|
Ziua economică,
21.10.2003
Aplicarea Legii nr.
10 / 2001 privind „regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989” (mai
pe scurt şi mai explicit: privind retrocedarea imobilelor
naţionalizate sau despăgubirile pentru acestea) întâmpină
probleme dificile, de natură politică, economică, socială,
juridică, informaţională-managerială şi morală; cercul se
închide, pentru că problemele morale nu au soluţii decât în
planul politic, şi vice-versa. Şi nu putem analiza problemele
economice fără a puncta – fie şi neexhaustiv – unele aspecte
esenţiale din celelalte sfere menţionate.
Trebuie să începem
cu aspectele politice şi morale, pentru că problema este, în
sine, în primul rând de această natură. Cu egală îndreptăţire
morală, dar în funcţie de concepţiile politice, se pot emite –
şi au fost pe larg dezbătute – teze contrare, pe care vom
căuta să le exprimăm în forma lor extremă.
Pe de o parte,
într-o viziune apropiată de concepţia celor care au înfăptuit
naţionalizările şi confiscările de acum peste jumătate de
secol, să zicem – social-democrato-comunistă, se poate spune
astăzi, cu îndreptăţire morală în lumina acestei concepţii,
că, în fond, cu foarte rare excepţii, cei cărora li s-au
confiscat averile nu mai sunt în viaţă, moştenitorii de azi nu
au nici un merit şi nici o îndreptăţire să revendice ceea ce a
fost luat părinţilor sau bunicilor, iar chiriaşii de azi nu au
nici o vină dacă li s-au repartizat locuinţe confiscate, şi
încă nu lor, ci părinţilor sau bunicilor lor, sau nici măcar,
pentru ca au ajuns acolo prin şiruri de schimburi de locuinţe.
Foştii chiriaşi deveniţi proprietari în baza Legii nr. 112 /
1995 nu sunt vinovaţi dacă statul le-a oferit spre cumpărare,
la preţuri avantajoase, imobilele în care locuiau, ei neavând
cunoştinţă că ar fi revendicate (sau revendicabile). Statul,
adică suma tuturor celorlalţi contribuabili, nu are de unde şi
nu are de ce să plătească acum despăgubiri, dintr-un buget şi
aşa atât de încordat şi cu atâtea domenii în care se solicită
creşteri de cheltuieli faţă de trecut, de la sănătate la
apărare ş.a.m.d. În fine, dacă atâtea imobile revendicabile nu
mai sunt revendicate pentru că foştii proprietari ai pierit
fără moştenitori, în închisori, la canal sau în alte
împrejurări, moştenitorii celor care, prin voia hazardului, au
rămas în viaţă, ar trebui să se mulţumească cu acest mare dar
al vieţii, nu să mai ceară şi retrocedări sau despăgubiri
materiale.
Pe de altă parte,
într-o viziune care să fie numită liberală în sensul larg al
cuvântului, retrocedarea – sau despăgubirea – este o problemă
de principiu politic, dreptul cetăţeanului de a dispune de
proprietatea sa, deci, inclusiv, dreptul moştenitorilor de a
beneficia de ceea ce, printr-un abuz, au fost împiedicaţi să
aibă, este o problemă morală şi de drept, urmărind sădirea
respectului pentru proprietate – şi moştenire – încă în
conştiinţa actualei generaţii de cetăţeni ai României, şi nu
peste alte două generaţii. Este, într-o măsură, şi o problemă
practică, pentru că, pentru mulţi (nu pentru toţi, de exemplu
nu pentru cei din străinătate), s-ar contribui la a crea
cheagul necesar pentru ceea ce se numeşte clasa de mijloc şi
micii sau mijlociii întreprinzători. Este o consolare şi un
act de justiţie dincolo de mormânt pentru cei care au muncit o
viaţă întreagă pentru ceea ce li s-a luat – uneori, într-o
oră, unii – având acolo înglobată şi truda generaţiilor
anterioare. Oricum, este o reparaţie palidă să primească
ziduri goale, dărăpănate în jumătate de secol fără mână şi
suflet de gospodar, ziduri goale care, la confiscare, erau
înăuntru cu mobilă, cu tot ceea ce este într-o gospodărie,
bunuri definitiv pierdute. În fine, oricât de corecţi şi de
bună credinţă au fost chiriaşii deveniţi proprietari (cei care
au fost, pentru că şi aici au funcţionat corupţia şi afacerile
ilicite), oricum – dreptul de proprietate, în astfel de
cazuri de litigiu între doi proprietari succesivi
îndreptăţiţi, revine primului proprietar, conform uzanţei
juridice unanim valabile, iar, în cazul dat, al doilea
proprietar nici nu a achitat integral preţul imobilului pe
care îl pretinde a-l avea în proprietate, ci aproximativ un
sfert din valoarea reală. Vina pentru situaţia creată revine
puterii politice care a legiferat acea iresponsabilă Lege nr.
