„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

20 Gândirea economică în fata exigenţelor practicii economice (1977)

În volumul: Conştiinţă socialistă şi participare socială. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, pp. 107-124.

Nici un singur rând nu fusese scris despre viitorologie. Prognoza era nenăscută. Eficienţa nu avea încă nici termen care să o defi­nească, nici specialişti care să o disece. Dar înţelepciunea poporului, statuând că omul gospodar îşi face „vara sanie şi iarna car", pleda cu ascuţime polemică pentru prevedere, pentru activitate planifi­cată orientată spre viitor, pentru punerea în drepturi a gândirii şi a acţiunii economice raţionale şi, mai ales, pentru faptul că „omul gospodar" trebuie să posede anumite însuşiri, fie şi aparent ciudate, fără de care nu poate fi considerat — şi nici nu poate fi — gospodar. Nu se poate lipsi de astfel de însuşiri nici producătorul — pro­prietar de azi, gospodar al avuţiei naţionale şi deopotrivă al tuturor componentelor acesteia.

………………………………………………………………

În rândurile care urmează nu se vor relua cele ce cu îndrep­tăţire s-au spus şi s-au scris despre conştiinţa şi gândirea economică în legătură cu motivaţia, cu preocuparea, cu atitudinea consecvent militantă care trebuie să existe pentru a apăra şi a dezvolta pro­prietatea socialistă, pentru a preveni şi a combate actele de risipă sub feluritele lor manifestări, pentru a spori eficienţa economică pe toate căile si în toate domeniile. Studiul de faţă constituie o încercare de a aborda problema conştiinţei economice într-o lumină complementară celei încetăţenite.

Trebuie mai întâi arătat că diferiţi termeni cu sfere intersec­tate, dar nu identice, se află în prezent în uz, ca şi cum ei ar avea statut de echivalenţă sau de interşanjabilitate, deşi au fost depuse eforturi de delimitare, ierarhizare, sistematizare şi interconectare funcţională de către prof. Al. Tănase în cadrul dezbaterii publicate în „Revista de filozofie"[1] şi, mai amplu, de către prof. A. Negucioiu [2]. Fără pretenţia de a contribui la aceste eforturi, se vor face, pentru univocitate, câteva precizări în legătură cu accepţiile la care se va recurge aici pentru termenii în cauză.

Conştiinţa economică, antonim filozofic al existentei econo­mice, este, în context, sfera de maximă cuprindere, generalitate şi complexitate [3].

Gândirea economică, obiectul principal al rândurilor de fată, constituie reflectarea însuşirilor esenţiale, necesare, ale fenomenelor economice, a relaţiilor dintre ele, a legităţii lor, având un rol activ şi consecinţe directe asupra activităţii economice practice.

Atitudinea economică reprezintă cumulativ poziţia adoptată subiectiv faţă de fenomenele economice, motivaţia şi preocuparea pentru acţiunea economică, iar comportamentul economic caracte­rizează modalitatea de participare la activitatea economică şi orien­tarea acestei participări.

Aşadar, în problematica referitoare la conştiinţa economică nu trebuie să fie tratate numai, sau aproape numai, aspectele atitu­dinii economice, cum se întâmplă adesea. Un comportament eco­nomic eficient şi conform cu interesele societăţii socialiste se clă­deşte pe îmbinarea armonioasă a unei atitudini economice militante cu o gândire economică evoluată. A cunoaşte clar obiectivele econo­mice urmărite şi a munci consecvent pentru înfăptuirea lor consti­tuie o condiţie necesară, dar nu şi suficientă [4].

Pentru epoca noastră sunt caracteristice complexitatea şi diversificarea mereu mai accentuată ale proceselor sociale, în gene­ral, şi ale celor economice, în particular. În spatele succesului sau insuccesului economic stau astăzi aspecte de subtilitate ale feno­menelor economice, aspecte care — deşi aparent secundare — în ultimă instanţă pot fi, în realitate, decisive. O activitate economică eficientă se compune din decizii eficiente tocmai în aspectele de subtilitate economică, se clădeşte pe o reflectare adecvată a proce­selor, pe o soluţionare nuanţată si creatoare a problemelor econo­mice în toată complexitatea şi dificultatea lor. De aceea, economi­sirea reală a muncii sociale, sporirea continuă a eficienţei acesteia presupune şi necesită o gândire economică evoluată, o competenţă economică generală a colectivităţii de producători şi proprietari ai avuţiei naţionale. Este, deci, nevoie de priceperea individuală şi colectivă de a elabora, de a propune, de a susţine şi de a înfăptui în practică soluţii viabile de natură eco­nomică.

