81
Demonopolizarea în structura mecanismelor concurenţiale (1990)
Tribuna economică
nr. 36/ 7 sept. 1990
Cristian
Popescu-Bogdăneşti, din partea redacţiei: După abordarea unor
aspecte generale legate de procesul tranziţiei spre economia
de piaţă am procedat, în ultima vreme, la canalizarea unor
componente de mai mare specificitate.
Un prim segment l-a
reprezentat piaţa forţei de muncă. În continuare ne propunem
să investigăm, cu ajutorul specialiştilor solicitaţi de
redacţie să participe la dezbaterea noastră de lungă durată,
problematica deosebit de complexă a creării mecanismelor
concurenţiale, cu pendantul său, demolarea structurilor
monopoliste. Am legat această idee de orientarea de ansamblu a
programului guvernamental de tranziţie, care promovează ferm
cursul spre autonomia întreprinderilor productive, spre
creşterea ponderii sectorului privat. Pe un anumit plan,
înlăturarea hipercentralizării structurilor de conducere
moştenite se întăreşte şi se consolidează prin procesul
demonopolizării. Un proces de esenţă structurală care vizează,
alături de aspecte organizatorice, dimensiunea financiară,
registrul de proprietate, strategiile de cooperare. În
sfârşit, dezbaterea asupra acestui modul tematic survine
într-un moment în care se desfăşoară intense eforturi de
reelaborare a cadrului legislativ economic, unele opinii
avansate de specialişti putând contribui la dezbaterea
fondului de idei pentru o asemenea acţiune de amploare.
Monopolul
structural - produs al erorilor administrative şi al unui
mecanism economic artificial
Deschiderea spre
economia mondială, o cale de stimulare a concurenţei interne
Vid legislativ sau
timiditatea începutului?
Viteze de
demonopolizare diferenţiate pe sectoare ale economiei?
În condiţiile
subofertei, multiplicarea agenţilor economici poate fi o
premisă, dar nu unica soluţie pentru o concurenţă benefică!
Dimensiunea
întreprinderii şi situaţia de monopol
Poate afecta
spargerea unităţilor economice forţa lor de negociere pe piaţa
externă?
Mario Duma
(Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice):
Pregătindu-mă
pentru această dezbatere, mi-am schiţat un punctaj al
problemelor la care aş interveni; probabil că mai sunt şi alte
probleme, sau că ele se pot structura şi altfel. Dar, dacă
acceptaţi, v-aş supune atenţiei, la început, următoarele
aspecte.
În primul rând,
avem de-a face cu un monopol existent în economia naţională la
trei niveluri. La nivelul întreprinderilor - pot fi
întreprinderi izolate, care au o poziţie de monopol (de
altfel, în diferite dezbateri, s-a pus problema de a se defini
acele criterii după care să se aprecieze faptul că o
întreprindere ocupă o poziţie de monopol în economia noastră).
Oarecum legat de precedentul este nivelul marilor combinate,
constituite după diferite structuri - teritoriale, orizontale,
verticale, etc. - şi, în fine, al treilea nivel - cel al
centralelor industriale, a căror desfiinţare este hotărâtă,
dar deocamdată ele există şi, sub forme diverse, tind să-şi
perpetueze existenţa de fond.
Tot în legătură cu
situaţia de monopol aş încerca să desluşesc, foarte pe scurt,
cum s-a ajuns la această stare. Mie mi se pare că la această
stare de monopol s-a ajuns nu numai prin dispoziţii
administrative, ci şi printr-un mecanism economic care a
stimulat, care a încurajat această poziţie de monopol, şi este
important să spunem cum am ajuns aici pentru a găsi căile de a
demonopoliza, de a combate situaţia de monopol.
O a doua problemă
care mi se pare interesantă, pentru a cunoaşte părerile
specialiştilor prezenţi la această întâlnire, este cea a
monopolului remanent. Toată lumea consideră ca o axiomă faptul
că în anumite ramuri va rămâne situaţia de monopol a statului.
