|
Nu (numai) pentru
specialişti
Azi, 4.10.1990
Liberalizarea
preţurilor... Modul în care va fi ea efectuată va determina
succesul sau eşecul reformei, temperarea sau adâncirea
haosului economic, menţinerea traiectoriei spre stabilitate
politică sau întreruperea brutală a acesteia. Până la urmă,
împlinirea sau înşelarea aşteptărilor electoratului din 20
mai. Într-o anumită măsură - a Revoluţiei înseşi.
Miza este enormă.
Este o exagerare? Câţi nu vorbesc de pe acum, şi numai pe
jumătate în glumă, că preferau ceea ce a fost! Iar răspântia
ne stă abia în faţă: liberalizarea preţurilor. Cea care, la
vecinii din miază-noapte, a spart solidaritatea, călită
într-un deceniu de luptă tenace şi victorioasă, a
Solidarităţii.
De ce? Nu poate
exista economie de piaţă fără preţuri libere. Libere, adică
stabilite prin negociere, sau la învoială, între vânzător şi
cumpărător. Să fim mai precişi: nu poate exista economie de
piaţă contemporană fără ca majoritatea preţurilor să fie
libere (în orice stat actual, anumite categorii de preţuri
sunt stabilite de către stat, într-o formă sau alta, dintr-un
motiv sau altul, sau statul exercită anumite îngrădiri sau
influenţări la stabilirea preţurilor. Dar în esenţă şi în
ansamblu, piaţa este dominată de preţuri libere).
Ce se va schimba în
mod esenţial şi determinant, la noi, o dată cu liberalizarea
preţurilor? Faptul că, pentru foarte multe produse, preţul nu
va mai merge la aprobat, ci va fi cel stabilit de părţi prin
contract. Pe bază de negociere, prin învoială. Fără nici o
reţinere, va reintra în drepturile sale depline vechiul cuvânt
tocmeală. Faptul deci că preţul va fi nu cel care şi-l
stabileşte de capul lui (cu toate aprobările) producătorul, ci
vânzătorul şi cumpărătorul (clientul) împreună. Aşa că preţul
nu se va mai propaga, pe lanţul cooperării interuzinale, numai
într-un singur sens, de exemplu preţul materialelor
însumându-se şi intrând (împreună cu manopera şi cu alte
cheltuieli) în preţul pieselor, preţul pieselor - în preţul
subansamblurilor, preţul acestora în preţul produsului finit,
ci şi în sens opus: vânzătorul produsului finit, ştiind că nu
poate obţine decât un anumit preţ, se va tocmi cât să
plătească pentru fiecare subansamblu, producătorii
subansamblurilor se vor tocmi pentru preţurile pieselor, mai
departe - pentru preţurile materialelor. Fiecare va fi strâns
în menghină intre proprii clienţi şi proprii furnizori şi va
câştiga atâta cât îi va rămâne între ceea ce încasează în
aval, de la clienţii săi, şi ceea ce trebuie să plătească în
amonte pe fluxul tehnologic, furnizorilor săi. Rentabilitate
planificată, beneficiu planificat? Pe apa Sâmbetei! Dacă şi cu
cât încasările depăşesc costurile - profit. Dacă nu, nu.*
Aceasta este cea mai importantă schimbare, de mentalitate şi
de practică economică, faţă de trecut şi faţă de prezent, pe
care trebuie să o aducă economia de piaţă şi care, totodată,
condiţionează funcţionarea normală a economiei de piaţă.
Nu va mai trebui
nimeni de la minister, sau de la CSP să normeze şi să dea
indicatori de plan de consumuri specifice sau de număr
personal. Deoarece, cu cât întreprinderile vor produce şi vor
incasa mai mult şi vor consuma mai puţin, cu atât vor câştiga
mai mult. Dacă nu vor economisi, nu vor câştiga deloc. La fel,
dacă vor produce mult, dar prost calitativ.
Ce va rămâne pentru
salarii va fi pentru atâtea salarii câte trebuie pentru a
produce bine şi pentru a economisi. Balastul de chiulangii,
leneşi, nepricepuţi va fi pe seama banilor cu care merg acasă
ceilalţi, cei care muncesc şi realizează. Aşa că balastul va
avea să-şi caute de lucru în altă parte.
Chiar dacă ar mai
continua moda alegerilor de şefi (nu va mai continua), ar fi
aleşi nu şefii cumsecade, cu care se poate chiuli comod, ci
cei cu care se câştigă mai mult: cei pricepuţi şi care ştiu să
impună ordine, calitate şi disciplină.
