|
Tribuna economică,
16.2.1990
Descentralizarea
conducerii economiei, creşterea radicală a competenţelor şi a
autonomiei unităţilor economice şi punerea eficienţei
economice în poziţia de criteriu principal al activităţii
desfăşurate constituie principii vital necesare pentru
redresarea economiei. De altfel, trebuie luat act de faptul
că, în condiţiile exploziei de democraţie din ţara noastră,
ale instaurării unor conduceri de unităţi alese de către
colectivele respective, primatul, în plan decizional, al
poziţiei şi al intereselor locale ale întreprinderilor ca
entităţi economice şi ale colectivităţilor lor ca entităţi
sociale, a devenit o stare de fapt împlinit, la care întregul
mecanism economic şi financiar trebuie să se adapteze cu o
extraordinară promptitudine.
Într-adevăr, este
necesar să tragem rapid toate concluziile din experienţa
ţărilor în care s-a trecut de la o economie planificată
centralizat la autonomia întreprinderilor, la criteriul
eficienţei şi la mecanisme de piaţă. Care au fost consecinţele
până acum ale unor astfel de treceri? Disproporţii şi grave
dereglări în economie, inflaţie, şomaj şi, pe această bază,
acutizarea unor tensiuni sociale, inclusiv naţionale.
Destabilizarea cronică a economiei este principala
caracterizare ce poate fi făcută privind experienţele din
Iugoslavia din anii ‘50 şi până în prezent, U.R.S.S. şi
Polonia din ultimii 2-3 ani, chiar şi Ungaria, unde recent au
răbufnit consecinţele mascate a peste două decenii de aparentă
prosperitate economică. De altfel, şi la noi, după cum se
ştie, în 1967 au fost proclamate principii şi măsuri de
lărgire a atribuţiilor întreprinderilor; tendinţele incipiente
de destabilizare constatate imediat au fost parate prin
reintroducerea de restricţii tot mai numeroase şi rigide, prin
accentuarea la extrem, la absurd, a centralismului în
conducerea economică. Nu astfel de remedii ne trebuie acum.
Cum se naşte
această destabilizare economică? Prin ce fenomene actualul
mecanism economic învechit se dovedeşte disfuncţional în
condiţiile autonomiei întreprinderilor?
În primul rând,
întreprinderile se concentrează asupra producţiei produselor
cu rentabilitate mai mare şi le evită - sau le întârzie - pe
cele cu rentabilitate mică, indiferent de importanţa acestora
pentru economia naţională, ceea ce subminează relaţiile de
cooperare interuzinală. În aceeaşi direcţie acţionează şi
exacerbarea preocupării pentru comasarea loturilor de
fabricaţie. În al doilea rând, în condiţii de monopol al
producătorului, acesta stabileşte preţuri de vânzare
exagerate. În al treilea rând, veniturile salariaţilor cresc
necontrolat, necorelat cu fondul de marfă disponibil pe piaţă,
ceea ce dezechilibrează piaţa bunurilor de consum, stimulând
cererea dincolo de posibilităţile de ofertă. Diferite
categorii de lucrători, inclusiv din cadrul conducerilor, din
sfere ale serviciilor ş.a. îşi sporesc necontrolat propriile
venituri, disproporţional faţă de aportul lor social util. În
al patrulea rând, întreprinderile tind să realizeze venituri
valutare prin export direct propriu, chiar dacă prin aceasta
dăunează unor necesităţi economice şi sociale stringente ale
altor întreprinderi şi chiar dacă livrarea la intern a
produselor respective ar permite obţinerea la nivelul
economiei naţionale a unor venituri valutare superioare, prin
exportul unor produse mai complexe, cu grad superior de
prelucrare, sau alte avantaje economice şi sociale importante.
În al cincilea rând, se obţin economii momentane nejustificate
prin abateri de la calitatea produselor, de la protejarea
mediului înconjurător, de la realizarea lucrărilor periodice
de întreţinere şi reparaţii; prin atrofierea şi sacrificarea
preocupării pentru progres tehnic, pentru cercetare, pentru
înnoirea producţiei (care necesită în perioada curentă
eforturi umane şi cheltuieli suplimentare, alte sacrificii de
la realizările imediate, cu recuperare nesigură şi în perioade
ulterioare). În fine, aparent paradoxal, se încurajează unele
fenomene de risipă de resurse materiale, combustibili,
energie, apă (a căror economisire şi recuperare necesită
uneori eforturi şi cheltuieli mai mari decât economia
realizată la nivelul întreprinderii).
