|
Lumea azi, nr.34/
23.8.1990
Un paradox: O
afirmaţie care poate şoca: declinul economic din ultimele luni
constituie un element favorizant pentru trecerea la economia
de piaţă. (Lumea azi, nr. 38 - 9 august 1990, pag. 4-5). Ilie
Şerbănescu, aflat mereu în actualitatea problemelor de cel mai
mare interes, aduce în atenţie o teză, cu cert caracter de
surpriză în contextul multitudinii de puncte de vedere şi
controverse referitoare la problematica trecerii României la
economia de piaţă. Afirmaţia este într-adevăr şocantă, şi
şocul este cu atât mai puternic, cu cât tematica problemelor
economice stringente ale României de azi, a tranziţiei la
economia de piaţă, constituie un domeniu în care autorul şi în
general revista Lumea azi s-au înscris printre deschizătorii
de drumuri ai publicisticii româneşti. De altfel, putem afirma
fără a greşi că studiile şi luările de poziţie pe care autorul
şi revista le-au tipărit depăşesc, ca fond, sfera strictă a
publicisticii, intrând în dezbaterea de specialitate asupra
problemelor economice şi politice de interes naţional.
Dar dezbatere
înseamnă argumente pro şi contra...
Prezentând
multiplele laturi negative ale gravei moşteniri economice,
autorul arată, pe bună dreptate, că aceasta este intactă. Şi
în plus, pe lângă faptul că s-au menţinut tarele moştenite,
faţă de decembrie a scăzut producţia, ceea ce, în condiţiile
actualelor structuri este bine, afirmă autorul, pentru că
redresarea producţiei în întreprinderile industriale
producătoare de pierderi nu ar duce la nimic altceva decât la
o accentuare a pierderilor. Faţă de decembrie, au fost
pierdute: echilibrul bugetar intern şi echilibrul din
conturile externe. Tot numai reforma spre o economie de piaţă
este unica soluţie. Faţă de decembrie, se munceşte mai puţin,
datorită reducerii săptămânii de lucru, reorganizărilor
sindicale, acţiunilor revendicative, dar şi consecinţelor
tuturor acestora în lanţul aprovizionării tehnico-materiale.
Şi nu există nici o modalitate de a ieşi din cercul vicios...
decât introducerea urgentă, fermă şi pe o scară de ansamblu a
regulilor economiei de piaţă în relaţiile de muncă şi
salariale, adică atât a stimulentelor materiale cât şi a
coerciţiilor economice, în funcţie de rezultatele financiare.
O întoarcere înapoi la vechile metode de salarizare... şi la
fostele reglementări ale relaţiilor de muncă... nu mai este
nicicum posibilă.
Din textul dens de
adevăruri de primă importanţă al articolului la care ne
referim, am extras numai pe cele prin care autorul justifică
în mod definitoriu existenţa paradoxului pe care îl supune
atenţiei cititorului. Toate aceste adevăruri în sine sunt
judicioase, pertinente, incontestabile. Şi totuşi...
Dictatura comunistă
a susţinut timp de decenii lozinca incompetentă şi
antieconomică a utilizării complete a capacităţilor de
producţie. Gradul de utilizare a oricăror capacităţi de
producţie are o valoare de optim economic, aşa cum o are
viteza unui automobil sau sarcina unui motor, optim dincolo de
care pierderile cresc excesiv şi eficienţa scade. Pentru a fi
eficient utilizate în ansamblul lor, pentru a face faţă
fluctuaţiilor pieţei şi neprevăzutului intern şi exterior, o
parte din fiecare capacitate trebuie să fie în rezervă;
trebuie să existe stocuri intermediare optime pe fluxul de
fabricaţie etc. Nu există utilizare completă a unor
capacităţi, tot aşa cum pe o şosea ocupată complet cu
autovehicule, bară în bară, practic nu se mai poate circula.
Traficul este maxim atunci când există o anumită distanţă
între vehicule, deci - o anumită încărcare incompletă a
capacităţii de transport şosea.
