|
- Studiu de caz -
Caiete de studii,
referate şi dezbateri nr. 16. Universitatea din Bucureşti.
Laboratorul sociologic. Mai 1974
Introducere
Lucrarea de faţă se
încadrează în continuarea unor preocupări anterioare ale
autorului. Diferite aspecte ale condiţionării
economico-sociale a cercetării ştiinţifice, în particular
legate de promovarea, valorificarea şi eficienţa tehnicii noi,
au fost prezentate în lucrările:
Despre mecanismul progresului tehnic şi condiţionarea sa
economică. A XII-a sesiune ştiinţifică a Institutului
Politehnic Bucureşti, 1969.
Valoare, preţ şi cointeresare materială pentru introducerea
tehnicii noi. Probleme economice nr. 6, 1970 [9].
Participare la ancheta privitoare la eficienţa cercetării
ştiinţifice. Probleme economice nr. 10, 1970 [12].
Cercetarea şi eficienţa. Contemporanul nr. 35, 1972 [1].
Cu privire la poziţia socială a ştiinţei în socialism.
Viitorul social nr. 1, 1973. Republicat în volumul: Mutaţii
contemporane în ştiinţă şi tehnică şi implicaţiile lor. Ed.
politică, 1973 [4].
De asemenea, unele
aspecte particulare au fost tratate în cadrul câtorva articole
şi mese rotunde apărute în perioada 1966-1970, iar alte
analize în jurul aceleiaşi problematici se află în manuscrise.
Bunăvoinţa cu care
mi-a fost pusă la dispoziţie tribuna de înaltă ţinută
ştiinţifică a Laboratorului Sociologic m-a determinat să caut
să mă prezint în faţa acestui for exigent nu cu o simplă
extindere a analizelor teoretice anterioare, ci cu un alt mod
de abordare şi un alt conţinut. Incitat şi de o sugestie care
mi-a fost făcută, într-o pauză, de către unul dintre
participanţii activi ai laboratorului, am ales calea de a vă
reţine atenţia cu materialul faptic care, pe de o parte, a
stat la baza analizelor făcute şi care, pe de altă parte,
supus unor specialişti în problemele ştiinţelor sociale, să
permită analize şi concluzii mai pertinente. Ca nespecialist,
mi-am luat îngăduinţa de a recurge la contestata metodă a
studiului de caz, cerând de la început scuze pentru
inadvertenţele metodologice pe care specialiştii prezenţi le
vor filtra, sper, cu clemenţă.
Studiul de caz se
referă la examinarea, în lumina temei aflate în dezbatere, a
lucrărilor de cercetare la care autorul a participat direct,
în calitate de coordonator de lucrare sau participant în
colectiv.
Dezavantajul constă
în riscul evident al unor interpretări subiective. De
asemenea, semnificaţia constatărilor este umbrită de posibila
corelare a evenimentelor datorită unor caracteristici
personale ale subiectului, precum şi de certa corelare a
evenimentelor datorită delimitării sferei de specialitate a
tematicii de cercetare (vor urma scurte comentarii asupra
acestui aspect).
Avantajul principal
constă în posibilitatea cuprinderii în analiză a unui interval
de timp mare (18 ani). Sfera de specialitate, deşi delimitată,
prezintă totuşi interes, fiind vorba despre un domeniu de vârf
al tehnicii (automatică-informatică; în particular şi în
principal, sisteme automate de transmitere a informaţiei). De
asemenea, viaţa şi reorganizările au făcut ca lucrările să se
desfăşoare succesiv în cadrul a 3 institute, ţinând de 2
ramuri substanţial diferite din punctul de vedere considerat.
Beneficiari ai lucrărilor trecute în revistă au fost un mare
număr de unităţi din 7 ramuri ale economiei.
…………………………………………………………….
Studiul
Pentru studiul de
faţă, asupra listei lucrărilor realizate s-au efectuat două
operaţiuni:
-
selectarea numai a lucrărilor cu aplicabilitate practică
directă şi al căror beneficiar direct era exterior sferei
cercetării (deci excluzând studiile de demarare a unor noi
profiluri de cercetare, elaborările de soluţii tipizate,
cercetările teoretice şi experimentale destinate elaborării de
orientări şi politici tehnice sau pregătirii de soluţii sau
metode de calcul pentru aplicaţii viitoare, lucrările de
autoutilare cu aparatură de laborator sau cu programe de
calcul etc.);
-
comasarea lucrărilor care au format câte o familie de
cercetări (având un obiectiv complex comun şi un beneficiar
comun) în câte o singură poziţie.
