.a., ceea ce conferă numeroase şi variate avantaje competitive Pe acest motiv, istoria economiei industriale este plină de exemple de fuzionări, chiar de giganţi care se concurau şi, mai recent, chiar consorţii între concurenţi, cu scopul realizării în interes comun a unor lucrări de cercetare-dezvoltare, pentru străpungerea unor noi bariere tehnologice.

Or, pe tot parcursul perioadei post-1989, deşi încă în Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, în art. 38 se stipula că “Nu constituie concurenţă neloială acordurile, deciziile de asociere şi practicile concertate care contribuie la ameliorarea producţiei şi distribuţiei de produse, la promovarea progresului tehnic sau la ridicarea gradului de competitivitate al produselor, lucrărilor şi serviciilor româneşti pe piaţa externă”, ceea ce a predominat în politica industrială a fost art. 39 al aceleiaşi legi, ce prevedea “reducerea dimensiunilor marilor întreprinderi şi multiplicarea agenţilor economici care produc acelaşi tip de bunuri...”. Chiar şi această ultimă prevedere a fost aplicată numai pe prima sa jumătate: fragmentarea unor întreprinderi mari, dar, după cum se ştie, pe criterii de profil (sectoare de prelucrare primară a materiei prime, montaj final, utilităţi, servicii etc.), deci - neconducând la “multiplicarea agenţilor economici care produc acelaşi tip de bunuri...”.

A continuat (şi continuă, în majoritatea sectoarelor industriale), politica tendinţei de dezvoltare a tuturor subramurilor industriale existente, în locul concentrării eforturilor asupra unor profiluri industriale mai puţin dispersate, în vederea acumulării de avantaj competitiv. Asociaţiile economice constituite pe ramuri nu au constituit focare ale unor politici de concentrare a resurselor în vederea obţinerii unor avantaje competitive de interes comun.

2. Cercetare-dezvoltarea şi inovarea necesită timp, eforturi concertate multianuale. Prevederile legislaţiei privind contractul de management (referitoare la posibilitatea desfacerii oricând a contractului de management, la iniţiativa oricăreia dintre părţile contractante) şi întreaga politică (de instabilitate şi insecuritate) dusă, în decursul anilor, la adresa clasei manageriale, sistemul clientelar politic în AGA şi lipsa oricăei responsabilităţi a membrilor aşa-ziselor AGA (reprezentanţii FPS şi ai fostelor FPP), precum şi sistemul financiar-fiscal, cu ghilotina sa anuală, cu absenţa oricăror stimulente pentru acumulări financiare şi tehnologice multianuale, presiunea sindicală salarială şi admiterea de facto a ingerinţelor sindicale în actul managerial, nu nu au dat managerilor (cu excepţia celor privatizaţi prin metoda MEBO), libertatea, interesul şi nici posibilităţile, resursele pentru cercetare-dezvoltare şi inovare, pentru competitivitate.

3. La acestea s-au adăgut controversele doctrinare politice privind primatul privatizării sau al restructurării, în locul unei politici conjugate de restructurare şi privatizare. Consecinţele pe termen lung / mediu se văd acum, când multe dintre actualele întreprinderi, nerestructurate în aşteptarea viitoarei privatizări, nu găsesc investitori.

Rezultă:

– oportunitatea unei strategii de dezvoltare selectivă a marii industrii, de specializare, de concentrare a eforturilor pentru obţinerea de avantaj competitiv;

– de stimulare a acumulărilor financiare şi tehnologice multianuale;

– de realizare conjugată (şi nu secvenţială în timp) a restructurării şi privatizării.

4.6. Concluzii privind autoprotecţia industriei româneşti prin revigorare

Ce trebuie făcut pentru revigorarea industriei constructoare de maşini şi echipamente din România?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi dat dacă nu se cunoaşte răspunsul la întrebarea:

Care sunt domeniile de excelenţă economică la care va ajunge România?

Întreprinderile industriei constructoare de maşini şi echipamente au încercat să supravieţuiască păstrând structuri organizatorice, profiluri de activitate şi conduită proprii unui mediu economic ce nu mai există, în timp ce mediul economic actual le devine din ce în ce mai ostil.

