|
Contemporanul,
25.8.1972
Puţine sunt, poate,
domeniile al căror aport social să depindă atât de mult de
cunoaşterea şi recunoaşterea specificităţii rolului lor, cum
este cercetarea ştiinţifică. Puţine sunt, poate, domeniile
care să fie atât de aparte şi în acelaşi timp atât de organic
integrabile în mecanismul social, cum este cercetarea
ştiinţifică. Puţine sunt, poate, domeniile care să poată
exercita o influenţă atât de bogată asupra viitorului
societăţii, dar care să fie totodată atât de influenţabile de
către comanda socială, cum este cercetarea ştiinţifică.
Cercetarea
ştiinţifică se află în lumina reflectoarelor. Directive,
analize, măsuri, sprijin asiduu. Succese, dezvoltare
spectaculoasă, structurare de esenţă spre utilitate şi
eficienţă.
Şi totuşi: se poate
mult mai mult, se poate mult mai bine. Avem nevoie de mai
mult, de mult mai bine. Acest sentiment de nemulţumire
exigentă este unanim: el preocupă pe cercetători, pe
beneficiari, pe cei ce poartă grija economiei în ansamblu.
Îmbucurător -
pentru că înseamnă că nu mai este nevoie de convingere.
Îngrijorător -
pentru că înseamnă că problema este mai dificilă decât pare.
Desigur, îngrijorarea are dreptul la optimism. Nu este nici
prima problemă dificilă, profundă, subtilă, complexă care a
fost soluţionată, nu va fi nici ultima. …………………………………………………………
Conducerea de
partid şi de stat este preocupată de progresul ştiinţific,
pentru că judecă în mod judicios echilibrat prin prisma zilei
de astăzi şi a celei de mâine, corespunzător intereselor
societăţii în ansamblu. Dar ştiinţa se realizează şi se aplică
lucrare cu lucrare, direcţie cu direcţie de cercetare, se
realizează şi ar trebui să se aplice pentru întreprindere,
centrală industrială, ramură. Iar aici preocuparea absorbantă
o constituie luna, trimestrul, anul în curs, cel mult
obiectivul în curs - prea târziu, de regulă, pentru a mai
apela la cercetare. Şi, de regulă, mereu prea devreme pentru a
stabili, sistematic şi temeinic, ceea ce trebuie făcut pentru
perspectivă, chiar pentru cea care bate la uşă.
În ultimii ani se
discută mai profund despre specificul şi mecanismul
contradicţiilor în socialism. Nu este exclus ca problema
raporturilor micro / macroeconomic, în conexiune cu interesele
imediate / de perspectivă, să intre în această incidenţă. Ar
rezulta, probabil, oportunitatea unei anumite deplasări a unor
eforturi depuse în măsuri organizatorice şi contractuale (de
legare organizatorică a cercetării de practică, de obligare a
beneficiarilor să valorifice rezultatele cercetărilor) în
direcţia măsurilor de sporire a interesului pentru progresul
calitativ de perspectivă la nivelul microeconomic.
Când se spune
interes, toată lumea se gândeşte la prime şi beneficii pentru
cercetător şi pentru cei ce valorifică cercetări. Nu strică.
Nu strică nişte prime pentru înotătorii care înoată în susul
apei. Merită. Dar, totuşi, poate că se poate să curgă apa
încotro trebuie. Să se gândească la cercetare nu nişte eroi
pozitivi izolaţi, ci întreaga colectivitate; să depindă
rezultatele întregului mecanism al întreprinderii, al
centralei, al ramurii de felul în care a rezolvat cu ajutorul
ştiinţei problemele principale, majore ale activităţii sale,
să depindă de gradul de înnoire perpetuă a inteligenţei
conţinute în activitatea sa.
Desigur, să depindă
nu prin numărarea şi bifarea poziţiilor pe plan tehnic
realizate, nu prin indicatori anexă. În bifări şi raportări
suntem bine versaţi. Ci direct, intrinsec, prin rezultatele
activităţii curente, de bază, normale, prin felul în care
nivelul şi calitatea acesteia sunt în asemenea progres
continuu, încât fără cercetare nu poate subzista.
Ceea ce nu se
dezvoltă dintr-o dată, printr-o singură măsură, şi într-o
singură sferă de activitate (politică, economică, socială,
organizatorică).
După cum însăşi
problema discutată nu constituie, evident, decât un exemplu,
un aspect, o ipoteză. Lucrurile sunt mult mai complexe.
Complexe, nu insurmontabile.
Câteva cuvinte
despre specificul eficienţei cercetării.