Oare, încărcarea
din 1989 a capacităţilor de producţie a fost completă, maximă,
iar acum suntem la încărcarea optimă, inferioară celei
complete? Nu (în cazul general), pentru că şi în trecut
încărcarea completă era numai o lozincă, pretext pentru
planurile nerealiste a căror neîndeplinire să conducă la
amputarea veniturilor salariaţilor, dar încărcarea reală era,
cu rare excepţii, sub valoarea de optim economic, datorită
pompierismelor dezorganizatoare, aprovizionării
tehnico-materiale birocratice, necorelărilor de indicatorii,
deficienţelor de calitate ş.a.m.d.
Este adevărat că,
după decembrie, în mod deliberat a fost redusă alimentarea cu
energie (şi cu alte resurse) a marilor consumatori
industriali, pentru a asigura aprovizionarea cu prioritate a
populaţiei; au fost oprite unele instalaţii depăşite ce
funcţionau cu randamente inadmisibil de scăzute; au încetat în
mod deliberat activităţile productive sau, după caz, de
investiţii la unele obiective absurde, fără justificare
economica. Este bine că s-au limitat acele producţii pentru
export, al căror aport valutar net (ţinând seama şi de
importurile de materii prime şi de resurse energetice necesare
pentru realizarea exporturilor) era redus sau chiar, uneori,
negativ, adică din anumite exporturi rezultau net, cheltuieli
de valută!
Dar toată industria
noastră lucra numai cu pierderi? Nu exista şi ramuri sau
procese sau produse rentabile, utile, necesare? Oare, la
limită, optimul economic al etapei constă în închiderea
tuturor întreprinderilor, încetarea întregii activităţi
economice, pentru că este cu pierderi şi necompetitivă? Din ce
vom trăi?
Pe măsură ce
anumite procese mari consumatoare de resurse şi ineficiente
s-au restrâns, era normal ca altele, comparativ mai eficiente,
chiar dacă aflate sub nivelurile de eficienţă realizate pe
plan mondial, descătuşate însă de efectul paralizant al
indicaţiilor, al unei planificări incoerente, al asalturilor
ş.a.m.d., având acces şi la resurse disponibilizate de la
prima categorie de procese, să se fi dezvoltat. Numai prin
aceasta, fără nici un alt element de progres tehnic şi
economic, şi tot s-ar fi obţinut o creştere faţă de trecut a
eficienţei medii pe economie. N-a fost să fie aşa şi nu este
în folosul nimănui, inclusiv al reformei, că n-a fost aşa.
Tranziţia de la o
economie planificată centralizat în mod rigid la o economie de
piaţă presupune o creştere a operativităţii şi a
flexibilităţii în economie, între altele, prin stocuri, prin
disponibilităţi de toate tipurile - de capacităţi de
producţie, de produse finite, de capital, de valută, de forţă
de muncă. Se ştie ca una dintre condiţiile trecerii la
convertibilitatea monedei naţionale constă în existenţa unor
rezerve de mărfuri şi de valută la nivelul necesarului pentru
6-8-10 luni. Şansa de a obţine credite este direct
proporţională cu gradul nostru de solvabilitate. Volatilizarea
stocurilor de produse (golirea magazinelor, inclusiv a
magaziilor întreprinderilor şi a aşa-ziselor foste sau actuale
baze de aprovizionare), ca şi încordarea la extrem a
balanţelor materiale, financiare şi valutare, nu ne-au
apropiat, deci, de reforma economică, ci ne-au depărtat.