Strategia de dezvoltare de tipul: Să facem ce fac alţii, ca să nu mai cumpărăm de la ei (strategie ce a stat la baza înfiinţării multor întreprinderi) este sortită eşecului cel puţin din trei motive:

- resursele necesare nu mai există;

- imitaţia este opusul inovaţiei (succesul comercial pe piaţa liberă este determinat de capacitatea de inovare);

- copierea modelelor nu mai este posibilă (secretul de fabricaţie nu mai e datorat componentelor folosite, ci software-ului de aplicaţie specific acestor componente, el determinând parametrii de performanţă ceruţi de client). Totodată, deschiderea economică şi politică a României spre lume ne-a obligat şi să ne aliniem la reglementările şi uzanţele internaţionale în ceea ce priveştge respectarea şi protejarea proprietăţii intelectuale.

Problema fundamentală a industriei constructoare de masini si echipamente din România este portofoliul de produse extrem de redus pe care aceasta le mai poate fabrica şi vinde.

Parteneriatele dintre întreprinderi, institute de cercetare de profil, întreprinderi de comerţ, stabilite în condiţiile economiei de comandă, au fost desfiinţate, fără ca alt model sau tip de relaţii să le înlocuiască, iar evoluţia solitară a întreprinderilor şi institutelor de cercetări este de fapt o involuţie.

În acest capitol au fost prezintate succint modelele, actuale pe plan mondial, de structurare a relaţiilor între întreprinderi. Este evidenţiată nevoia imperioasă de orientare a întreprinderilor româneşti către inovare şi parteneriat, având ca obiectiv satisfacerea cerintelor clientului. O astfel de orientare impune reengineering-ul întreprinderii şi includerea acesteia în relaţii de parteneriat (OEM-CM, reţele de întreprinderi). La baza parteneriatului stau activităţi desfăşurate în cooperare (activitatea de cercetare-dezvoltare materializată şi valorificată în inovare şi progres tehnologic fiind esenţială), având ca obiectiv satisfacerea cerinţelor clientului fără a împiedica libera concurenţă.

Cercetara-dezvoltara şi introducerea în fabricaţie a noilor produse se face conform modelului ingineriei simultane de către echipa pluridisciplinară de produs.

Investiţile costisitoare în tehnologii de mare productivitate impun diviziunea muncii (în afara întreprinderii) şi specializările în producţie (OEM şi CM) atât firmelor mari cât şi firmelor mici.

Înainte de toate, revigorarea industriei româneşti constructoare de maşini şi echipamente trebuie să pornească de la efortul de disponibilitate necesar acceptării ideii de parteneriat (de la echipa pluridisciplinară pentru dezvoltarea unui nou produs, până la reţeaua de întreprinderi), iar creşterea capacităţii de inovare este condiţia de existenţă şi dezvoltare a întreprinderii, reprezentând singura opţiune în faţa provocărilor liberei concurenţe.

Modelele actuale de organizare a producţiei de maşini şi echipamente în ţările industriale, care sunt adoptate şi cunosc o răspândire din ce în ce mai mare în toată lumea, pot servi reorganizării şi revigorării industriei constructoare de maşini şi echipamente în România, ca o condiţie primară şi interinsecă a autoprotejării acesteia.

5. Sinteză

Tema “Studii de fundamentare pentru elaborarea unei politici optimizate de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă” a fost iniţiată de SCIENTCONSULT S.R.L. şi acceptată de Comisia de specialitate pentru “Management, Economie, Probleme Sociale, Legislaţie, Politica şi Istoria Ştiinţei” a Colegiului Consultativ pentru Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică, fiind ulterior atribuită, ca beneficiar, Ministerului Industriei şi Comerţului.

Conform ofertei acceptate, se urmăreşte “identificarea principalelor probleme şi elaborarea de soluţii-cadru, în interconexiune sistemică, pentru protejarea industriei naţionale pe piaţa internă în contextul competitivităţii şi al tendinţelor şi convenţiilor actuale în comerţul internaţional”, cu “sistematizarea şi analiza comparată a diferitelor instrumente de politică macroeconomică accesibile, a restricţiilor; elaborarea de orientări şi metode pentru protejarea industriei naţionale în condiţiile actuale”.

Documentaţia prezentei faze constituie prima din seria de “studii de fundamentare” ce urmează să fie elaborate, în 1997-1998, în cadrul temei.