S-a format astfel o
listă de 10 lucrări cumulative, dintre care 8 au fost de mare
amploare (durate 2...4 ani; efectuate în colective de 3...10
cercetători; costuri contractuale 0,3...3 mil. lei fiecare -
în preţurile actuale), iar celelalte 2 ar fi atins dimensiuni
comparabile dacă nu ar fi fost sistate.
Situaţia celor 10
lucrări se prezintă astfel:
2 nevalorificate;
1 sistată pe parcurs;
6 valorificate, dar în măsură mult mai redusă decât s-a avut
în vedere la abordarea lor;
1 în curs, cu perspectivă de sistare.
Deci, nici una
dintre lucrări nu a fost valorificată în măsura
posibilităţilor sau în măsura premiselor avute în vedere la
abordarea lor.
Cele 10 lucrări nu
sunt o excepţie. Soarta a foarte numeroase lucrări bine
cunoscute autorului, efectuate de către diferite colective de
cercetare, nu a fost substanţial diferită. Există, desigur, şi
cercetări aplicate şi valorificate corespunzător, dar - poate,
este o imagine subiectivă - numărul şi ponderea lor sunt mult
prea reduse faţă de necesităţi.
Problema prezintă
un interes sociologic deosebit, nu numai prin consecinţele
situaţiei arătate (efort social-economic investit, dar
insuficient valorificat, pe de o parte; privarea societăţii şi
a economiei de rezultatele ştiinţei, pe de altă parte), ci şi
prin implicaţiile sociale şi umane.
Ipotezele comune,
de primă aparenţă, care să explice situaţia arătată pot fi:
-
Cercetătorii au fost incompetenţi, astfel încât lucrările au
fost efectuate necorespunzător calitativ.
-
Cercetătorii au dat dovadă de lipsă de perseverenţă şi
preocupare pentru finalizarea şi valorificarea lucrărilor.
-
Beneficiarii s-au dovedit incompetenţi şi refractari la
progresul tehnic.
Admiterea oricăreia
dintre aceste ipoteze ar fi pus, din punct de vedere
sociologic, problema deficienţelor din sistemele de educare şi
de promovare a cadrelor, sisteme care ar fi putut fi
responsabile pentru o asemenea proliferare de cadre
incompetente, pasive, refractare etc. într-un atât de mare
număr de unităţi de cercetare şi producţie din economie.
Analiza situaţiei
reale infirmă aceste ipoteze, pe care autorul le consideră ca
fiind facile şi triviale. Dimpotrivă, există elemente faptice
care să ateste că, în cazul studiat:
nivelul calitativ al lucrărilor a fost ridicat;
pentru a asigura valorificarea, colectivul de cercetare a
depus insistenţe şi eforturi deosebite, care depăşesc cu mult
media a ceea ce se face şi se poate face de obicei (din acest
punct de vedere, studiul de caz este netipic, dar cu atât mai
semnificativ);
colectivul de cercetare a avut parte de colaborarea şi
sprijinul unor beneficiari care - în covârşitoare majoritate -
erau personalităţi de înaltă competenţă, profund responsabile
pentru activitatea încredinţată şi, în majoritate, sensibile
la progres.
De asemenea,
colectivul a avut toată înţelegerea şi tot sprijinul forurilor
tutelare şi al conducerilor institutelor în ceea ce priveşte
valorificarea lucrărilor.
Când, în asemenea
condiţii, o cercetare nu se valorifică sau se valorifică
insuficient, se creează impresia că la mijloc sunt cauze pur
conjuncturale, întâmplătoare, subiective, un concurs nefericit
de împrejurări. Aspectul subiectiv se impune cu atât mai
pregnant, cu cât nu lipsesc situaţiile conflictuale
interpersonale şi interorganizaţii. Se constată, de altfel,
că, chiar într-un domeniu de specialitate atât de restrâns,
există puţine asemănări faptice de la o lucrare la alta.
Ipoteza de lucru a
studiului - şi convingerea actuală a autorului - este că
diversitatea şi caracterul întâmplător, subiectiv al celor
petrecute nu trebuie să ascundă fenomenul sistematic al
insuficienţei cronice a valorificării cercetărilor, ca efect
al unor deficienţe, al unor disfuncţionalităţi a căror
remediere se impune pentru a obţine creşterea radicală a
gradului de valorificare în viitor. Diferite contradicţii şi
disfuncţionalităţi din această sferă au fost explicitate şi
prezentate în lucrările anterioare, citate.