112 / 1995, contrară dreptului naţional şi internaţional, în
care statul a vândut ceea ce nu-i aparţinea, împiedicând, prin
prevederile concrete ale legii respective, accesul practic al
proprietarilor reali la procesul de aplicare a legii (cu
excepţia proprietarilor care erau chiriaşi în propriul
apartament). Proprietăţile le-au fost vândute de sub nas, cum
s-ar putea spune, fără drept de intervenţie, fără măcar
posibilitatea de exprimare a revendicării imobilelor.
Orice instanţă
internaţională pe care un păgubit ar sesiza-o că statul român
refuză să-i restituie proprietatea, deoarece a vândut-o ilicit
altuia, şi îi oferă o despăgubire plafonată la derizoriu, ar
obliga statul român la restituirea în natură sau la plata unei
despăgubiri reale, plus cheltuielile de judecată şi daunele
morale. Dar nu mulţi, dintre cei peste 120.000 de păgubiţi,
vor avea forţa financiară şi longevitatea necesare pentru a
ajunge la CEDO.
În aceste rânduri,
am formulat cât mai tranşant şi dur poziţiile diametral opuse
posibile, pentru a putea rămâne cu concluzia despre caracterul
primordial politic şi moral al problemei. Fiecare dintre
poziţiile opuse poate apărea ca justă, fiecare dintre
argumentele ireconciliabil opuse este valabil în cadrul uneia
sau al celeilalte concepţii morale şi politice.
Există o
Constituţie şi a fost votată perfecţionarea ei. Constituţia,
prin opinia întregii clase politice, a consfinţit şi până acum
şi consfinţeşte acum şi mai ferm economia de piaţă şi dreptul
la proprietate. Cei care nu au agreat modificările la
Constituţie au făcut-o pe motive referitoare la politica
naţională sau la dezgust faţă de (i)moralitatea unor largi
segmente ale clasei politice, dar nimeni nu s-a ridicat
împotriva economiei de piaţă sau a respectării proprietăţii
private, în regim de „ocrotire şi garantare”. În astfel de
condiţii, oricât ni s-ar părea, unora şi uneori, valabile
unele dintre argumentele din prima categorie, cele ce ţin de
moralitatea egalităţii în sărăcie şi de inconsistenţa şi
caracterul opţional al dreptului la proprietate şi de
moştenire, se contrazic pe ei înşişi – cei din momentul în
care au chemat poporul să voteze Constituţia. Nu se poate
iarăşi preconiza circulaţia rutieră două treimi pe dreapta şi
o treime pe stânga. Nu se poate să afirmăm că suntem de fapt
în economia funcţională de piaţă, cu Constituţia în frunte,
şi, la 14 ani după 1989, să mai lăsăm ca problema proprietăţii
asupra imobilelor naţionalizate să se rezolve de la sine, în
timp, în principal – prin decesul treptat al generaţiilor de
pretendenţi legitimi.
Să trecem la
blocajele practice, juridice (altele decât cele menţionate
deja) şi informaţional-manageriale, care sunt legate între
ele.