Deşi tema se referă la “protejarea industriei pe piaţa internă”, dată fiind cerinţa de analiză în contextul interconexiunilor sistemice, analiza protejării industriei naţionale nu a fost limitată numai la acest cadru, al pieţei interne, viabilitatea economică a industriei naţionale fiind în relaţie directă, în primul rând, cu capacitatea de a exporta. Ca atare, unele dintre analizele efectuate şi prezentate în cadrul documentaţiei de faţă au o cuprindere mai largă.

În lucrare s-a analizat atât cadrul tradiţional al politicilor şi al instrumentelor protecţioniste considerate ca atare, cât şi diferite alte aspecte ale problemei, inclusiv aspecte care au implicaţii indirecte (dar de fond, determinante) asupra protejării industriei naţionale, cum sunt: impactul investiţiilor directe de capital străin sau autoprotejarea industriei naţionale prin viabilitatea şi competitivitatea sa. O serie de analize realizate în cadrul fazei şi concluzii ale acestora pun în evidenţă probleme de structură şi de politică industrială macoreconomică.

Lucrarea prezintă şi analizează conceptul de protecţe a economiei naţionale, obiectivele, restricţiile şi caracteristicile aplicării instrumentelor protecţioniste. “Protecţia” nu este numai tariful vamal suprapus importurilor, care măresc peste preţul pieţei mondiale preţul primit de producătorii interni, ci şi restricţionarea (contingentarea) importurilor, controlul cursului de schimb, subvenţiile directe sau indirecte în producţie sau la export, taxele de retaliere, procedurile de dumping, restricţiile voluntare la export, barierele tehnice şi cele de natură fitosanitară în calea comerţului ş. a. Se analizează concepţiile şi teoriile pe plan mondial în domeniu, argumentele economice sau non-economice în favoarea sau împotriva protecţionismului, în diferite situaţii.

De reţinut că introducerea unor măsuri de protecţie crează distorsiuni care afectează pe termen lung economia. Faţă de ceea ce se ştie, în mod uzual, că măsurile de protecţie reduc, pe termen mediu / lung, competitivitatea unei economii, în lucrare se arată şi faptul că măsurile de protecţie exercită o influenţă negativă, de asemenea, asupra stării curente a economiei, asupra bunăstării, obligând participanţii la procesul economic, întreaga societate, să suporte cheltuieli suplimentare. Se analizează şi se exemplifică tipuri de distorsiuni, implicând abateri de la optimalitate faţă de condiţia de maximum de bunăstare economică.

Politicile şi procedeele recent uzitate în plan internaţional pentru protejarea economiilor naţionale sunt prezentate atât la nivelul României, cât şi al altor ţări şi categorii de ţări; se constată o ciclicitate a politicilor comerciale în economia mondială contemporană, cu cinci faze ale evoluţiei politicilor comerciale în ţările slab dezvoltate, inclusiv modul de manifestare a unora dintre aceste politici în România, în diferite perioade după 1989. Se analizează comparativ protecţionismul în statele deavoltate şi în cele în curs de dezvoltare.

Instrumentele politice “netarifare” - aşa-numitele “Bariere tehnice în calea comerţului” şi “Măsurile sanitare şi fitosanitare” sunt prezentate şi exemplificate, arătându-se dificultatea şi restricţiile de a se recurge la ele, în condiţia ţărilor în curs de dezvoltare, presiunea pe care o exercită statele dezvoltate pentru a-şi valorifica superioritatea tehnologică şi economică.

Un loc important în lucrare este consacrat investiţiilor străine directe (ISD). Se analizează, pe plan internaţional şi în condiţiile României, impactul ISD, consecinţele multiple şi profunde ale acestora: efecte suplimentare de mobilizare a resurselor productive interne, efecte la nivelul pieţei interne, efecte asupra balanţei de plăţi externe, restructurarea avantajelor competitive ale economiei receptoare. Un paragraf este consacrat efectelor macro şi microeconomnice ale ISD în România şi în alte ţări cu economie în tranziţie, inclusiv unele informaţii contradictorii asupra acestor efecte, în anumite ISD de notorietate.

