|
Probleme economice,
nr. 10, octombrie 1970, pp. 111-114
Valorificarea
cercetării ştiinţifice şi valorificarea invenţiilor româneşti
reprezintă două sfere care se intersectează, dar care în
ansamblu sunt net distincte. Fără a insista asupra
numeroaselor invenţii care nu izvorăsc dintr-o cercetare, aş
dori să subliniez că o forte mare parte a creaţiei
tehnico-ştiinţifice româneşti, a activităţii de cercetări din
România (aş spune – covârşitoarea majoritate a lucrărilor de
cercetare) nu constituie invenţii. Totodată, numeroase
invenţii care rezultă din lucrările de cercetare au un
caracter parţial, particular, de multe ori nesemnificativ
pentru ansamblul sau pentru esenţa lucrării de cercetare
respective. Prin aceasta nu sesizez o anomalie ci, dimpotrivă,
doresc să nu se piardă din vedere o stare de fapt normală,
legică, în care nu pot şi nu trebuie să intervină modificări
radicale.
Într-adevăr,
invenţia presupune noutate şi progres tehnic pe plan mondial.
Or, după cum se ştie, ponderea majoră în cercetările
tehnico-ştiinţifice din ţara noastră revine însuşirii la noi
în ţară a unor procedee şi utilaje principial cunoscute pe
plan mondial, dar în condiţiile specifice ale materiilor prime
de la noi din ţară, ale structurii şi tehnologiei accesibile
în industria noastră, ale necesităţilor corespunzătoare
stadiului actual de dezvoltare a economiei noastre. Este
evident că o astfel de cercetare de puţine ori poate avea
contingenţă cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Şi
totuşi este o cercetare esenţialmente necesară, utilă, de
neînlocuit.
*
Nu trebuie, de
asemenea, omis faptul că, în condiţiile etapei actuale a
revoluţiei ştiinţifico-tehnice, geneza invenţiilor a căpătat
un alt caracter decât, de exemplu, cu jumătate de secol în
urmă. Astăzi, marile invenţii necesită nu numai minţi
luminate, imaginaţie, inventivitate individuală, ci sunt de
regulă rezultatul unor uriaşe investiţii de fonduri, a unor
esenţiale concentrări de forţe calificate pe un fond larg, dar
convergent.
Totodată,
invenţiile de mare eficienţă economică se realizează nu numai
prin noi soluţii funcţionale, constructive sau tehnologice, ci
reclamă în mod conjugat, de regulă şi noi soluţii funcţionale
şi noi tehnologii şi noi materiale, antrenând adesea pentru
realizarea lor nu numai specialităţi diferite, dar chiar
ramuri industriale diferite. Nu rare ori pentru realizarea lor
este necesară crearea, în prealabil, de laboratoare de
cercetări cu utilaje specializate,
care formează ele însele obiectul unor cercetări, reclamând
fonduri uriaşe.
Fără îndoială că în
condiţiile puternicei baze materiale create în anii
socialismului pentru cercetare, în condiţiile mijloacelor
financiare importante pe care le afectează statul nostru
pentru sprijinirea şi dezvoltarea cercetării, ale concentrării
de forţe şi mijloace urmărite de către C.N.C.Ş.*
în cadrul programelor prioritare, este posibilă realizarea
unor invenţii de mare valoare, cu atât mai mult cu cât tehnica
românească are tradiţia unui ridicat spirit inventiv. Dar
ponderea acestor situaţii în totalul activităţii noastre de
cercetare nu poate fi decât cea care rezultă din
considerentele obiective arătate mai înainte. Nu se poate
neglija faptul că diversificarea continuă şi accelerată a
producţiei industriei noastre, complexitatea problemelor
tehnice industriale, reclamă inevitabil o anumită diversitate
de preocupări ale cercetării, ceea ce, la potenţialul nostru
economic, împiedică adesea concentrările de forţe pe front
îngust în cercetare, la amploarea necesară declanşării
reacţiei în lanţ a realizării frecvente de invenţii de
eficienţă majoră. Pentru exemplificare, aş cita o experienţă
anterioară proprie şi anume a conducerii unui laborator de
cercetare în domeniul telemecanicii (tehnica supravegherii si
comenzii centralizate, de la distanţă, a proceselor de
producţie). Timp de 13 ani a fost promovată activ şi insistent
o orientare spre soluţii originale şi spre asigurarea unui
nivel de concepţie competitiv pe plan mondial. Activitatea a
căpătat o anumită recunoaştere în cercurile de specialitate,
nu numai interne. Ea a fost, în anumite perioade, încurajată
de forurile de conducere tehnică tutelară. Au rezultat şi
invenţii. Bogatul bagaj al cercetărilor efectuate şi al
investiţiei de inventivitate prestată a rămas însă un bagaj de
prototipuri sau de începuturi de fabricaţie necontinuată.
