|
Mesagerul economic,
24.6.1996
În condiţiile
actuale ale lipsei de capital, cererea de credit este mult
mai mare decât oferta, astfel încât agenţii economici se
plâng, pe bună dreptate, de dificultăţile de obţinere a
creditelor. Ceea ce este regretabil, este faptul că
întreprinderile mici şi mijlocii obţin cu greutate credite, în
timp ce se află adesea, din presă, despre credite enorme
acordate unor mega-afacerişti, credite care nu ar fi fost
posibile dacă s-ar fi respectat toate condiţiile ce se impun
solicitantului de rând. De asemenea, se cunoaşte faptul că o
serie de linii de creditare externe sunt folosite în măsură
redusă, ajungându-se la situaţia absurdă a plăţii, de către
România, a unor penalităţi pentru neutilizarea acestor linii
de creditare externe.
Situaţia accesului
dificil la credite este generală, dar ea este mai grea în
domeniul activităţii productive, din câteva motive bine
cunoscute. Comparativ cu alte activităţi, pentru cele
productive sunt, de regulă, mai mari:
- dimensiunile
investiţiilor necesare şi, deci, dimensiunile creditelor
solicitate; totodată - volumul resurselor de care trebuie să
dispună solicitantul, ştiind că nu se acordă credite pentru
întreaga investiţie; de asemenea, pentru solicitantul de
credit, este mai mare dimensiunea garanţiilor necesare;
- complexitatea
investiţiilor (utilaje diverse, amenajări etc.) şi volumul
cheltuielilor pregătitoare necesare pentru studii de
fezabilitate, proiecte, obţinere şi negociere de oferte etc.;
- intervalul de
timp între momentul investiţiei şi începutul acumulării de
venituri şi, deci, perioada de graţie necesară;
- durata ciclului
tehnologic şi financiar, deci: durata de recuperare a
investiţiei şi, în consecinţă, perioada de rambursare a
creditului.
Dificultăţi
similare apar nu numai în cazul investiţiilor pentru
producţie, ci şi pe parcursul activităţii productive
propriu-zise, curente, datorită varietăţii aprovizionării
necesare pentru producţie şi duratei ciclului tehnologic. În
fine, o categorie specială de dificultăţi, legate de
imobilizări de resurse financiare, intervine în relaţia
producţie - comerţ, în acele ramuri în care este uzuală
decontarea către producător pe măsura desfacerii mărfurilor în
reţeaua de distribuţie.
Rezultă, din cele
arătate, două categorii de concluzii: pentru întreprinzători
şi pentru stat şi sistemul bancar.
Pentru
întreprinzători, este necesar ca investiţiile productive să
fie riguros dimensionate - la nivelul posibil impus de
condiţia îndeplinirii cerinţelor de garantare. O investiţie
productivă trebuie să fie gândită etapizat, astfel
încât se obţină, întâi, credit pentru o primă tranşă, aptă să
funcţioneze şi să producă independent, rambursându-se, astfel,
creditul. Tranşa realizată trebuie să poată constitui, apoi,
garanţie sau / şi contribuţie proprie a investitorului pentru
un credit viitor şi să poată funcţiona în conexiune cu
investiţia de extindere ce se va realiza prin acest credit
viitor (deşi există şi varianta valorificării - vinderii -
primei tranşe, dar această variantă este legată de cheltuieli
şi pierderi suplimentare). Trebuie spus că, în lumea bancară,
rambursarea corectă a unor credite anterioare este un semn
bun, un factor favorizant pentru acordarea altor credite.
După caz şi în
funcţie de condiţiile care se impun, este oportun să se
recurgă la surse alternative de finanţare; de exemplu - credit
în baza H.G. nr. 805/1994, privind facilităţile
economico-financiare acordate întreprinderilor mici şi
mijlocii, cu garantare sprijinită de “Fondul Român de
Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi” şi
dobândă bonificată; ajutoare nerambursabile PHARE; credite
bancare normale etc. Este necesar să fie bine cunoscute
condiţiile de acordare a diferitelor credite şi ajutoare,
pentru a putea aprecia oportunitatea şi posibilităţile de
utilizare, ceea ce se poate realiza cu ajutorul centrelor şi
al firmelor de consultanţă.
O preocupare
importantă, pentru actualele condiţii ale economiei din
România în general şi ale stării creditului industrial şi
comercial în particular, o reprezintă dimensionarea
planurilor de afaceri pentru acumularea de resurse financiare
proprii, care să reducă dependenţa faţă de credit, cel puţin
pentru acoperirea nevoilor financiare ale ciclului tehnologic.
Pentru stat şi
pentru sistemul bancar, în cadrul reglementărilor existente,
este de dorit să fie uşurate unele restricţii actuale. Din
acest ultim punct de vedere, cu referire la H.G. 805/1994,
probabil că se impune actualizarea plafonului de 50 milioane
lei, care, din cauza inflaţiei, a devenit prea mic acum pentru
o investiţie industrială consistentă. De asemenea, credem că
cerinţa ca personalul angajat cu contract de muncă să
reprezinte cel puţin 90% din totalul forţei de muncă utilizate
este greu de îndeplinit, cel puţin la anumite categorii de
investiţii productive (şi turistice) - de exemplu, cele cu
caracter sezonier, dar nu numai acestea.
Pe de altă parte,
este de dorit să se prevadă noi facilităţi, suplimentare,
specifice creditului industrial. Nu vedem aceste facilităţi
decât sub forma unor stimulente - atât la adresa
investitorilor care realizează activităţi productive (reduceri
ale procentului de impozit pe profit pentru activităţi
productive, sau înlesniri specifice la calculul bazei de
impozitare), cât şi la adresa băncilor care acordă credite
pentru activităţi productive.
Totodată, în ceea
ce priveşte sprijinirea prin credite a întreprinderilor
private mici şi mijlocii, se ştie că băncile preferă să-şi
facă “planul” de credite cu un număr cât mai mic de credite
de valori mari, metodă prin care fac, la rest de condiţii
date, economii de manoperă proprie şi alte speze. Sprijinirea
întreprinderilor private mici şi mijlocii constituind un
interes naţional, băncile ar trebui să beneficieze de
facilităţi fiscale speciale pentru efortul de a promova
credite pentru această categorie de clienţi, cum ar fi, de
exemplu, reduceri de impozit pe profit pentru realizarea unei
anumite ponderi, în totalul creditelor acordate, a creditelor
relativ mici şi numeroase, reduceri de impozit care să
compenseze cheltuielile suplimentare pe care băncile le
suportă pentru a gestiona un mare număr de credite relativ
mici. Este, poate, oportună şi o mai profundă specializare a
băncilor, în cadrul căreia să-şi găsească loc şi bănci cu
vocaţie specială pentru mica industrie.
|