Analiza economică a protecţionismului în România se face pe baza a două metode de măsurare: calculul ratei efective de protecţie şi măsurarea costului resurselor interne. Se examinează situaţiile în care valoarea adăugată este negativă (în preţuri mondiale), inclusiv cauze economice care conduc la această anomalie. Luând ca referinţă metodologia realizată în cadrul altei cercetări, se dau rezultate de calcul obţinute în cadrul prezentie teme, pe bază de date statistice, ansamblul ramurilor fiind grupat în 22 sectoare economice. Dintre conculzii: cu excepţia anului 1990, se constată diferenţe considerabile între ratele de protecţie nominale şi cele efective, industriile alimentară, textilă şi pielărie fiind mai mult protejate efectiv decât apare din tariful vamal nominal. Pe perioada 1990-1993, s-a constatat o creşgtere sensibilă a nivelului de protecţionism, simultan cu reducerea diferenţelor inter-sectoriale. Se analizează în detaliu factorii de influenţă care au afectat situaţia constatată.

Au fost efectuate simulări şi estimări, bazate pe analiza ratei efective de protecţie, pentru perioada 1993-1997, cu date până la nivelul 1995; se evidenţiază consecinţele pentru procesul de tranziţie şi pentru evoluţia structurii economiei României, obstacolele în calea eficientizării economiei României. Se constată impactul unor interese şi presiuni de grup asupra politicilor economie.

Se analizează restricţiile şi oportunităţile rezultate pentru România din participarea sa la acordurile internaţionale, în promovarea politicilor protecţioniste în industrie. Se menţionează faptul că diferite grupe de produse urmează să fie integrate regulilor GATT eşalonat, până la 1 ianuarie 2005, ceea ce mai lasă o plajă de manevră pentru politicile economice ale României. De asemenea, sunt eşalonate şi concesiile legate de pre-aderarea la Uniunea Europeană. Se trec în revistă propuneri de măsuri necesare procesului de aliniere a politicilor protecţioniste ale României la standardele Uniunii Europene.

În continuare, în lucrare se analizează posibilităţile de aplicare a politicilor protecţioniste în condiţiile actuale ale industriei României. Evident, tendinţa globală este cea de liberalizare a oricăror transferuri de bunuri, servicii sau factori de producţie peste graniţele naţionale, teoria economică şi presiunea pieţei mondiale susţinând accentuarea acestei tendinţe. Procesul de liberalizare este însă un fenomen lent, care presupune modificări instituţionale, de mentalitate, legislative, ceea ce se traduce în zeci de ani, în cele mai multe cazuri. Drept urmare, România trebuie să-şi concentreze acţiunile decizionale din sfera politicilor protecţioniste în orizontul următorilor cincisprezece-douăzeci de ani, punând accent pe corectarea actualelor distorsiuni ale pieţei interne şi pe sprijinirea dezvoltării acelor ramuri care vor asigura o dezvoltare economică durabilă în viitor (pe termen lung).

Au fost elaborate, testate prin simulare şi analizate comparativ, în cadrul cercetării, trei scenarii privind evoluţia ratelor de protecţie., în agregare sectorială, conluziile find semnificative pentru politicile de restructurare.

De asemenea, se prezintă elemente ale unei politici în materia investiţiilor străine directe, care să favorizeze dezvoltarea industriei româneşti.

Un ultim capitol al lucrării se referă la direcţii posibile de acţiune pentru autoprotecţia prin revigoare a industriei româneşti, cu exemplificări pentru industria constructoare de maşini şi echipamente. Se prezintă concepte şi practici manageriale moderne, axate pe mobilitate, profitabilitate, inovare, faţă de structurile şi metodele tradiţionale ce domină încă activitatea, organizarea, managementul industriei româneşti.

Ca aspecte strategice ale revigorării industriei României, se semnalează: menţinerea unor sechele ale polticii de autarhie industrială, promovate până în 1989, disfuncţiile privind interesul şi responsabilităţile pentru perspectiva de dezvoltare a întreprinderilor, controversele doctrinare privind relaţia restructurare / privatizare. Rezultă:

– oportunitatea unei strategii de dezvoltare selectivă a marii industrii, de specializare, de concentrare a eforturilor pentru obţinerea de avantaj competitiv;

– de stimulare a acumulărilor financiare şi tehnologice multianuale;

– de realizare conjugată (şi nu secvenţială în timp) a restructurării şi privatizării.

Se preconizează ca proxima fază a cercetării să se refere la recomandări de prevederi legislative pentru stimularea şi protecţia industriei autohtone.

