|
Ziua economică,
7.10.2003
„Cota unică de
impozitare încurajează evaziunea şi corupţia”, în timp ce
„sistemul impozitului global este un instrument democratic şi
transparent” – în baza acestor teze, cota unică de impozitare
a fost respinsă şi am fost condamnaţi să rămânem ancoraţi în
pedanteria birocratică a impozitului global. Rămâne speranţa
că ultimul cuvânt încă nu s-a spus, că realităţile vieţii
economice, studiate mai la sursă, vor mai lucra asupra
opiniilor şi opţiunilor decidenţilor de la toate nivelurile.
De aceea, credem că este benefic să continue căutările pentru
optimizarea soluţiilor fiecăreia dintre variantele aflate în
competiţie atât de tranşantă. Pentru că, pe de o parte,
remedierea unor deficienţe concrete ale vreuneia dintre
soluţii poate răsturna „raportul de forţe” (de preferinţe)
între ele; pe de altă parte, oricare ar fi soluţia adoptată în
final, ea trebuie să fie pregătită pentru a da rezultate cât
mai bune, dacă (atunci când) va rămâne să fie aplicată.
Aşadar, mai întâi,
despre „democraţia şi transparenţa” sistemelor aflate în
competiţie.
Legea salarizării
nr. 14/1991 fixează un principiu: cel al confidenţialităţii
privind veniturile salariale, ca o componentă a respectului
faţă de persoana umană, a libertăţilor omului, a dreptului
omului la propria imagine (art.1,
(6):
„Salariul de bază, adaosurile şi sporurile sunt
confidenţiale”). De aceea există în lume secretul
bancar, după cum se ştie.
Constituţia
României, versiunea 1991, art. 38, (1), statuează: „Dreptul
la muncă nu poate fi îngrădit”. Ce alt mobil şi ce alt efect
poate avea „transparenţa democratică”, absenţa
confidenţialităţii asupra veniturilor obţinute prin muncă
licită, altul decât inhibarea, îngrădirea dreptului la muncă –
la munca suplimentară cantitativ şi la cea unde superioară
este performanţa (de altfel, rar se obţine performanţa înaltă
fără mare efort, după caz, în cadrul structurilor
instituţionale convenţionale sau în structuri neconvenţionale,
stabilite ad hoc). Desigur, există cazuri în care
confidenţialitatea este încălcată din start - de exemplu, în
cazul concursurilor cu premii, campionatelor etc.; dar aici
„transparenţa” ţine de regulile jocului, acceptate de către
participanţi prin însăşi decizia, adoptată de către ei în
deplină cunoştinţă de cauză şi libertate, de a participa la
concurs.
Prin definiţie,
includerea în sistemul fiscal şi evaziunea fiscală se exclud
reciproc, dacă includerea este corectă. Sub aspect legal şi
structural, nu diferenţa de sistem fiscal elimină sau reduce
evaziunea sau, în general, economia subterană. Din acest punct
de vedere, între varianta cotei unice de impozit reţinut la
fiecare sursă de venit şi varianta cotei de impozit progresiv
pe venitul globalizat, variantele par să fie egale; cel mult,
reţinerea directă la sursa de venit este fermă şi definitivă,
iar globalizarea mai poate permite eventuale erori – nu par să
fie posibile malversaţiuni intenţionate şi de anvergură.
Deosebirea constă numai în costurile uriaşe şi deranjul
substanţial în cazul globalizării, în comparaţie cu
simplitatea reţinerii directe şi definitive a impozitului la
sursa de venit. Dacă angajatorul reţine impozitul şi nu îl
varsă, comite o infracţiune comparabilă cu întocmirea
falsificată a fişelor fiscale – deci, şi aici, meci nul între
variante.
Dar este prin ceva
impozitul progresiv pe venitul global superior întru
combaterea evaziunii fiscale? Nu, nici măcar în teorie, pentru
că impozitul global se compune din veniturile comunicate
administraţiei financiare de către diferiţii angajatori şi,
pentru anumite venituri – de către contribuabilii înşişi. Ce
motivaţie şi ce instrumente ar avea fie angajatorii, fie
contribuabilii, să declare anumite venituri impozabile în
cazul impozitului pe venitul global şi să nu le declare în
cazul impozitării la sursă? Se pare că nu există nici
motivaţie, nici instrumente, ocazii, posibilităţi.
