|
Ziua economică,
13.1.2004
Trecut în mare
viteză prin ambele camere ale parlamentului, promulgat şi
publicat în Monitorul Oficial, Codul Fiscal coboară în arena
cu lei (la propriu şi la figurat!) a practicii din economie,
urmând să facă dovada virtuţilor şi a neajunsurilor sale.
Gradul de noutate
pe care Codul Fiscal îl aduce în viaţa noastră economică nu
trebuie să sperie. Pe de o parte, Codului Fiscal s-a reproşat
tocmai insuficienta reconsiderare a sistemului de impozite în
ansamblul lui, faptul că este o reuniune a impozitelor
existente, cu relativ modeste amendamente. Deci, meciul se
joacă pe un teren destul de bine cunoscut şi fiscului, şi
contribuabililor; nu sunt de aşteptat mari surprize, fenomene
neaşteptate, accidente, nici în bine, nici în rău.
Desigur, o
dezbatere amănunţită în parlament ar fi confirmat importanţa
acestei legi, ar mai fi depistat şi corectat unele deficienţe.
Dar trebuie spus că puţine legi, în ultimii 14 ani, au
beneficiat de consultări atât de ample, în multe runde, între
factorii responsabili de la nivelul guvernamental, pe de o
parte, şi ceea ce se numeşte societatea civilă, specialişti şi
reprezentanţi autorizaţi ai mediului economic, pe de altă
parte; mai ales – de o asemenea receptivitate din partea
factorilor responsabili. De data aceasta, la cele mai multe
dintre obiecţiile şi propunerile de modificare prezentate s-a
răspuns nu cu „nu se poate, e perfect aşa cum e, economia nu
are de unde să suporte altceva”, ca de obicei, ci cu venire în
întâmpinare, cu soluţii, de multe ori – complete; când nu s-au
putut inventa soluţii complete – măcar cu paliative, cu
compromisuri acceptabile. În deplină cunoştinţă de cauză,
putem afirma că, de data aceasta, s-au găsit soluţii şi la
probleme care au fost prezentate, fără succes, la conducerile
succesive ale Ministerului Finanţelor pe parcurs de 8 – 10 ani
şi abia acum apar, cu bine, în Codul Fiscal.
Cu titlul de
excepţii, să amintim că au fost şi probleme care au fost
rezolvate anterior. De exemplu, ridicula amortizare în funcţie
de gradul de utilizare a mijloacelor fixe, care, după repetate
intervenţii, a fost eliminată pe la mijlocul legislaturii
precedente (având de înfruntat opoziţia atât a unora din
aparatului finanţist, cât şi a întreprinderilor cu mari
pierderi). Ridiculă nu numai prin efectele sale
disfuncţionale, favorizând stagnarea tehnologică, dar şi prin
erorile barbare din formulele de calcul impuse, precum şi prin
cele 16 pagini de coeficienţi cu zecimale pentru un fenomen
oricum imprecis şi convenţional.
Un alt exemplu de
larg interes l-a constituit o anumită favorizare a importului
în raport cu industria autohtonă, prin scutirea de plata TVA a
produselor scutite de taxe vamale; era un efect indirect,
nebănuit, care a fost eliminat, prin consens al puterii de
atunci cu opoziţia de atunci şi cu aparatul de specialitate,
imediat ce efectul disfuncţional a fost sesizat şi
conştientizat.
*
Aspectul a rămas (sau a reapărut) în Codul Fiscal, pentru
cazul special al reparaţiilor de avioane, efectuate în
străinătate.
În fine – la acest
succint istoric al lecţiei de democraţie economică pe care îl
constituie avatarurile obiecţiilor mediului de afaceri şi ale
convenirilor la legislaţia fiscală, sunt de amintit şi două
războaie pierdute de mediul de afaceri: impozitul pe inflaţie
– impozitarea „veniturilor financiare” fictive rezultate, în
condiţiile devalorizării leului, din creşterea expresiei în
lei a soldurilor în valută ale contribuabililor. Problema a
fost soluţionată, de două ori, din care o dată – prin lege
votată în parlament peste capul Ministerului Finanţelor. De
fiecare dată, minunea nu a durat mai mult decât un an fiscal.
Aşa cum înţelegem noi litera actualului Cod fiscal, problema a
rămas nerezolvată (adică, a fost considerată a nu fi o
problemă). Continuăm să nu înţelegem raţiunile pentru care
contribuabilii trebuie să fie penalizaţi pentru deţinerea de
valută, obţinută din exporturi proprii sau din alte
operaţiuni; de asemenea, de ce capitalul social vărsat în
valută trebuie să fie erodat prin impozitarea anuală a
diferenţei favorabile de curs. Cât priveşte plata TVA la
încasare şi nu la facturare, a fost o cauză pierdută de mediul
de afaceri, permanent şi pe toată linia. De menţionat că
ambele aceste ultime probleme îşi pierd din importanţă, cu
timpul, odată cu reducerea inflaţiei şi, respectiv, a
blocajului financiar, precum şi prin unele soluţii indirecte
(de exemplu, pentru impozitarea la încasare – facturile
proforma, accesibile multora dintre agenţii economici; nu
tuturor – de exemplu nu sunt accesibile furnizorilor care îşi
livrează marfa unor reţele de distribuţie). Problema
diferenţelor favorabile de curs valutar va dispărea organic
atunci când vom trece de la leu la euro – mai este până
atunci.
Absurditatea zilei:
Guvernul nu recunoaşte Codul Fiscal!