Întrucât trecerea
în revistă a celor 10 lucrări, cu toate particularităţile lor
semnificative, nu numai că ar fi ancombrantă în expunere, dar
ar şi dezorienta prin adâncirea impresiei de diversitate şi
particularitate conjuncturală, pentru studiul de faţă am
adoptat o altă metodă, şi anume cea a secţionării tuturor
celor 10 lucrări prin prisma factorilor susceptibili de a
afecta valorificarea.
Într-o astfel de
abordare, care sunt, foarte pe scurt, constatările?
1. Poate,
cercetătorii au iniţiat şi efectuat, fără control social,
lucrări necerute? Nu. Situaţia nefavorabilă a valorificării
are loc deşi 9 din 10 lucrări au avut beneficiar cert de la
început şi pe tot parcursul. Din cele 9 lucrări cu beneficiar
cert, 5 au fost iniţiate şi cerute de către beneficiar fără să
existe cel puţin sugestia sau oferta din partea
cercetătorilor; dintre acestea, la 2 lucrări cercetarea a opus
chiar multă rezistenţă până să accepte (sau să i se impună)
sarcina. 4 lucrări au fost sugerate de către cercetători şi
însuşite de către beneficiari; dintre cele 4, o lucrare (care
viza înlocuirea importului cu echipamente produse în ţară) a
fost obţinută după multe insistenţe din partea cercetării,
deoarece beneficiarul prefera importul (mai sigur, mai
operativ, deja însuşit - existând în dotarea altor obiective
similare; diferenţa de tehnologie disponibilă făcea ca şi
caracteristicile constructive să fie favorabile variantei de
import. În fine, importul era mai ieftin, calculat în fonduri
de investiţii - lucrurile se petreceau înainte de introducerea
tarifului vamal, dar orice barieră vamală se poate nărui în
faţa preţurilor pe care reuşesc să le impună unele dintre
întreprinderile noastre!).
2. Oricât este de
penibil de argumentat calitatea corespunzătoare a elaborărilor
în condiţiile de auto-studiu, pentru valabilitatea
concluziilor trebuie totuşi precizat că ea este atestată prin
4 omologări oficiale din 4 lucrări susceptibile; 2 soluţii
adoptate în condiţii de competiţie cu elaborări similare ale
altor colective (deşi conjunctura organizatorică era
defavorabilă); reuşită tehnică deplină la toate
experimentările efectuate în exploatare pentru 7 lucrări din 7
susceptibile; confirmarea unor soluţii şi concepţii temporar
contestate prin evoluţia ulterioară a realizărilor pe plan
mondial; 4 brevete (este drept - de detaliu); 3 articole de
prezentare apărute în străinătate; o instalaţie expusă în
funcţiune la expoziţia industriei electrotehnice 1963 şi o
alta la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale 1964 etc.
Totuşi, se poate aprecia că în una (discutabil - în încă una)
din cele 10 lucrări, principiul iniţial adoptat pentru soluţia
tehnică, dintre cele existente pe plan mondial pentru
aplicaţiile respective, a condus la o complexitate structurală
excesivă a echipamentului; în ambele cazuri, însă,
nevalorificarea, respectiv valorificarea restrânsă, nu şi-au
avut sursa în acest factor.
3.
Beneficiarul-producător a prezentat următoarele influenţe, în
6 cazuri susceptibile: 2 refuzuri de asimilare, iar în rest -
asimilare (sau condiţii pentru asimilare) la preţuri excesive
care, prin denaturarea calculelor de eficienţă economică, au
contribuit, uneori decisiv - după cum se va vedea - la
blocarea valorificării. În plus, într-unul dintre cazuri (cel
mai recent) a efectuat fabricarea impunând beneficiarului
condiţii organizatorice neconvenabile, încălcând considerabil
termenele de livrare stabilite la contractare şi încălcând
metodologia de control tehnic de calitate elaborată de către
cercetători odată cu proiectul de execuţie.