Dar nu numai atât.
Mecanismul economic existent opune rezistenţă la înfăptuirea
restructurării economice, cel puţin pe două căi. În condiţiile
excedentului de capacităţi mari consumatoare de resurse
materiale şi energetice, limitarea încărcării acestor
capacităţi se reflectă negativ în rentabilitatea
întreprinderilor respective, inclusiv în veniturile oamenilor
muncii. Aceasta face să existe o puternică presiune socială
pentru încărcarea capacităţilor, fiind astfel stimulate
consumul excesiv de resurse materiale şi energetice şi
menţinerea structurii energointensive a economiei. Pe de altă
parte, dat fiind că cea mai flagrantă disfuncţionalitate a
mecanismului economic se manifestă prin neglijarea relaţiilor
de cooperare interuzinală, sunt stimulate autarhia, integrarea
excesivă a fabricaţiei, insuficienţa specializării şi
cooperării interne şi, indirect, a celei internaţionale.
De aceea, se impun
conceperea şi introducerea urgentă în practica economică a
unui ansamblu de instrumente economice, de perfecţionări ale
mecanismului economico-financiar, astfel încât, în noile
condiţii de acţiune autonomă a întreprinderilor, să se asigure
prin factori de piaţă, prin interese, prin beneficii, prin
cointeresarea întreprinderilor şi a lucrătorilor (şi nu prin
restricţii, prin dispoziţii administrative, prin repartiţii
sau indicatori impuşi în mod birocratic, ca până acum)
dezvoltarea echilibrată şi conformă cu cerinţele sociale şi
ecologice, progres economic sub toate aspectele, progres
tehnic şi calitativ; să fie stimulată economic restructurarea
economiei.
Aici se impune o
paranteză, faţă de afirmaţiile ce se vehiculează privind rolul
de panaceu al privatizării întreprinderilor. Întâi, că nici
cei mai totali adepţi ai privatizării nu îşi imaginează acest
lucru ca ceva rapid, imediat, ci ca pe un proces treptat, de
durată. În al doilea rând, chiar partide politice în
programele cărora privatizarea ocupă un loc important
precizează că o serie de subramuri ale industriei grele,
subramuri de importanţă strategică, sistemul electroenergetic
naţional, transporturile ş. a.*
vor rămâne proprietate de stat, eventual sub forma unor regii
autonome*.
Deci, problema mecanismului economic prin care întreprinderi
proprietate de stat (sau cooperatistă) să fie interesate să
funcţioneze într-un mod eficient, calitativ şi armonios în
economia României nu are alternative şi nici căi de ocol. Mai
mult decât atât, problemele analizate în aceste rânduri nu
numai că nu se rezolvă altfel prin privatizare, dar sunt
actuale şi necesare inclusiv în cazul privatizării. Cu
aceasta, se poate închide paranteza.
Rândurile de faţă
îşi propun să constituie o punere de probleme, o sensibilizare
a atenţiei specialiştilor spre o direcţie în sine cunoscută,
dar care se doreşte să fie abordată şi soluţionată: 1)
sistemic, în ansamblu; 2) foarte rapid, orice amânare putând
avea consecinţe economice grave. Nu trebuie să se trăiască cu
iluzia că viaţa economică mai poate continua, măcar până la
alegeri, cu instrumentele şi metodele vechi, numai uşor
şlefuite pe la colţuri. Desigur, nu se pune problema unei
abandonări pripite a instrumentelor existente, pentru a nu se
ajunge la un vid de coordonare economică; ideal ar fi să
existe răgazul de timp pentru ca noile instrumente să
acţioneze complementar cu cele vechi, până la un rodaj
eficient.
Se impune o
succintă exemplificare a modului în care se întrevede
funcţionalitatea viitoare a sistemului de instrumente
economice, cuprinzând salariile, preţurile şi tarifele
(stabilite de stat numai pentru mărfurile de masă; altminteri
- stabilite prin contactele dintre furnizor şi beneficiar),
taxele (inclusiv taxele vamale) şi impozitele, penalizările şi
bonificaţiile, creditele (condiţiile de acordare a acestora şi
dobânzile diferenţiate), subvenţiile (dotaţiile) de la buget
şi vărsămintele către buget, cursurile valutare, asigurările
şi altele asemănătoare.