[WM1]

Bibliografie

1. Dăianu, Daniel, “ Mersul transformarii “ (II), in Revista 22, nr. 41/9oct. 1996.

2. Daly, Mary E., “The Irish Economy 1960-1990”, Dublin 1992.

3. Dunning, John H., “Multinational Enterprise and the Global Economy“, Edison - Wesley Publishing Company, Workingham, England, 1993.

4. Hunya, Gabor, “Performance of the Foreign Sector in Hungary“, in ”The Vienna Institute Monthly Report“, no.1/1996.

5. Negritoiu, Misu, “Salt inainte. Dezvoltarea si investitiile straine directe“, Editura PRO & Editura Expert, Bucuresti, 1996.

6. Porter, Michael, “The Competitive Advantage of Nations“, The Mac Millan Press LTD, London, 1992.

7. Schumpeter, Joseph, “Capitalism, Socialism et Democratie “, Payot, Paris, 1961.

8. Woodward, Douglas P. si altii, “Investitiile straine directe in economiile in tranzitie. Sistemul Coca-Cola in Polonia si Romania“, University of South Carolina, Columbia, USA, 1995.

9. UNCTAD, World Investment Report, editiile 1994, 1995, 1996.

10. Zeplinerova, Alena, “The role of foreign enterprises in the Czech economy“, in “The Vienna Institute Monthly Report”no.1/1996.

11. Working Papers of The Institute for World Economics , no. 30/March 1994 , No. 51/ May 1995, No. 78/1996, Budapesta.

12. “Virtutile si riscurile terapiei soc“ extrase din Peter Gowan, “Teoria neoliberala si aplicarea ei in Europa de Est“, in Adevarul economic, nr.11-18 1997

13. Publicatiile “The Economist“, “Financial Times“, “Central European Economic Review“, “AUTO Pro“ si “AUTO Piata“, cotidianul Adevarul - diferite numere.

14. Mazilu, Anda, “Efecte ale investitiilor straine directe in Romania”, Studiu IEM, Tribuna Economica, 1994.

15. Negrescu, Dragos, “Deschiderea spre exterior a economiei romanesti: element esential al liberalizarii pietelor.”, Articol CSPAC, aprilie 1997.

16. Serbanescu, Ilie, Articol “Revista 22” nr.25, 24-30 iunie 1997.

17. Baldwin, R.E., “Trade Policies in Developed Countries”, North-Holland Publishing House, 1984.

18. Corden, W.M., “The Normative Theory of International Trade”, North-Holland Publishing House, 1984.

19. Audretsch, D.B., “Industrial and Trade Policies for the Emerging Market Economies”, 1995.

20. Hare, P., “Industrial Policy Issues in the Promotion of European Integration”, Heriot-Watt University Press, 1995.

21. Krueger, A.O., “Trade Policies in Developing Countries”, North-Holland, 1984.

22. Krugman, P.R., & Obstfeld, M., “International Economics, Theory and Policy”, 1988.

23. Shoven, J.B.,Walley, J., “Applying General Equilibrium”, 1992.

24. Vousden, N., “The Economics of Trade Protection”, Cambridge University Press, 1992.

25. Winters, L.A., “Who Should Run Trade Policies in Eastern Europe and How?”, 1995.

26. Rauscher, M., “Trade Law and Environmental Issues in C.E.E.C.”, 1995.

27. Johnson, G.Harry, “Optimal Trade Intervention in the Presence of Domestic Distortions”, Rand McNally, 1965.

28. Bhagwati, Jagdish, “The Generalized Theory of Distortions and Welfare”, North Holland Publishing Company, 1971.

29. EC Panorama - 1996, 1997, EU Publishing House.

30. The Penguin Dictionary of Economics, edition 1982.

31. Ciupagea, Constantin, et al., “Structural Changes in Romanian Foreign Trade”, ACE Paper - Project P96-6221-R, 1997.

32. Hare, Paul, & Fomin, Petru, “Industrial Policies in Romania. A quantitative approach”, ACE Paper - P94-0678-R, 1995.

33. Ciupagea, Constantin & Voicu, Ana, “An Input-Output Analysis for Romania, 1990-1993”, ACE Paper - P94-0678-R, 1995.

34. Comunitatea Europeană. Cartea Albă a Inovării, 1995

35. Hammer, Michael şi Champy, James - Reengineering-ul întreprinderii, SCIENTCONSULT S.R.L., Editura Tehnică,1996 Bucureşti

