|
Azi, 11.8.1990
Dacă ar fi de
exprimat în cât mai puţine cuvinte ce se aşteaptă de la modul
de înfăptuire a tranziţiei spre economia de piaţă, sau, cum i
se mai spune acum, a reformei economice, cu greu s-ar putea
spune mai puţine cuvinte decât: operaţionalitate (pragmatism),
profesionalism, democratism, realism.
OPERAŢIONALITATE
(sau pragmatism), pentru că măsurile care se iau trebuie să
acţioneze, să fie utile, să dea rezultate practice, concrete,
palpabile. Este adevărat că nimeni nu trebuie să aştepte să
vină guvernul să-i rezolve problemele, dar, spre deosebire de
trecut şi, într-o măsură încă supărătoare, de prezent,
întreprinderile trebuie să aibă libertatea de acţiune,
interesul şi resursele necesare pentru a produce şi a vinde
bine, mult şi eficient. Până atunci, suntem între sistemul
planificării dictatoriale, care nu mai există (dar îşi mai
menţine o serie de cătuşe birocratice), şi cel al economiei de
piaţă, care nu există şi nu stimulează încă, adică suntem în
absenţa oricărui sistem de reglare a economiei, ceea ce se
vede din plin.
Din ianuarie tot
spun şi scriu, spun şi scriu mulţi, că trebuie făcut ceva (şi
ce trebuie făcut) pentru a efectua tranziţia, pentru că asta
ne doare acum. De faptul că în anul 2010 vom avea economie de
piaţă (şi încă la discreţie - japoneză, suedeză, austriacă sau
în ce mediu vom dori) nu se îndoieşte nimeni, dar problema
este ce facem acum, cum facem să se redreseze şi să
funcţioneze în condiţii de piaţă şi de penurie întreprinderile
încă proprietate de stat (adică, mai exact, ce este de făcut
pentru ca întreprinderile să poată să vrea să funcţioneze, ele
însele, singure), pe bază de prerogative şi de interese
colective şi individuale şi nu pe bază de apeluri şi dojeni
mobilizatoare, combinate cu indicatori şi programe care nu mai
sunt altceva decât sfaturi pioase.
PROFESIONALISM,
pentru că tocmai prin ineditul şi caracterul critic al
situaţiei economice şi prin impactul social al soluţiilor, cu
tot pragmatismul concret pe care îl dorim, nu avem dreptul la
improvizaţii şi totul trebuie să fie analizat, cântărit cu
maximul de seriozitate şi răspundere. Reglementările privind
libera iniţiativă, aşa cum au fost făcute şi cum acţionează,
au creat o veritabilă destabilizare a pieţei; au poluat grav
economia şi societatea noastră, cu consecinţe nu numai
imediate, ci şi pe termen lung, cam aşa cum a poluat situaţia
noastră demografică faimosul decret din 1966. Nu este un
secret că, totodată, au stârnit o aversiune populară împotriva
ideii de privatizare, cum n-ar fi reuşit o armată de
propagandişti ai colectivismului conservator. De vină nu este,
desigur, ideea liberei iniţiative, ci - să nu se supere
nimeni, o spun faptele, viaţa: profesionalismul cu care a fost
elaborată reglementarea respectivă.
Am mai spus-o, am
mai scris-o şi voi continua să o fac: ceea ce a lipsit şi tot
mai lipseşte reformei noastre este profesionalismul sistemic,
sistemicitatea. Fiecare minister, fiecare departament, fiecare
factor responsabil, fiecare specialist îşi elaborează, cu cea
mai mare bunăvoinţă, reglementările aferente feliuţei lui
conform criteriilor lui, dar de corelarea şi de sincronizarea
inter-felii nu s-a ocupat şi nu se ocupă încă nimeni (sau nu
se ocupă cu profesionalismul necesar). Pachet de legi nu prea
înseamnă combaterea speculei, convenţii internaţionale de
telecomunicaţii, împreună cu interzicerea înstrăinării
pământului. Pachet, înseamnă, după ceea ce ştiu toţi cei de la
noi sau de oriunde, care au treabă cu reforma economică:
întreprinderea (agentul economic), codul comercial, asigurarea
cu resurse, comerţul interior, comerţul exterior, preţurile,
impozitele, băncile, bursele, cursul valutar, tariful vamal,
salarizarea, privatizarea, protecţia socială, protecţia
resurselor naturale şi a mediului, statistica - toate corelate
şi cu intrarea în funcţiune sincronă, aşa cum nici şase luni
şi nici o singură zi nu se poate circula cu 70% pe dreapta
străzilor şi 30% pe stânga lor. Iar a afirma că între economia
(sau antieconomia) actuală şi economia de piaţă nu există
decât un singur pas, înseamnă a ne condamna la eşec prin
dezorganizarea economică generală, ca urmare a faptului că
economia constituie un sistem, care are echilibrul
autoreglării sale interne (există şi un termen de
specialitate: homeostaza); el nu poate fi schimbat decât cu
continuitate, respectiv într-o succesiune de paşi care să
deplaseze în mod coerent şi corelat ansamblul parametrilor şi
al mecanismelor care îi reglează comportamentul.
