|
Interviu acordat
D-nei Mihaela ROMÂN, Economistul, 16.3.1998
- Admiteţi că
planul de reformă al FMI - negociat cu Bucureştiul - nu
corespunde cu evoluţia economiei României în 1997? Se pare că
se conturează două opţiuni: una, aparţinând FMI, privind
stabilitatea monetară, şi alta, care aparţine responsabililor
economici din ţară, care se pronunţă pentru demararea
dezvoltării economice.
– Trebuie să
remarc, în prealabil, că, în ultimul an, s-a produs o anomalie
economică de un tip nou: ruptura între inflaţie şi cursul de
schimb al leului. În timp ce prima a continuat şi “prosperă”,
cursul de schimb este relativ stabil de aproape un an, cu
fluctuaţii neesenţiale. S-a ajuns la o destructurare a
sistemului de preţuri, prin faptul că preţurile, în general,
cresc, salariile nominale cresc (chiar dacă cele reale scad),
preţul creditului în lei (dobânda) este insuportabil de mare,
dar un singur preţ face excepţie, cel al valutei, care nu
creşte. Nu sunt un partizan al devalorizării leului, pentru că
are consecinţe grave asupra întreprinderilor, ca şi asupra
stabilităţii economice în ansamblu. Dar şi aparenta
stabilitate a cursului, în contextul menţionat, a contribuit
la blocajul economic generalizat, în care este tot mai
avantajos importul în defavoarea produselor româneşti, este
penalizat exportul şi, oricum, au fost blocate procesele
investiţionale, cele industriale şi agricole - aparent numai
prin scumpirea prohibitivă a creditului, dar şi prin
răsturnarea corelaţiilor între unele preţuri interne şi cele
din comerţul exterior. Este una dintre consecinţele politicii
de concentrare unilaterală asupra macrostabilizării, fără o
strategie şi fără măsuri reale, concrete, de microstabilizare;
aş spune, chiar - pe seama microstabilizării.
Cât priveşte
preocupările factorilor responsabili pentru demararea
dezvoltării economice, cunosc declaraţii în acest sens, am
luat act de unele măsuri guvernamentale recente care ţin mai
curând de comportamentul economiei centralizate - şi de genul
cum şi FPS-ul mai făcuse sub precedenta guvernare (injecţii
financiare localizate la anumite întreprinderi), dar continui
să cred că redresarea economiei României trebuie să provină nu
din câteva cazuri “model”, salvate şi împinse înainte cu
respiraţie artificială, ci din măsuri de sistem de piaţă la
nivelul ansamblului economiei, care, în primul rând, să
asigure cadrul şi condiţii minime de supravieţuire şi de
funcţionare a societăţilor comerciale şi, în continuare, să
stimuleze în mod concurenţial competitivitatea, menţinerea /
penetrarea pe piaţa internă şi pe cea externă, să favorizeze
producţia şi exportul de valoare adăugată ridicată (inclusiv
serviciile cu această caracteristică). De asemenea, se aud tot
mai intens voci, inclusiv de pe unele bănci ministeriale - şi
consider că au dreptate - privind necesitatea unor strategii
economice consistente - industriale, agricole, privind
turismul etc., care lipsesc, adică prea multe dintre lucrările
care s-au făcut, în aceşti ani, sub titlul de “strategii” nu
au constituit strategii, au fost utopice, bazate pe premise
iluzorii, nu au răspuns problemelor specifice cu care se
confruntă economia României.
Restructurarea?
Regret că ea este, în continuare, văzută doar ca lichidare sau
amputare, disponibilizare, sau cel mult ca pură reorganizare
(în special - scindări). Cred că avem nevoie de o
restructurare activă, prin care să avansăm, să eficientizăm
anumite procese şi producţii, anumite produse şi servicii, să
le facem competitive şi profitabile şi, simultan şi în schimb,
să le închidem pe cele cu pierderi. Cât timp discutăm numai şi
numai despre lichidarea proceselor cu pierderi şi nu punem în
faţă o strategie de ofensivă economică, de câştigare de
poziţii tehnologice şi economice competitive, discutăm despre
lichidarea economiei României.
Deliberată sau
spontană, declarată sau implicită, elaborată în cabinete
oculte sau rezultată ca sumă a intereselor de piaţă
concurenţială ale multitudinii de firme naţionale şi
internaţionale, se manifestă o strategie a restului lumii faţă
de noi, care nu poate fi decât cea de a ne elimina din poziţia
de concurenţi, de a ne face neperformanţi, de a ne transforma
în piaţă de desfacere pentru alţii, precum şi în sediu de
procese şi deşeuri poluante. Or, avem nevoie de o strategie
proprie, la fel de puternică şi eficace, asigurând
concentrarea tuturor voinţelor şi a tuturor resurselor
naţionale, pentru a evita să ajungem şi să apoi rămânem în
clasa ţărilor cu statut de paria în economia mondială.
- Consideraţi că
anumite industrii au fost desfiinţate voit?
- Dacă ar exista o
politică deliberată, mondială sau internă, de distrugere a
economiei româneşti, nu s-ar proceda altfel şi nu s-ar ajunge
la alte rezultate.