Deşi Legea nr. 10 /
2000 nu cerea explicit, s-a considerat necesar, în
conformitate cu prevederile Codului Civil, ca petenţii (cei
care pretind retrocedarea proprietăţilor sau despăgubiri
pentru ele şi care au depus aşa-zisele notificări) să
prezinte, între altele, dar ca o condiţie sine qua non, actele
iniţiale de proprietate, de dobândire a proprietăţii de către
fostul proprietar. Din păcate, arhivele care păstrează actele
de proprietate, neinformatizate, sunt organizate cronologic pe
ani şi, în interiorul fiecărui an, alfabetic după numele
VÂNZĂTORILOR. Actuala generaţie de succesori nu cunoaşte, de
regulă, anul sau deceniul în care strămoşii au cumpărat
imobilul revendicat, sau dacă l-au moştenit la rândul lor, şi
cu atât mai puţin numele vânzătorului, iar Arhivele Statului
nici nu primesc cereri spre examinare fără anul actului
solicitat şi numele vânzătorului. S-a ajuns până acolo,
încât, până şi pentru se depune la registratura Primăriei
Capitalei o cerere pentru atestarea schimbării unui nume de
stradă sau a numerotării imobilelor pe stradă, trebuia anexat
actul de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii,
o serie de petenţi (şi de avocaţi ai acestora), constatând că
nu au cum afla anul vânzării-cumpărării şi numele
vânzătorului, pur şi simplu au abandonat cauzele; deci, un
mare număr de notificări (revendicări), pentru care nu există
actele justificative necesare, au devenit (în mod arbitrar)
cauze pierdute. Putem estima că ponderea celor aflaţi în
această situaţie poate fi de 25 – 35% din totalul
notificărilor, poate – chiar mai mult.
Dar, la 18 aprilie
2003, Guvernul a aprobat o Normă metodologică pentru aplicarea
Legii nr. 10 / 2001; acest document stufos, de 33 pagini cu
literă mică, conţine mai multe prevederi utile, dintre care
de cea mai mare importanţă este precizarea la art. 22 din
Lege: „22.1. Prin acte doveditoare se înţelege: … d) orice
acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către
persoana îndreptăţită sau ascendentul / testatorul acesteia …,
orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă,
care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv
aparţinea persoanei respective;” Această prevedere înţeleaptă
şi plină de bunăvoinţă ar fi permis celor interesaţi să adopte
o altă strategie, să caute în arhive alte categorii de acte,
care pot fi găsite. Dar …
Norma aprobată la
18 aprilie a fost publicată în Monitorul Oficial abia după o
lună, la 14 mai 2003; iar ultimul termen de depunere a actelor
doveditoare a fost stabilit, după repetate amânări, prin Legea
nr. 89 / 2003, la 1 iulie 2003! Până a apărut Norma în
Monitorul Oficial, până a aflat lumea de ea, până au studiat-o
şi au dat de importanta prevedere citată (am constatat că nici
până azi unii nu au conştientizat importanţa noii prevederi şi
nu i-au înţeles semnificaţia), până să fi regândit strategia
de obţinere a unor noi acte doveditoare, până să le fi cerut
şi obţinut – iar la Arhive, un termen uzual este 3 săptămâni,
şi unele probleme necesită mai multe acte obţinute succesiv –
evident, toate aceste procese nu au încăput în intervalul de o
lună şi jumătate de la 14 mai la până la 1 iulie 2003. (Spre
meritul lor, unele primării din ţară au aplicat de facto
această prevedere încă înainte ca ea să apară oficial;
altminteri ponderea de dosare nefinalizate ar fi fost şi mai
mare decât cea arătată).