4. Ceea ce a
caracterizat pe beneficiarii-utilizatori a fost inconsecvenţa,
schimbarea de atitudine între momentul în care au impus (sau
au convenit cu cercetătorii în legătură cu) începerea
cercetării şi momentul încheierii cercetării şi al trecerii la
valorificare - în 9 din 10 cazuri analizate. (Al zecelea caz
este cel în care beneficiarul a preferat de la început
importul, iar producătorul, prin cele arătate la sfârşitul
pct. 3, i-a întărit convingerile). Este de menţionat că acest
lucru s-a întâmplat în condiţiile în care:
a) În 5 din
cele 9 cazuri cercetarea a fost finanţată prin contracte de
către aceşti beneficiari-utilizatori.
b) În 7 din
9 cazuri, tocmai pentru a se preîntâmpina o atare situaţie,
cercetarea începuse prin studii tehnico-economice sau studii
de fundamentare, avizate de către beneficiari, unele studii -
chiar elaborate în colaborare cu beneficiarii sau (2 cazuri)
numai de către beneficiari.
Deci a)+b) -
formele instituţionalizate pentru a garanta valorificarea,
pentru a evita abordarea unor cercetări fără şanse de
eficienţă, funcţionaseră.
c) În toate
cazurile, cerinţele formulate de către beneficiari fuseseră
respectate întocmai.
d) În 8 din
9 cazuri, în decursul cercetării nu se produseseră mutaţii în
tehnologia beneficiarului, sub influenţa progresului tehnic
sau a altor factori necunoscuţi la data lansării temei.
De aceea,
schimbarea de atitudine a beneficiarului-utilizator pare a
constitui un punct nevralgic şi merită să fie aprofundată. Se
constată, însă, tocmai la acest punct, o diversitate
considerabilă de aspecte conjuncturale, de la lucrare la
lucrare; la mai multe lucrări nu există un singur factor, ci o
împletire de cauze diverse.
Cele două refuzuri
de asimilare de către producător şi unul dintre cazurile de
umflare a preţului de livrare par să fi avut o influenţă
decisivă, totuşi nu exclusivă.
Astfel, în primul
caz de refuz de asimilare, colectivul de cercetare, cu
aprobarea şi sprijinul conducerii institutului, s-a oferit să
realizeze microproducţie, depunând eforturi deosebite pentru
pregătirea unei prime serii, inclusiv aprovizionarea completă
cu piese electronice. Între timp însă, în ramura beneficiară
s-a constituit o unitate de cercetare şi producţie proprie,
care, căpătând responsabilitatea unor acţiuni tehnice, a
căutat să se afirme prin realizări proprii şi să asigure
totodată specialiştilor săi satisfacţia unei activităţi de
concepţie proprii, afirmând că va acoperi necesităţile
ramurii. Cât despre institutul de proiectare, care iniţiase
cercetarea prin ordin ministerial, a declarat că pentru
investiţiile majore, de care răspundea, avea nevoie de
aparatură de producţie de serie, asimilată industrial. Or, pe
parcursul cercetării, conducătorii care dispuseseră începerea
cercetării se schimbaseră şi nu mai exista nici cine, nici
pentru cine să ordone trecerea la asimilarea industrială, în
condiţiile în care ramura utilizatoare îşi organiza producţie
proprie. (De subliniat că aici nu au fost puse faţă în faţă în
competiţie elaborări paralele; blocarea valorificării unor
aparate cercetate, realizate, experimentate şi verificate s-a
făcut pentru a face loc unor intenţii de elaborări viitoare,
la data respectivă). În consecinţă, nici măcar primul lot,
pentru care se făcuse aprovizionarea completă pentru
microproducţie, nu a mai fost realizat decât parţial, urmând,
pentru cercetători, sarcina vânzării stocului supranormativ
format "din vina lor".
Alta dintre
lucrările în cauză fusese preluată, contrar opiniei iniţiale a
cercetătorilor, la insistenţele deosebite ale ministerului
beneficiar. Elaborare, realizare, experimentare în exploatare,
asimilare industrială, omologare, fabricaţie de serie, prima
investiţie realizată şi pusă în funcţiune în termen record (3
1/2 ani pentru toate aceste faze, luate la un loc). Aici apare
neprevăzutul: institutul de proiectare al ramurii-utilizator
nu fusese consultat, toată acţiunea fiind declanşată de către
institutul de cercetare al ramurii respective, pe bază de
studiu tehnico-economic. Un consilier reputat lansează
verdictul: realizarea corespunde temei, dar tema este greşită.
Încep dispute aprinse de politică tehnică între specialiştii
beneficiarului, fiecare tabără aducând argumente care nu erau
de neglijat şi arătând totodată cu degetul la exemple
convenabile din mari ţări industrializate diferite.
