„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

41 Competitivitatea - singura soluţie pentru atenuarea inflaţiei şi înlăturarea dezechilibrelor din economie (1997)

Adevărul, 5.2.1997

S-au scris şi s-au spus multe, în aceste zile, despre problema preţurilor şi impactul ei. Şi nu putem să nu observăm o anumită convergenţă a opiniilor în jurul câtorva teze, repetate până la crearea impresiei de adevăr dat, simplu, evident, unic şi imuabil. Că totul este un rău, dar un rău necesar şi inevitabil, pe care populaţia trebuie să îl înţeleagă şi să-l accepte ca atare; o consecinţă directă a rigorilor economiei de piaţă, a cerinţelor de aliniere a preţurilor respective la cele mondiale în condiţiile devalorizării leului în raport cu dolarul şi ale ponderii mari a importurilor în balanţa energetică. Că situaţia este agravată de neluarea la timp a măsurilor respective de către precedentul guvern, în perioada electorală, precum şi al neefectuării restructurării necesare, pentru asanarea economiei de mastodonţii energofagi. Că vin din urmă, imediat, măsuri de protecţie socială. Că aceste măsuri de protecţie socială vor consta nu atât în indexări, cât în reducerea impozitului pe salarii şi a impozitului pe profit şi diferenţierea TVA – reducerea cotei de TVA pentru anumite categorii de produse: articole pentru copii şi produse siderurgice... În fine, recent, prin luările de poziţie ale unor partide politice (la unison: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Socialist!) se pune accentul pe dezideratul indexărilor automate lunare a salariilor, fără a aştepta acumularea de tensiuni în economie şi, apoi, necesitatea unor corective în salturi.[1]*

Dar poate că, fără pretenţia adevărului absolut, lucrurile mai pot fi văzute şi spuse şi altfel; poate că se mai pot lua în considerare şi analiză şi alte aspecte.

În orice economie (să nu spunem “în orice economie de piaţă”, pentru că fenomenul se manifesta chiar şi în economia de comandă, planificată centralizat), creşterea preţurilor, devalori­zarea monedei naţionale – explicită sau implicită, recunoscută sau nu, recunoscută în întregime sau în parte – constituie consecinţa firească a unor dezechilibre economice, autoapărarea naturală a economiei în faţa acestora, corectarea lor spontană: dezechilibrul balanţei de plăţi externe, dezechilibrul între cererea solvabilă şi ofertă, dezechilibrul între consum şi producţie, dezechilibrul între cheltuielile şi veniturile statului – deficitul bugetar. “Apărarea” aceasta se face pe seama cuiva, adică anumite categorii sociale şi economice plătesc, suportă restabilirea  echilibrelor economice inexorabile încălcate. Cei care plătesc, suportă – în diferite proporţii şi cu diferite părţi de contribuţii – consecinţele dezechilibrelor, care pe seama lor se corectează, sunt: populaţia sau anumite segmente ale acesteia (salariaţii, pensionarii, şomerii etc.), pe de o parte, agenţii economici, pe de altă parte. Pe seama lor se compensează dezechilibrele. Şi, cu această enumerare, am încheiat: altcineva n-are cine şi cum, ce şi cât să suporte. Dacă suportă statul – este furatul căciulii, pentru că se accentuează dezechilibrul bugetar. Dacă suportă organismele financiare străine sau internaţionale sau datoria externă – creşte dezechilibrul balanţei de plăţi, prin creşterea serviciului datoriei externe (nemaivorbind despre faptul că organismele financiare amintite ştiu să ne atenţioneze că nu pe seama lor trebuie să ne compensăm dezechilibrele...).

Nici acoperirea dezechilibrelor prin sacrificiul categoriilor enumerate nu este lipsit de consecinţe: populaţia suportă consecinţele inflaţiei pe seama nivelului de trai, care constituie obiectivul său primordial, ceea ce afectează – la nivelul politicii – atât liniştea socială, cât şi opţiunile electorale viitoare, aceasta – pe de o parte. Pe de altă parte, reducerea cererii solvabile interne nu este în beneficiul activităţii economice în general.

Dacă (şi în măsura în care) agenţii economici sunt cei care suportă consecinţele, prin grevarea bugetelor lor de venituri şi cheltuieli, prin bulversarea profitabilităţii şi a stabilităţii activităţii lor, precum şi prin restrângerea pieţei lor – din nou, este o inhibare a activităţii economice în general, singura în măsură să realizeze corectarea reală, efectivă, durabilă, a dezechilibrelor existente în economie, evitarea formării ulterioare a unor noi dezechilibre. Trebuie spus şi reamintit că a afecta profitabilitatea şi stabilitatea activităţii agenţilor economici se repercutează în mod negativ şi asupra acelei surse (surse-miracol şi panaceu, în viziunea multor cercuri politice şi analişti politici şi economici, sursă căreia nu îi negăm importanţa, decât în măsura în care este considerată doar ca o alternativă la propria dezvoltare economică, la propriile eforturi şi la propriile realizări): atragerea de investitori străini, de capital străin.

Aşadar, dacă se majorează preţuri care afectează segmente ale populaţiei, în timp ce veniturile nete ale acesteia nu cresc, sau nu cresc imediat şi în aceeaşi măsură, atunci este clar că se trece costul dezechilibrelor asupra populaţiei, că populaţia este considerată responsabilă de formarea dezechilibrelor – consumând prea mult, producând prea puţin. Iar dacă modificările de preţuri afectează profitabilitatea agenţilor economici, atunci aceştia sunt cei care suportă costul dezechilibrelor.