Cultivarea în masă a gândirii economice, oricât de dificilă ar fi, nu ar trebui privită ca o treaptă separată, superioară, ulterioară cultivării atitudinii economice active, care ar reprezenta o etapă mini­mală, imediată. Sau motivaţia economică, preocuparea, poziţia angajată sunt conştiente, înţelese — atunci ele, contrar primei apa­renţe, derivă din gândirea economică. Sau avem de-a face cu o atitu­dine activă insuficient clădită pe o gândire economică — dar atunci ea se poate dovedi sterilă, dacă nu chiar dăunătoare. Într-adevăr, pot fi date exemple de „inovaţii" tehnice care, pentru economii aparente şi imediate, au adus prejudicii calităţii produselor sau durabilităţii utilajelor; suficiente exemple de pseudoeconomii în soluţiile de investiţii care au dăunat fabricaţiei sau exploatării, care au agravat poluarea sau au înrăutăţit gradul de utilizare a unor resurse naturale preţioase (fără îndoială, cauzele unor asemenea deficienţe sunt mai complexe şi nu pot fi reduse la sfera conştiinţei economice, dar numai aceasta formează obiectul rândurilor de faţă).

De aceea, considerând că problemele atitudinii economice active sunt temeinic fundamentate şi clarificate prin numeroase lucrări publicate anterior, aici vor fi analizate unele probleme ale gândirii economice [5]: vom insista în acest sens asupra trăsăturilor gândirii economice, încercând, astfel, să explicităm definiţia sinte­tică anterioară, să reliefăm principalele note de conţinut ale concep­tului cu care operează acest studiu.

Trăsături ale gândirii economice

a. Reflectarea conţinutului economic al proceselor

Gândirea economică presupune, înainte  de   toate,   capacitatea   şi deprinderea de a   sesiza   semnificaţia   şi   sensul   economic, conţinutul, natura şi esenţa economică a diferitelor fenomene sub care se manifestă procesele productive şi viaţa socială.

În condiţiile societăţii noastre socialiste, interesele economico-sociale ale întregului popor — proprietar al mijloacelor de producţie sunt materializate, la nivelul conducerii sociale, între altele, în reglementări detaliate cu caracter normativ şi metodolo­gic care îmbrăţişează ansamblul laturilor economico-financiare, organizatorice, de conducere, juridice etc.; dezvoltarea planifi­cată a economiei naţionale se înfăptuieşte în practică, de asemenea, prin intermediul unui sistem evoluat — si minuţios pus la punct până în detalii — de planificare, conducere şi control al realizărilor. Scopul acestei algoritmizări — care joacă rolul de formă (în sensul filozofic al cuvântului) — este de a asigura conţinutul economic: desfăşurarea întregii activităţi la un înalt nivel de eficienţă econo­mică, precum şi îndeplinirea de către toate verigile, într-un mod unitar şi corelat, a sarcinilor care decurg din interesele generale ale societăţii şi economiei naţionale. Respectarea întocmai, la fiecare loc de muncă şi la fiecare eşalon, a ansamblului reglementărilor generale aferente constituie o condiţie obligatorie, dar nu este de imaginat că varietatea infinită a vieţii economice concrete poate fi epuizată într-un sistem de reglementări, că toate situaţiile posibile îşi pot găsi răspuns şi soluţii optime numai în rigoarea şi amănun­ţimea reglementărilor explicite.

În această conexiune, gândirii economice îi revine îmbinarea armonioasă, dialectică, a formei şi conţinutului în activitatea eco­nomică. Economia trebuie înţeleasă nu numai — şi nu atât — ca o cumulare şi respectare formală a diferitelor legi juridice, reglemen­tări, metodologii, dispoziţii si instrucţiuni, ci ca un conţinut al rela­ţiilor care au loc în procesul muncii sociale, ca o expresie a muncii sociale, a consumului de muncă socială şi a rezultatelor acesteia. Altminteri, pentru lucrătorii în a căror gândire conţinutul economic este neglijat, acţiunile, măsurile, normativele de detaliu cu carac­ter tehnic, organizatoric, administrativ, financiar, pot deveni sco­puri în sine, fetişuri economice ale zilelor noastre. (După cum se ştie, referindu-se la condiţiile economiei capitaliste, Marx arăta cum „caracterul social al muncii oamenilor se reflectă ca un caracter obiectual al produselor muncii, ca însuşiri sociale pe care aceste lucruri le au de la natură" şi denumea această deturnare de semni­ficaţie ca „fetişism" al mărfii [6].

Fetişizarea reglementărilor (în dauna gândirii  la nivelul sco­pului economic pe care îl urmăresc şi îl realizează reglementările) conduce la birocratizare, la formalism în activitatea economică. Drept consecinţă, în organizarea şi optimizarea acţiunilor productive, în alocarea resurselor materiale şi umane, în orientarea şi dimensio­narea eforturilor individuale şi chiar a unor eforturi colective, cri­teriul asigurării raportării şi al încadrării numai în litera — nu si în spiritul — legilor poate ajunge să prevaleze asupra criteriului maximizării eficienţei reale si asupra satisfacerii necesităţilor con­crete ale societăţii şi ale economiei. Se poate ajunge să se adopte decizii meticulos elaborate pentru a gospodări judicios şi corect diferite tărâţe, lăsând pe apa stihiei făina: eficienţa economică.

Opusă formalismului, stimularea creativităţii generale în înde­plinirea sarcinilor economice, în soluţionarea reală a problemelor economice, în sesizarea şi depăşirea contradicţiilor din economie, în promovarea progresului economic, poate fi numai rezultatul unei înţelegeri profunde a esenţei şi a conţinutului proceselor economice şi sociale.