Între timp, noua
instalaţie este organic însuşită în procesul de producţie al
unităţii la care se făcuse prima investigaţie, îşi dovedeşte
din plin utilitatea practică (de exemplu, la o scoatere
temporară din funcţiune maiştrii din producţie protestează).
Dar utilitatea nu este identică cu eficienţa - eficienţa
depinde şi de cost. Şi aici, institutul de cercetare iniţiator
trece în defensivă: costul este de câteva ori mai mare decât
cel avut în vedere în studiul tehnico-economic; în astfel de
condiţii, într-adevăr...
Autorii instalaţiei
analizează în uzină, la producător, calculaţiile de preţ.
Exagerări considerabile. Discuţii, note explicative, audienţe,
memorii, persuasiune, două luări de poziţie în Scânteia. Forul
tutelar (pe parte economică) respinge orice iniţiativă de
reexaminare a preţului pentru livrările viitoare. Şi se mai
confecţionează încă 3 instalaţii, faţă de cca. 35 prevăzute în
studiul iniţial al beneficiarului.
Cercetătorii fac
ofertă pentru a elabora şi o aparatură conformă cu orientarea
tehnică "adversă". Oferta este respinsă: să se facă întâi o
instalaţie model, dotată din import. La terminarea ei, nici
unul dintre protagonişti nu mai este pe scaunul pe care era;
problema rămâne închisă, în lipsă de re-deschizători.
Alte surse de
schimbare de optică la beneficiar pe parcursul cercetării. O
lucrare - majorarea sarcinii tehnologice fără majorarea
fondului de investiţii alocat - se sacrifică, între altele,
partea teleinformaţională - cercetarea se sistează. O lucrare
- la domeniul de aplicaţie iniţial se produc schimbări în
conjunctura tehnologică - cercetătorii caută o altă aplicaţie
(analizând situaţia în 17 mari întreprinderi din 4 ramuri!) -
se alege o aplicaţie, cea mai plauzibilă ca eficienţă, cu
acordul noului beneficiar, care dă tot sprijinul pentru
efectuarea unei noi experimentări - la experimentarea în
exploatare nu se obţin avantajele de productivitate scontate,
deşi aparatura funcţionează perfect (şi spectaculos) - se
decide, cu acordul cercetătorilor, sistarea eforturilor de
valorificare. Două lucrări - o mare unitate, copleşită de
sarcinile de exploatare şi de investiţii, după ce iniţiase,
finanţase şi sprijinise cercetările, nu mai reuşeşte efortul
de a trece la pregătirea acţiunilor de investiţii necesare
valorificării, cu atât mai mult cu cât la una dintre cele două
lucrări industria de specialitate refuză asimilarea unor piese
elaborate şi deja realizate practic, în două tehnologii, în
două unităţi diferite, piese care condiţionează ansamblul.
Etc.
Este interesantă şi
situaţia ultimelor două lucrări, efectuate direct în
interiorul unei ramuri "utilizatoare" de mijloace
informaţionale şi necondiţionate de asimilări de produse noi.
În cadrul unor
intense pregătiri desfăşurate de mai mulţi ani de către
beneficiar împreună cu institutul de proiectări al ramurii,
pentru dotarea cu un important sistem de calculatoare -
extindere şi trecere pe o treaptă superioară faţă de un sistem
existent - cercetarea sugerează o temă de aprofundare a
analizei uneia dintre principalele caracteristici tehnice ale
viitorului sistem, în vederea optimizării. Propunerea este
însuşită de către beneficiar, minister, CNŞT, ajungând astfel
în planul de stat nominalizat. Curând după începerea
cercetării, coordonatorul acţiunii la nivelul conducerii
unităţii beneficiare propune suspendarea temporară a
cercetării conform temei, pentru intercalarea urgentă a unei
activităţi direct legate de definitivarea cerinţelor emise
către furnizorii externi şi analizarea ofertelor primite.
Beneficiarul avansează cercetării o temă expres, constând în
analizarea urgentă a 7 aspecte tehnice asupra cărora
beneficiarul are unele dubii, sau pur şi simplu doreşte să-şi
verifice poziţia; după care cercetarea să continue pe linia
conformă cu prevederile din plan. Cercetătorii acceptă; echipa
depune în 4 luni un efort deosebit, participă şi intervine
activ în tratativele tehnice cu diferitele firme ofertante,
serveşte operativ beneficiarului, în "note pe parcurs",
rezultate şi concluzii pe măsura obţinerii lor şi, la termen,
prezintă documentaţia planificată, plecând în aceeaşi zi
într-o deplasare. Peste 3 săptămâni, la revenire - atmosferă
glacială. Nu mai urmează nici o invitare la tratativele cu
ofertanţii, deşi acestea continuă la fel de intens.