Mie nu mi se pare deloc acest lucru axiomatic şi, în orice
caz, s-ar cere să fie nuanţat: în ce măsură, în ce forme se va
menţine acest monopol? Am impresia că asistăm la o situaţie în
care, din punctul de vedere al autonomiei întreprinderilor, al
libertăţii de mişcare ş.a.m.d., se face un pas înapoi chiar
faţă de situaţia existentă în aceste ramuri condamnate să
rămână monopol al statului.
O a treia problemă,
pornind de la actualele centrale industriale şi imaginând ce
se va întâmpla în viitor, este problema monopolului la
asociere, toată problematica antitrust: mecanisme, criterii
ş.a. Avem nevoie de asociere, avem nevoie de giganţi care să
facă anumite lucruri, dar să nu facă altele. Aceste probleme
sunt, de fapt, tratate, într-o anumită formă, în legea care a
fost adoptată privind regiile autonome şi societăţile
comerciale
*.
Cred că este o chestiune care merită să fie discutată în mod
nuanţat.
Şi, în legătură cu
aceasta, punctul următor ar fi găsirea unor soluţii pentru
stimularea mecanismelor concurenţiale şi combaterea poziţiei
de monopol. Soluţii imediate, soluţii pe termen mediu, soluţii
pe termen lung. Ne interesează acum, în primul rând, soluţiile
imediate, pe termen scurt, iar în legătură cu aceste soluţii
una dintre ele este ceea ce este prevăzut în lege sub termenul
de modulare (nu ştiu dacă a rămas până la urmă acest termen),
respectiv scindarea întreprinderilor (după ce criterii?, după
ce mecanisme?).
Un ultim punct la
care m-am gândit - şi pe care îl consider foarte important,
poate fi exprimat astfel: nu putem vorbi de o stimulare a
mecanismelor concurenţiale şi combaterea poziţiilor de monopol
fără concurenţă externă; ajungem la problema deschiderii
comerţului exterior, a combaterii monopolului în comerţul
exterior, pentru că, oricum, suntem o ţară mică-mijlocie, unde
nu vom avea niciodată, în toate domeniile, posibilitatea de a
face concurenţă numai internă şi atunci problema deschiderii
în comerţul exterior este esenţială în politica antimonopol
internă, pentru ca mecanismul să funcţioneze normal!
În legătură cu
nevoia de protecţie a întreprinderilor şi cu capacitatea
cadrelor, vă spun sincer, nu vreau să fiu apărător al nici
unei nomenclaturi de nici un fel de nivel, dar eu consider că
directorii de întreprinderi şi contabilii-şefi de
întreprinderi, care au fost în stare în anii dictaturii să
conducă nişte întreprinderi în condiţiile unei legislaţii
draconice, ale unor indicaţii şi ale unor indicatori de plan
care se băteau cap în cap, care formau sisteme de ecuaţii
incompatibile, şi totuşi au reuşit să scoată cămaşa şi să
conducă, de bine de rău, întreprinderile respective, au
dovedit o mare abilitate, flexibilitate şi capacitate de a
face faţă unor situaţii neprevăzute.
Să pornim acum
abrupt în ideea că toate cadrele noastre sunt incompetente şi
inadaptabile şi trebuie să creăm o altă generaţie de cadre,
deoarece cu actualii conducători nu avem ce face? Cred că
mulţi din actualii conducători se vor dovedi incapabili să
conducă, dar inventivitatea şi capacitatea altora, care sunt
descurcăreţi şi ştiu să acţioneze, trebuie să fie
valorificată; ei pot fi şcolarizaţi şi mulţi au capacitate
psihică pentru ca să acţioneze în condiţiile economiei de
piaţă. Să nu descurajăm pe toată lumea, că toţi care au lucrat
înainte nu mai sunt buni, că acum ne trebuie alţii pentru
economia de piaţă. Mulţi dintre conducători se pot adapta,
după părerea mea, cu condiţia să dispună de prerogativele şi
instrumentele economice necesare.
