|
Adevărul, 26.1.1991
Guvernul a afirmat
în mod repetat că statul se retrage din coordonarea
activităţii economice a întreprinderilor şi îşi păstrează
numai calitatea de acţionar, urmând să le influenţeze prin
credite şi alte instrumente financiare. În realitate,
menţinându-se la nivel centralizat un număr mare de balanţe
materiale şi repartiţiile aferente, agenţii economici au fost
puşi în situaţia de a circula 50% pe dreapta străzilor şi 50%
pe stânga lor. Dar nu numai atât. Dependenţa întreprinderilor
faţă de cele mai felurite aprobări ale forurilor superioare -
centrală industrială, departament - a continuat să paralizeze
posibilităţile de mişcare ale conducătorilor de întreprinderi.
În aparatul centralelor industriale (până la desfiinţare), al
departamentelor, al noilor regii autonome, au rămas cam
aceleaşi categorii de oameni dinainte - unii valoroşi, alţii
necorespunzători, cu acelaşi stil şi cu aceleaşi atitudini,
promovând aceleaşi politici centraliste şi voluntariste, ca şi
înainte şi acelaşi dictat la adresa întreprinderilor, ca şi
înainte.
Puţinele atribuţii
care s-au descentralizat efectiv nu au dat rezultate (adică au
dat rezultate negative), în lipsa instrumentelor economice
complementare, care ar fi fost necesare, de cointeresare
colectivă a întreprinderilor într-o politică raţională
economic şi de eficienţă. De exemplu, lăsarea la nivelul
întreprinderilor a aprobărilor normelor specifice de muncă, în
condiţiile vechilor preţuri sau ale posibilităţii de a impune
preţuri nelimitate şi ale vechiului sistem de salarizare şi
încadrare a personalului, nu a făcut decât să stimuleze
nemunca, în contextul, totodată, al slăbiciunii interne a
poziţiei conducerii întreprinderilor, aflate la discreţia
salariaţilor şi a sindicatelor acestora (mai precis, a
sindicatelor unora dintre salariaţi, pentru că o mare parte
dintre salariaţi se ţin departe de orice sindicate).
Or, în această
situaţie, în loc să creeze instrumentele economico-financiare
care să stimuleze la nivel local eficientizarea activităţii
întreprinderilor, prin soluţionarea unitară şi corelată a
problemelor de preţuri - salarii - impozite - credite –
încheierea / desfacerea contractelor de muncă - şomaj -
sindicate - faliment ş.a., printr-o autonomie financiară reală
a întreprinderilor (v., în acest sens, programul, incluzând şi
o concepţie de privatizare apropiată de ceea ce urmează să fie
realizat, preconizat de dl. prof. dr. Paul Bran în Tribuna
Economică nr. 7 din 16 februarie 1990) şi prin întărirea
prerogativelor conducătorilor de întreprinderi, guvernul, prin
declaraţii publice repetate ale domnilor ……*,
a dus o veritabilă campanie de discreditare, de culpabilizare
nejustificată şi, prin aceasta, de paralizare morală a
manageriatului existent. S-a afirmat, de la aceste niveluri,
în mod repetat, că nu se înţelege de ce conducerile de
întreprinderi, care au acum toate libertăţile şi toate
prerogativele (pe care de fapt nu le au) nu acţionează şi nu
fac ordine şi nu trec la treabă. Nedrept, s-a afirmat că, în
ansamblul lor, actualii conducători de întreprinderi sunt
obişnuiţi să aştepte - şi în mod nejustificat tot aşteaptă -
indicaţii şi aprobări de la forurile superioare, când de fapt
ei nu aveau - şi nu au nici azi - prerogativele şi
instrumentele economico-financiare necesare conducerii
autonome a activităţii. Nu este exclus ca o asemenea poziţie
să fi fost sugerată de persoane din însuşi aparatul
ministerelor, departamentelor şi centralelor industriale,
factori interesaţi în perpetuarea existenţei şi a
prerogativelor lor. Mai mult decât atât, s-a acreditat şi se
vehiculează insistent teza că actualii manageri sunt
incompetenţi să lucreze în condiţii ale economiei de piaţă şi
că, până nu vor fi schimbaţi sau / şi şcolarizaţi de către
specialişti străini, nu se va rezolva problema. (Chiar şi
celebra lozincă: la vremuri noi, oameni noi, nu pare a fi
suficient de responsabilă, la fel ca şi lansarea reorganizării
generale a întreprinderilor). Se poate aprecia că este o
campanie de natură să descurajeze şi să inducă pasivitate, în
loc să activeze pe conducătorii de întreprinderi. Mai mult, o
asemenea campanie publică nici nu întăreşte autoritatea
managerilor în cadrul unităţilor pe care le conduc, nici nu le
îmbunătăţeşte poziţia lor în raport cu partenerii străini cu
care au de dus tratative şi încrederea partenerilor străini de
a coopera cu întreprinderile româneşti în condiţii cât mai
avantajoase pentru noi şi nu ca şi cum ar avea drept parteneri
bananieri.
Desigur, o
şcolarizare în masă a aparatului întreprinderilor pentru
condiţiile economiei de piaţă este oportună şi necesară. În
particular, trebuie şcolarizaţi cum pot şi cum trebuie să
prevină abuzurile, cum să nu fie înşelaţi de escroci interni
şi externi. Evident, nu toţi actualii conducători vor fi apţi
să mai fie conducători de întreprinderi şi în viitor. Dar este
normal să fie paralizat întreg manageriatul, aşteptându-se să
cadă drobul de sare? Până când vom avea o nouă generaţie de
manageri, nou şcolită, poporul român nu trebuie să mănânce?
Şi, deci, să producă?
|
