Modul tematic 49

Direcţii determinante de acţiune

în strategia managerială din domeniul tehnologic / industrial

Dr. ing. Mario Duma

Strategie - un termen des utilizat, dar, după cum am avut prilejul să constatăm, cu un înteles nu întotdeauna destul de clar cunoscut. Aşadar, pe scurt: strategie: stabilirea de obiective pe termen lung, cu privire la ansamblul organismului la care se referă.

De ce discutăm despre strategie, în această vreme a solicitărilor imediate şi apăsătoare ?

Pentru că multe îmbunătăţiri parţiale sunt condiţionate de starea ansamblului.

Pentru că orice îmbunătăţire necesită timp şi dă rezultate în timp; cu cât îmbunătăţirea este mai importantă, cu atât - obţinerea lor presupune termen lung.

Pentru că, pe termen lung, o traiectorie poate fi realizată eficient numai dacă vizează obiective clare; altminteri, paşii în direcţii diverse, insuficient de coerente, reprezintă irosire - de resurse, de timp.

Preocuparea pentru pregătirea reuşitei strategice, pentru îndeplinirea unor obiective de ansamblu şi pe termen lung, presupune aducerea în atenţie a unui ansamblu de activităţi, de direcţii de acţiune, dintre care unele sunt recunoscute, iar altele nu sunt recunoscute, în mod curent, ca având tangenţă cu managementul. Dar, pe de o parte, ele condiţionează reuşita eforturilor manageriale cu caracter strategic; pe de altă parte, ele însele nu pot fi promovate fără o concepţie managerială, fără voinţă şi implicare managerială la cel mai înalt nivel, fără a face parte integrantă din strategia managerială a firmei, a organismului economic.

Prima dintre direcţiile de acţiune la care ne referim este însăşi elaborarea, definirea, stabilirea unei strategii. Sigur că, într-o conducere participativă, la stabilirea strategiei firmei sunt consultaţi şi salariaţii, dar iniţierea, conceperea, adoptarea strategiei, dacă nu o impune proprietarul (sau un grup de proprietari, cu pondere strategică), este în atribuţia managementului. Ea nu poate fi numai preocuparea - delegată - a unui compartiment, cu care top managementul se consultă uneori, dar în care nu se implică. De asemenea, promovarea strategiei nu poate fi făcută decât la nivelul top managementului, la acel nivel la care se adoptă deciziile tactice şi operaţionale, pe care numai top managementul le poate genera, filtra şi orienta, spre a le asigura concordanţa cu strategia stabilită.

O componentă esenţială a strategiei manageriale o constituie politica de inovare (în sensul cel mai larg al cuvântului, şi nu numai în cel strict tehnic, cum este utilizat termenul). Orice organism economic şi instituţional manifestă tendinţa spontană spre inerţie, spre rutinare. Numai managementul poate crea, impune, menţine climatul anti-rutină, de receptivitate faţa de cerinţe noi, sensibilitatea şi reactivitatea faţă de aspecte negative interne ce se cronicizează. Din strategia managerială va decurge preocuparea pentru reconceperea proceselor interne, pentru ceea ce a căpătat, în ultimii ani, denumirea de reengineering.

Orice strategie managerială normală cuprinde politica pentru creşterea competitivităţii, pentru menţinerea şi îmbunătăţirea propriei poziţii pe piaţă, în mediul concurenţial specific. În condiţiile progresului tehnologic rapid din toate ramurile şi specialităţile, ale impactului lui economic şi ecologic, managementul trebuie să aibă o concepţie şi o poziţie privind cercetarea-dezvoltarea, generarea şi transferul de tehnologie, nivelul tehnic al produselor şi serviciilor oferite, precum şi cel al activităţilor interne, ca fiind factori de care depinde în mod determinant nu numai dezvoltarea viitoare, ci şansa de supravieţuire, sau, mai larg, obiectivele strategiei manageriale.

Politica privind calitatea constituie o altă componentă a strategiei manageriale. Nu vom dezvolta; calitatea nu este numai grija C.T.C., cum încă se consideră adesea; calitatea nu este numai o problemă de management, sau numai o problemă tehnologică; ea este o rezultantă a ansamblului activităţilor desfăşurate, o consecinţă şi o măsură a strategiei manageriale.

Politica privind resursele umane; recrutarea, motivarea, perfecţionarea profesională a personalului, climatul socio-uman - alt factor în care trebuie investit timp şi resurse şi care dă rezultate pe termen lung.

Informaţia şi informatica. Numai prin strategie managerială coerentă şi prin implicare managerială competentă acestea devin instrumente de progres al organismului economic; altminteri, lăsate exclusiv în grija diferiţilor specialişti izolaţi, informatica poate deveni un simplu consumator de resurse şi chiar un factor de blocaj (de câte ori nu aflăm că au crescut timpii de servire, au crescut erorile, apar blocaje, pentru că “s-a trecut pe calculator”!)

Proprietatea industrială (invenţii, mărci, desene industriale înregistrate etc.), proprietatea intelectuală a firmei: plasarea în contextul de pe piaţă, evitarea încălcării proprietăţii concurenţilor (sau încălcarea cu toată prudenţa!), generarea sau / şi achiziţionarea unui patrimoniu propriu de proprietate industrială şi intelectuală (şi valorificarea acestuia). Este un domeniu despre care mulţi dintre managerii noştri nu ştiu, în general, mult mai mult decât că este ceva ce ţine de stimularea materială a cuiva şi, în orice caz, încă nu realizează că, în economia de piaţă, proprietatea industrială constituie o resursă strategică vitală, ceva din care se poate şi prospera, se poate şi ajunge la ruină.

Am enumerat câteva - principale - exemple de sfere de probleme care implică managementul, care necesită o strategie managerială coerentă şi care, pe termen lung, condiţionează reuşita strategiei.

(Publicat în “Adevărul Economic” nr. 20/1995)

V. şi modulul 71, Decalogul managerului Înapoi module tematice Înapoi