Desigur, nu aş
acuza rele intenţii. Dar avem de a face cu mult amatorism în
conducerea economiei. Cu prea multă uşurinţă şi suficienţă
s-au vehiculat, cu titlul de adevăruri absolute, sintagme de
genul: “întâi privatizare, apoi restructurare”, “piaţa alege”
etc.
- Nu “alege
piaţa”?
– Ba da, dar o
piaţă în care, întâi, să existe instrumente de piaţă (impozite
şi taxe, sisteme de credit, penalizări şi facilităţi etc.)
proiectate şi calculate astfel încât să stimuleze şi să
modeleze piaţa în concordanţă cu interesele naţionale şi ale
expansiunii economiei proprii; în al doilea rând, în care să
existe un anumit echilibru între cererea solvabilă şi ofertă;
în al treilea rând, o piaţă în care, în condiţiile
liberalizării extreme a comerţului exterior, economia
naţională să nu fie disproporţionat de rămasă în urmă şi de
“destructurată”, dacă îmi este permis să utilizez din nou
acest termen; în al patrulea rând, în care acţiunea
monopolurilor interne să fie contracarată; în al cincilea
rând, în care statul să deţină suficiente mijloace de
combatere a infracţionalităţii economice, a economiei
subterane; în al şaselea rând (sau - în primul?) în care să
existe o politică naţională de salvare şi expansiune
economică, prin încurajarea focalizării resurselor economice,
umane şi ştiinţifice-tehnologice în interesul economic
naţional pe termen scurt şi pe termen mediu (pentru că,
altminteri, până la termenul lung nu mai ajungem) - şi mai
sunt şi alte condiţii pentru ca să “aleagă piaţa”. Toate
aceste condiţii nu au existat şi, în mare măsură, încă nu au
fost create.
- Dar
privatizarea?
Privatizarea
constituie, desigur, o necesitate (fără a fi un panaceu), dar
şi aici, ca şi în problema “piaţa alege”, rezultatul depinde
foarte mult de felul cum este concepută şi guvernată
privatizarea. Este uşor să vindem “cu orice preţ”, “la orice
preţ”, “vindeţi, băieţi, numai vindeţi!“. Din păcate, de la
începuturile privatizării şi acum în continuare, este
stimulată economic degradarea în vederea privatizării,
privatizarea prin depreciere. Chiar şi clasa managerială, aşa
cum a fost ea formată şi guvernată prin legea contractului de
management şi prin stilul FPS (vechi şi nou), a avut prea
multe interese contradictorii, prea puţine răspunderi şi
posibilităţi de acţiune pentru eficientizare şi progres
economic al întreprinderii încredinţate, până la privatizare
şi în pregătirea privatizării. De exemplu, prevederile legale
privind dreptul fiecărei părţi de a desface contractul de
management cu un preaviz de 30 de zile (şi câte destituiri nu
s-au făcut peste noapte!) nu erau de natură să stimuleze
interesul şi responsabilitatea pentru eforturi actuale cu
scopul unor efecte de perspectivă, cum sunt cele ce se obţin
prin restructurare, cercetare-dezvoltare şi transfer de
tehnologie, ecologizare, creşterea calităţii resurselor umane
etc. Chiar şi atragerea de investitori presupune, în
prealabil, clădirea credibilităţii financiare proprii, care
este, de asemenea, o operaţiune de durată. Managerii care au
continuat să construiască viitorul întreprinderilor lor au
făcut-o în condiţii deosebit de grele şi merită recunoştinţa
generală.
Aşadar, pe întregul
parcurs istoric al procesului de privatizare din România
post-1989, privatizarea a acţionat şi încă acţionează (până la
înfăptuirea ei) ca un stimulent al involuţiei economiei, sub
acoperirea politică a viitorului de aur post-privatizare. În
fond, suntem, şi aici, la problema armonizării intereselor pe
termen lung cu cele pe termen scurt şi mediu (făcând
abstracţie de infracţionalitatea economică): dacă interesul pe
termen lung este să avem o economie privatizată (şi atunci -
să vedem în ce structură de capital naţional şi străin, cel
puţin pe anumite ramuri şi domenii), ar fi fost de dorit o
politică de privatizare care să menţină, să reabiliteze şi să
dezvolte potenţialul economic al ţării pe termen scurt şi
mediu, până la privatizare şi în tot decursul acesteia.
- Mai este
posibilă o astfel de politică?
– Japonia după
Hiroshima şi Nagasaki a stat mai rău. Depinde ce pierderi
avem, dar, după aceea, este o problemă de voinţă politică şi
de înţelepciune naţională pentru a asigura o redresare şi
expansiune economică. Nu agreez lozinca: “la muncă!”, care,
aidoma timpurilor trecute, aruncă toată răspunderea morală
pentru situaţia actuală în cârca populaţiei. Pentru a ajunge
la muncă profitabilă ne trebuie, mai întâi, strategii realiste
şi instrumente macroeconomice concordante cu funcţionalitatea
microeconomiei.
Desigur, este mai
bine mai târziu decât prea târziu.
|