Şi aici, intervine
o primă măsură necesară de deblocare de ordin managerial: în
timp ce se lucrează dosarele celor care au putut depune actele
doveditoare cerute, se poate acorda liniştit un nou termen
pentru cei ce nu au putut beneficia de prevederea menţionată
la art. 22.1 d) din Norma Metodologică şi ar avea nevoie să
procure noi acte, în litera şi spiritul acesteia. Se pot
aborda dosarele pe tranşe, se poate începe soluţionarea
dosarelor complete, în timp ce alte dosare se mai pot
completa; aşa s-a şi procedat, de altfel, dar acum este
necesară o aprobare expresă pentru a se mai putea depune noi
acte doveditoare, în baza Normei metodologice din 18 aprilie
2003, termenul limită actual, expirat, fiind stabilit prin
Lege (Legea nr. 89 / 2003).
Al doilea blocaj
care necesită deblocare se numeşte: Bucureşti. Într-adevăr,
din aproximativ 125.000 notificări pe ţară, 45.000 sunt depuse
la Primăria Municipiului Bucureşti. Deci, pe total ţară
exclusiv Bucureşti sunt 80.000, adică, în medie, 2.000 pe
judeţ, 600-1.000 pe municipiu, desigur – cu repartizare foarte
neuniformă, aşa că, la unele municipii mari, se poate ajunge,
să spunem, la 5-6.000 notificări. Faţă de 45.000 la Bucureşti.
Câţi ani îi trebuie Primarului General al Capitalei,
preşedintele de drept al Comisiei pentru aplicarea legii nr.
10 / 2001 (dar care mai are şi alte obligaţii), pentru a
examina în mod responsabil 45.000 dosare şi a aproba 45.000 de
retrocedări sau despăgubiri?
Credem că soluţia
care se impune de la sine, cu urgenţă, pentru a străpunge
acest blocaj, este: păstrarea la Comisia de la Primăria
Municipiului Bucureşti numai a unor categorii de dosare, după
un anumit criteriu (de exemplu, a dosarelor în care valoarea
revendicată este peste un anumit nivel valoric, fie 150.000
dolari sau altul), iar pentru restul – delegarea competenţei
la comisii care să fie constituite pe sectoare, prezidate de
primarii de sectoare. În felul acesta, se pot crea 7 fluxuri
de lucru simultane, iar media pentru o comisie poate coborî de
la 45.000 la 6-8.000 dosare. În fine, chiar şi pentru
sectoarele Municipiului Bucureşti, precum şi pentru
municipiile cu număr mare de dosare de examinat, se pot crea
câte două comisii de examinare, a doua – condusă de viceprimar
sau de un magistrat sau alt factor de răspundere împuternicit
de primar.
Pentru a încheia cu
Bucureşti şi cu comisiile. În lumea celor ce urmăresc
aplicarea Legii nr. 10 / 2001 circula, neoficial, zvonul,
propagat „sub rezerva anonimatului”, că, pentru ca un dosar să
ajungă pe ordinea de zi a Comisiei, este nevoie de aproape
1.000 de dolari „atenţii”. Acum este public cazul unui fost
director adjunct al Direcţiei Juridice din P.M.B., acuzat de
corupţie. Este nevoie de un sistem de evidenţă, de analiză şi
de urmărire cât mai puţin vulnerabil la corupţie, pentru că
speţa se pretează. De exemplu: a) Orice examinare – făcută de
doi experţi, cu rotaţia componenţilor cuplului. b) Toate
examinările – în ordinea cronologică strictă a depunerii
actelor justificative, cu convocarea petentului la Comisie,
cum prevede Legea, şi amânare numai la cererea expresă a
petentului, semnată în faţa comisiei sau autentificată de un
notar, sau semnată de un împuternicit cu procură
autentificată. c) Elaborarea, de către Autoritatea pentru
aplicarea unitară a Legii nr. 10 / 2001, a unei cazuistici şi
a unor soluţii tip, funcţie de anumite criterii (completate,
din mers, cu soluţiile la eventuale noi tipuri de cazuri
apărute). d) Prezentarea acestei cazuistici şi organelor cu
competenţe de îndrumare judiciară şi obţinerea aplicării
unitare a aceloraşi soluţii tip şi în sistemul judiciar,
pentru cazurile care ajung în justiţie, sau care au fost
demarate în justiţie înaintea apariţiei Legii nr. 10 / 2001(şi
nu sunt încă soluţionate).