Aceasta, pentru că venitul global este … global numai pentru
veniturile licite, din cadrul economiei de legale. Nici
venitul global şi nici impozitul cu reţinere directă la sursa
de venit nu includ, unul mai mult şi altul mai puţin,
veniturile care sunt infracţiuni prin ele însele: şpaga,
furtul, delapidarea, deturnarea, sustragerea (de bani sau de
materiale), încasarea şi plata de bani negri (fără formele
contabile legale), contabilitatea paralelă, contrabanda,
spălarea banilor; ambele forme pot include, în egală măsură,
atât cât este convenabil infractorilor, banii obţinuţi prin
şantaj (sau prin „protecţie”) sau trafic de influenţă (mascaţi
prin contracte, facturi fictive şi alte forme de acoperire sau
de spălare în aparentă bună regulă).
Dimpotrivă, numai
motivaţia pur economică, a evitării riscului penal dacă
această evitare nu costă prea scump, deci, dacă fiscalitatea
nu este împovărătoare pentru venituri mari, poate determina pe
anii agenţi economici, aflaţi la limita dintre legalitate şi
nelegalitate, dintre licit şi ilicit, să treacă de partea
legalităţii şi licitului, şi aceasta nu se va întâmpla dacă
veniturile mari, sau cele suplimentare, sunt impozitate
exagerat, cum este în cazul impozitării progresive a
veniturilor globale.
Nu cunoaştem, nu am
întâlnit în practică, în literatură sau măcar prin analize
ipotetice, teoretice, cazuri sau situaţii semnificative prin
care un impozit pe venit în cotă unică, prelevat direct şi
definitiv la sursa de venit, să fie mai vulnerabil la evaziune
sau la corupţie, decât impozitul global. Şi, în fond, să
separăm lucrurile: ce l-ar face mai vulnerabil – cota unică,
sau absenţa globalizării? Iar dacă globalizarea ar fi atât de
necesară pentru combaterea evaziunii (nu este, dar să
presupunem), atunci ar fi suficient să se procedeze la
globalizare, la controlul centralizat în hipercalculatoare a
tuturor veniturilor şi impozitelor din economie, fără ca
aceasta să afecteze oportunitatea cotei unice, care este
altceva.
Şi acum, problema
problemelor: cum ar trebui să fie trecerea de la impozitul
global la cota unică, dacă ar fi să fie şi atunci când ar fi
să fie, pentru a nu perturba economia şi societatea? Pentru
că, într-adevăr, se pare că, atât în percepţia unor pături
sociale şi a unor organizaţii sindicale, cât şi în reţinerile
Preşedintelui Ion Iliescu, aici trebuie căutate adevăratele
cauze – şi chiar putem afirma că există astfel de cauze.
La trecerea de la
impozitul progresiv la cota unică, în absenţa unor măsuri
corective, cei cu salarii mici, care plătesc acum impozit
18%, ar fi dezavantajaţi de cota de 23%. Drept care, au fost
studiate şi elaborate fel de fel de măsuri corective, de
natura deducerilor, astfel încât s-a dat asigurarea că nimeni
nu va avea de plătit un impozit mai mare decât în cazul
impozitului progresiv – dar lumea are sentimentul
(îndreptăţit) că deducerile speciale nu sunt destul de fiabile
şi pot fi pierdute, cu prilejul unei modificări ulterioare a
legislaţiei.
Dacă s-au anunţat
măsurile pentru ca, la limită, nimeni să nu piardă, la
trecerea de la o formă de impozitare la alta, nu s-au anunţat,
însă, (nu am aflat să se fi anunţat) măsuri pentru ca nimeni
să nu câştige în plus, fără merit, cu prilejul acestei
treceri. Or, toţi cei cu cote de impozitare mai mari decât
23%, în cazul impozitului progresiv, ar primi bani în plus,
bani mulţi în plus, cu prilejul trecerii la cota unică – şi
aceasta nu se poate numi solidaritate socială, câtă vreme
creează un gol la buget, pe care trebuie să-l acopere toţi
contribuabilii, inclusiv cei care abia-abia că nu au pierdut,
cu acest prilej.
Într-adevăr, să
luăm exemplul unui director general de companie naţională, sau
al unui specialist sau manager de la o firmă privată, care
acum are un salariu (brut) – să zicem – de 100 milioane lei,
din care plăteşte 40% impozit pe venit (deocamdată, pentru
simplificarea înţelegerii, facem abstracţie de celelalte taxe
şi contribuţii salariale) şi rămâne cu venit net 60 milioane
lei. Dacă de la 1 ianuarie i s-ar aplica impozitarea cu 23%,
ar avea impozit pe venit 23 milioane şi ar pleca acasă cu un
salariu net de 77 milioane, adică un plus, din senin, de 17
milioane (numai diferenţa aceasta este de câteva ori mai mare
decât salariile nete întregi ale celor cu cotă actuală de
18%). Dar el a negociat (neoficial) salariul net, nu pe cel
brut! Iar aceşti 17 milioane ar fi sustraşi de la buget şi ar
reprezenta costuri ale implementării cotei unice!