Documentaţiile institutului de proiectare, uneori chiar
ultimele ediţii ale ofertelor devin secrete pentru
cercetători. Se află că specialiştii institutului de
proiectare au declarat lucrarea ca fiind de utilitate nulă.
Are loc avizarea, cu participarea exclusivă a specialiştilor
beneficiarului. Fiecare specialist combate ca greşit aproape
tot ceea ce rezulta din analiza critică a situaţiei actuale,
pentru domeniul de care se ocupă, precum şi aproape tot ceea
ce se propunea să se modifice din ceea ce fusese anterior
stabilit pentru noua dotare, şi se declară de acord cu
constatările care confirmă punctele de vedere existente,
precum şi cu propunerile şi concluziile de viitor vizând
aspecte netratate până la acea dată. La două dintre cele 7
aspecte studiate se apreciază că ar mai fi fost necesare
aprofundări, care însă nu mai este cazul să fie făcute.
Se naşte
întrebarea: este cu putinţă ca o lucrare de cercetare de 200
de pagini dense de analize, calcule, concluzii şi recomandări
să conţină numai erori în legătură cu situaţia actuală şi cu
deciziile anterioare şi numai lucruri acceptabile şi utile în
domeniile neexplorate anterior?
Ceea ce a urmat -
şi urmează încă - în legătură cu cercetarea propriu-zisă,
reluată conform planului, este dificil de prezentat - lipseşte
"perspectiva istorică", lucrarea fiind în curs. Un aspect
semnificativ, totuşi: la detalierea conţinutului etapei 1974 a
lucrării, are loc o amplă discuţie cu specialiştii
beneficiarului, la care aceştia indică cercetătorilor ca
strict necesară o anumită orientare. Cercetătorii întâi
refuză, apoi acceptă, arătând necesitatea colaborării
specialiştilor beneficiarului. Din acest moment, doi dintre
cei care considerau ca necesară orientarea în discuţie încep
să fie de acord cu argumentele iniţiale ale cercetătorilor,
iar unul se pronunţă pentru sistarea cercetării, ca
nevalorificabilă. De menţionat că este vorba despre persoane
calificate, serioase, responsabile, dar extrem de încărcate cu
sarcini curente.
Poate că cele
arătate pot căpăta o semnificaţie mai clară dacă se mai
recurge la un exemplu, din afara listei celor 10 lucrări
(exemplu neinclus deoarece autorul, deşi cunoaşte îndeaproape
lucrarea, nu a participat totuşi la elaborare, iar lucrarea a
durat numai 3 trimestre şi a costat sub 0,2 mil. lei). Tema,
anterioară celei despre care tocmai a fost vorba, a fost
iniţiată de către acelaşi beneficiar, pe linia unei preocupări
care trena intern de cca. 2 ani fără să fie rezolvată. Soluţia
a fost elaborată, cu un considerabil volum de muncă densă, în
termenul minimal arătat. Cercetarea se încheia cu un program
de valorificare eşalonată, experimentală la început, care
trebuia realizat de către specialiştii beneficiarului cu
asistenţa şi colaborarea cercetătorului. Nu erau necesare nici
un fel de condiţii exterioare. Rezultatele au fost avizate la
beneficiar cu elogii pentru calitatea lucrării, hotărându-se
aplicarea întocmai a programului propus. Nu s-a făcut nici un
pas spre valorificare, deşi cercetătorii au reamintit de mai
multe ori cele stabilite, oferindu-şi tot sprijinul.
Ultima lucrare: a
fost impusă de către forul tutelar, la protestele
cercetătorilor, motivate prin faptul că, deşi lucrare de
informatică, este o ramură aparte a informaticii,
dispersându-se forţele şi, de altfel, intră mai curând în
profilul centrului de calcul departamental. Se dă dispoziţie
administrativă să se preia lucrarea; colectivul se vede nevoit
să-şi ramifice preocupările şi, datorită entuziasmului şi
perseverenţei unui tânăr cercetător, într-un timp scurt se
realizează în practică cele cerute - la nivel experimental,
devansându-se majoritatea altor ramuri cu preocupări
apropiate.