36. Armstrong, Michael - A Handbook of Management Techniques, Kogan Page London, 1996

37. Liptak, Roger & Gembiki, John - Time to Technology and the Contract Manufacturer - SMT July 1997, programe 76-78

38. Ralph H. - Contract Manufacturing Systems - SMT Sept 1996, pp 84-86

39. Kundinger, Robert - Concurrent Evemts - SMT July 1996, pp 55-60

40. Terrill, Kevin - Future Expectations for Contract Manufacturing - SMT April 1997, pp. 94-96

41. Kenton, Ralph - Managing the Total Cost of Contract Manufacturing - SMT March 1997, pp. 76-78Z

42. Duma, Mario - Competitivitatea - singura soluţie pentru atenuarea inflaţiei şi înlăturarea dezechilibrelor din economie. Adevărul, 5 februarie 1997.

43. Duma, Mario - Strategia dezvoltării economice a României - probleme şi opţiuni. Tribuna Economică, nr. 13/1995.

44. Magalhaes, J., Flamm, E. - Expuneri la Seminarul cu privire la dezvoltarea, necesitatea folosirii şi importanţa standardelor. Centrul Cultural American, Bucureşti, 15-17 sept. 1997.

45. Agreement on Technical Barriers to Trade. Anexă la Acordul de la Marrakech (Maroc), 1994.

46. Agreement on Sanitary and Phytosanitary Measures. Anexă la Acordul de la Marrakech (Maroc), 1994.

Ó SCIENTCONSULT, 1997

Faza următoare Înapoi

---

[1] Optimalitatea în sens Pareto este legată de eficienţa alocării resurselor economice existente. Alocarea este considerată eficientă în sens Pareto atunci când nu poate fi ţnlocuită cu o altă alocare, pentru care să existe o creştere a utilităţii (bunăstării, satisfacţiei) pentru cel puţin un consumator de resurse, în condiţiile în care ceilalţi consumatori nu sunt afectaţi negativ.

[2] - Teorema Stolper-Samuelson afirm că: preţul unui factor de producţie se modifică în aceeaşi direcţie, dar cu mai mare intensitate, cu preţul produsului pentru a cărui fabricaţie acel factor de producţie este folosit intensiv.

[3] - RTS este definită ca raportul de substituţie între două bunuri (cât dintr-un bun poate înlocui o unitate suplimentară din alt bun) astfel încât să lase satisfacţia consumatorului respectiv nealterată.

[4] - RMT este echivalentul RMS în termenii ofertei, nu ai cererii; altfel spus, este raportul dintre cantitatea dintr-un produs şi o unitate suplimentară din produsul înlocuit, care s-ar putea produce cu aceleaşi resurse productive (pe aceeaşi curbă de producţie).

[5] - Puterea monopsonistă este puterea unui singur consumator (majoritar) de a controla piaţa unui produs anumit, spre deosebire de puterea monopolistă, unde controlul este deţinut de producătorul majoritar.

[6] - În limba engleză, argumentul s-ar traduce prin diferenţa dintre cazul în care, pe teritoriul naţional, s-ar consuma atât produsul respectiv, şi banii cu care s-a achiziţionat acesta, şi cazul în care doar produsul rămâne, în timp ce banii sunt transferaţi extern, exportatorului (Goods vs. Goods plus Money).

[7] - Externalitatea este acel proces economic, care se produce în afara sistemului observat (studiat), dar care influenţează indirect evoluţia acestuia (de exemplu, o invenţie transferată într-o tehnologie nouă).

[8] - Intre 1986-1990, intrarile de ISD au reprezentat 75% din fluxurile de capital pe termen lung din surse private( excluzand creditele negarantate ) pentru 93 de tari in dezvoltare importatoare de capital, comparativ cu 30% in perioada 1980-1985. La mijlocul deceniului trecut, fluxurile de ISD au depasit fluxul rambursarilor nete la imprumuturi din surse private, devenind principala sursa de economisiri externe pentru respectivele tari in dezvoltare.

[9] - Literatura de specialitate distinge trei tipuri de motivaţii majore în realizarea de ISD: accesul direct la piaţa locală, ameliorarea eficienţei economice prin valorificarea factorilor de producţie locali disponobili la preţuri mai scăzute, accesul la resurse naturale.