Acelaşi lucru se
poate spune în legătură cu faptul că, încasându-se mai mult,
se munceşte mai puţin. În primul rând se slăbeşte moneda
naţională, suntem împinşi spre inflaţie. Deşi istoria -
inclusiv cea recentă - cunoaşte ţări prospere în condiţiile
unei inflaţii substanţiale... să fie la ei! Au ei alte
suporturi economice şi tehnologice ale prosperităţii, ale
competitivităţii, pe care noi nu le avem. Inflaţie este în
fond o instabilitate financiară, care nu numai că
volatilizează micile economii adunate prin muncă, dar
îndepărtează pe parteneri - nu de aceasta avem nevoie,
inclusiv în economia de piaţă, unde contăm pe atragerea de
capital străin. În al doilea rând, orice investitor îşi
îndreaptă atenţia spre unităţi eficiente, care să-i aducă
profit, pe a căror seriozitate să se poată bizui; starea
generală de iresponsabilitate şi delăsare nu este tentantă
pentru nimeni. În al treilea rând, eram şi aşa necompetitivi
prin costurile pe unitatea de produs şi prin calitate - nu
ne-am apropiat, ci ne-am depărtat, deci, de economia de piaţă,
dacă aceşti parametri s-au înrăutăţit în continuare, pentru că
economia de piaţă fără competitivitate, care să permită la
rândul ei convertibilitate, nu înseamnă altceva decât inflaţie
şi şomaj în masă. În al patrulea rând, cum ar afecta acestea
din urmă stabilitatea politică în ţară, ţinând seama de
dispozitivul de forţe sociale şi de starea lor de spirit, aşa
cum s-au manifestat din decembrie încoace? Pentru
credibilitatea noastră faţă de organizaţiile internaţionale,
faţă de guverne şi faţă de investitori şi parteneri
comerciali, numai de o sursă suplimentară de instabilitate
politică nu aveam nevoie. Sunt probleme cu care consider că
trebuie umblat ca printre bibelouri de porţelan, dar către
care unii se (şi ne) îndreaptă cu paşi de elefant... (în
aceeaşi direcţie acţionând, de altfel, toţi promotorii
chiulului, delăsării şi neglijării calităţii în
întreprinderi).
Şi, în fond, este
oare important să apreciem dacă ne-am apropiat sau nu de
economia de piaţă, dacă este bine sau este rău că evoluţiile
au fost cele atât de clar prezentate în articolul la care ne
referim? Ne ocupăm de un simplu exerciţiu axiologic, cu iz
moralizator? Suntem, poate, dintre mulţii înţelepţi care se
arată după război?
Din ianuarie
încoace, şi domnul Ilie Şerbănescu, şi subsemnatul, şi alţii -
fiecare, cu accente şi nuanţe proprii - am scris mereu, am
insistat, am clamat - şi în presă, şi nu numai în presă, că
economia nu trebuie lăsată să se rostogolească în prăpastie,
că este nevoie de acţiuni responsabile spre economia de piaţă
nu numai în sine, ci ca factor, ca instrument imediat, urgent,
imperativ, al redresării şi dezvoltării economice, ca singurul
factor şi instrument apt să blocheze pulverizarea economiei în
haos, să redreseze, să relanseze şi să eficientizeze economia,
în condiţii de democraţie.
Din păcate,
preocuparea generală a fost şi încă mai este economia de piaţă
de poimâine şi de mâine, lăsându-se azi-ul în bătaia valurilor
- fie ale vechilor concepte şi metode
administrativ-birocratice-planificatorice (vopsite), fie ale
unor măsuri izolate, disparate, insuficient corelate şi, prin
aceasta, disfuncţionale, fie pur şi simplu ale stihiei
economice. Se mizează pe o singură carte: privatizarea.
Importantă, esenţială, dar inevitabil, cu bătaie lungă. Cât de
adânc se va mai prăbuşi în prăpastie economia noastră până în
perioada când privatizarea va deveni eficientă la scara
economiei naţionale?
Nu există cale
(neexplozivă) de trecere la economia de piaţă fără un mecanism
de piaţă coerent, consecvent şi operant (conceput şi aplicat
imediat pentru actuala etapă - dacă nu este deja prea târziu,
ca un sistem funcţional sub toate aspectele sale) şi fără
lichidarea sechelelor birocratocraţiei. Altminteri, handicapul
creşte la dimensiuni irecuperabile.
Este, poate, ceasul
al treisprezecelea pentru a se trece, în sfârşit, la acţiune.
Concluzie identică, de altfel, cu mesajul articolului la care
ne-am referit.
|
