|
32
Despre strategii, în economie (2004)
Ziua economică,
10.02.2004
Printre
specialiştii domeniului circulă o butadă – care, de altfel,
este numai în parte butadă, iar în parte poate fi adevăr –
conform căreia este mai uşor să spui ce se va întâmpla, în
economie, peste o jumătate de veac, decât să spui ce se va
întâmpla peste 5 ani. Partea de butadă pare evidentă, cu atât
mai mult, cu cât gândul duce şi la responsabilitate şi la
posibilitatea de verificare: peste 5 ani, s-ar putea să ne mai
întâlnim, dar peste o jumătate de veac, cine mă va mai întreba
ce am spus şi de ce am spus ceea ce am spus?
Dar ce poate fi
adevăr, în această butadă?
Partea de adevăr
constă în faptul că există anumite tendinţe generale ale
economiei mondiale, suişuri şi coborâşuri cu durată mare, de
ordinul zecilor de ani – după unele teorii li se spune
„cicluri Kondratiev”, studiate ca având o periodicitate de
50-60 ani la nivelul preţurilor, dobânzilor şi altor
indicatori financiari. Faţă de cicluri de asemenea amploare,
abaterile cu caracter local sau temporal au numai caracterul
de zgomot suprapus peste o melodie puternică, de perturbaţii
întâmplătoare, aşa cum ar arăta nişte curbe cu fluctuaţii
aparent haotice, dar care se înscriu, în ansamblul lor şi pe
termen lung, într-o înfăşurătoare clară. Dar, chiar dacă nu
mergem până la teoriile ciclurilor Kondratiev sau altele, şi
despre România putem spune, acum, că peste 10-15 ani vom avea,
cel mai probabil, economie de piaţă funcţională şi un nivel de
trai în curs de apropiere de cel mediu european (şi, cu
bunăvoinţă, se pot face ipoteze şi calcule, obţinând chiar o
plajă de variante probabile pentru cifre care să caracterizeze
cât de apropiat va fi nivelul de trai al românilor de cel
mediu european). Dar dacă demarajul ferm al unei creşteri
economice organice şi profitabile (şi nu oarecum artificiale
şi costisitoare ca cea de acum, după cum afirmă unii analişti)
va fi în 2005, în 2007 sau în 2010 şi, în funcţie de aceasta,
care va fi nivelul de trai în 2008 – este mai greu de spus.
Considerentele de
tipul stabilităţii şi caracterului imuabil al ciclurilor pe
termen lung prezintă o lacună: sunt preponderent
extrapolative, adică fac calcule pentru viitor bazându-se
exclusiv pe observarea şi extrapolarea trecutului, prelungirea
trecutului în viitor. Or, se omite impactul unor mutaţii, unor
catastrofe, unor evenimente cu consecinţe profunde (multe –
negative, dar există şi mutaţii cu consecinţe pozitive), apte
să schimbe traiectoriile care ar putea fi trasate în absenţa
lor. Nici definiţiile termenilor utilizaţi nu mai sunt
integral valabile; de exemplu, catastrofă nu mai trebuie
considerat numai un eveniment cu consecinţe
dezastruoase (evenimentul fiind ceva instantaneu: o
întâmplare, un fapt, spune Dicţionarul explicativ al limbii
române), ci şi un proces lent, de exemplu – creşterea
temperaturii medii generale ca urmare a efectului de seră
provocat de acumularea de bioxid de carbon; iar subţierea
stratului de ozon la poli încă nu ştim ce va însemna. Ştim ce
a însemnat pentru economia mondială declanşarea crizei
petrolului în 1973. Ştim ce a însemnat, pentru marile
rafinării şi conducte de ţiţei, construite în România în
premisa unui ţiţei din belşug şi ieftin, presupus a fi
obtenabil în baza marii prietenii dintre doi dictatori,
răsturnarea şahinşahului. Încă nu ştim bine ce înseamnă, pe
termen lung, pentru transporturile aviatice – şi nu numai
pentru acestea, 11 septembrie 2001. SIDA, boala vacii nebune
şi altele similare – lucruri necunoscute şi neimaginate nu cu
mult timp în urmă, cu profunde consecinţe economice, fără să
mai menţionăm pe cele socio-umane. Dar cine a prevăzut
prăbuşirea, din 1989, a socialismului european ca putere
politică şi răsturnările survenite, pe cale de consecinţă, în
piaţă, în structurile statale ş.a.m.d.? Explozia
calculatoarelor zise personale, a INTERNET-ului şi a
telefoniei mobile (deocamdată; mai pot urma şi alte explozii,
similare) nu sunt catastrofe, ci dimpotrivă, dar ce mutaţii
profunde au adus deja şi vor mai aduce în profitabilitate,
ritmuri de dezvoltare mondiale, zonale, locale, în pieţe!
