|
Mesagerul economic
9-22.2.1998, reluat în Adevărul economic 7-13.7.1999)
Două evenimente au
atras, în ultimele zile, atenţia comunităţii economice privind
problematica vamală: taxa vamală pentru importul de bumbac,
introdusă cu nivel de 56% printr-un ordin al Ministerului
Finanţelor din ianuarie 1998, taxă care ameninţa să blocheze
întreaga noastră industrie de prelucrare a bumbacului, şi
liberalizarea exportului de masă lemnoasă, care periclitează
situaţia industriei de mobilă din România.
Trebuie spus că
taxele vamale influenţează în mod complex economia ţării.
Întâi, ele se
constituie în venit direct la bugetul statului (dacă nu sunt
atât de mari, încât să inhibe importul corespunzător).
În al doilea rând,
taxele vamale protejează pe producătorii români de profil,
atenuând presiunea concurenţială asupra lor, ceea ce
constituie o necesitate, dat fiind handicapul tehnologic,
financiar, organizaţional, al industriei româneşti în raport
cu concurenţii străini.
În al treilea rând,
prin acest lucru, ele au, însă, pe termen lung, efecte
defavorabile asupra competitivităţii aceloraşi producători
români, reducând interesul şi eforturile pentru calitate,
preţ, competitivitate. În al patrulea rând, taxele vamale
afectează negativ pe beneficiarii interni ai produselor în
cauză, crescându-le costurile sau / şi îngrădindu-le accesul
la produse străine, care pot fi tehnologic şi calitativ mai
avansate; devin o frână în calea retehnologizării şi
modernizării întregii economii şi, în particular, a unor
sectoare ale industriei însăşi.
În al cincilea
rând, taxele vamale contribuie la creşterea nivelului general
al preţurilor, la reducerea nivelului de trai, la limitarea
posibilităţilor de creştere economică.
În al şaselea rând,
taxele vamale la importul anumitor materiale sau subansamble
se întorc, ca un bumerang, împotriva capacităţii româneşti de
export, limitând “importurile de completare”, accesul la
materiale sau subansamble care pot face anumite produse
româneşti competitive pe piaţa externă.
În al şaptelea
rând, taxele vamale, dacă reflectă o anumită politică
structurală (pe grupe de produse), constituie un instrument de
influenţare a restructurării economiei României în general şi
a industriei în particular.
În fine, taxele
vamale, diferenţiate pe ţări în funcţie de diferitele acorduri
bi- şi multilaterale, constituie un regulator al comerţului
internaţional şi ajung să aibă impact pe planul relaţiilor
politice şi economice cu alte anumite ţări.
Şi mai este ceva.
Ca şi alte instrumente financiare, taxele vamale necesită
stabilitate, predictibilitate; constituie unul dintre
elementele pe care orice investitor, român sau străin, trebuie
să le cunoască pe termen lung, să conteze pe ele. Stabilitatea
şi predictibilitatea lor constituie un elemente care, direct
sau indirect, afectează ceea ce se cheamă “riscul de ţară” şi
atractivitatea ţării pentru investitori şi pentru procesul
investiţional.
Din toate aceste
motive, însăşi Constituţia României, la art. 138 alin. (1),
prevede: “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de
stat se stabilesc numai prin lege”. “Numai” prin lege, să
subliniem.
Legea nr. 141/1997,
privind Codul vamal al României, la art. 65, reia dispoziţia
constituţională: “Taxele vamale de import se determină pe baza
Tarifului vamal de import al României, care se aprobă prin
lege.”
Hotărârea
Guvernului României nr. 447/1997, privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Finanţelor, la art. 3 alin. 28,
prevede că acest minister “înfăptuieşte politica vamală, în
concordanţă cu cadrul legislativ existent”, iar Hotărârea
Guvernului României nr. 382/1997, privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Industriei şi Comerţului, la art. 3
alin. 27, stipulează că acest minister “participă la
elaborarea politicii vamale a României”. Dar cine “elaborează
politica vamală”?
Este limpede că,
dacă taxele vamale se stabilesc numai prin lege, această
atribuţie revine exclusiv Parlamentului României. Se
realizează, astfel, şi dezideratul de stabilitate şi
predictibilitate, şi cel de conjugare, de armonizare a
intereselor complexe şi contradictorii care stau în spatele
taxelor vamale în ansamblu, ale fiecărei taxe vamale, pe
fiecare relaţie, în parte.
Nu cunoaştem să
existe un document legislativ de doctrină, de principii, de
criterii generale, care să stabilească politica vamală în
ansamblul ei, ţinând seama de toate interesele divergente ce
se manifestă pe acest tărâm. Tariful vamal, aşa cum a fost şi
aşa cum este încă, apare ca o lungă listă de grupe de produse,
cu cifre de taxe vamale, de multe ori - aparent - stabilite
arbitrar, sau reflectând interese unilaterale, cu discrepanţe
mari între taxele vamale stabilite pentru diferitele grupe de
produse. Lipseşte, se pare, tocmai regula, politica vamală.
Din analizele
efectuate până în prezent, se pare că se disting două astfel
de politici recomandabile:
- “Principiul
neutralităţii” - la nivelul fiecărei ramuri / subramuri,
acelaşi tarif vamal (procentual) pentru piese, subansamble,
produse finite; pentru materii prime, materiale prelucrate
intermediare, materiale produse finite.
- “Principiul
selectivităţii” prin tarif progresiv pe ciclul tehnologic, cu
creşterea tarifului vamal (procentual) corelat cu ponderea
valorii adăugate în produs; deci, tarif vamal crescător de la
piese la subansamble şi produse finite, de la materii prime la
materiale prelucrate intermediare şi la materialele produse
finite.
Ambele principii
prezintă avantaje şi dezavantaje de fineţe şi pot fi adoptate
de la caz la caz.
În orice caz, nu
este de acceptat, cum s-a întâmplat, principiul descrescător
pe ciclul tehnologic, adică cu taxe vamale mari la materii
prime (mai ales cele care nu se produc în ţară, care ar trebui
să aibă taxe vamale tinzând către zero; de asemenea, sunt
contraproductive facilităţi pentru fuga din ţară a materiilor
prime) şi taxe vamale mici pentru produse finite.
Problema comportă
multiple aspecte. De aceea, şi având în vedere caracterul
contradictoriu al intereselor aflate în joc, se poate
considera că stabilirea politicii vamale şi a taxelor vamale
concrete ar trebuie să constituie un subiect de dialog
economico-social, cel puţin la fel de important ca şi dialogul
patronat-sindicate pentru salarii şi indexări. Cel mai
potrivit partener de dialog al puterii, privind această
problematică, ar trebuie să îl constituie camerele de comerţ
şi industrie, împreună cu asociaţiile specializate ale
producătorilor şi comercianţilor din diferite ramuri. Ar fi o
cale pentru ca tariful vamal să fie mai util pentru economia
ţării în ansamblul ei.
|