Problema
despăgubirilor. Legea nr. 10 / 2001 prevede, în mod cu totul
justificat, prioritatea restituirilor în natură faţă de
acordarea de despăgubiri, cu excepţia, în principal, a
imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112 / 1995, precum şi a
celor „ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din
sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii
publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de
misiuni diplomatice, oficii consulare…” etc. Trebuie spus că
mulţi dintre pretendenţi ar prefera despăgubiri decât
restituiri în natură, în special dat fiind gradul avansat de
uzură a imobilelor şi toate complicaţiile cu ocupanţii
actuali, dar o astfel de prioritizare nu este posibilă,
obţinerea resurselor financiare necesare pentru despăgubiri
constituind o problemă greu solubilă chiar în condiţiile unui
maxim de restituiri în natură.
Legea prevede mai
multe forme, surse (unele – mai mult sau mai puţin ipotetice,
cel puţin – până acum) şi proceduri de despăgubire, asupra
cărora nu vom insista. Cert este că se cere un efort financiar
important – posibil, de peste un miliard de dolari – căruia
bugetul statului cu greu ar putea să-i facă faţă, motiv pentru
care Legea prevede, la art. 40, că, într-un termen (care a
expirat de mult), „prin lege specială se vor reglementa
modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a
despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate.” De altfel,
nici în proiectul de buget pe 2004, şi nici în raportul de
prezentare a acestuia, aşa cum au fost ele recent publicate pe
site-ul INTERNET al Ministerului Finanţelor Publice, nu am
găsit nici o rubrică, nici o sumă, nici o menţiune privitoare
la despăgubiri în baza Legii nr. 10 / 2001, deşi prevederi
pentru despăgubiri în baza altor legi se regăsesc.
Soluţia economică
directă şi clară pentru despăgubiri (imposibilă practic şi
politic, dar o prezentăm numai pentru imaginea privind
dificultatea problemei, precum şi ca termen de comparaţie cu
alte soluţii) ar fi: toate vânzările de imobile (sau: numai
vânzările imobilelor revendicate), făcute în baza Legii nr.
112 / 1995, sunt nule de drept, cumpărătorilor li se
restituie suma vărsată, cu indexarea corespunzătoare, pe care,
dacă vor, au prioritate pentru a o depune la A.N.L. ca avans
pentru construirea unei noi locuinţe; petenţilor li se
restituie imobilele în natură, iar foştii chiriaşi redeveniţi
chiriaşi au de plătit, prin restituire de rate la credit
ipotecar, diferenţa între preţul real şi cel derizoriu cu care
au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112 / 1995. Domnul a
dat, Domnul a luat. Se pot prevedea excepţii, pentru anumite
categorii (de exemplu, pensionari în vârstă înaintată).
Efortul financiar al statului s-ar fi putut reduce de vreo 4 -
5 ori (raportul între valorile de despăgubire reale şi cele în
baza cărora s-au făcut vânzările în baza Legii nr. 112 /
1995). Soluţia rămâne, total sau parţial, valabilă pentru
contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu vădită
rea-credinţă. De asemenea, pot fi cazuri în care părţile să
prefere, de comun acord, această soluţie, din diferite motive
specifice. Dar, repetăm, practic soluţia nu este aplicabilă,
decât în cazuri izolate, excepţionale, din motive
social-politice evidente.