În ceea ce priveşte
nevoia de protecţie din partea statului... nu este nevoie de
protecţie. Este nevoie de aprovizionare, de resurse materiale,
exact problema monopolului statului pe care n-am pus-o în
punctajul iniţial şi mă simt dator s-o completez, problema
monopolului statului la resursele materiale; aceasta este o
problemă esenţială şi de aici decurg foarte multe, pentru că,
dacă ai avea resursele la dispoziţie (să te duci la târg şi să
cumperi ce-ţi trebuie - şi cupru, şi alamă, şi energie
ş.a.m.d.), n-ar mai avea nimeni nevoie de atâta protecţie. Nu
de protecţie au nevoie conducătorii de întreprinderi, ci de
resurse şi de descentralizare reală a competenţelor.
Conducătorii au
nevoie să meargă la foruri superioare nu din infantilism
psihologic sau managerial, cum se străduiesc să ne convingă
unii partizani ai menţinerii vechilor structuri şi forme de
conducere, ci pentru că încă se menţin o serie de restricţii,
care interzic conducătorilor să acţioneze fără aprobarea
forului tutelar. Dacă acestea s-ar desfiinţa, atunci ar sta
altfel lucrurile.
Ultimul comentariu
pe care l-aş face la ceea ce s-a spus până acum este în
legătură cu marea calitate a României ca nu are datorii
externe. După părerea mea, este o falsă realizare, este ca un
capac bombat care a fost împins spre interior. Nu avem datorii
externe, dar pentru aceasta de zece ani n-am mai înnoit
utilajele, n-am mai făcut produse noi competitive, n-am mai
calificat cadre, n-am mai trimis cercetători peste graniţă,
n-am mai adus aparatură de înaltă tehnicitate, am îmbolnăvit o
generaţie întreagă de la copii la bătrâni, n-am construit
spitale, n-am asfaltat străzi, n-am, n-am, n-am. Deci, este un
gol intern uriaş cu care am plătit această lichidare a
datoriei externe şi, dacă unii se tem să vină la noi, este
pentru că suntem atât de înapoiaţi ca urmare a preţului intern
pe care l-am plătit pentru lichidarea datoriei externe.
Deci, nu sunt atât
de entuziasmat de câte ori se spune despre marele nostru atu,
că nu avem datorie externă. N-avem datorie externă, avem o
teribilă rămânere în urmă economică, socială, tehnologică,
ecologică, cu care am plătit această datorie şi care acum ne
face necompetitivi şi care ne grevează mult mai mult decât
dacă am avea câteva miliarde de dolari datorie externă.
Acum, dacă îmi
permiteţi, după această discuţie de cadru al problemei
monopolului (şi cred că, chiar dacă nu s-a pronunţat cuvântul
convertibilitate şi cuvântul şomaj, pentru ca să fie completa
lista, pentru că şi ele intră în contextul acesta al
problematicii de monopol), vă rog să-mi permiteţi sa revin la
ceea ce am supus discuţiei iniţiale.
În legătură cu
monopolul existent la întreprinderi, acesta s-a născut pe două
căi. S-a născut întâi pe calea megalomaniei specifice
dictaturii, pentru că s-a vrut să avem coloşi; pe de alta
parte, s-a născut printr-un mecanism perfid strecurat în legea
salarizării, în care cine are o unitate mai mare are mai mulţi
bani ca leafă - el, directorul sau directorul general şi în
unele locuri chiar întregul personal TESA; dacă ai filiale
eşti institut de gradul I, şi dacă eşti mic atunci eşti
institut de gradul III şi toţi, până la ultimul cercetător au
cu două clase de salariu mai puţin. Deci, a fost un mecanism
care a făcut ca de jos în sus (pe lângă orientarea de sus în
jos), să se stimuleze această concentrare care ne-a făcut să
fim ţara europeană cu cel mai mare număr mediu de salariaţi pe
întreprindere, cu cel mai mare grad de concentrare a
întreprinderilor.
Deci, mi se pare
anormal ca acum, când trecem la economia de piaţă, să combatem
acest flagel printr-o simplă dispoziţie administrativă.
Trebuie să creăm mecanismele de cointeresare (s-a mai supus
aici cuvântul cointeresare), prin care întreprinderile să
simtă că sunt rentabile in condiţiile când sunt mai mici.