în privinţa analizată, practica are de făcut fată unor rămâneri în urmă din domeniu] teoriei. Până la Congresul al IX-lea al parti­dului, economia politică a socialismului — şi cu atât mai mult aşa-numita „economie concretă" — a fost concepută în măsură exce­sivă ca o prezentare descriptivă a unor stări de fapt, ca o instruire asupra unor metode şi metodologii date şi prea puţin ca o analiză ştiinţifică a legităţilor obiective, profunde, ale economiei socialiste; în măsură excesivă ca ceva static şi imuabil şi prea puţin ca o cer­cetare a proceselor economice şi o previziune asupra căilor de pro­gres, de continuă perfecţionare funcţională, de înaintare în fapt spre socialism şi comunism. Influenţe ale unei astfel de concepţii se mai întâlnesc şi astăzi, cu toată orientarea categorică trasată de către partid pentru o abordare şi o înţelegere profundă şi creatoare a vieţii economice.

b. Reflectarea determinismului social-economic

Fenomenele economice sunt, de regulă, repetitive, deşi profund diversificate; ele respectă legităţi obiective cu caracter statistic. De obicei, în această conexiune se discută despre cunoaşterea legilor obiective generale, descoperite, cunoscute şi recunoscute de către ştiinţă, deja însuşite, sau despre un mod mai operaţional de înţele­gere a lor, în vederea utilizării concrete în practică, ceea ce consti­tuie o condiţie primară. Dar dacă în activitatea formativă se apasă exclusiv pe această unică pedală, atunci inevitabil se ajunge şi aici la o insuficientă fineţe în reacţiile la problemele vieţii curente.

Gândirea economică presupune, de aceea, capacitatea de a sesiza şi a înţelege legităţile — de sferă mai largă sau mai restrânsă, de importanţă mai mare sau mai mică — din spatele fenomenelor economice, care, deşi sunt aparent particulare şi accidentale, conţin cel puţin o componentă repetitivă, comună, sistematică şi au ca domeniu de acţiune fie şi numai o porţiune sau o problematică delimitată din cadrul vieţii economice.[7] Nu se presupune, desigur, ca la fiecare pas al activităţii practice să fie enunţate mereu noi şi noi legi economice. Dar se poate urmări ca fiecare pas al activităţii practice să fie ghidat de înţelegerea faptului existenţei unor legităţi, de deosebirea întâmplătorului de sistematic si a conjuncturalului de legic, să fie călăuzit de conştiinţa unui determinism economic. Este în joc depistarea corectă a cauzelor fenomenelor economice negative repetitive, urmată de tratarea eficientă a cauzelor şi nu de paliative la nivelul efectelor. Este în joc găsirea unor soluţii de aplicabilitate cât mai largă, evitarea risipirii în acţiuni şi măsuri disparate care urmăresc să rezolve problemele caz cu caz, breşă cu breşă, neajuns cu neajuns; este în joc creşterea randamentului şi a rezultatelor efective obţinute în domeniul economic. Este, totodată, în joc înţelegerea corectă a măsurilor şi a legilor (juridice) elaborate în cadrul politicii economice a partidului şi orientarea corectă a transpunerii lor în viaţă.

Fără îndoială, gradul de profunzime în sesizarea, studierea şi manevrarea determinismului economic poate afecta rezultatele practice ale activităţii desfăşurate. Pentru a sublinia conţinutul concret şi specific al acestei afirmaţii, puţin relevante în formulare generală, şi mai ales faptul că înţelegerea şi apoi recurgerea la deter­minismul economic, cu toată semnificaţia filozofică generalizatoare a conceptului, trebuie să aibă întotdeauna un caracter particularizat, concret, aplicat la realităţi, se poate aduce în discuţie exemplificarea schematizată care urmează.

Pentru accesibilitatea prezentării se aleg două subsfere din domeniul serviciilor, în care există o experienţă populară cvasi-generală: transportul urban în comun şi comerţul cu unele bunuri industriale de larg consum. Fenomenul socioeconomic analizat în vederea ameliorării: nivelul de aglomerare — a mijloacelor de trans­port urban în comun, a magazinelor. Condiţionarea economică obiectivă care se impune primar atenţiei: gradul de corelare între cerere si ofertă. Decizia firească la acest nivel primar : amplificarea ofertei (sporirea numărului de vehicule în circulaţie, sporirea număru­lui de magazine).

Trecând peste mai multe detalii — neneglijabile în realitate - proprii tehnologiei, organizării şi economiei fiecăreia dintre cele două subsfere, mergând mai în profunzime, se poate găsi cel puţin o legătură cauzală suplimentară, internă sau conexă, a cărei luare în considerare să amendeze sau chiar să modifice decizia, orientând în direcţii diferite acţiunile întreprinse pentru ameliorarea unui acelaşi fenomen.