Dar, la mijlocul
anului 1973, domeniul rămâne la competenţa altui serviciu,
unde se înrădăcinează opinia:
- că
lucrarea nu este necesară;
- că
lucrarea este de competenţa centrului de calcul departamental,
nu a institutului de cercetare.
Lucrarea este în
curs, dar cu perspectivă iminentă de sistare, cercetătorii
fiind de atunci puşi în situaţia de a obţine cu extreme
dificultăţi continuarea finanţării lucrării care le-a fost
impusă, dar în care au investit pregătire, pasiune şi
realizări.
Este de observat că
la 7 din 9 lucrări, inconsecvenţa beneficiarului-utilizator a
fost cel puţin favorizată - dacă nu determinată - de
fluctuaţia de cadre pe parcursul desfăşurării cercetării, iar
la a 10-a s-a produs fluctuaţie la nivelul producătorului (şi,
de altfel, şi la al cercetării).
Comentarii
S-a arătat de la
început că studiul de caz efectuat are anumite limite, care îi
reduc caracterul tipic.
Este vorba despre
faptul că toate cercetările se referă la domeniul
informaţional, care este modern, spectaculos, care poate fi
eficient în anumite condiţii de utilizare, dar totuşi este
suprastructural, deci considerat mai puţin stringent decât
domeniul tehnologic de bază, asupra căruia îşi concentrează
eforturile beneficiarii. Lucrul este cu atât mai pregnant în
unele aplicaţii unde partea tehnologică este în profundă
suferinţă, unde într-adevăr nu o modernă suprastructură
informaţională este primul lucru care lipseşte. Aceasta
explică o anumită uşurinţă în renunţarea la valorificarea
unora dintre cercetările în discuţie, în măsură mai mare decât
la cercetări efectuate în alte domenii, mai apropiate de
tehnologiile de bază. Dar şi acolo, deşi ponderea
valorificării este mai mare, uneori substanţial mai mare, se
constată multe fenomene similare cu cele prezentate în studiul
de caz, care îşi păstrează, deci, utilitatea. Totodată, în
măsura în care am accepta această explicaţie, în aceeaşi
măsură am pune în discuţie nivelul, gradul în care procesele
noastre sunt apte să recepteze beneficiile suprastructurii
informaţionale moderne, ceea ce ar depăşi limitele
investigaţiei de faţă. În orice caz, în această ordine de
idei, din 10 lucrări analizate, numai la 6 insuficienta
valorificare s-a referit la renunţări în gradul de dotare
informaţională; la 4 lucrări dotarea s-a efectuat totuşi,
utilizând însă insuficient (sau deloc) rezultatele
cercetărilor în discuţie.
Este vorba, mai
departe, despre aspectul metodologic constând în faptul că,
independent de domeniul de specialitate analizat, un astfel de
studiu de caz poate considera cercetările efectuate, dar îi
scapă cercetările neefectuate, cazurile în care în profilul de
specialitate ales pentru investigaţie problemele s-au rezolvat
în practică fără a se recurge la cercetare, adoptându-se,
deci, posibil, soluţii mai dezavantajoase pentru economia
naţională decât cele care ar fi putut rezulta din cercetare.
În studiul de caz
nu a putut fi prezentată o evidenţă - inexistentă - a
eforturilor - numeroase şi insistente - depuse în lungul
anilor pentru ca cercetarea să poată accede la acţiuni
stabilite, majore, certe, care ar fi reprezentat valorificări
sigure. Or, nu se poate obţine eficienţă majoră din teme
minore, chiar în cazul unei valorificări totale.
În fine, studiul de
caz în sine evidenţiază fenomene, nu esenţă. Cauzalitatea
obţinută poate fi înşelătoare dacă este considerată, cum se
întâmplă în viaţă, la nivelul fiecărei lucrări în parte.
Valoarea pe care o atribuim studiului de caz în forma actuală
este cea a concluziilor care se impun, privind ansamblul
lucrărilor. Numai o parte dintre aceste concluzii rezultă,
însă, direct din materialul faptic; altele se cer a fi deduse,
pornind de la fapte, dar pe cale de interpretare şi analiză
cauzală. Acestea nu pot avea decât caracterul de ipoteze
probabile.
Constatări şi
concluzii
Insuficienta
eficienţă a cercetării ştiinţifice - şi, în particular,
insuficienta valorificare a lucrărilor de cercetare
ştiinţifică efectuate - nu constituie un accident, ci un
fenomen sistematic, impunându-se depistarea cauzelor obiective
ale acestui fenomen şi înlăturarea lor.