În fond, problema
dimensiunii optime a întreprinderilor este o problemă
cunoscută în teoria şi practica economică mondială şi spre
dimensiuni optime şi diversificate trebuie să tindem; dar
pentru aceasta trebuie o piaţă care să funcţioneze,
optimizarea să fie reală. Aceasta este calea, după părerea
mea, şi nu cea a unor dispoziţii administrative, fie şi
legislative.
În legătură cu
combinatele şi cu fragmentarea întreprinderilor pentru a
rezolva problema concurenţei, mi-am pus şi eu problema prin
raportarea la o serie de exemple concrete. În fond, să luăm
C.U.G.-urile (Combinatele de Utilaj Greu), care sunt atâtea în
ţară şi care au turnătorii, fabrici de utilaje ş.a.m.d. Dacă
le spargem (le „modulăm”), le spargem tot pe aceste structuri;
tot atâtea vor rămâne care vor avea turnătorie, tot atâtea vor
rămâne care vor face piese brute de mari dimensiuni, piese
gata finisate ş.a.m.d.
Dacă ne gândim la
combinatele petrochimice, siderurgice etc., avem aceleaşi
uzine sau secţii în mai multe întreprinderi, dar dacă spargem
combinatele şi secţiile respective, tot atâtea secţii care să
se concureze între ele vor fi ca şi până acum. Deci nu este
ceva care rezolva, decât în cine ştie câte cazuri izolate.
Sunt întreprinderi
foarte mari cu producţie omogenă - Întreprinderea de Confecţii
şi Tricotaje Bucureşti de pildă. Aceea cum o împărţim? Pe
etaje? Toate fac confecţii şi tricotaje. Deci, această
spargere a întreprinderilor nu ne avansează în problema
concurenţială, este o iluzie. Şi, ca atare, cred că trebuie să
căutăm alte căi de a avansa în problema concurenţială şi nu
această spargere, pe care o susţin, care va avea alte avantaje
(operativitate, acces la conducere al unor cadre noi,
favorizarea privatizării ş.a.), dar să nu aşteptam de la ea
totul în problema concurenţială.
În legătură cu
centralele industriale şi cu transformarea în asociaţii,
uniuni ş.a.m.d., cred că trebuie să fim elastici şi să nu
combatem orice concentrare de întreprinderi, pentru că, aşa
cum s-a arătat aici, pentru cercetare, şi nu numai pentru
cercetare, pentru aprovizionare, în primul rând pentru
utilizarea complementară a unor materii prime cu diferite
componente, pentru recuperarea deşeurilor, pentru marketing,
pentru ieşirea pe piaţa externă, vom avea nevoie de
concentrare. Să nu face acum un fetiş, să nu trecem de la
dogma giganţilor la dogma fărâmiţării. Deci, este nevoie de
asemenea asociaţii, uniuni ş.a.m.d. Cred că ele sunt prevăzute
şi în varianta finală a legii, dar cu funcţii diferenţiate şi
fiecare funcţie trebuie stimulată, pentru că ele contribuie la
competitivitate, la progres, la dezvoltarea noastră. Sunt şi
funcţii care trebuie prohibite – şi aici, pentru această
prohibiţie a funcţiei de monopol, nu cunosc altceva decât
controlul statului.
Când închei un
contract, atunci trebuie arbitraj; trebuie să fie operativ şi
operant. Deci, Camera de Comerţ şi Industrie, un organ de
arbitraj, dacă se va simţi nevoia -- pentru preţuri; dar
deocamdată aici, în problema preţurilor, până când se va
realiza convertibilitatea, până când se va deschide comerţul
exterior ş.a.m.d., până vom avea destulă rezervă de valută
care să ne permită să deschidem comerţul exterior (aceasta
este cheia problemei), va fi nevoie şi de intervenţia
statului. Deci, problema controlului statului şi a altor forme
de arbitraj al preţurilor nu o văd ca o reminiscenţă a
etatismului, ca o măsură antimonopol, necesară atâta vreme cât
mai avem monopol al producătorului.*
Cred necesară
crearea unor stimulente, a unor mecanisme pentru ca
întreprinderile singure, pe bază de mecanism de eficienţă,
să-şi determine soluţiile de scindare sau de concentrare sau
de asociere.
|