|
Nu (numai) pentru
specialişti
Azi, 03.10.1990
Liberalizarea
preţurilor este pasul cel mai important spre economia de
piaţă, dar, în acelaşi timp, pasul care inspiră cea mai mare
îngrijorare atât opiniei publice, cât şi celor care gândesc în
mod responsabil la soarta economiei noastre în viitorul
apropiat şi (de ce să n-o spunem în faţă, aşa cum este) la
ceea ce se va întâmpla în evoluţia politică a ţării.
Preţurile actuale
(şi ne gândim la toate felurile de preţuri - şi pentru pâine,
şi pentru diverse utilaje, şi pentru haine, şi pentru orişice)
sunt bolnave de multe boli, ca un om care, în acelaşi timp,
este infectat cu şapte microbi, şi mai este şi cu inima şi
rinichii vraişte şi nici nu vede bine.
Preţurile actuale
sunt, unele prea mari, pentru că producătorii şi-au ascuns în
preţuri umflate rămânerea în urmă tehnologică şi dezordinea
din producţie, iar faptul că preţurile sunt umflate le permite
să stea pe loc, să irosească de fapt materiale şi manoperă şi,
prin aceasta, sărăcim cu toţii. Dacă este să exportăm - luăm
dolari puţini, atâţia cu cât se plăteşte acolo un produs de
calitatea respectivă, şi iarăşi sărăcim. Dar dacă exportăm
bine sau rău, la preţ bun sau la preţ slab - întreprinderea
exportatoare tot atâta primeşte: preţul aprobat! De altfel, la
fel şi la import: dacă importăm scump sau ieftin în dolari,
întreprinderea plăteşte preţul intern aprobat în lei, fără
să-i pese (financiar) dacă tranzacţia este avantajoasă sau nu.
Alte preţuri
actuale sunt prea mici şi statul le subvenţionează, adică
acoperă de la buget diferenţa între preţul cu care ele se vând
şi preţul lor real, ceea ce înseamnă că tot noi, prin
salariile noastre mici şi prin impozite, suportăm faptul că
bişniţarii golesc rafturile magazinelor de marfa care nici nu
apucă să ajungă acolo. Tot noi suportăm faptul că, pe
fundamentul economic al subvenţionării doctrinare a preţurilor
la o serie de materii prime, s-au dezvoltat giganţii
industriali devoratori de materii prime şi resurse energetice
aparent mai ieftine decât erau şi sunt în realitate. Şi tot
noi suportăm din sărăcia noastră faptul că porcii sunt
îngrăşaţi cu ieftina pâine albă, tot de la buget (adică de la
noi) subvenţionată.
Dacă sunt preţuri
prea mici, pe care statul nu le subvenţionează, fie că este
vorba despre sfecla de zahăr sau despre cine ştie ce piese de
schimb, atunci producătorii nu sunt interesaţi să le producă
şi ceea ce este necesar nu se găseşte. Dacă ar produce, nu
le-ar ajunge banii primiţi pentru a realiza produse de
calitate; deci - iarăşi stagnare, lipsă de progres, pierderi.
Încă ceva. Când un
preţ este oficial prea mic faţă de realitatea economică,
atunci apare şi specula: produsele se găsesc, dar la negru, cu
preţuri exagerate, sau contra mită, din care nişte personaje
se îmbogăţesc fără multă muncă, iar noi sau n-avem, sau stăm
la cozi (şi produsul respectiv ne costă nu numai bani, ci şi
viaţă şi nervi), sau plătim preţul la negru (dacă avem din
ce). Deci preţul prea ieftin este, în bună măsură, o ficţiune.
Chiar şi numai din
aceste exemple (şi sunt mult mai multe, fel de fel) se vede că
orice preţ care nu este adevărat, fie într-un sens, fie
într-altul, provoacă pierderi, pe care le suportăm cu toţii
prin nivelul general de trai; contribuie la dezorganizarea
economiei, făcând ca marfa să nu se producă, sau să nu se
găsească, sau să nu ajungă acolo unde trebuie; sărăceşte pe
cei cinstiţi şi îmbogăţeşte pe... ceilalţi. Totodată, se vede
că nu putem vorbi despre preţuri adevărate fără să ne întrebăm
care sunt preţurile pentru produsele respective sau pentru
produsele similare pe piaţa internaţională, preţuri care ne
arată ce, şi cât, şi dacă, este bine să exportăm (dacă putem)
sau să importăm (dacă avem cu ce), şi cât de mult suntem
rămaşi în urmă cu calitatea, cu tehnologia, şi dacă procesele
noastre de producţie sunt sau nu sunt eficient organizate.
