|
Mesagerul economic,
18-24.8.1997
Lansarea “listei
celor 17” societăţi comerciale care urmează să intre în
procesul de restructurare prin lichidare a făcut să curgă tone
de cerneală; luări de poziţie, controverse şi ample dezbateri
ad-hoc s-au consumat în faţa şi în spatele ecranelor
televizoarelor. Oamenii au ieşit în stradă. Pentru prima oară
după mineriade, au fost sparte geamuri în acţiuni de masă.
Zeci de mii (împreună cu familiile - spre o sută de mii) de
destine umane se vor schimba. Sintagma: “Începe
restructurarea!” a fost clamată în fel şi fel de chipuri.
……………………………………………………………
Câteva comentarii
şi argumente, pe cât mai imparţiale cu putinţă, inspirate de
unele dintre aspectele care au format obiectul celor mai
aprinse controverse.
Era necesar un
demers “de ruptură” în direcţia restructurării? Credem că da.
Să nu uităm că, într-o serie de societăţi comerciale (şi regii
autonome) care ar fi trebuit restructurate, au avut
loc, anterior, mişcări de masă, greve “spontane” etc., cu care
(anormal) s-a ajuns la guvern, iar guvernul (cel anterior şi
cel actual) a tot cedat, acordând resurse şi promiţând
continuitatea unor activităţi pentru care nu există acoperire;
în unele cazuri - anunţând noi comenzi, finanţate, de fapt, de
la buget.
Desigur, implicarea
forţei şi autorităţii statului în asemenea operaţiuni pur
economice localizate, cum sunt restructurarea, falimentul,
lichidarea unor agenţi economici concreţi, este grevată de o
serie de vicii intrinseci ale etatismului şi ale economiei
conduse centralizat, ale deciziilor luate de undeva, de sus şi
nu la faţa locului, începând cu pericolul de arbitrar şi de
eroare, de omitere a unor aspecte ale vieţii economice reale –
chiar dacă s-au efectuat analize economico-financiare
multicriteriale. Cu atât mai puţin poate fi apreciată
recurgerea la asemenea metode, eufemistic spus “directe”, de
exercitare a rolului statului în economie, ca semnal al
Reformei, al economiei de piaţă, şi încă din partea unei
Puteri de centru-dreapta. Dar, aşa cum am arătat, probabil că
era necesar un semnal de ruptură, în condiţiile în care, pe
fondul ineficienţei unor agenţi economici cu capital majoritar
de stat, nu au apărut semne vizibile ale schimbării.
Totodată, piedica
principală în calea restructurării este, după cum se ştie, de
ordin social. Numai o acţiune dusă cu forţa statului putea
oferi soluţii, cel puţin de moment şi cel puţin pentru
salariaţii “celor 17”, la rezistenţa socială faţă de
restructurare.
Este adevărat că,
dacă rolul de semnal valabil pentru toţi agenţii economici va
fi, să sperăm, receptat de către cei care “de data aceasta au
scăpat”, încă nu este clar ce rămâne, din această acţiune cu
rol de demarare şi de exemplu, sub aspectul protecţiei
sociale. Adică, dacă pe viitor nu se vor mai face “liste”
(deşi, în momentul în care se scriu aceste rânduri, mass-media
tot anunţă că noi liste sunt în pregătire), dacă
restructurarea, falimentarea, lichidarea vor surveni nu cu
caracter de campanie şi lovitură de teatru, de iniţiativă
guvernamentală, ci aşa cum este, poate, normal: zi de zi, prin
acţiunea firească a sistemului financiar, în condiţiile
combaterii evaziunii fiscale şi a blocajului financiar, nu
este foarte clar, încă, dacă şi cine va mai depune la CEC
sumele necesare plăţii celor 3-6-12 salarii medii pe ramură,
şomerilor disponibilizaţi în viitoarele cazuri. Este o
problemă care aşteaptă precizări oficiale.
