|
“Diplomat
Club”, nr. 5 / 2001
După cum se
ştie, liberalizarea comerţului internaţional şi corolarul său
- mondializarea economiei - constituie tendinţe actuale ale
dezvoltării contemporane.
Liberalizarea
comerţului internaţional este instituţionalizată prin crearea
unei organizaţii proprii (World Trade Organization), dar şi
prin multitudinea de acorduri de liber schimb zonale - spre a
aminti numai despre NAFTA sau CEFTA; există şi tratate şi
acorduri de integrare, care includ liberalizarea comerţului ca
pe o componentă primordială, cum este cazul Uniunii Europene.
În fine, tot liberalizarea comerţului formează obiectul a
numeroase tratate şi acorduri bilaterale.
Principii generoase
şi beneficii evidente sau la baza acestei mişcări inexorabile
a umanităţii. Să exemplificăm: este uşurat accesul ţărilor mai
slab dezvoltate la tehnologia (şi la bogăţia) ţărilor
avansate. Este uşurată diviziunea muncii, specializarea
ţărilor după criteriul avantajului comparativ. Resursele
naturale, atât de inegal împrăştiate de natură pe suprafaţa
Terrei, pot fi valorificate în mod optim. Este favorizată
creşterea nivelului de trai, prin ieftinirea produselor şi a
tehnologiilor de import. Şi aşa mai departe.
Şi totuşi, rezistenţă, proteste... Manifestările relativ
recente de la Seattle şi Washington au adunat, în stradă, mii
de exponenţi ai mişcărilor de contestare vehementă a
adevărurilor considerate, până de curând, ca evidente şi
imuabile, cel puţin în sălile marilor conclavuri mondiale
dedicate liberalizării comerţului internaţional şi
mondializării.
Se poate obiecta
împotriva facilitării accesului la tehnologiile avansate,
pentru menţinerea barierelor comerciale între state?
Problema este că
avantajele liberalizării sunt foarte inegal repartizate între
statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Mai
mult, ceea ce chiar constituie, la prima vedere, avantaj
pentru statele în curs de dezvoltare, prezintă efecte perverse
pe termen lung.
Într-adevăr, însăşi
liberalizarea, deschiderea pieţei interne pentru produsele şi
tehnologiile de import, transformă pieţele statelor în curs de
dezvoltare în pieţe de consum, scoţând din cărţi industria
autohtonă, sau reducând-o la un rol de asamblare sau chiar
numai de porţionare şi ambalare. Aceasta, deoarece nivelul
tehnologic local este, în general, mai scăzut decât vârfurile
atinse pe plan mondial, ceea ce, ca o consecinţă imediată şi
directă, determină un nivel de performanţă mai scăzut al
produselor locale sau (cel mai adesea: şi) costuri superioare
ale produselor locale la performanţe date; într-o formulare
generală: un raport cost / performanţă mai defavorabil.
(Problemele se prezintă într-un mod similar, cu anumite
particularităţi, şi în ceea ce priveşte piaţa produselor
agricole, dar, pentru simplificare, să omitem acest lucru.)
Ce înseamnă
importul de produse în locul realizării lor de către o
industrie autohtonă? La nivelul unei nişe de piaţă, al unei
ramuri sau subramuri, înseamnă, desigur, falimentul
producătorilor locali respectivi (sau, cel puţin, restrângerea
activităţii lor), simultan cu satisfacerea clienţilor locali
cu produse de performanţe superioare şi la preţuri mai scăzute
(la început, până când, eventual, se pune bine mâna pe
monopolul pieţei locale, sau al unei părţi semnificative a
acesteia...). Dar la nivel naţional, dacă acest lucru se
produce cu prea multe nişe de piaţă, cu prea multe subramuri
sau ramuri, înseamnă reducerea productivităţii muncii sociale,
reducerea valorii adăugate realizate, reducerea PIB /
locuitor, limitarea creşterii (sau chiar reducerea) nivelului
de dezvoltare economică. Într-o exprimare metaforică (dar
foarte apropiată de realitate), fiecare produs importat, în
locul realizării lui locale, înseamnă: un şomer în plus; o
unitate în plus la cursul valutei naţionale faţă de dolar (sau
faţă de Euro, cum se doreşte); o unitate în minus la
PIB / locuitor; o unitate în minus la venitul mediu pe
locuitor.