Câteva cauze
sintetice ale acestei situaţii, reflectare a considerentelor
expuse, şi care nu au pretenţie de generalitate pentru toate
întreprinderile şi ramurile industriei noastre, le-aş menţiona
ca fiind: soluţiile tehnice avansate, concepute la nivelul
structurii şi funcţionării echipamentelor, au fost handicapate
de rămânerea în urmă a tehnologiei în domeniul electronicii şi
de lipsa unor produse corespunzătoare componente sau conexe,
de calitatea scăzută a execuţiei; concepţia funcţională de
nivel mondial s-a dovedit uneori insuficient grefată pe
tehnicitatea momentului respectiv a utilizatorilor din ţară,
pentru care erau acute probleme de eficienţă, siguranţă,
calitate, aprovizionare cu piese de schimb, întreţinere etc.,
nu în toate cazurile la nivel mondial; fixarea unor preturi de
vânzare mari au orientat pe beneficiari spre evitarea
utilizării echipamentelor elaborate; duratele mari de
realizare-asimilare au condus adesea la uzura morală faţă de
nivelul mondial chiar din momentul finalizării cercetării.
Aş dori să relev că
însăşi problema valorificării invenţiilor, a valorificării în
general a cercetării ştiinţifice, în sensul presiunii
exercitate de către cercetare asupra industriei, spre a i se
prelua rezultatele în scopul aplicării practice, are - după
părerea mea - caracterul unei probleme oarecum artificiale,
care nu pune accentul pe adevărata problemă a
insuficientului interes economic al unor întreprinderi pentru
introducerea tehnicii noi, separat de insuficienta
preocupare provenită din cauze strict subiective. În mod
normal, ar trebui să existe o puternică sete economică a
industriei asupra cercetării pentru a-i furniza noutăţi
tehnice. Ar trebui chiar să existe, cred, un decalaj între
necesităţile stringente ale industriei de introducere a
tehnicii noi şi posibilităţile cercetării de a le putea
satisface.
Rezistenţa faţă
de tehnica nouă
Caracterul
relaţiilor de producţie în socialism face ca în mod obiectiv,
ritmul de introducere a tehnicii noi să poată să fie chiar mai
rapid decât în capitalism. Dacă suntem insă confruntaţi cu
aspecte de pasivitate şi rezistenţă şi cu termene îndelungate
de introducere a noului şi dacă aceste fenomene au uneori*
persistenţă, înseamnă că există cauze care determină acest
fapt şi care constituie un element de contradicţie faţă de
relaţiile de producţie socialiste. Dar contradicţia poate fi
soluţionată tocmai datorită acestor relaţii. După cum se ştie,
problema de bază o constituie lipsa unei legături intrinseci
între indicatorii economici planificaţi şi pe care este axat
actualul sistem de cointeresare materială a întreprinderilor,
pe de o parte, şi efectele profunde ale introducerii tehnicii
noi în producţie, pe de altă parte, caracterul oarecum de
apendice extraeconomic, organizatoric al măsurilor prin care
în prezent se realizează introducerea tehnicii noi. Cât timp
interesele introducerii tehnicii noi nu sunt reflectate
organic în sistemul de indicatori economici planificaţi,
problema valorificării cercetării ştiinţifice, în accepţiunea
ei actuală, rămâne, după opinia mea, nesoluţionată esenţial,
iar măsurile pur organizatorice - administrative sau cele
axate pe penalizări sau cointeresări individuale, izolate şi
ocazionale, nu îşi ating decât în mod palid scopul pozitiv
urmărit.
Într-adevăr,
invenţia presupune progres şi eficienţă, după cum presupune
risc şi imprevizibil. Cointeresarea materială instituită
în cercetare, atât prin modul în care sunt reglementate
contractele de cercetare, cât şi prin noul sistem de
salarizare (cointeresare care este concentrată practic asupra
termenelor de realizare a lucrărilor, cu prevederea imputării
daunelor provocate prin cercetări nereuşite sau neaplicate),
ar putea, după părerea mea, să stimuleze la unii din
cercetători tendinţa de a merge spre soluţii sigure, pe căi
bătute, tot aşa cum unele din întreprinderi sunt înclinate să
prefere adesea, din motive similare, soluţiile sigure şi căile
bătute.