O soluţie-paliativ
(parţială) poate consta în eliminarea partidelor politice din
lista de excepţii de la art. 16 (1) din Legea nr. 10 / 2001,
pornind de la o renunţare de bunăvoie de la beneficiul acestei
prevederi de către partidele parlamentare, cele care au
susţinut noua Constituţie, cu ocrotirea şi garantarea
proprietăţii private; o astfel de renunţare de bună voie le va
da credibilitate în faţa electoratului cât zece mitinguri
electorale despre caracterul lor integru şi consecvenţa lor
politică. (După renunţarea de bună voie, de către partidele
mari, ar urma, desigur, legiferarea, pentru a nu favoriza
inutilele partide-ciuperci). Lucruri similare se pot spune
despre unele dintre imobilele ocupate de misiuni diplomatice
străine, în particular – cele ocupate cu chirie; proprietatea
poate trece asupra petenţilor, care să beneficieze de chirie,
chiar şi fără eliberarea imobilului. Celor care vor prefera să
păstreze actualele imobile revendicate, să li se solicite să
le cumpere la preţul zilei, plătind astfel despăgubire reală
foştilor proprietari naţionalizaţi. În fine, dacă un spital
instalat într-o proprietate privată revendicată are instalaţii
speciale (de exemplu, săli de operaţie), a căror mutare ar
costa prea mult, este de dorit să fie păstrat, contra
despăgubire, dar „instituţiile publice” pot să-şi mute
birourile şi dosarele, sau fie şi calculatoarele, eliberând
imobilele revendicate şi economisind bani de despăgubiri
(instituţiile publice reprezentând o categorie foarte
diversificată şi numeroasă). Chiar dacă toate situaţiile
trecute aici în revistă, luate la un loc, au o pondere destul
de redusă în totalul de 125.000 revendicări pe ţară, este
vorba, de regulă, despre imobile scumpe, suma valorilor lor
putând fi semnificativă.
Este evident că
statul nu are cum să plătească, dintr-o dată, dintr-un buget
anual, suma despăgubirilor. Această sumă ar putea fi, după
estimări şi calcule proprii, cu totul orientative şi
preliminare, de ordinul de mărime 0,5 – 1,5% din P.I.B. al
anului 2004, anunţat în Raportul oficial la proiectul de buget
pe anul 2004. Alte estimări dau cifre mai mari, dar nu credem
că se poate ajunge, de exemplu, la multe procente din P.I.B.
anual. O mare parte din cazurile revendicate se încearcă să
fie soluţionate prin celelalte forme prevăzute de Lege: de
restituire prin echivalent, de despăgubire prin acţiuni sau
titluri de privatizare (dar să fie respectată condiţia: să nu
fie acţiuni la întreprinderi falimentare!).
Actualilor petenţi,
care aşteaptă de 14 ani soluţionarea problemei, nu li se poate
cere să aştepte nişte rate anuale pe timp de încă 15 ani, de
exemplu, sau să renunţe la ¾ din valoarea bunurilor de care
sunt privaţi: posibila plafonare a despăgubirilor, menţionată
în Legea nr. 10 / 2001, nu trebuie să conducă la despăgubiri
ridicole, nesemnificative.
Aşadar, pe lângă
eforturi insistente, caz cu caz, pentru a se putea retroceda
cât mai mult în natură sau prin echivalent (şi, aici, primarii
– preşedinţi de comisii de aplicare a Legii nr. 10 / 2001 pot
avea un cuvânt greu de spus), va mai fi necesară şi posibilă
solicitarea unui împrumut ad-hoc, fie intern (de exemplu, prin
bonuri de tezaur), fie de la organisme financiar-bancare
internaţionale sau / şi străine puternice, în numele cauzei
despăgubirilor pentru imobilele naţionalizate, credit cu
ajutorul căruia statul să lichideze în anul 2004 datoria sa
către cei îndreptăţiţi la despăgubire, rămânând să plătească
în timp el, statul, ratele de rambursare a împrumutului
ad-hoc, la un nivel care poate fi de 0,03 – 0,1% din P.I.B, în
cazul unui împrumut pe 20 ani, ceea ce este deja o cifră ce
poate fi luată în considerare, intrând, de fapt, în marja de
eroare a determinării P.I.B.; după estimările mai pesimiste,
cifrele pot fi de 2-3 ori mai mari (dar nu de 10 ori mai
mari!).
|