Dar: nu s-a uscat
bine cerneala de pe Monitorul Oficial cu Codul Fiscal şi, în
orice caz, nu au trecut 24 de ore de la prima şedinţă a
guvernului de după promulgarea Codului Fiscal şi, nu se ştie
de ce, primul for care a ţinut să-l discrediteze, şi aceasta –
în modul cel mai oficial şi public cu putinţă, a fost…
Guvernul ! Guvernul, cel care se supără când presa îl califică
drept guvern-stat, guvern al partidului-stat etc.
Punând tentaţia –
se pare, irezistibilă – de afişare a grandomaniei şi
aroganţei mai presus decât orice altceva, după şedinţa de
guvern s-a anunţat că: „dacă în trei luni preţurile la
medicamente nu vor scădea, guvernul va putea hotărî revenirea
la cota de TVA 19% pentru medicamente”.
Iar Codul Fiscal
prevede:
„Art.4.- (1)
Prezentul cod se modifică şi se completează numai prin lege,
promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în
vigoare a acesteia.
(2) Orice
modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu
începere din prima zi a anului următor celui în care a fost
adoptată prin lege.”
Este prevederea cea
mai importantă din Codul Fiscal, cea de dragul căreia forţele
politice au acceptat, până la urmă, mai protestând sau nu,
viteza cu care Codul a fost trecut prin parlament şi au
acceptat, prin excepţie chiar de la spiritul art. (4) de mai
sus, intrarea lui în vigoare la 1 ianuarie 2004 şi nu 1
ianuarie 2005, cum ar fi fost normal. Deci, a) guvernul nu mai
poate aduce modificări la Codul Fiscal, ci numai parlamentul;
b) pentru a intra în vigoare, orice modificare trebuie să
aştepte prima zi a anului fiscal următor.
Unul dintre
obiectivele de prim ordin ale economiei funcţionale de piaţă
este stabilitatea şi predictibilitatea mediului de afaceri în
ansamblu şi a fiscalităţii în special. Articolul 4, citat,
avea menirea să rezolve tocmai această problemă. Iar guvernul,
din prima zi a activităţii sale în noul an, dă sfoară în ţară,
pe toate canalele mass-media: „Nu sunt decât vorbe! Totul şi
orice se va schimba, dacă şi când vor voi muşchii noştri!”
Sinteză
Dar să lăsăm ca
nedumerirea privind poziţia guvernului faţă de Codul Fiscal să
fie clarificată prin declaraţii oficiale viitoare şi, mai
ales, prin faptele viitoare, şi să revenim la Codul Fiscal
însuşi, încercând un nivel maxim de sinteză al
caracterizărilor.
Prezentările
oficiale au reliefat în special avantajele concrete obţinute
de către contribuabili prin aprobarea Codului Fiscal, cum
sunt: creşterea nivelului deducerilor individuale, la calculul
venitului impozabil; introducerea cotei TVA reduse, în mod
special – pentru medicamente.
Să adăugăm:
corectarea sau, după caz, nuanţarea, precizarea unui număr
foarte mare de enunţuri de prevederi de detaliu, prin care se
elimină disparităţi între variate categorii de contribuabili
sau de activităţi, se reduce posibilitatea de interpretare
arbitrară. Pentru un alt exemplu de nuanţare a reglementărilor
fiscale, se poate arăta că, în noul Cod Fiscal, perioada
fiscală pentru TVA este luna calendaristică, dar, pentru
contribuabilii cu o cifră de afaceri sub un anumit nivel,
perioada fiscală este trimestrul calendaristic, ceea ce
constituie o uşurare concretă pentru întreprinderile mici.
Ne facem datoria de
onoare să remarcăm, cu satisfacţie, că, dând dovadă de
receptivitate şi profesionalism, elaboratorii Codului Fiscal
au ţinut seama de multe dintre criticile şi propunerile de
soluţionare primite, inclusiv de cele publicate în aceste
pagini, la 12 august 2003 (v. [65], partea a doua). Cu
referire la calculul impozitului pe profit, formularea
anterioară stipula că sunt deductibile numai cheltuielile
„aferente veniturilor”; prin aceasta se excludeau cheltuielile
prezente pentru tot ceea ce înseamnă perfecţionarea
activităţii şi realizarea de venituri viitoare, dezvoltarea
etc. În urma demersurilor făcute, formularea actuală din Codul
Fiscal este: „sunt considerate cheltuieli deductibile numai
cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri
impozabile”, ceea include atât cheltuielile pentru veniturile
realizate, cât şi cheltuielile pentru veniturile viitoare. Mai
mult decât atât, în specificaţia concretă de categorii de
cheltuieli deductibile au fost enumerate: cheltuielile pentru
obţinerea atestării conform standardelor de calitate,
marketing, cercetare-dezvoltare, protejarea mediului,
perfecţionarea sistemelor informatice, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, perfecţionarea profesională a
salariaţilor etc.
La capitolul fair
play, dacă se repetă atât de mult despre trecerea
medicamentelor de la cota standard la o cotă TVA redusă, s-ar
cuveni să se spună că există şi situaţii inverse: în cultură
în general şi în livrarea de carte în particular, se trece de
la scutire la cota TVA redusă. Oare cartea este cea care
trebuia să fie sacrificată?
Codul Fiscal
acoperă o foarte mare plajă a impozitelor existente. Este
regretabil că printre cele care lipsesc, deocamdată, din acest
document, sunt contribuţiile salariale, care, pe de o parte,
au o pondere atât de mare în fiscalitatea întreprinderilor,
iar pe de altă parte, sunt foarte strâns legate – pentru
întreprinzător – de impozitul pe venit, pe larg reglementat în
Codul Fiscal. De asemenea, contribuţiile pentru fondul de
mediu sunt de o deosebită importanţă, pentru relevanţa
economică a multor activităţi şi se justifică o cât mai
grabnică introducere în Codul Fiscal.
|