DEMOCRATISM, pentru
că reforma economică nu este problema unor specialişti care
şuşotesc în cabinete, şi nici măcar numai a unui parlament
care dezbate fără ca poporul să afle ce probleme s-au ridicat,
ce variante au fost în cumpănă, ce şi de ce s-a votat (şi cine
cum a votat), decât printr-o publicaţie specială de circulaţie
restrânsă. Ceea ce se întâmplă cu reforma economică (şi cu
implicaţiile ei sociale) afectează interesele şi sentimentele
imediate ale fiecărui cetăţean al ţării şi interese pe 10-20
de ani, poate - mai mult, ale generaţiei actuale şi ale celei
viitoare. Dar cred că marea majoritate a naţiunii urmăreşte nu
numai implicaţiile sociale brute, directe, ci ansamblul
problemelor legate de însănătoşirea economiei şi societăţii
româneşti.
Democratism, pentru
că actuala putere este emanaţia voinţei electoratului, care
aşteaptă împlinirea motivaţiei şi speranţei pe care a
investit-o conform literei şi spiritului Platformei-program a
formaţiei majoritare - desigur, venind în întâmpinare, într-o
politică de consens naţional, pe cât posibil, la tot ceea ce
poate fii preluat în mod constructiv şi convenit pe baza
poziţiilor programelor şi contribuţiilor altor formaţiuni
politice. Pentru că Frontul Salvării Naţionale îşi va dovedi
adevărata viabilitate, faţă de problemele de azi ale ţării, la
alegerile de după reforma economică, atunci când întregul
popor va exprima măsura validării activităţii desfăşurate de
puterea pe care a emanat-o, iar rezultatele palpabile ale
reformei economice vor cântări greu - poate, cel mai greu - în
aprecierea care va fi făcută. În funcţie de această judecată
se vor deschide sau se vor închide multe căi viitoare.
Democratism, pentru
că diferitele aspecte ale problematicii formează obiectul
analizei şi dezbaterii unor cercuri largi de specialişti, care
au opinii, ideii, iniţiative; există o mare diversitate de
puncte de vedere, de argumente, de variante împrăştiate în
paginile presei, ale unor publicaţii de specialitate, ale unor
documentaţii interne din institute şi instituţii şi nimeni,
după câte cunosc, nu a făcut până acum o sinteză a acestei
diversităţi, o analiză comparativă, aprofundată: predomină
încă metoda adoptării (şi prezentării ca unică posibilă, ca
unică existentă) a variantei celui ce are putere de decizie la
fiecare nivel. Ba chiar, după cum s-a văzut public de curând,
mai constituie argumente şi etichetările persoanelor care aduc
contraargumente sau pur şi simplu ridică probleme. Iar dacă un
academician, în numele unei largi asociaţii profesionale
direct implicate, declară că asociaţia nu a fost consultată la
un proiect de lege de maximă importanţă, înseamnă că mai avem
de învăţat şi de progresat în ale democraţiei.
REALISM, pentru că
trebuie foarte bine cunoscute realităţile concrete ale
României. Reforma economică nu se face prin corespondenţă,
oricât de iluştri ar fi autorii acolo unde sunt ei, oricât de
cunoscători ar fi ai situaţiilor din alte părţi sau ale
României interbelice. Desigur, experienţele altor ţări şi
teoriile economice consacrate sunt valoroase şi pentru noi,
dar, pe lângă stadiul ideal şi final, esenţial este cum ieşim
din situaţia economică de necrezut în care ne aflăm acum, ceea
ce se cere să fie foarte bine cunoscut, înţeles, analizat,
soluţionat.
Există varianta
(concepţia) că o economie de piaţă completă şi perfectă
(există pe undeva aşa ceva?) va rezolva de la sine, cândva,
toate durerile actuale ale economiei şi societăţii noastre.
Este o teză care cu greu poate fi combătută. Dar nu avem
dreptul să ignorăm, să ocolim dreptul la existenţă al tezei că
tranziţia la economia de piaţă şi redresarea economică sunt
laturi indisolubile ale unui proces unic, şi chiar că în
cadrul acestui proces unic, este nevoie, cu cea mai mare
stringenţă şi cu prioritate, de crearea unor instrumente
economice (de stimulare, de cointeresare, de piaţă: nu sau nu
în principal administrative), specifice perioadei de
tranziţie, orientate cu precădere spre urgentarea intrării
într-o traiectorie de redresare economică şi apoi de
consolidare a acestei redresări. Fără a impieta asupra
privatizării şi altor aspecte ale economiei de piaţă, care vor
veni din urmă - cât mai repede şi ele - pe măsură ce li se vor
crea condiţiile, oprirea declinului şi relansarea economiei
României nu pot aştepta nimic altceva.
De fapt, toate
cuvintele enumerate în aceste rânduri se leagă; a fost doar
vorba despre sistemicitate. Este nevoie şi de pragmatismul
definit prin urmărirea scopurilor practice, de
profesionalismul aprofundării mecanismelor de evoluţie a
proceselor de tranziţie (fără nici un „merge şi aşa”), de
democratismul acceptării variantelor (inclusiv a variantei că
ceea ce se preconizează va putea conduce şi la anumite
dificultăţi) şi al receptivităţii la semnale, critici,
sugestii; de realismul cunoaşterii adevărurilor economiei
noastre în toată profunzimea şi cruditatea lor.
|