Astfel, în problema transportului urban în comun, se poate reţine un aspect din domeniul tehnologic (desigur, este vorba despre tehnologia de exploatare specifică activităţii considerate): creşterea numărului de vehicule în circulaţie peste anumite limite (fenomen deja constatat pe unele magistrale ale capitalei) dă rezultate insuficiente datorită unor fenomene de sufocare a traficului; viteza comercială scade, ritmicitatea se înrăutăţeşte suplimentar şi prin aceasta capacitatea de transport se reduce. Rezultă, simultan cu necesitatea creşterii numărului de vehicule, simultan cu luarea unor măsuri tehnice, organizatorice şi educative pentru ameliorarea ritmicităţii circulaţiei, decizia degrevării magistralelor prin crearea de trasee paralele şi derivate, cea a unor amenajări urbanistice, a acordă­rii de spaţii locative ţinând seama de apropierea faţă de locul de muncă, a evitării extinderii excesive a perimetrului urban, a introducerii unor noi tipuri de mijloace de transport, neafectate de aglomerarea stradală (şi, deci, de mare viteză comercială şi mare capacitate de transport). După cum se ştie, toate aceste decizii sunt luate si se află în curs de aplicare, dar ele au rezultat din studiul ştiinţific aprofundat nu numai al fenomenelor, ci şi al cauzelor de detaliu specifice care generează, direct sau indirect, fenomenele.

În cealaltă subsferă, comercială, simpla creştere a numărului de magazine în acelaşi perimetru central poate constitui o soluţie insufi­cientă — dacă nu chiar falsă — a problemei aglomeraţiei în unită­ţile de desfacere respective. Două exemple de determinări cauzale, de această dată socioeconomice, care pot ieşi la iveală la o aprofundare a analizei. Prima: solicitarea magazinelor centrale este funcţie şi de dimensionarea şi de calitatea aprovizionării reţelei comerciale din diferite cartiere periferice. A doua (si asupra acesteia se va insista în continuare): unele neajunsuri care încă afectează calitatea şi diversifi­carea sortimentală la anumite categorii de produse curent comerciali­zate, precum şi gradul parţial în care cantităţile livrate acoperă volumul cererilor pentru unele produse mult solicitate, conduc la faptul că magazinele se aglomerează artificial cu potenţiali cumpără­tori care parcurg magazin după magazin în căutarea produsului de calitatea, modelul sau dimensiunea dorită, fără a-l găsi.

Ceea ce poate rezulta ca necesar, la nivelul subramurii comerciale în cauză, constă în sporirea exigenţelor faţă de producători privind sortimentele şi calitatea tuturor mărfurilor contractate şi recepţionate şi, ca o condiţie preliminară, sporirea propriei competenţe economice, adâncirea propriei gândiri economice pentru sesizarea, formularea, fundamentarea şi promovarea acestor exigenţe sporite.

Cele două exemple au căutat să ilustreze faptul că orientarea spre adâncirea şi detalierea analizelor referitoare la determinările economice concrete este importantă pentru gândirea economică şi, prin intermediul acesteia, pentru practica economică; este o direcţie către care merită să fie concentrate eforturile formative vizând reflectarea determinismului economic, vizând cunoaşterea şi utiliza­rea legităţilor economice.

Un alt aspect al aceleiaşi probleme este cel referitor la corecta înţelegere a împletirii factorilor obiectivi cu cei subiectivi în procesul acţiunii economice (caracterul obiectiv sau subiectiv fiind considerat ca fiind raportat la condiţionarea sistemică a subsferei în cauză). Unele deficienţe, cronice sau acute, care se manifestă într-o unitate economică, pot fi într-adevăr generate de incapacitatea persoanei sau persoanelor care răspund de o latură sau alta a activităţii — de exemplu dezvoltarea noilor produse, aprovizionarea tehnico-materială sau programarea operativă a producţiei.

Clasicii marxismului au criticat cu îndreptăţire ignorarea faptu­lui că relaţiile economice sunt relaţii nu între obiecte, ci între oameni, dar nu trebuie trecut în cealaltă extremă, pierzând din vedere faptul că în cadrul relaţiilor economice acţiunea umană este subordonată determinismului social-economic obiectiv. Repetarea anumitor defi­cienţe în activitatea unor cadre diferite şi în condiţii diferite trebuie să conducă nu la nesfârşite adoptări ale unor, în fond mereu aceloraşi, planuri de măsuri pur organizatorice, ci, în primul rând, la analiza aprofundată a legităţilor economice specifice, a contradicţiilor locale (sau decurgând din cele generale), a deficienţelor de mecanism organizaţional-economic care generează neajunsurile, în vederea soluţionării problemelor pe acest făgaş, singurul eficient.

c. Reflectarea structurii sistemului  economic

Puţine sunt deficienţele de gândire din domeniul economic, care să genereze acţiuni atât de păgubitoare cum este cazul exagerării şi absolutizării problemelor şi intereselor propriului eşalon — pe verti­cală — sau ale propriului compartiment (secţie, unitate, departament etc.) — pe orizontală, în conjugare cu dezinteresul, necunoaşterea, neînţelegerea problemelor şi intereselor celorlalte eşaloane şi compartimente interconectate, mergând până la problemele si interesele economiei naţionale în ansamblu. Într-un sistem pot fi optime nu­mai acţiunile care, la nivelul unui subsistem, ţin seama de context, iar contextul poate fi luat în considerare numai în cunoştinţă de cauză. De aceea, gândirea economică presupune cunoaşterea şi înţe­legerea obiectivelor, legităţilor şi la nivelurile supra- şi subordonate şi la cele adiacente (desigur, cu un grad de fineţe descrescător pe măsura creşterii distanţei structurale în sistem).