S-au mai discutat
influenţele lichidării “celor 17”, propagate pe fluxul
comercial şi tehnologic, în aval şi în amonte. Sunt lucruri
diferite, avalul şi amontele.
Cât priveşte
avalul, a fost susţinut, de mai multe ori, argumentul că
societăţile supuse lichidării constituie furnizori unici pe
economie pentru anumite produse şi, deci, lichidarea lor va
conduce la nevoia de a se procura produsele respective din
import, la accentuarea dezechilibrului balanţei comerciale.
Credem că problema se pune nu dacă erau sau nu furnizori unici
pe economie, pentru produse care se pot procura şi din import,
ci dacă raportul preţ / performanţă făcea ca produsele
realizate să fie competitive. Se ştie că poziţia de monopol a
favorizat (şi favorizează) calitatea scăzută şi preţurile
ridicate. Dacă produsele respective erau competitive, dacă din
import ne va costa mai scump la aceeaşi calitate, dacă
exportul era avantajos, atunci, într-adevăr, credem că
problema necesită reconsiderare. Sperăm că astfel de analize
s-au efectual înainte de adoptarea deciziei includerii
în “listă”. Oricum, problema se pune şi sub aspect cantitativ:
pentru produse ocazionale şi de valoare totală nesemnificativă
este una, pentru produse de masă (care implică, de altfel, şi
obligativitatea asigurării pieselor de schimb pe termen de
câţiva ani, conform reglementărilor în vigoare), este alta.
Dar dacă produsele
nu erau competitive, atunci, după trecerea unei perioade de
adaptare, foştii clienţi ai celor în cauză fie îşi vor procura
din import produse mai bune sau / şi mai ieftine, şi vor fi în
câştig, fie, după un timp, se va găsi, pe piaţa românească, un
alt furnizor care să umple golul creat, la parametri de
calitate şi preţ convenabili. Până atunci, însă, în perioada
de adaptare, ne putem aştepta la unele dificultăţi, la nivelul
actualilor clienţi.
În amonte, se va
propaga cu repeziciune, în mod cert, o “undă de viitură”:
furnizorii actuali ai celor lichidaţi se vor vedea cu comenzi
sistate, ceea ce, până la găsirea unor noi clienţi (dacă se
vor găsi), va mări în mod substanţial numărul salariaţilor
afectaţi, în alte societăţi comerciale, de măsura luată acum,
fără ca aceşti alţi salariaţi să poată beneficia de măsurile
de protecţie socială stabilite.
Aspectele
exemplificate în aceste rânduri necesită, în întreaga
legislaţie şi metodologie economico-financiară, comercială şi
managerială, crearea condiţiilor pentru ca restructurarea să
constituie nu obiect de decizii localizate, de la guvern sau
FPS (chiar dacă decizii finale de aprobare pot / trebuie să
fie menţinute la aceste niveluri), ci fenomen şi act spontan,
natural, iniţiat, decis şi realizat la nivelul societăţilor
comerciale, sub acţiunea instrumentelor economico-financiare
curente, precum şi a prerogativelor curente şi explicite de la
diferite niveluri (AGA, CA, manageri), în consultare şi
coordonare cu organismele locale, cel puţin acolo unde
impactul social este semnificativ la nivel local. Analizarea,
găsirea, elaborarea soluţiilor cu caracter de generalitate
necesare în acest scop (de exemplu metodologie de analiză
financiară multicriterială, valori normative pentru indici ce
răspund la criterii de sinteză, factori de influenţă specifici
ce pot fi luaţi în considerare, responsabilităţi etc.) şi
aplicarea lor susţinută constituie, credem, o prioritate a
momentului şi a continuării Reformei. Ieşirea societăţilor
comerciale şi a regiilor autonome cu pierderi din situaţia
actuală de dificultate şi intrarea într-un regim profitabil
onest trebuie să fie grija şi răspunderea lor - a fiecăreia în
parte, pe baza unor “reguli ale jocului” clare.
|
