|
Ziua economică,
30.09.2003
Iniţierea cotei
unice de impozitare a veniturilor salariale este o măsură
curajoasă, câtă vreme în ţări avansate, la al căror exemplu ne
tot referim, impozitul pe venituri este progresiv, într-un
sistem care a servit ca referinţă pentru aşa-zisul impozit pe
venitul global, şi care, de fapt include două componente:
impozitul progresiv, care constă în cote crescânde de
impozitare pentru venituri crescânde, şi venitul global, care
constă în aplicarea cotelor crescânde de impozitare la suma
veniturilor („globalizare)”, obţinute de aceeaşi persoană
fizică din diferite surse. În fond, impozit progresiv pe
salarii am avut aproape din totdeauna, curând după 1989, dar
aplicat la fiecare sursă de venit, asupra fiecărei componente
de venit. Cota unică de impozitare elimină, în mod evident,
necesitatea globalizării (fie că această cotă se aplică
fiecărei componente a venitului în parte, fie venitului
global, efectul aritmetic obţinut este acelaşi, ca la
scoaterea unui factor de multiplicare în afara parantezei).
Impozitarea
venitului global, în cazul impozitului progresiv, este o
imensă şi costisitoare pedanterie, de dragul căreia şi pentru
care se construiesc uzine informatice, se defrişează păduri
pentru formularistică şi pentru corespondenţă, mii de
funcţionari fiscali muncesc de zor luni de zile pe an, când ar
putea, pe banii pe care îi primesc, să producă ceva – produse
sau servicii – realmente util societăţii, şi, ultima dar nu
cea mai puţin importantă, milioane de contribuabili sunt
târâţi la cozi în faţa ghişeelor fiscale (dacă nu se aruncă
bani pe poşta corespunzătoare), o dată ca se depună formulare,
a doua oară ca să depună cereri / declaraţii privind
diferenţele de impozit pe care le au de depus sau de încasat,
şi a treia oară – pentru plăţile efective de făcut sau
încasările de primit, cândva, după luni sau (am avut situaţia
aceasta) şi după ani de aşteptare şi devalorizare. Şi toate
acestea, pentru a cântări cu cântar de farmacie nişte
diferenţe care oricum rezultă din nişte cifre de precizia
butucilor, cum sunt pragurile de venit de la care se schimbă
cotele de impozitare şi aceste cote înseşi, spre a nu mai
vorbi despre arbitrarul stabilirii lor (sau, mai eufemistic
exprimat, imprecizia care, în fond, decurge şi din caracterul
finit, în trepte, al reţelelor tarifare de salarizare şi
încadrarea fiecărui om în salariul atribuit sau negociat,
raportată la contribuţia lui reală la bunul mers al
întreprinderii sau instituţiei la care este încadrat,
contribuţie care, ea însăşi, este atât de greu de constatat şi
măsurat cu precizie şi fără greş, în realitatea ei curentă).
Fetişizăm nişte cifre, şi apoi – devenim sclavii lor, ca şi
cum ar fi adevăruri absolute.
De aceea, a veni,
după câţiva ani de eforturi glorioase – şi cheltuieli de multe
miliarde – investite pentru implementarea impozitului pe
venitul global, cu iniţiativa de renunţare la această
fantasmagorie, este un salutar gest de curaj politic şi
profesionalism.
Desigur, unii
câştigă mai mult şi alţii mai puţin, de unde răsare tentaţia
nivelării veniturilor reale, nete, în numele echităţii sociale
– echitate pe care aceiaşi lideri sindicali – de exemplu – o
invocă mai puţin (în orice caz – mai puţin „combativ”), atunci
este de măsurat şi de răsplătit contribuţia calificată,
iniţiativa, creativitatea, calitatea, rezultatele reale în
competiţia de toate felurile, suma a ceea ce lasă fiecare pe
unde a trecut (lumină sau umbră pământului), chiar şi efortul
real şi pur cantitativ, precum şi stresul aferent.