d. Reflectarea complexităţii proceselor economice

Orice fenomen economic este legat atât de cheltuieli, cât şi de efecte utile (este vorba despre dihotomia respectivă din sfera şi cu semnifi­caţia economică a cuvintelor). Orice decizie comportă atât avantaje, cât şi dezavantaje. De altfel, în orice situaţie din economie, sau ceea ce urmează să se producă este evident si unic (deci, nu există alegere şi nu este necesară gândire, inclusiv gândire economică), sau — în majoritatea cazurilor — sunt posibile variante care trebuie com­parate în toată complexitatea implicaţiilor lor, cu toate avantajele şi dezavantajele fiecărei variante (şi nu cum se petrece uneori, din păcate, în explicarea şi fundamentarea unor propuneri, şi chiar în unele lucrări ştiinţifice, când pentru o variantă se enumera numai avantajele, iar pentru celelalte — numai dezavantajele).

Problema corectei reflectări a complexităţii proceselor econo­mice în gândirea economică este în conexiune şi cu dialectica direc­tului şi indirectului, a explicitului şi implicitului, a calculabilului şi incalculabilului, a imediatului şi perspectivei atât în intrările (cos­turile), cât şi în ieşirile (rezultatele, efectele) acţiunilor întreprinse în sfera economică şi social-economică. Într-o explicare simplificată şi succintă, lucrurile pot fi schiţate astfel:

1.   Eficienţa la scara economiei naţionale se compune din suprapunerea sistemică a cheltuielilor şi efectelor utile directe cu cele indirecte, a celor explicite cu cele implicite, a celor calculabile cu cele incalculabile, a celor imediate cu cele de perspectivă. Balanţa cheltuieli / efecte utile nu poate fi luată în considerare altfel decât pe an­samblul acestor categorii economice, deoarece, de exemplu, unor cheltuieli imediate le pot corespunde efecte utile de perspectivă, unor cheltuieli directe — efecte utile indirecte sau – mai rar – invers.

2.   În cadrul fiecăreia dintre dihotomiile enumerate, elementele polare se află în interdependenţă şi adesea în opoziţie, fiind vorba despre cazuri care prezintă interes practic pentru cunoaştere, analiză, decizie, acţiune. Exagerarea accentului pus, de exemplu, asupra anumi­tor efecte directe, explicite, calculabile, imediate, poate aduce — şi aduce nu rareori — daune unor efecte indirecte, implicite, incal­culabile sau de perspectivă, şi reciproc. Nu este însă vorba despre o simplă compensare mutuală în condiţii de echivalentă a unor plusuri de o parte cu minusuri de altă parte, ci despre o dependenţă func­ţională reciprocă profundă, în care efectele indirecte, implicite, incalculabile şi de perspectivă ajung, mai devreme sau mai târziu, să afecteze decisiv chiar propriile complemente specificate.

3. Elementele polare ale dihotomiilor în cauză se găsesc în condiţii cu totul inegale în ceea ce priveşte atât accesibilitatea, posibilităţile subiective de percepere, reflectare, evaluare, analizare, manevrare, influenţare, cât şi posibilităţile obiective de planificare, controlare, contabilizare, cuantificare. Aceste posibilităţi obiective fac ca ine­galitatea să apară şi în gradul de rigoare şi detaliere a reflectării în legislaţia economică, deşi echilibrul este urmărit în mod susţinut de către partid prin politica sa economică.

Prin urmare, gândirea economică are în etapa actuală un rol decisiv în ceea ce priveşte corelarea şi considerarea aspectelor enu­merate, în cadrul practicii economice, într-un mod concordant cu interesele generale ale societăţii şi ale economiei naţionale.

e. Cuantificarea

Orice judecată economică, cel mai simplu raţionament economic concret, nu poate să nu aibă la bază evaluări şi comparaţii cantita­tive. Simpla apreciere „mai mult", „mai puţin" este însă în prac­tica economică insuficientă, dacă nu se poate spune şi „cu cât". Soluţiile optime rezultă din însumarea algebrică a numeroase chel­tuieli şi efecte utile adesea comensurabile, iar din teoria erorilor de măsurare se ştie că cele mai periculoase amplificări de erori se pot produce în cazul diferenţelor de valori comensurabile. Aşadar, supra­punerea de erori în evaluarea cantitativă a cheltuielilor şi a efectelor utile poate conduce, cu o mare probabilitate, la greşeli economice, la risipă.

Cuantificarea în gândirea economică presupune mai multe com­ponente interdependente :

—  capacitatea şi deprinderea de a analiza cantitativ fenomenele şi factorii de natură economică;

— simţul ordinului concret de mărime al diferitelor valori economice de utilizare curentă, generale şi specifice propriei activităţi ;

— capacitatea de a determina cantitativ importanta implica­ţiilor şi interferenţei valorilor economice în cadrul fenomenelor şi operaţiunilor economice.