Toată lumea doreşte
eficienţa cercetării. Toată lumea doreşte să constate
eficienţa cercetării. Dar este un adevăr cunoscut - se pare,
însă, nu suficient cunoscut - faptul că, cu cât efectele unei
cercetări sunt mai profunde şi mai importante, cu atât valoare
lor, de obicei, este: 1. mai imprevizibilă, 2. mai
inseparabilă de alte efecte, care nu constituie rezultate
nemijlocite ale cercetării, 3. mai puţin reflectabilă
contabil-financiar; obţinerea însăşi a totalităţii efectelor
poate fi: 4. mai îndepărtată în timp, 5. mai divizată în
spaţiu, 6. mai riscantă. Deci, exacerbarea formală a
problemelor de eficienţă poate avea şi următorul efect: de la
cercetări importante spre fărâmiţare în teme minore,
periferice, acelea la care se poate spune clar (aproape clar):
atât şi atât. (Din fericire, lucrurile nu se petrec chiar atât
de negru. Nu se petrec pentru că oameni competenţi şi cu
simţul răspunderii nu se lasă uşor amăgiţi şi stabilesc
efectuarea unor cercetări importante, mai făcându-se uneori că
nu observă cât este de consistent calculul de eficienţă.)
Mai departe.
Eficienţa economică este astăzi urmărită în unităţile
economice numai global (sau, în anumite tipuri de unităţi,
defalcat pe categorii de produse sau servicii - deşi
convenţiile de calcul fac ca aceste defalcări să fie mult prea
vaporoase, pentru a fi luate în serios). Eficienţa unui şir de
activităţi, consecinţele unui şir de fenomene - inclusiv
dintre cele cu care are de a face cercetarea - intră în
cazanul comun. Altele nu intră deocamdată în nici un cazan (de
exemplu mondena poluare, dar şi multe alte sperietori trecute
de prima tinereţe). Există lucruri care sunt bine decelate la
scara întreprinderii, dar nu se cunosc cifre de eficienţă la
scara intereselor complexe ale economiei naţionale şi la scara
perspectivei. Se întâmplă şi invers. Mai rău - se întâmplă să
ştim şi una şi alta, dar să nu se potrivească. Centralele
electrice sunt profund interesate tehnic, organizatoric şi
economic să ardă gaz, nu cărbune. Economia naţională este
profund interesată să ardă cărbune, nu gazul necesar chimiei.
Şi de departe nu este vorba numai de preţurile la cărbune şi
gaz, deşi ele atârnă atât de greu. Acesta este un caz
flagrant, analizat şi bine cunoscut şi care practic nu
afectează azi cercetarea. Sunt cunoscute şi alte cazuri. Dar
suma de copaci se cheamă pădure.
A şti eficienţa
cercetării, a se orienta după eficienţa cercetării este ceva
ce vine după ce ştim bine să socotim eficienţa a tot ceea ce
facem şi a tot ceea ce se întâmplă. În detaliu şi în global.
De-a lungul, de-a latul şi pe diagonală. Pentru azi şi pentru
mâine. Cu socoteli care să se potrivească ori de unde sunt
privite. După ce devine regulă şi obişnuinţă ca fiecare lucru
să fie cântărit pe cântarul eficienţei economice (aşa ceva nu
începe, nu se introduce izolat, cu prilejul şi prin prisma
cine ştie cărui contract de cercetare). Abia atunci caii se
instalează, singuri, înaintea căruţei: beneficiarii pot şti
mai bine ce să ceară cercetării şi pot dori mai mult să
apeleze la cercetare.
Încă ceva.
Evaluarea eficienţei se poate face în mai multe feluri. Se
poate face pentru a umple tabele. Se poate face pentru
împăcarea conştiinţei. Altminteri, este nevoie - se ştie - de
metodologii realiste de calcul (suntem destul de începători
aici), dar mai ales este nevoie de ceea ce trebuie să se
introducă în formulele elaborate în cadrul metodologiilor:
preţuri ştiinţifice (noua lege a preţurilor abia a apărut -
efectele ei vor apare în timp), indici, statistici, expresii
valorice pentru o seamă întreagă de fenomene. De astfel de
date nu prea se dispune astăzi. Şi nici nu prea se ocupă
cineva astăzi sistematic pentru ca să se dispună. Iar ca să se
ocupe cineva, trebuie să înceapă - horribile dictu - cu
cercetări. Pentru că însăşi definirea indicilor, metodica de
culegere şi prelucrare a informaţiei necesare reprezintă o
pată albă, un mare semn de întrebare în faţa cercetării
economice, tehnice, sociologice.
De la insuficienta
eficienţă la eficienţa plenară nu ne obligă nimeni să trecem
prin aparenţa eficienţei. În activitatea financiară,
deturnarea de fonduri se pedepseşte. Iar o eficienţă aparentă,
neconcludentă, dacă este aruncată în balanţă cu pretenţii de
etalon, provoacă deturnare de cercetare.
Pe obiectele de
preţ, când dorim să le cruţăm de o manevrare neîngrijită, se
scrie: Atenţie. Fragil.
Cercetarea este,
desigur, de preţ.
|