Preţurile noastre
mai au o boală: a aprobărilor. Preţul se calculează de către
producător (ştim cu toţii cum se calculează: cu toate
rezervele, să fie... Şi încă adăugând în mod automat un
beneficiu, pe baza procentului de rentabilitate care înainte
era stabilit ca fiind obligatoriu pe ramură, iar acum sunt
mulţi care îl consideră ca fiind normal să fie, de la sine
înţeles. Produci bine, produci rău - beneficiul este asigurat,
clientul plăteşte). Apoi preţul trece la aprobat la centrala
industrială, apoi la minister, apoi la Departamentul pentru
preţuri. Fiecare astfel de ciclu de aprobări dura, uneori,
luni de zile. Se ştie cât de des existau produse, dar nu putea
fi vândute pentru că nu aveau preţul aprobat.
Încă o absurditate
a actualului sistem: dacă se scumpeşte, să zicem, o materie
primă, sau dacă întreprinderea achiziţionează nişte utilaje
scumpe pe care nu le foloseşte, astfel încât cheltuielile cu
amortizarea pe unitatea de produs cresc, atunci, după moda
actuală, producătorul recalculează costurile, aplică la ele
procentul de rentabilitate obligatoriu şi obţine beneficiu
suplimentar (acelaşi procent de rentabilitate, aplicat la
costuri mai mari), în loc să fie stimulat să se zbată să
economisească materia primă care s-a scumpit, sau, respectiv,
să nu cumpere utilaje pentru care nu are încărcare. Aşa au
acţionat toate pârghiile economico-financiare din economia
planificată: încurajau ceea ce trebuiau să frâneze şi invers.
Şi totul – în baza sistemului de preţuri, aşa cum a fost şi
cum este încă.
Preţurile sunt
determinante pentru trei probleme de maximă importanţă
economică şi socială: salarizarea, şomajul şi disciplina
muncii. Întâi, dacă preţurile de vânzare sunt prea mari sau
prea mici, este încurajată sau descurajată însăşi producţia
respectivă. În al doilea rând, după cum am mai arătat în
aceste pagini, fondul de salarizare se constituie, simplificat
vorbind, din încasările pentru produsele vândute, la preţurile
acestora, minus plăţile pentru materialele şi subansamblele
cumpărate, la preţurile acestora, minus amortizările,
impozitele şi alte cheltuieli. În funcţie de preţurile pentru
produsele vândute şi de cele pentru produsele cumpărate,
fondul de salarizare va fi mai mare sau mai mic. Ceea ce va
însemna că salariul mediu va putea fi mai mare sau mai mic şi
că, pentru a-l creşte, întreprinderile vor acţiona în aşa fel,
încât să rămână numai atâţi salariaţi, câţi sunt strict
necesari. Iar cei care vor rămâne, înseamnă că vor avea de
muncit.
Preţurile normale,
sănătoase, vor fi influenţate de (şi vor influenţa şi)
progresul tehnic. În funcţie de relaţia dintre preţurile cu
care întreprinderile vând şi cele cu care ele cumpără, le vor
rămâne fonduri mai mari sau mai mici pentru a finanţa
cercetări, pentru a inova, pentru a realiza progres tehnic.
Dar dacă nu vor finanţa cercetări şi progres tehnic azi, vor
putea fi sigure că mâine nu vor mai putea vinde decât la
preţuri mai proaste (produse demodate) şi că vor avea de
cumpărat mai scump (pentru că vor avea consumuri specifice mai
mari şi, deci, cheltuieli mai mari).
Iată un şir de
motive (şi mai sunt şi altele) pentru care însănătoşirea
preţurilor este vitală, este punct de plecare pentru oprirea
declinului economic, pentru începerea însănătoşirii economiei.
De ce despre
însănătoşirea preţurilor se vorbeşte în termenii de
liberalizare a preţurilor? Ce semnificaţie are acest lucru? Va
fi o liberalizare totală sau parţială, imediată sau cândva,
bruscă sau treptată? Ce implicaţii au aceste variante? Ce
rezultate aşteptăm şi ce pericole ne ameninţă? Vom putea evita
sau atenua pericolele? Data viitoare. [71]
|