Este vorba despre trăsături care, pe de o parte, sunt dintre cele care se dobândesc cel mai greu, care necesită maxim de efort formativ şi informativ, de perseverentă şi, în special, de experienţă practică în condiţii de continuitate, iar pe de altă parte, sunt dintre cele mai necesare în practică. Desigur, multe date economice se pot găsi în scripte, multe rezultate şi implicaţii economice se pot calcula cu formule mai simple sau mai complicate. Nu trebuie subestimat rolul analizei cantitative ştiinţifice a fenomenelor economice. Acest rol este cunoscut si nu formează obiectul rândurilor de faţă. Dar nici activitatea economică operativă, nici chiar analiza economică ştiin­ţifică nu se pot lipsi de aportul unei gândiri economice cantitative. Într-adevăr, în primul rând, nu la fiecare moment al practicii economice, nu la fiecare pas al proceselor decizionale este cazul şi este răgazul pentru a căuta date şi a calcula lucruri elementare si curente.

În al doilea rând, în lipsa unui simţ propriu al ordinului de mă­rime plauzibil, valorile cele mai absurde, obţinute prin informaţii sau calcule eronate, pot fi acceptate cu seninătate şi puse în uz în procesul decizional.

În al treilea rând, simţul ordinului de mărime intervine în însăşi punerea, trierea şi ierarhizarea problemelor, în sesizarea aspectelor şi a fenomenelor semnificative anterior oricăror calcule, iar fără triere şi ierarhizare corectă activitatea practică (si activitatea ştiinţifică) riscă fie să se sufoce datorită avalanşei informaţionale, fie să cadă pradă unei haotice şi sterile mişcări browniene.

În al patrulea rând, deocamdată nu pentru toate fenomenele curente care se întâlnesc în practica activităţii microeconomice există valori valide de date şi indici care să fie introduse în relaţiile de calcul eventual accesibile, astfel încât (din nou: fără a pleda pentru empi­rism în locul spiritului ştiinţific) evaluarea orientativă bazată pe practică rămâne un instrument indispensabil, chiar dacă, în general, de departe nu şi suficient.

În al cincilea rând, un punct de vedere propriu asupra ordinului de mărime al valorilor este necesar si pentru a sesiza adevăratele dimensiuni ale unor implicaţii economice, evitând eventuale influenţe deformante pe care unele deficienţe metodologice sau disfuncţionalităţi le pot exercita cu pretenţii de obiectivitate şi legalitate. Aici se impune o exemplificare specială.

În calculul costurilor produselor unor ramuri, datorită specificului tehnologic, cheltuielile înglobate în capitolul cheltuieli „indi­recte" (de regie) pot ajunge la dimensiuni şi ponderi importante, uneori mai importante decât cheltuielile directe (care se referă la manopera şi materialele utilizate „direct" pentru confecţionarea fiecărei unităţi de produs). Datorită, mai departe, metodei de deter­minare a cheltuielilor de regie (prin raportare, cu ajutorul unor cote medii, fixe, la valoarea manoperei directe, sau la valoarea tuturor cheltuielilor directe), o variaţie numai în manopera directă, de exem­plu, poate ajunge să se repercuteze iluzoriu într-o variaţie impună­toare în costuri de producţie, ca urmare a modificării convenţionale în avalanşă a tuturor componentelor stabilite pe bază de cote pro­porţionale. Dimpotrivă, diferenţe de soluţii la nivelul unor cheltuieli indirecte — dotări cu utilaje, efort de organizare şi de conducere s.a. — nu se repercutează asupra costului de producţie în absenţa unor diferenţe în cheltuielile „directe", în asemenea cazuri, calculele economice de optimizare a deciziilor pot da rezultate eronate, de exemplu pot recomanda variante cu mici economii de manoperă directă, dar mari cheltuieli suplimentare indirecte, eludate în deter­minarea cheltuielilor de regie, sau pot respinge, ca prea costisitoare, perfecţionări care ar reclama mici adaosuri numai în manopera directă, fără creşteri reale în celelalte componente ale costului. Evident, dacă rezultatele analizelor economice efectuate pe aceste baze nu ar fi privite critic şi corectate cu ajutorul propriei gândiri economice, acţiunea economică ar avea de suferit, dorinţa de optimizare putând conduce în realitate la pierderi de muncă socială.[8]*

f. Mobilitatea  conjuncturală

În economia noastră planificată, conjunctura economică internă prezintă o stabilitate ridicată. Dar, odată cu adâncirea participării ţării la diviziunea internaţională a muncii, capacitatea de a sesiza conjunctura externă, de a manevra rapid cu câştig maxim în condi­ţii conjuncturale mobile, operativitatea, capacitatea de a evalua valoric timpul, devin din ce în ce mai importante.