[10] - Conform precizărilor ARD, valoarea de 2,2 miliarde dolari a stocului de la sfârşitul anului 1996, trebuie întregită cu cea de 1,3 miliarde dolari, reprezentând echivalentul profiturilor în lei reinvestite şi cu cea a sumelor atrase sub forma de împrumuturi de către firmele străine, în valoare de 850 milioane dolari. Vezi în acest sens buletinul “Stiri ARD“ nr.95/17 ianuarie 1997.

[11] - Pentru detalii vezi Anda Mazilu, “Impactul investitiilor straine in economia romaneasca”, I.E.M./Tribuna Economică, 1994. Datele nu sunt foarte recente, dar o analiză similară nu a mai fost efectuată din anul 1994.

[12] - Elementele legate de impactul ISD în industria berii din România au rezultat în urma discuţiei autoarei cu d-l Vifor Versescu, presedintele Asociaţiei Producătorilor de Bere din România, în martie 1997.

[13] - Sursele informaţiilor referitoare la investiţia Daewoo în uzina de automobile din Craiova provin din următoarele publicaţii: AUTO Piaţa, nr. 1-2/8.01-4.02. 1997 si nr.13/26.06-9.07.1996, Supliment AUTO Pro/septembrie 1996, Central European Economic Review/februarie 1997, jurnalul Adevărul Economic, diferite numere, emisiuni de televiziune la Tele 7abc (din data de 14.02.1997) si la Pro TV (din data de 28.02.1997 ), cotidianul Adevărul, diferite numere.

[14] - Analiza bazată pe costurile factorilor, atât în preţuri interne, cât şi în preţuri mondiale, a fost abordată in extenso, în cazul României, într-o lucrare de referinţă privind competititivitatea produselor româneşti, aparţinând lui P.G. Hare (1992).

[15] - Metoda a fost dezvoltată în cadrul unui studiu din Proiectul ACE-PHARE, P94-0678-R, coordonat de Universitatea Heriot-Watt din Edinburgh, Regatul Unit, partea română fiind coordonată de autorul acestor rânduri.

[16] - Calculele efective ale acestor analize reprezintă subiectul unui alt studiu - din proiectul ACE-PHARE P94-0678-R -, pentru cercetarea prezentă fiind utilizate doar rezultate ale prelucrărilor finale, dezagregate specific pe 22 ramuri economice. Orice citare a acestor rezultate trebuie făcută numai cu acordul autorilor de drept al acestor cercetări.

[17] - Este relevant, în acest sens, să urmărim evoluţia legislaţiei referitoare la relaţiile internaţionale ale României. În 1994, a fost adoptată o lege care conferă avantaje speciale investitorilor străini cu aport la capitalul social mai mare de 50 milioane lei; legea a fost supranumită, la vremea respectivă “Legea Daewoo” datorită faptului că firma coreeană era singurul mare investitor în România. De asemenea, în fiecare an, Legea Bugetului a menţinut subvenţii foarte mari pentru susţinerea unor sectoare economice evident ineficiente, dar care aveau impact electoral deosebit sau se bucurau de opinie publică puternică.

[18] - Ilie Serbanescu acuza lipsa din Ordonanta nr.30 a unei stimulari exprese, “..din cauza unui liberalism prost conceput (si de altfel nepracticat nicaieri in lume) sau din cauza unor presiuni externe..” , prin acordarea de facilitati nemijlocite, a investitiilor in activitati de productie destinate exportului (vezi Bibliografie).

[19] - Dragos Negrescu sustine ca obiectivul unei politici eficiente in atragerea ISD ar trebui sa constea acum- fapt indicat de tendintele actuale din planul politicilor industriale, sustine autorul - in indepartarea obstacolelor din calea acestor investitii si preintampinarea aparitiei de astfel de obstacole. Astfel de abordari ar avea un randament mult mai mare decat “elaborarea de noi mecanisme si scheme de stimulare“ (vezi Dragos Negrescu, “Deschiderea spre exterior a economiei romanesti: element esential al liberalizarii pietelor“, aprilie 1997).

[20] - Conceptul de “distrugere creatoare” a fost dezvoltat, la sfarsitul anilor ‘50, de Joseph Schumpetter.

[21] Termeni echivalenţi: necorporale (Legea nr. 15/1994), intangibile.

---

[WM1]