Un alt aspect.
Invenţia trebuie să prezinte elemente de progres şi, natural,
să fie originală. După cum s-a mai discutat în presă, cred că
nu este necesar să se pună şi condiţia utilităţii, deoarece,
de multe ori, la data înregistrării condiţia de unitate poate
bloca brevetarea unor idei valoroase a căror utilitate rezultă
abia mai târziu. Dar chiar dacă se pune sau nu condiţia
utilităţii, aceasta nu este egală cu eficienţa, tot aşa după
cum şi medalierea la expoziţii internaţionale de invenţii,
pentru originalitate, inventivitate, nu înseamnă obligatoriu
eficienţă, fie în mod absolut, fie în mod relativ - cu
referire la anumite condiţii industriale date.
Se ştie că orice
produs, pentru o anumită utilizare, trebuie să satisfacă, în
afară de calităţile care decurg din elementele de
originalitate, şi o serie de caracteristici tehnice
subsidiare, secundare – dar obligatorii. Aceste caracteristici
pot să nu fie satisfăcute principial de către noua soluţie,
sau de către execuţia şi materializarea concretă a noii
soluţii brevetate şi eventual chiar medaliate. În astfel de
situaţii, valorificarea nu este justificată, dimpotrivă se
produce uneori următorul fenomen: o soluţie tehnică, brevetată
sau nebrevetată, este considerată valorificată în cazul unei
aplicări la un nivel minim, unicat sau cu totul izolat. Un
motiv în plus pentru a putea considera formală soluţionarea
problemei prin bifarea valorificat - nevalorificat a noilor
idei.
Problema
experimentării şi aplicării invenţiilor cred că nu poate fi
privită ca un proces în două etape, între care să existe un
gol: întâi se face invenţia, apoi se face valorificarea. O
valorificare imediată, treptată, din mers, are consecinţe
directe asupra viabilităţii invenţiei însăşi, permiţând
inventatorului să constate de la primele aplicaţii
deficienţele mai profunde sau superficiale, ale realizării
sale, permiţându-i prin aceasta să-şi aducă lucrarea la un
nivel de eficienţă maximă. În acest sens pledează o invenţie
despre care s-a scris destul de mult până acum şi anume Releul
multiprot*,
brevetat, medaliat, cercetat fiind de 12 ani şi neaplicat.
Întreprinderile potenţial beneficiare au fost rezistente la
introducerea lui, deşi promitea mari avantaje, şi nu ştim nici
astăzi, când dosarul este pe cale de a fi clasat, dacă
deficienţele tehnice pe care le prezintă sunt intrinseci
soluţiei, sunt atât de grave practic încât să o respingă, sau
dacă ar fi putut fi remediate prin perfecţionări ulterioare,
călăuzite de o experienţă practică şi nu de prezumţiile
inventatorului izolat.
În continuare, aş
dori să subliniez un aspect organizatoric, pe care îl consider
de detaliu în comparaţie cu problemele ridicate mai înainte,
dar care totuşi este necesar să fie avut în vedere într-o
viitoare reglementare pe baze superioare a activităţii de
invenţii. În condiţiile noastre actuale, brevetul de invenţie
se acordă întreprinderii, iar autorul capătă certificat de
autor, şi acest lucru este corect. Însă faptul că invenţia
continuă să fie, practic, exclusiv treaba inventatorului, nu
este de natură să desăvârşească soluţia tehnică şi nici să
accelereze valorificarea în mod corespunzător. Nu am în vedere
aici aspecte de remunerare sau de valorificare, ci însuşi
procesul de constituire a unei idei originale ca invenţie.