Deci, pentru
racordarea corectă, fără inechităţi sociale flagrante şi fără
convulsii sau dispute sociale sau politice grave, fără a
favoriza nejustificat şi pe sub mână unele categorii sociale,
se cer a fi introduse următoarele două corective în tehnologia
de implementare a impozitului în cotă unică:
a)
Toate salariile brute (tarifare), ca şi toate valorile
nominale ale oricăror altor venituri care intră în prezent în
calculul de globalizare (chirie pentru cedarea folosinţei
bunurilor ş.a.), să fie recalculate, din oficiu şi prin
efectul legii, prin înmulţire cu un coeficient de racordare,
definit astfel: (100 – cota actuală de impozitare pentru
venitul respectiv, %) / ( 100 – cota unică de impozitare %).
Această modificare nu ar avea caracter de renegociere şi nu ar
fi permisă nici o ingerinţă, corectare, condiţionare sau
amendare.
În acest fel,
salariaţii cu actuala cotă de 18% ar avea un coeficient de
racordare supraunitar, salariul lor tarifar impozabil (venit
brut) ar fi în mod automat mai mare decât în prezent, exact
atât cât să le acopere creşterea de impozit, iar venitul net
să rămână neschimbat (fără să mai fie necesare nici un fel de
deduceri sau alte artificii). Dimpotrivă, celor cu venituri
de calibrul aferent cotei de 40% li s-ar declara un salariu
tarifar impozabil (venit brut) mai mic, exact atât cât este
necesar ca venitul lor net să rămână neschimbat, ca urmare a
reducerii cotei de impozitare.
Două exemple,
ipotetice.
Exemplul 1. Salariu
tarifar actual 4.000.000 lei. Impozit 18%, 720.000 lei.
Salariu net actual 3.280.000 lei. Coeficient de racordare
1,065. Salariu tarifar nou 4.260.000 lei. Impozit 23%, 980.000
lei. Salariu net nou 3.280.000 lei. Egal cu cel actual.
Exemplul 2. Salariu
tarifar actual 100.000.000 lei. Impozit 40%, 40.000.000 lei.
Salariu net actual 60.000.000 lei. Coeficient de racordare
0,779. Salariu tarifar nou 77.900.000 lei. Impozit 23%,
17.900.000 lei. Salariu net nou 60.000.000 lei. Egal cu cel
actual.
(Am făcut mici
rotunjiri de calcul.)
România are
experienţa a două astfel de operaţiuni, care au decurs, de
fiecare dată, fără nici un fel de probleme: în 1977, în baza
Decretului nr. 196/1977,
pentru stabilirea
unor masuri ce decurg din desfiinţarea impozitului pe
retribuţiile individuale,
cota unică de impozit
pe retribuţie a fost scoasă din calculul venitului individual,
fiind prelevată la nivel de total întreprindere; pentru toţi
salariaţii, salariul net a devenit salariul tarifar, fără
vreun efect asupra mărimii salariilor nete. După decembrie
1989, odată cu reintroducerea impozitului progresiv individual
pe salarii, în baza Hotărârii guvernului nr. 52/1991 privind
impozitul pe salarii, s-a făcut mişcarea inversă, toate
salariile tarifare primind suplimentarea fictivă a impozitului
pe salarii, din nou – fără modificarea salariilor nete.
b)
Pentru celelalte taxe şi contribuţii salariale, care,
conform legii, sunt definite ca procente la venitul brut (la
fondul de salarii), s-ar putea, eventual, efectua corective
similare, pornind de la raportul veniturilor brute înainte şi
după trecerea la cota unică, sau, detaliind puţin metodologia
prezentată mai sus, s-ar putea asigura şi aici o racordare
fără salturi în valoarea contribuţiilor individuale (cel puţin
a celor mari – C.A.S., sănătate).
În acest fel,
trecerea la cota unică s-ar face fără nici un fel se şoc
sesizabil de către contribuabili, iar bugetul statului ar
beneficia din plin de economia de resurse financiare obţinută
prin eliminarea ultra-costisitoarei globalizări a veniturilor.
Desigur, sunt, în continuare, de studiat efectele pe care
le-ar avea, la nivelul bugetului naţional, diferenţele de
impozit pe venit (de semn contrar la cele două categorii – cu
impozitare actuală mai mică şi mai mare decât noua cotă
unică), diferenţe care s-ar compensa, cel puţin parţial, ca şi
impactul propagat pe care modificarea formală a salariilor
tarifare brute l-ar putea avea la nivelul impozitului pe
profit, TVA şi eventual al altor impozite şi taxe.
|