Trebuie spus că
satisfacerea, prin măsuri protecţioniste directe, a
doleanţelor de apărare a poziţiei industriei locale pe piaţa
locală, în faţa concurenţei importurilor, conduce de asemenea
la efecte perverse pe termen lung, prin reducerea interesului
acestei industrii locale pentru competitivitate şi, deci,
reducerea eforturilor, atât la nivel naţional (măsuri
legislative, instituţionale, fiscale, bugetare, sprijinirea
cercetării-dezvoltării, consolidarea, amplificarea şi
modernizarea infrastructurilor etc.), cât şi la nivel
antreprenorial, al agenţilor economici de profil înşişi; a
eforturilor destinate să realizeze apropierea de nivelul
internaţional de competitivitate în viitor. Într-un cuvânt,
prin simplu protecţionism, rămânerea în urmă a
competitivităţii industriei autohtone se auto-perpetuează, şi
acest fapt, bine cunoscut, constituie argumentul forte şi
calul de bătaie al promotorilor liberalizării extreme, totale,
a comerţului internaţional.
Să nu omitem faptul
că şi statele avansate suportă consecinţe negative ale
mondializării: prin transferul producţiilor (fie şi numai la
nivelul unor segmente ale proceselor de fabricaţie) cu volum
mare de manoperă în state cu nivel de trai mai scăzut şi,
deci, nivel de salarizare mai scăzut, cheltuieli sociale mai
scăzute etc., industriile statelor avansate îşi sporesc
profitabilitatea, dar ele exportă, de fapt, ocupare de forţă
de muncă şi importă şomaj.
Luate în ansamblu,
fenomenele prezentate succint în aceste rânduri arată că
efectele liberalizării comerţului internaţional, fie ele
benefice în ansamblu şi în perspectivă istorică viitoare,
prezintă aspecte contradictorii la nivel de moment istoric şi
la nivel naţional, de ţară, necesitând o abordare complexă,
armonizată, optimizată, de compromis între avantajele şi
dezavantajele - cele conjuncturale şi cele perene - ale
liberalizării şi ale protecţionismului. Nu este vorba numai de
ţări luate în parte: s-ar putea ca abordări şi promovări
extremiste, unilaterale, ale liberalizării comerţului
internaţional, să compromită, în ansamblu, ideea lichidării
decalajelor la scară planetară, a combaterii sărăciei şi
altele asemănătoare.
Totuşi, examinarea
atentă a stărilor de lucruri şi a tendinţelor arată că, cel
puţin pentru moment, statele dezvoltate beneficiază mai mult
si cele în curs de dezvoltare beneficiază mai puţin de
liberalizarea comerţului internaţional şi chiar de
mondializare. În aceste condiţii, statele avansate sunt mai
interesate în liberalizare telle-quelle, în timp ce statele în
curs de dezvoltare sunt interesate într-un anume mix între
liberalizare şi protecţionism - atât ca interes imediat, cât
şi ca interes de perspectivă (dar cu ponderi diferite, în
aceste două eventualităţi). În general, în relaţiile
comerciale între un stat dezvoltat, puternic economic, şi unul
slab, liberalizarea absolută a comerţului întăreşte pe cel
tare şi slăbeşte pe cel slab.
Una dintre schemele
a ceea ce petrece poate fi următoarea: produsele statului
puternic vin pe piaţa statului slab. Industria statului slab
se mobilizează şi îşi creşte competitivitatea până la nivelul
produselor statului puternic, afirmă partizanii liberalizării
100%. Chiar şi aşa, atingerea aceleiaşi competitivităţi la o
dimensiune redusă, numai a pieţei proprii, presupune pierderi
irecuperabile. Dar, spun partizanii mixului liberalizare -
protecţionism, nu se ajunge la aceasta: când vin pe piaţă
produsele statului puternic, produsele industriei autohtone
sunt eliminate de pe piaţă, producătorii sau falimentează, sau
au asemenea pierderi, încât nu au cum să mai aloce resursele
necesare creşterii competitivităţii, creştere care nu mai are
loc.
Este, astfel, de înţeles şi presiunea statelor avansate pentru
liberalizarea totală şi absolută, şi o anumită rezervă şi
chiar rezistenţa faţa de aceasta, din partea statelor în curs
de dezvoltare. Acestea din urmă - şi opinia lor publică - văd
într-un mix de liberalizare şi protecţionism, moderat şi atent
proiectat şi derulat, o condiţie necesară, o şansă pentru un
bun demaraj în cursa pentru dezvoltare economică şi pentru
competitivitate viitoare.
|