Totuşi, reacţii operative la modificări de conjunctură sunt necesare şi intern — au loc variaţii climatice, sezoniere ş.a., dar si modificări de condiţii, noi sarcini şi obiective etc., în urma cărora se pot schimba criteriile de optimizare economică sau ponderile diferitelor influenţe economice; gândirea economică trebuie să fie aptă pentru reconsiderări ale unor concluzii şi orientări anterioare, trebuie să fie capabilă pentru adoptarea unor noi decizii în condiţii lipsite de patina timpului.

Foarte important pare a fi şi acel simţ al conjuncturii care se manifestă prin capacitatea de percepere a tendinţelor lente, la­tente, a fenomenelor noi, încă necristalizate explicit, de natură să provoace sau să necesite mutaţii sau măsuri cu caracter economic [9], capacitatea de previzionare pornind nu atât de la situaţiile stabile, staţionare, cât de la ceea ce poate sau urmează să apară cu pondere crescătoare în viitor.

g. Capacitatea de a conjuga extensivul cu intensivul, cantitativul cu calitativul, rutina (stabilitatea) cu inovarea

Exprimate sintetic, obiectivele activităţii economice constau în sporirea maximă a avuţiei naţionale, ceea ce implică dezvoltarea cantitativă a realizării de bunuri materiale, dar, în acelaşi timp, creşterea continuă a eficienţei economice, constând în reducerea consumului specific de muncă vie şi materializată pentru realizarea bunurilor, precum şi crearea unor mereu noi tipuri de valori de în­trebuinţare.

Laturile extensiv — intensiv, cantitativ — calitativ (calitativ în sensul economic, al eficienţei economice), rutină — inovare carac­terizează, sub diferite unghiuri şi nuanţe, unitatea dialectică, cunoscu­tă, între cantitativ şi calitativ (în sens filozofic) şi rolul acestora în procesul dezvoltării.

Se ştie că în practica din economie se manifestă unele tendinţe spontane de a exacerba recurgerea la cantitativ, extensiv, rutină şi de a acorda insuficientă atenţie calitativului, intensificării produc­ţiei (prin progres tehnic şi perfecţionarea organizării, nu prin inten­sificarea muncii), inovării. Această stare de lucruri a fost repetat şi categoric criticată în documentele de partid din ultimii ani, odată cu stabilirea de măsuri pentru a schimba ponderile în favoarea latu­rilor calitative, deoarece orice neglijare a unuia dintre elementele dihotomiilor enumerate aduce inevitabil daune dezvoltării economice; totodată, orice hipertrofiere disproporţionată a uneia dintre laturi are drept consecinţă obiectivă atrofierea laturii complementare şi, prin aceasta, aduce de asemenea daune dezvoltării economice. Aşa­dar, intuirea măsurii, capacitatea de a sesiza implicaţiile reciproce şi de a concepe proporţiile interne optime ale procesului dezvoltării nu pot lipsi din ansamblul de trăsături necesare gândirii economice eficiente, fiind vorba despre trăsături determinante pentru politica economică desfăşurată la toate nivelurile.

……………………………………………………………….

h. Adecvarea la situaţia concretă

Economia — poate, mai pronunţat decât orice altă sferă de ac­tivitate — nu cunoaşte soluţii care să fie optime altfel decât în condiţii date, într-un context şi un moment concret. De la muncito­rul care trebuie să ştie cât este de oportun să-şi confecţioneze sau nu anumite dispozitive ajutătoare, în funcţie de volumul lucrării pe care o are de efectuat, şi până la cadrele de conducere care, la un nou loc de muncă, trebuie să ştie să găsească accentele, pârghiile, ponderile, să depisteze factorii semnificativi din punct de vedere economic, metodele adecvate specificului noii activităţi sau noului colectiv — capacitatea de adaptare şi de adecvare la cazul concret constituie un atribut necesar al gândirii economice.

Preluarea unor experienţe tehnice sau economice viabile şi confirmate pe plan mondial, în alte ţări, sau chiar pe plan naţional — dar în alte ramuri sau unităţi, poate conduce la rezultate bune şi în propria activitate, dar se poate întâmpla şi contrariul: ca obţi­nerea eficienţei economice maxime să reclame alte căi în situaţia dată, ca urmare a diferenţelor, de exemplu, în structura costului de producţie, în condiţiile de cooperare şi profilare, în volumul pro­ducţiei, în acţiunea mecanismului economic s.a.

i. Cunoaşterea resurselor de ameliorare a calităţii activităţii economice

Rezultatele economice relevă şi sintetizează stări de lucruri nu numai din propria sferă, pur economică, ci şi — preponderent - din alte sfere. Pentru a ameliora în mod substanţial calitatea acti­vităţii economice, rezultatele economice, nu sunt suficiente doar pre­ocupări si eforturi „pur" economico-financiare, ci trebuie trecut prin progresul ştiinţific şi tehnic, prin perfecţionarea organizării şi a conducerii, prin ameliorarea rezolvării problemelor sociale şi a relaţiilor umane, prin creşterea gradului de satisfacere a nevoilor şi aspiraţiilor individuale şi colective — componente indisolubile ale conducerii moderne — şi, în conexiune cu tema rândurilor de faţă, prin progresele realizate la nivelul conştiinţei în general, al con­ştiinţei şi gândirii economice în special.