Trebuie spus că
însuşi impozitul progresiv – cu sau fără globalizare – este o
iluzie, o auto-amăgire, pentru că acelaşi efect social
(stimulare sau contra-stimulare a muncii suplimentare şi a
rezultatelor superioare şi mai numeroase) se obţine prin
dimensionarea reţelelor de salarii pentru diferite calificări
şi niveluri de rezultate în muncă: Punem 10% creştere a
impozitului din treaptă în treaptă de salarizare, iar aceste
trepte diferă între ele cu 25%, sau punem cifră unică de
impozitare şi diferenţe de 15% între treptele de salarizare –
este acelaşi lucru (exemplul dat este grosier, lucrurile se
pot preciza la detalii matematice). Şi reciproca: după cum
bine a arătat şi ministrul finanţelor într-o recentă emisiune
televizată, în sectorul privat se negociază veniturile nete,
iar la acestea se adaugă impozitele şi celelalte taxe şi
contribuţii de plătit (indiferent de către cine: angajator sau
salariat – altă falsă şi înşelătoare problemă, pentru că,
oricum, este diferenţa între ceea ce îl costă pe angajator şi
ceea ce primeşte în mână salariatul). Cine este să ia venituri
disproporţionat de mari le ia din evaziune, şpagă, trafic de
influenţă, şantaj, jaf, contrabandă, spălare de bani,
monopoluri sau oligopoluri etc., nu din impozitarea acestora
mai mare sau mai mică. Palatele, vilele şi limuzinele
potentaţilor puterii epocii decurg nu din insuficienta
progresivitate a impozitului pe salarii sau din omiterea
globalizării lui.
Să nu exagerăm,
însă, numai deficienţele impozitului progresiv pe venitul
global. Faţă de tot ceea ce s-a spus şi s-a scris în aceste
zile, pentru sau contra cotei unice, mai sunt cel puţin încă
două lucruri de spus.
Ceea ce am scris
până aici, în aceste rânduri, este valabil, în principal,
pentru sectorul privat în sine. Cu privire la sectorul de
stat, sau la activităţi dominate de sectorul de stat ca sistem
de reglementări, trebuie să punem o anumită surdină. Dacă, de
exemplu, salariul maxim al funcţiei, să zicem, de profesor
universitar, are o anumită dimensiune, şi în măsura în care ea
este valabilă şi pentru universităţile de stat, şi pentru cele
particulare, trebuie spus, pe de o parte, că, la universitatea
unde are funcţia de bază, profesorul este grevat de diverse
sarcini sociale şi administrative (de la elaborare de
materiale didactice ajutătoare şi supraveghere în cămine şi
cantine la întocmire de orare şi organizare de sesiuni), de
care este de multe ori absolvit la universitatea unde are
cumul. În plus, la funcţia de bază (nu numai în universităţi,
ci în general în unităţi bugetare), salariatul este mai
deranjat de rigori disciplinare (prezenţă, raportări,
caracterizări etc.), decât la cumul. Pe de altă parte, însă,
„la stat” şi la bază, un salariat poate trăi timp îndelungat
doar încasându-şi lefurile, iar neajunsuri trebuie să
acumuleze multe şi grele până să constate că a fost omis la
promovare, în timp ce „la privat” şi la cumul, pentru fiecare
leafă trebuie produs şi predat ceva, iar pentru neglijenţe,
erori sau lacune îşi pierde repede pâinea respectivă. În
această lumină contradictorie, probabil că nu este de
reactivat sistemul, care a existat la noi cu circa zece ani în
urmă, de majorare cu un procent dat a impozitului pentru
salariul în cumul în comparaţie cu impozitul pentru acelaşi
salariu obţinut la funcţia de bază.
În fine, încă o
remarcă. Trecerea la cota unică de impozitare deschide calea
şi pentru o altă economie de muncă, de timp, de birocraţie.
S-a mai propus acest lucru – dar nu era posibil (sau era mai
dificil de realizat) în condiţiile impozitului progresiv:
impozitul pe salarii (şi toate celelalte cote de contribuţii
salariale – CAS, sănătate etc.) pot fi calculate şi vărsate pe
total fond de salarii la plătitorul de salarii (întreprindere,
instituţie…), nu calculate desfăşurat pe fiecare salariat şi
fiecare fond şi vărsate pe fiecare fond. Chiar şi impozitele,
împreună cu toate fondurile, pot fi calculate şi virate numai
în suma lor, şi defalcate apoi pe impozit şi pe diferitele
fonduri direct la nivel central sau, după caz, teritorial.
|