Veniturile
salariaţilor şi, în anumite cazuri, mai pronunţat ale cadrelor
de conducere, să fie sensibil influenţate de beneficiile
realizate la nivelul unităţii economice. Aceste beneficii să
fie la rândul lor influenţate de măsura în care unitatea
economică satisface obiectivele dezvoltării economice,
sociale, tehnico-ştiinţifice şi ecologice, interesele generale
ale economiei şi societăţii, în toată complexitatea lor.
Trebuie pornit de
la premisa că satisfacerea oricărui interes general, naţional,
sau al unor beneficiari concreţi, presupunând eforturi şi
consum de resurse din partea unităţii, trebuie să-i fie
plătit, direct sau indirect, conform valorii şi utilităţii,
conform raportului între cererea socială şi ofertă. Astfel,
beneficiile obţinute trebuie să reflecte şi să favorizeze:
·
asigurarea produselor şi serviciilor necesare (cantitativ,
calitativ, ca diversitate sortimentală, ca operativitate în
timp);
·
asigurarea unor condiţii de muncă adecvate, contribuţia la
creşterea calităţii vieţii;
·
utilizarea superioară şi economisirea resurselor naturale
epuizabile, a celor materiale şi energetice - la scara
economiei naţionale; restrângerea la niveluri optime a
producţiei ramurilor şi unităţilor mari consumatoare de
resurse materiale şi energetice;
·
economisirea resurselor umane la scara economiei naţionale,
creşterea productivităţii muncii sociale;
·
protejarea mediului înconjurător;
·
maximizarea aportului valutar (a soldului export-import) - la
scara economiei naţionale;
·
pregătirea perspectivei, investirea pentru modernizarea
viitoare a capacităţilor de producţie şi pentru realizarea
viitoare de produse şi servicii competitive, de tehnicitate,
calitate şi eficienţă superioare celor actuale, pentru
substituirea resurselor epuizabile consumate în prezent,
pentru crearea de noi valori de întrebuinţare.
Prin economisirea
tuturor tipurilor de resurse la scara economiei naţionale
trebuie avută în vedere atât economisirea lor la producător,
cât şi la utilizator, ca urmare a caracteristicilor tehnice de
utilizare realizate, precum şi ca urmare a unor influenţe
indirecte în alte sfere. Prin calitate se are în vedere
calitatea constantă în procesul real de utilizare, la
beneficiar, pe parcursul duratei de viaţă a produselor,
capacităţilor de producţie etc.
Cu titlu de exemplu
se poate arăta că, prin comerţ exterior liber în detaliu, dar
reglat în ansamblu de către stat prin cursul valutar şi taxe
vamale, întreprinderile de stat româneşti pot fi puse în
condiţii rezonabile şi treptate de competitivitate cu piaţa
internaţională, plafonându-se preţurile abuzive, limitându-se
duratele de livrare nejustificat de mari şi stimulându-se
rapid un proces de specializare şi cooperare internă şi
internaţională. Întreprinderile ce livrează la export ar
trebui să plătească în valută (la niveluri stabilite prin
acord mutual, prin contracte) materiile prime sau materiale şi
energia pe care furnizorii lor interni nu le-au exportat pe
cont propriu sau pentru care aceştia au fost nevoiţi să
importe pe cont propriu resurse primare sau alte materiale.
Pentru deficienţe de calitate constante la beneficiar, după
livrare, nu numai garanţii, ci şi acoperire de daune. Pentru
finanţarea de activităţi de cercetare, pentru înnoiri ale
producţiei, statul ar urma să acorde credite pe termen lung,
reduceri sau scutiri de impozite; pentru produse învechite -
impozite progresive. Riscul tehnic, comercial sau financiar la
înnoirea producţiei ar putea fi acoperit prin asigurări.
Întreprinderile cu procese energointensive ar trebui să
plătească energia electrică şi gazele naturale cu tarife în
tranşe substanţial progresive, statul acordând totodată
scutiri de amortismente în cazul încadrării în limite de
producţie scăzute, precum şi facilităţi financiare pentru
plasarea şi trecerea lucrătorilor excedentari în ramuri cu
deficit de forţă de muncă ş.a.m.d. Adică, pentru tot ceea ce
înainte se realiza prin restricţii, indicatori, dispoziţii,
indicaţii, acum să acţioneze interese economice, în condiţii
de piaţă, sub influenţa pârghiilor economice, a instrumentelor
financiare puse în acţiune şi reglate de către stat.*
Este un câmp larg
deschis ideilor, iniţiativei specialiştilor din întreaga
economie naţională, finisării, corelării şi optimizării de
către cercetarea ştiinţifică de specialitate, într-un efort
sistemic, multidisciplinar.
|