Rezultatele economice, dacă sunt calculate pe baze reale, rezidă în, provin din si explicitează sintetic stările sistemului tuturor sferelor economice şi extraeconomice enumerate. Este vorba deci atât despre cunoaşterea si recunoaşterea acestui determinism, cât şi despre ca­pacitatea de a recurge în mod oportun la căile respective şi, totodată, de a le integra în procesul economic, în acţiunea economică; este vorba şi despre capacitatea dialogului interdisciplinar aferent.

„Unitatea dialectică şi interacţiunea tehnicului si economicu­lui şi indestructibila legătură a economicului cu politicul" au format obiectul analizei în studiul prof. A. Negucioiu, citat anterior[10]. În ceea ce priveşte interconexiunea dintre factorul economic, pe de o parte, şi cel social şi psihosocial, pe de alta, se poate considera ca fiind binecunoscut faptul că nu se urmăresc re­zultate economice de dragul rezultatelor economice în sine, ci progres economic pentru creşterea bunăstării oamenilor muncii; faptul că în obiectiv stă nu numai bunăstarea materială a oamenilor muncii, ci şi dezvoltarea multilaterală şi plenară a perso­nalităţii umane, stau nu numai ţelurile pur economice, ci cele ale înfloririi social-economice şi spirituale a patriei; faptul că satisfacţia morală şi materială a oamenilor muncii constituie nu numai un scop, ci şi o condiţie a succesului activităţii economice, deoarece de acest grad de satisfacţie depind în măsură importantă rezultatele economice ale activităţii pe care ei o prestează (deşi acestui ultim fapt, poate, nu întotdeauna şi nu pretutindeni i se acordă atenţia pe care o merită).

 Este însă de subliniat în mod deosebit că, alături de fenomenul tehnic, fenomenul social face parte integrantă din cel economic (afirmaţie făcută, desigur, numai în sensul şi prin prisma analizei de faţă). Se ştie că puţine decizii economice pot fi luate corect fără a pune în balanţă considerentele de ordin uman, sociologic şi psiho­sociologic, dar acest lucru este insuficient: analiza fenomenelor eco­nomice poate fi eronată dacă nu îşi asociază şi nu include analiza fenomenelor social-umane, analiza sociologică. Factorii sociali îmbră­ţişează procesele economice atât la intrarea acestora — prin forţa de muncă, factorul primordial şi definitoriu al economicului, genera­torul valorii, cât şi la ieşire — prin consum, generator al cererii de valori de întrebuinţare. În realitate, influenţa intrării şi a ieşirii este permanentă în timp, exercitându-se — mijlocit sau nemijlocit, sub diferite forme — pe întregul parcurs şi în întreaga profunzime a proceselor economice. Asemenea probleme cotidiene cum sunt crea­rea, punerea în funcţiune sau dezvoltarea unor noi capacităţi de producţie, cum sunt creşterea, sau diversificarea sau înnoirea tehnică a producţiei, reclamă considerarea şi rezolvarea problemelor recru­tării şi formării cadrelor, ale structurării colectivităţilor, opiniilor şi relaţiilor interumane, precum şi considerarea impactului social-uman în cooperare şi marketing. Formarea şi evoluţia factorului social-uman prezintă însă constante de timp mai mari şi urmează legi mai complexe decât cele care sunt proprii factorilor materiali ai producţiei şi circulaţiei; de aceea, factorii sociali nu numai că nu pot fi lăsaţi pe un plan secundar faţă de cei economici, dar fie si numai pentru succesul acţiunii economice impun un plus de prevedere, de analiză în comparaţie cu factorii economici înşişi [11].

Un exemplu dat anterior a încercat să reliefeze cum aspectul social poate fi veriga de intercondiţionare între fenomene tehnico-economice distincte — calitatea producţiei industriale şi încărcarea reţelei comerciale aferente; el a avut totodată rolul de a arăta că prelungirea analizei economice în cea sociologică poate fi de natură să modifice înseşi datele problemei economice în sine.

Considerarea factorilor social-umani nu reprezintă o concesie faţă de imperativele economice; nu este vorba nici despre o constrângere colaterală care, dacă este minimal respectată, absolvă procesul economic de preocupare pentru ceea ce este social-uman. Dimpotrivă, fenomenele economice sunt indisolubil conjugate cu cele sociale la orice scară a procesului. Segmentarea sistemului unitar tehnic-economic-social în subsisteme excesiv izolate şi indiferente, reducerea reprezentării conexiunilor între aceste subsisteme la cea a unor con­tacte sporadice, superficiale, formale şi pasive, neglijarea interacţiu­nii şi a unităţii între tehnic, economic şi social aduce daune fiecăruia dintre ele în parte şi sistemului în ansamblu. De aceea, gândirea economică nu poate fi viabilă si eficientă ca o gândire „pur" econo­mică, exclusiv specializat economică, tot aşa cum în domeniul teh­nicii o gândire limitat „tehnicistă" este sortită să sufere eşecuri repe­tate, inexplicabile numai între graniţele propriului orizont opera­ţional. Gândirea economică viabilă nu poate fi altfel decât în mod organic şi intrinsec socială.