Nenorocirea, în ambele cazuri, este că absorbţia şi acoperirea dezechilibrelor se face în masă, ca un tăvălug orb general, sau, eventual, pe anumite categorii.

În această lumină, majorarea salariilor (prin indexarea lor, prin reducerea impozitului pe salarii sau pe altă cale) şi, în corelare, majorarea pensiilor, asigură o anumită limitare a efectului dezechilibrelor asupra salariaţilor şi, respectiv, pensionarilor. DAR:

1) Indexarea nu face decât să mute anumite costuri ale reechilibrării de pe seama populaţiei pe seama agenţilor economici plătitori de salarii, care, dacă nu îşi corectează propriile preţuri, sunt cei care suportă costurile (alături de bugetul statului, pentru salariile bugetarilor).

2) Cu cât indexarea este mai exactă şi mai continuă în timp, cu atât este mai mic aportul creşterilor de preţuri la corectarea dezechilibrelor, ceea ce, atenuând rolul regulator al inflaţiei, provoacă o inflaţie şi mai mare. Populaţia plăteşte costurile sociale ale inflaţiei tocmai prin rămânerea în urmă (ca nivel şi în timp) a creşterilor de salarii şi pensii faţă de creşterile de preţuri. Deci, faptul că, acum, se amână cu c­âteva luni creşterile de venituri ale populaţiei nu este (numai) o lipsă de operativitate a puterii, ci (şi) o manevră politico-economică, pentru a pune populaţia să plătească o felie cât mai mare din costurile dezechilibrelor acum, la început de mandat electoral, din multiple motive, care sunt la îndemâna şi imaginaţia oricui (posibilitatea mai credibilă a pasării responsabilităţii politice asupra “moştenirii” puterii anterioare, rezervă de timp pentru momentul electoral viitor etc.). Dimpotrivă, cerinţele indexării automate continue, oricât ar fi de binevenite sub aspectul protecţiei sociale, bat alături de mecanismele inflaţiei.

Este adevărat, acum nu se vorbeşte despre indexare, ci despre reducerea fiscalităţii. Reducerea fiscalităţii este salutară şi necesară, dar sunt de făcut câteva precizări.

În primul rând, perspectiva reducerii impozitului pe salarii nu trebuie să fie fluturată sub steagul protecţiei sociale şi, mai ales, cu vorbe despre protecţia socială a categoriilor defavorizate. Ceea ce se aşteaptă acum de la reducerea impozitului pe salarii este exact invers: atenuarea caracterului ei nivelator actual, posibilitatea de a plăti venituri reale substanţiale vârfurilor – celor cu mare răspundere în procesul productiv, specialiştilor (inclusiv muncitorilor) de înaltă calificare, oricăror salariaţi care au avut o iniţiativă sau o realizare deosebită etc., prin eliminarea (sau ridicarea cu mult) a pragului pentru cota de 60% impozit pe salarii la ceea ce – acum – depăşeşte 1.223.000 lei lunar, chiar şi a pragului pentru cota de 40% impozit pentru ceea – acum – depăşeşte 658.400 lei. Dar un salariu brut de 250 - 350.000 lei este acum impozitat cu 20 - 21,5%. Reducerea acestui nivel de impozitare chiar şi la jumătate va aduce salariatului cu mult mai puţin decât procentul actualelor creşteri de preţuri.

De asemenea, nu este corect să vorbim, ca măsură de protecţie socială la adresa categoriilor defavorizate, despre introducerea impozitului pe venitul global, care prin definiţie se adresează celor cu mai multe surse de venituri. Să nu semănăm mai multă confuzie decât cea care există oricum!

În ceea ce priveşte reducerea impozitului de profit şi a TVA, se aşteaptă nu numai (nu atât) o reducere generală de nivel, ci o diferenţiere, o accentuare a caracterului lor de  stimulent, de instrument de promovare a unor strategii, de sprijin al ramurilor, proceselor economice şi activităţilor de interes economic strategic. În “Contractul cu România”, ca şi într-o serie de alte luări de poziţie, pe primul loc (privind impozitarea) a fost pusă scutirea (sau reducerea) de impozit pe profitul reinvestit. Dar dacă punem ca primă prioritate reducerea cotei de TVA la produsele siderurgice, cum se vehiculează ideea...  este păcat de revoluţie (indiferent care consideră diferitele forţe politice că a fost “adevărata” revoluţie)! Se impune, în acest sens, discernământ, o pregătire foarte atentă şi decizii cât mai bine funda­men­­­ta­­­te.

Leacul devalorizării monedei naţionale nu constă nici în indexări, nici chiar numai în reducerea fiscalităţii (deşi aceasta va  exercita o anumită influenţă favorabilă), ci în asigurarea echilibrelor despre care am vorbit. Iar calea către aceste echilibre trece prin competitivitatea comerţului, industriei, agriculturii şi serviciilor româneşti. Competitivitatea însemnând să fim în stare să cumpărăm mai puţin şi mai ieftin, să vindem mai mult şi mai scump, cu profit mai mare pentru noi, într-o lume a concurenţei comerciale internaţionale acerbe. Iar pentru aceasta ne trebuie cultură şi profesionalism în economie, în management şi în tehnologie; ne trebuie strategii realiste.

Restul nu sunt decât paliative, mutări ale pagubei dintr-un buzunar într-altul, amânări (costisitoare ele însele) pentru cândva, pierderi de şanse istorice.