Transformarea unei idei într-un brevet de invenţie este un
meşteşug şi o artă, care cer adesea cu totul alte calităţi
decât cele pe care le posedă un inventator. Aceste calităţi
constituie o specialitate aparte. Marile firme din străinătate
au personal specializat şi servicii specializate în
fructificarea prin invenţii a ideilor salariaţilor lor. Prin
aceasta se asigură: redactarea ideii în tipicul cerut pentru
brevetare; acoperirea prin revendicări a variantelor posibile;
scindarea în invenţii independente sau colaterale a ideilor
care nu formează corp comun cu ideea de bază; evitarea
divulgării unor idei nerevendicate; cercetarea bibliografică
şi a brevetelor cunoscute pentru delimitarea părţii
brevetabile printr-o idee nouă sau pentru elucidarea a însăşi
posibilităţii de brevetare; avizarea proiectelor din punctul
de vedere al drepturilor de aplicare a soluţiilor pe care le
conţin, legat de existenţa unor eventuale brevete etc., etc..
La noi, singurul
contact al inventatorului cu un for rutinat în probleme de
invenţii este cel cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
care nu are sarcina de a întocmi redactări de descriere sau de
a analiza idei crude din punctul de vedere al posibilităţilor
de valorificare prin invenţii şi de brevetare: O.S.I.M. are
sarcina de a păzi puritatea brevetelor pe care le acordă, el
este deci într-o oarecare măsură un oponent al inventatorului
(chiar dacă în faza premergătoare înregistrării unii
specialişti ai O.S.I.M. acordă benevol sfaturi şi îndrumări
preţioase inventatorilor).
Cercetătorii nu
sunt rutinaţi în rezolvarea problemelor menţionate; în bugetul
lor de timp de regulă nu este prevăzut consumul mare de timp
necesar individual pentru soluţionarea acestor probleme. De
aceea, consider necesară înfiinţarea, fie
descentralizat în institutele de cercetări, în marile
întreprinderi, în cadrul ministerelor, fie sub forma unui
oficiu centralizat pe lângă C.N.C.Ş., paralel cu O.S.I.M., a
unor compartimente sau unităţi de asistenţă
tehnico-juridică şi documentară specifică, pentru redactarea
şi înregistrarea ca invenţii a ideilor, pentru reprezentarea
inventatorilor, putând prelua totodată şi reprezentarea
intereselor inventatorilor străini în România.*
Aş aminti, pentru
exemplificarea utilităţii unei astfel de activităţi, cazul
unei invenţii referitoare la reglarea optimală a unui anumit
tip de turbină hidraulică. Conţinând o idee valoroasă,
invenţia a fost acceptată, brevetată în ţară şi înregistrată
pentru brevetare în 12 ţări de mare importanţă industrială.
Din păcate, oponenţele primite din aceste ţări au scos la
iveală o redactare deficitară, care pune în pericol
brevetarea, aceasta - după ce, desigur, s-au plătit taxele de
înregistrare, în valută.
Nu vreau să mă
refer la experienţa personală sau a unor colaboratori care au
renunţat la înregistrarea la O.S.I.M. a unor idei care
probabil că ar fi fost brevetabile, din dorinţa de a evita
consumul considerabil de timp şi de energie, similar cu acela
care a trebuit să fie investit în brevetele obţinute anterior.
Cele relatate nu constituie o pledoarie pentru renunţarea la
originalitate în cercetare, la competitivitate, la brevetare
sau la urmărirea valorificării invenţiilor. Problema, deosebit
de importantă, a valorificării gândirii originale româneşti
cred că îşi are însă începutul nu în momentul încheierii
cercetărilor sau al eliberării certificatelor de autor, ci cu
mult mai devreme, înainte de înregistrarea la O.S.I.M. şi
chiar înaintea începerii elaborării invenţiei. O soluţionare
radicală a acestei probleme nu ar putea, după opinia exprimată
aici, să nu ţină seama de trei factori: de gradul în care
interesele economiei naţionale pentru realizarea progresului
tehnic sunt reflectate, în pârghiile economice care acţionează
asupra activităţii de producţie a întreprinderilor; de faptul
dacă în mod deliberat, pe bază de studii de conjunctură
internă şi externă, se asigură concentrarea de forţe şi
mijloace pentru soluţionarea complexă a problemelor, centrale
şi conexe, funcţionale şi tehnologice, de cercetare şi de
fabricaţie etc., propice apariţiei, reuşitei şi valorificării
creaţiei originale; de alegerea, socotită, a unei ponderi
judicioase a activităţii originale, cunoscând că restul -
majoritatea - este, în condiţiile noastre actuale, cercetare
care nu urmăreşte originalitate pe plan mondial. Şi în fine,
nu trebuie uitat, originalitatea îşi are dreptul ei
inalienabil şi spontaneitate bazată pe talent, precum şi la
risc tehnic şi economic.*
|