Globalizarea – altă mutaţie-proces (adică nu eveniment
instantaneu), dar cu consecinţe contradictorii, pentru
diferite state, regiuni, ramuri, pături sociale, activităţi.
De ce această
introducere, să-i zicem, catastrofică? Pentru oxigen
scepticilor care ironizează eforturile de a se construi
strategii şi în general viziuni pe termen lung?
Dimpotrivă. Pentru
a sublinia cât de dificil este să fie proiectat un viitor şi
cu câtă precauţie şi responsabilitate trebuie lucrat.
Asistăm, din 1990
încoace, la o inflaţie de strategii, pe diferite niveluri, de
la ansamblul dezvoltării României la diferite abordări
sectoriale, pe activităţi, procese, ramuri, uneori – pe
întreprinderi sau entităţi teritoriale. Lucrurile ar fi
utile, dacă analizele şi documentaţiile ce se întocmesc
purtând titlul de „strategii” ar îndeplini condiţiile
metodologice, profesionale, care să le confere viabilitatea
necesară. Dar, poate, totuşi, mai bine abordări parţiale decât
nimic? Unde scrie că dreptul de folosire a termenului de
„strategie” este rezervat numai unui anumit conţinut
metodologic? După cum se ştie, strategiile conţin (trebuie să
conţină): a) stabilirea de obiective, b) pe ansamblul sferei
considerate, c) pe termen lung, d) căile principale de acţiune
pentru atingerea obiectivelor, e) resursele necesare, f) modul
de asigurare a resurselor (sursele resurselor, dacă acest
termen este admisibil) g) modul de alocare a resurselor (pe
căile de acţiune specificate). Iar lucrările de strategie
realizate în aceşti ani parcurg primii paşi menţionaţi
(eventual – am întâlnit şi „strategii pe termen scurt”, ca
exemplu de aberaţii, dar nu de ele ne vom ocupa). Lucrările se
opresc în faţa ultimilor paşi: modul de asigurare şi de
alocare a resurselor – ca să nu spunem că, uneori, uită să
menţioneze, măcar, resursele necesare. De asemenea,
obiectivele sunt specificate, de regulă, pur voluntarist, din
tavan – fie scuzată exprimarea, fără fundamentări, fără
analize de fezabilitate (şi chiar de oportunitate, de
corectitudine a alegerii). De asemenea, strategiile pe care
le-am analizat sunt, în mod unilateral, fie tehnologice, fie
economice, fie ecologice, conexiunile dintre aceste domenii
fiind la nivelul de improvizaţii.
De unde se ştie că
trebuie neapărat aşa, că fără analiza resurselor şi fără
fundamentarea obiectivelor lucrările nu au nici o valoare şi
nici o utilitate? Din literatura de specialitate mondială
(desigur, cu anumite nuanţe de la autor la autor), reflectând
concluziile experienţelor făcute. Dar, mai ales, din logica
lucrurilor, aşa cum vom încerca să convingem – desigur, pe
scurt şi numai în linii mari – în continuare.
Este evident că
România are rămâneri în urmă sau chiar distorsiuni pe multiple
planuri, la rândul lor – întrepătrunse: tehnologic (know-how,
dotări tehnologice, structuri tehnologice şi economice,
cercetare-dezvoltare), infrastructuri, sistem bancar (să
zicem, pentru simetrie: infrastructura financiar-bancară),
sănătate – inclusiv dotarea aferentă şi condiţiile sociale de
alimentaţie, de habitat, de igienă, determinante pentru starea
generală de sănătate; dotarea învăţământului, protejarea
mediului, funcţionalitatea economiei, justiţiei,
administraţiei şi multe altele.