Toate acestea
constituie, simplificat vorbind, motivul pentru care
liberalizarea preţurilor este prima condiţie, esenţială,
pentru oprirea declinului economic, pentru stimularea
producţiei şi a economisirii, pentru ordine şi raţionalitate
în economie.
Dacă totul este
atât de simplu şi de minunat, de ce nu se trece imediat la
liberalizarea totală a preţurilor? Cine şi de ce se opune?
Numai cei care vor să doarmă comod pe preţuri aprobate, cei
care se rentabilizează prin umflări de preţuri, care obligă pe
beneficiari să plătească pentru toată risipa din curtea
producătorului? (Oricât de puternic este înrădăcinată această
practică în economie). Există şi o a doua faţă a medaliei, un
al doilea tăiş al săbiei?
Din păcate, există.
Şi de aceea liberalizarea preţurilor este atât de delicată,
ascunde mari primejdii şi obligă să ne asumăm mari riscuri.
Toate pornesc de la starea precară a economiei. Cerc vicios:
pentru redresarea economiei este nevoie de liberalizarea
preţurilor, dar liberalizarea preţurilor este blocată de
starea dificilă din economie, de penuria economică.
Într-adevăr, ceea
ce reglează preţurile într-o economie de piaţă este raportul
între cererea şi oferta de bunuri. Dacă este penurie, dacă
mărfurile lipsesc, preţurile cresc. Din păcate, pot creşte
foarte mult. Nu numai pentru că fondul de marfă disponibil
este mult mai mic decât banii celor care pot să vrea să
cumpere şi n-au ce, nu numai pentru că există îmbogăţiţi care
au de unde să plătească preţuri mari. Dar crescând preţurile,
pentru a nu se afecta prea grav nivelul de trai, va fi necesar
să se crească salariile (şi pensiile şi, probabil, depunerile
la CEC*);
deci - vor creşte costurile cu manopera în producţie,
producătorii vor fi obligaţi să negocieze preţuri de vânzare
mai mari; deci vor trebui iarăşi crescute salariile - şi se
ajunge la ceea ce se numeşte spirala inflaţionistă si inflaţia
galopantă, în care preţurile pot creşte de zeci sau de sute de
ori. Oricum s-ar creşte salariile (prin indexare -
proporţional cu indicele de creştere medie a anumitor
preţuri), inevitabil ele vor rămâne în urmă faţă de preţuri.
Nivelul de trai va scădea. Iar fiecare nouă creştere de
preţuri va provoca un val de nemulţumire, de tensiuni sociale.
Deci aceasta este.
Două feţe ale aceleiaşi medalii. O sabie cu două tăişuri.
Dar dacă
liberalizarea preţurilor este atât de periculoasă, de
riscantă, de ce să nu facem nu liberalizare, ci, de exemplu, o
reformă, o reaşezare a preţurilor, adică înlocuirea preţurilor
aprobate false cu nişte preţuri tot aprobate, dar reale?
Pentru că aprobarea exclude tocmai caracterul stimulativ al
negocierii preţurilor. Pentru că, ipotetic, preţurile pot fi
reale numai la un moment dat, după care, aprobate, fixate,
viaţa merge înainte şi preţurile devin, într-un sens sau
altul, false. Pentru că aprobarea presupune un mecanism
birocratic uriaş. Şi timp. Şi nu mai avem timp. Dar, în
principal, pentru că soluţia este numai aparentă, iluzorie. Nu
cu noi preţuri fixe redresăm economia, ci cu preţuri libere.
Mai trebuie amintit
şi faptul că efectele liberalizării preţurilor sunt cu atât
mai grave, cu cât situaţia valutară este mai dificilă. Or,
după cum se ştie, exportăm mult mai puţin decât importăm; deci
am cheltuit şi cheltuim mult mai multă valută decât încasăm.
Şi dacă nu avem valută, nu avem cu ce importa, aşa că cererea
este tot mai puţin acoperită cu posibilităţi de ofertă,
producătorul român îşi exercită tot mai puternic monopolul pe
piaţa internă, deci - impuls suplimentar pentru creşterea
preţurilor, piedică suplimentară pentru ţinerea lor sub
control.
Există răspuns,
există ieşire din situaţia în care ne aflăm? Din păcate, tot
ceea ce s-a întâmplat până acum în alte ţări care trec de la
economia planificată la cea de piaţă nu este foarte
încurajator. Sau tărăgănarea liberalizării preţurilor (sau
sferturi de măsuri) şi haos, sau liberalizarea reală a
preţurilor şi inflaţie, ambele variante cunoscute - cu
convulsiile sociale şi politice corespunzătoare.
