|
Economistul,
5-7.2.1991
Liberalizarea
preţurilor, încadrată într-un context de reformă economică, ar
fi trebuit să realizeze patru obiective: să contribuie la
echilibrarea cererii cu oferta şi la limitarea operaţiilor
speculative şi a contrabandei; să contribuie la îmbunătăţirea
structurilor economice, prin economisirea a ceea ce este scump
şi stimularea folosirii a ceea ce este ieftin; să determine
eficientizarea generală a economiei, obligând la muncă, la
reducerea consumurilor specifice, a tuturor cheltuielilor şi,
prin aceasta, cointeresarea pentru relansarea economică,
pentru creşterea producţiei; să pregătească convertibilitatea
şi deschiderea europeană prin competitivitate, care include
apropierea treptată a structurilor de preţuri de pe piaţa
românească de cele de pe piaţa europeană şi punerea preţurilor
ca o funcţie de calitate. De la sine înţeles, liberalizarea nu
trebuie să afecteze în mod sensibil nivelul de trai şi
stabilitatea monetară.
După cum se ştie,
în etapa realizată de liberalizare, aceste obiective au fost
atinse parţial, iar unele - deloc , cum ar fi: influenţa în
direcţiile eficientizării şi relansării activităţii economice,
îmbunătăţirii structurilor, calităţii. A fost sensibil afectat
nivelul de trai, în special la familiile cu copii. De
asemenea, practic, se poate afirma că, prin rezultanta
generală a liberalizării, au fost preluate de către stat,
deocamdată, circa jumătate din economiile populaţiei,
deopotrivă cele foarte mari, dar şi cele foarte mici,
agonisite cu greu, în decurs de ani.
De altfel, în
raport cu o reformă monetară*,
care ar fi amputat economiile foarte mari (provenite, în
condiţiile noastre actuale, fie din activitatea de foşti
demnitari şi din corupţie, fie din contrabandă) şi le-ar fi
cruţat pe cele mici, provenite din muncă cinstită şi care ar
fi putut proteja economiile depuse la C.E.C. în raport cu cele
imobilizate sub formă de lichidităţi, actuala liberalizare a
preturilor a amputat în mod identic toate economiile, mari sau
mici, depuse la C.E.C. sau lichide.
În raport cu
această situaţie, dublarea (şi încă numai de la 1 ianuarie
1991) numai a dobânzilor este o măsură ce frizează cinismul,
prin ineficienţa ei pentru depunători; ceea ce ar fi trebuit
era indexarea soldurilor (cel puţin în anumite limite pe
persoană) şi plasarea dobânzilor la nivel superior ratei
inflaţiei - aşa au făcut toate ţările care au dorit să
blocheze inflaţia, şi numai aceasta reprezintă o protecţie
socială reală, în sfera economiilor populaţiei.
Liberalizarea
preţurilor a fost concepută de către departamentul de profil
ca o reaşezare de tipul uzual în economia socialistă
planificată (cu propagarea automată a costurilor pe fluxul
tehnologic, numai în aval), fără nici o relaţie cu
eficientizarea, cu competitivitatea; slabe referiri la
alinierea la economia europeană (dincolo de preţurile
materiilor prime); guvernul şi parlamentul, prin atât de
contestatul (fără efect constatabil) de către cercurile largi
de specialişti, articolul 48 din Legea nr. 15 / 1990, au
amestecat un liberalism iluzoriu, primitiv (preţuri libere
dacă sunt trei agenţi economici care...) cu vechile practici
centraliste (preturi stabilite de câtre guvern prin negociere
cu agenţii economici, în loc de preţuri negociate între
agenţii economici, şi, numai în caz de necesitate, arbitrate
de un organ guvernamental). De asemenea, după cum am mai
arătat, nu a fost constituit la timp şi instrumentat cu
fundamentările necesare un organism care să reprezinte efectiv
(democratic, reprezentativ, nu birocratic) populaţia, în
negocierile respective.
Cu toate
insistenţele depuse în prealabil de către specialişti, nu s-a
obţinut stabilirea unor criterii clare şi ferme de
competitivitate şi de aliniere la preţuri internaţionale, care
să oblige la eficientizare şi să împiedice abuzurile în
impunerea de către producători sau / şi revânzători a unor
preţuri aberante. Aşa-numita liberalizare nu numai că nu a
stimulat eficientizarea, ci a creat condiţii pentru o şi mai
profundă deteriorare a ei, prin umflarea neîngrădită a
costurilor.
Teza care se
susţine forte frecvent în ultimul timp, conform căreia
liberalizarea preţurilor trebuia obligatoriu să fie precedată
de privatizare, nu are consistenţă, nici teoretica, dar nici
practică. Se constată de către oricine preţurile umflate,
asigurând facil venituri imense, ce se practică în prezent la
produse deficitare de către reţeaua de magazine privatizate.
Deci, ceea ce lipseşte preţurilor umflate respective este nu
privatizarea, ci disponibilitatea produselor, echilibrarea
cererii cu oferta. Din nou - relansarea economică.
Întreprinderile proprietate de stat îşi permit să practice
preţuri exorbitante, de exemplu la automobile, nu pentru că
sunt de stat, ci din cauza deficitului de produse şi
excedentului de bani de pe piaţă, iar preţurile la care s-au
aliniat sunt cele anterioare la negru, al revânzătorilor
particulari (care corespundeau deci la criteriul de
privatizare).
Privatizarea va fi
un proces de durată, atât practic, din lipsa capitalului
necesar, cât şi teoretic, pentru că structurile într-o
economie nu se schimbă niciodată brusc. Dintre toate
componentele reformei, privatizarea este cea mai puţin
susceptibilă de terapie şoc. De altfel, şi Lionel Stoleru,
şeful planului în guvernul francez, a sugerat de fiecare dată
să nu ne ambalăm prea tare acum în problema privatizării.
Profesorul Anghel Rugină susţine acelaşi lucru. Privatizarea
este necesară, trebuie sprijinită, dar a o pune în postura de
condiţie a înfăptuirii celorlalte componente ale reformei
înseamnă, de fapt, a condamna reforma la viteza componentei
celei mai lente, deci a o frâna. De aceea, întreprinderile
încă proprietate de stat trebuie puse să funcţioneze în
condiţii de piaţă, să li se blocheze, în primul rând, prin
mijloace economice (deschiderea în comerţul exterior,
încurajarea fabricaţiilor paralele etc.), poziţiile de
monopol, iar relansarea producţiei, creşterea volumului
acesteia, stimulată prin preţuri şi celelalte instrumente
economice, constituie o condiţie nu numai pentru asigurarea
nivelului de trai, ci şi pentru realizarea însăşi a reformei.
Aceasta nu poate fi promovată fără încălcarea cerinţelor
nivelului de trai decât în condiţii în care oferta se apropie
cât de cât de cerere. Iar stimularea ofertei nu se poate face
decât ţinând sub control preţurile, la niveluri obiectiv
controlabile, nu prin calcule de birou, ci prin
competitivitate, care ne pune faţă în faţă cu preţurile de
import / export, cu preţurile de pe piaţa internaţională.
Toate se leagă între ele.
|