Aceste rămâneri în
urmă, pe atâtea planuri, afectează nu numai competitivitatea
la zi, în condiţiile integrării europene, când impactul lipsei
de competitivitate se va exercita direct asupra
întreprinderilor româneşti, care riscă să fie eliminate nu
numai de pe piaţa europeană, dar chiar şi de pe cea
românească. Dar rămânerea în urmă este de natură să împiedice
însuşi procesul de recuperare a acestei rămâneri în urmă, de
exemplu, prin insuficienta atractivitate şi atragere de
capital, prin fuga creierelor, prin fragilitatea şi
debilitatea cercetării-dezvoltării – care ar fi trebuit să fie
un factor de pondere în asigurarea competitivităţii, prin
insuficienta capacitate de mobilizare de resurse, în primul
rând – financiare (dar nu numai). Aşadar, rămânerea în urmă
ameninţă să se amplifice, în loc să se atenueze, iar volumul
de resurse necesare, deficitul de resurse total necesare,
constituie o problemă critică, limitativă, esenţială,
determinantă.
De aceea, a omite,
în lucrările de strategie, problema resurselor necesare şi a
resurselor obtenabile, ca şi a avansa obiective a căror
corelare cu resursele nu este analizată, nu reduce valoarea
lucrărilor elaborate, ci o anulează. Mai mult, credem,
asemenea lucrări sunt dăunătoare, deoarece induc în eroare,
orientează spre activităţi aventuriste, sunt susceptibile de a
deschide calea spre investirea irositoare a unor resurse în
direcţii fără perspectivă, în care investiţia se transformă în
pierdere netă. Ele periclitează viitorul, care ar putea
beneficia, în absenţa unor astfel de „strategii”, măcar de
bunul simţ, de intuiţia experţilor şi al decidenţilor.
Aşadar, este
organic necesar ca strategiile să constituie veritabile
proiecte, cu un fel de balanţe ale resurselor – ale celor
necesare şi ale căilor de asigurare a lor; balanţe per total
şi în sistem cash-flow, defalcat pe ani (sau, cel puţin, pe
subperioade). Iar balanţa de resurse trebuie să închidă bucla,
să confirme obiectivele prestabilite, să confirme că
obiectivele sunt realizabile, să le valideze, din punctul de
vedere al resurselor care pot fi mobilizate conform
strategiei.
Cât priveşte
introducerea „catastrofică” la aceste rânduri, din
considerentele arătate rezultă imperativul ca „devizul
general” al strategiei să fie făcut cu prudenţă, cu anumite
rezerve, pentru cazul apariţiei unor evenimente sau fenomene
neprevăzute, care să absoarbă o parte din resursele
mobilizabile, reducând disponibilităţile sau / şi mărind
consumurile (cu atât mai mult, cu cât experienţa marilor
proiecte pe plan mondial este că toate devizele au fost
depăşite). De asemenea, este oportun un efort de imaginaţie,
pentru construirea unor scenarii posibile, privind variante
ale viitorului (atât endogene, privind dezvoltarea sistemului
la care se referă strategia, cât şi exogene, referitoare la
sistemul înconjurător), cu examinarea implicaţiilor şi
menţinerea, în strategie, numai a acelor scenarii, în care
apariţia unor evenimente imaginabile nu provoacă situaţii
dezavantajoase grave. Şi nu obligatoriu o strategie trebuie să
se limiteze la o singură variantă sau la clasicele variante
optimistă şi pesimistă. Scenariile imaginabile (şi deciziile
imaginabile privind investiţiile şi alte căi de acţiune) pot
fi proiectate, analizate şi apoi departajate şi după următorul
criteriu: apariţia pe parcurs a unor dificultăţi neprevăzute
sau condiţii nefavorabile în derulare sau în contextul
ambiant, să permită valorificarea realizărilor parţiale
obţinute, care să nu se transforme în simple depozite de
pierderi irecuperabile.
În fine, la aceste
succinte consideraţii, strategiile din domeniul economic nu se
pot limita la domeniul respectiv; este obligatoriu ca
scenariile să examineze, în mod profund corelat, problematica
economico-financiară, cea tehnologică, investiţională,
ecologică, socio-umană, inclusiv relaţiile internaţionale
aferente, sub toate aceste aspecte. Absenţa măcar a unuia
dintre laturi invalidează strategia în ansamblu, reducând-o la
rolul de simplu exerciţiu scolastic, măcar şi pentru faptul că
fiecare dintre laturile enumerate, care trebuie să se dezvolte
în strânsă conexiune şi se vor influenţa profund pe parcursul
perioadei la care se referă strategia, necesită resurse, iar
suma resurselor necesare (şi cea a resurselor create) nu poate
fi construită fără cunoaşterea şi departajarea resurselor
alocate fiecărei componente a dezvoltării, la care se referă
strategia. |