Calitatea
lucrărilor de cercetare constituie o condiţie necesară pentru
valorificare (se cunosc numeroase cercetări nevalorificate din
cauza unei calităţi scăzute), dar se constată că nu este şi
suficientă, că singură nu rezolvă problema.
Calităţile
etico-profesionale ale cercetătorilor (în particular -
entuziasmul şi perseverenţa), precum şi cele organizatorice,
constituie de asemenea condiţii necesare pentru valorificare
(se cunosc numeroase cercetări nevalorificate din cauza lipsei
de interes, de perseverenţă, de calităţi organizatorice ale
cercetătorilor), dar se constată că nu sunt şi suficiente, că
singure nu rezolvă problema.
Responsabilitatea
beneficiarilor pentru valorificarea cercetărilor este
necesară, dar se constată că, în formele actuale, apar
fenomene precum:
-
prevenirea responsabilităţii, prin necontractarea unor
cercetări care comportă risc, a unor cercetări care ar implica
eforturi pentru valorificarea lor, care ar putea dăuna
mersului "stabil" al lucrurilor;
-
evitarea responsabilităţii, prin respingerea sarcinilor de
valorificare cu prilejul avizării.
În legătură cu
cauzele şi remediile, au fost analizate şi publicate, în
lucrările amintite la început, între altele, aspectele legate
de:
-
deficienţele sistemului de preţuri care, pentru domeniile de
tehnică nouă, dau producătorului o libertate excesivă în a le
exagera; preţurile trebuie să reflecte nu consumul individual
de muncă (şi acela evaluat arbitrar), ci cel socialmente
necesar;
-
deficienţele sistemului de indicatori de plan şi ale
metodologiei de stabilire a acestora, care concentrează
colectivele şi cadrele asupra îndeplinirii sarcinilor
perioadei curente de plan, în timp ce a sprijini şi a
valorifica cercetarea înseamnă deturnare de forţe şi
preocupări de la îndeplinirea acestor sarcini curente pentru
îmbunătăţiri viitoare, neplanificate încă; indicatorii de plan
trebuie să fie stimulativi pentru eficienţa de perspectivă;
- la
nivelul unităţilor şi al personalului, anumite interese ale
economiei naţionale, inclusiv cele de progres tehnic, apar ca
"operă filantropică"; sistemul de indicatori de plan şi cel de
preţuri trebuie să reflecte interesele economiei naţionale în
toată complexitatea lor, aducându-le la nivelul de necesitate
obiectivă majoră a activităţii desfăşurate la nivelul
microeconomic.
Se mai pot pune în
discuţie câteva constatări.
Fluctuaţia de cadre
afectează, de asemenea, defavorabil valorificarea cercetării,
atât prin discontinuităţi în urmărirea consecventă a
acţiunilor întreprinse cât şi, probabil, prin reducerea
responsabilităţilor pentru perfecţionările strategice, de
perspectivă.
Orgoliul este o
trăsătură umană răspândită, ceea ce nu este o noutate, dar
grav este faptul că acţiunea lui negativă proliferează şi se
exercită asupra activităţii profesionale prin canale care
merită efortul de a fi investigate. Într-adevăr, un
specialist, un factor de răspundere, un institut chiar, este
interesat mai mult să pară şi să se afirme ca infailibil decât
să asigure rezultate practice de fond cu eficienţă reală
maximă în activitatea încredinţată. Capacitatea de dialog
între activitatea operativă şi cea ştiinţifică este încă
insuficient dezvoltată; promovarea ei poate veni numai prin
punerea factorilor de răspundere operativă în situaţia de a
rezolva probleme şi de a răspunde de fenomene care depind
intrinsec de aportul ştiinţei, de a asigura un nivel de
calitate şi de eficienţă care nu poate fi atins altfel decât
cu ajutorul ştiinţei.
În fine, se
constată că şi în domeniul tehnicii noi este încă mult loc
pentru subiectivism în decizii şi în interpretare. Problema
este legată - probabil, nu exclusiv - de finalul aliniatului
precedent.
Concluzia
principală constă în faptul că obţinerea, la nivelul dorit şi
necesar, a eficienţei sociale a ştiinţei (şi, în particular, a
valorificării cercetărilor efectuate) impune, ca factor
determinant, perfecţionarea mecanismelor de natură
economico-socială care guvernează şi condiţionează
automişcarea spre progres, perfecţionare calitativă,
perspectivă, eficienţă, dezvoltare, a sferei microeconomice şi
microsociale. |