Pe prima variantă
suntem până acum. Să trecem, de mâine, la a doua? Există
susţinători ai acestei variante. Cel puţin, după aceea, se
creează condiţiile pentru a intra în normal.
Legea nr. 15 / 1990
prevede, în fond, liberalizarea preţurilor pentru regiile
autonome şi societăţile comerciale, cu excepţia situaţiei când
pe piaţa românească nu există cel puţin 3 agenţi economici
care să comercializeze acelaşi tip de bun, lucrare sau
serviciu, precum şi cu excepţia cazurilor în care preţurile
sunt subvenţionate de stat potrivit hotărârii Guvernului; în
aceste din urmă cazuri preţurile vor fi stabilite de către
Guvern prin negociere cu agenţii economici.
Textul de lege
deschide o cale hotărâtoare. În acelaşi timp, el nu
constituie, din păcate o soluţie precisă şi completă. Întâi,
pentru că existenţa a trei comercianţi pe piaţa românească nu
este suficientă*
pentru a asigura controlul preţurilor, dacă produsul este
deficitar sau foarte deficitar. În al doilea rând, pentru că
există produse de consum alimentar curent şi în special
servicii de interes local, unde putem avea 41 de producători,
respectiv prestatori, sau chiar 82, câte unu sau doi în
fiecare judeţ (nu pe piaţa românească), şi tot monopol este,
în judeţul respectiv, sau chiar în localitatea respectivă. În
al treilea rând, pentru că nu subvenţia de la stat este un
criteriu pentru controlul de către stat al preţurilor, ci
invers, subvenţia poate deveni necesară nu ca o cauză, ci ca
un instrument şi ca un rezultat ale stabilirii de către stat a
anumitor preţuri. În al patrulea rând, ar fi fost bine să fie
reflectat principiul negocierii între agenţii economici: pe
lângă preţuri stabilite de stat pentru unele produse care sunt
de maximă importanţă pentru nivelul de trai şi pentru economia
naţională, trebuia să existe, în spiritul autonomiei şi al
descentralizării, şi varianta în care preţurile vor fi
negociate de către agenţii economici şi, numai în caz de
divergenţă, vor fi arbitrate de către stat (sau de către
camerele de comerţ şi industrie, care au în atribuţii funcţia
de arbitraj). În fine, pentru că trebuie o precizare de
principiu - cine reprezintă, în negociere, pe cumpărătorii
„populaţie”? Dar să sperăm că textului articolului de lege i
se vor aduce urgent şlefuirile necesare, menţionate, printr-un
act legislativ corespunzător.
Oricum,
liberalizarea preţurilor începe o dată cu constituirea
regiilor autonome şi a societăţilor comerciale. Adică, a
început. După cum arată însuşi textul de lege, ea va fi
parţială, adică se va referi întâi la anumite categorii -
largi - de produse. După cum s-a anunţat, conform hotărârilor
adoptate până în prezent, la o serie de produse şi servicii
esenţiale pentru nivelul de trai al populaţiei, preţurile vor
fi menţinute cu sprijinul subvenţiilor de stat, iar rezultanta
creşterii altor preţuri va fi reflectată în indexarea
(creşterea) salariilor şi a pensiilor.
Cât de grav va
afecta acest lucru nivelul nostru de trai şi starea generală a
economiei va depinde de mai mulţi factori subiectivi. Primul,
de fermitatea cu care arbitrul negocierilor de preţuri va ţine
frâna escaladării lor şi va înţelege rolul său nou de arbitru
la jumătatea drumului între vânzător şi cumpărător. Al doilea
- de viteza cu care întreprinderile noastre vor înţelege - sau
vor fi făcute să înţeleagă - că vechea eră a dezordinii
economice şi a preţurilor arbitrare care acoperă orice risipă
s-a încheiat şi că la fiecare negociere de preţ, atât cu
clienţii, cât şi cu furnizorii, trebuie venit cu fruntea sus,
după ce s-a făcut ordine în propriile procese, după ce s-a
economisit fiecare leu în propria întreprindere şi în
relaţiile cu ceilalţi furnizori şi cu ceilalţi clienţi. Va
depinde de viteza cu care vor fi puse, în sfârşit, în
drepturile lor calitatea, tehnicitatea, profesionalismul. Va
depinde de informarea pe înţeles a opiniei publice şi de
înţelegerea de către opinia publică a durerilor naşterii noii
economii.
Naştere care nu mai
poate aştepta, nu mai poate fi ţinută în loc. Au trecut 9
luni. La figurat şi la propriu.
|
