|
Economistul
22.11.2001
Documentul „Politica industrială a României”, aprobat prin
H.G. nr. 965 din 27 septembrie 2001 şi publicat în M.O. nr.
648 din 16 octombrie 2001, constituie un material valoros,
concret şi convingător despre prezentul şi viitorul
industriei româneşti. De un asemenea document s-a dus lipsă
în toată perioada de după 1989 (şi, fără a ne propune o
analiză comparativă cu documente cu scop similar de dinainte
de 1989, putem afirma că, cel puţin prin preocuparea pentru
realism, pentru obiectivitate şi pentru fundamentare, dar
nu numai, este superior). Avem în faţă o abordare cu totul
la obiect. Totodată, documentul conţine nu numai situaţia pe
întregul industriei, ci şi abordări sectoriale desfăşurate
(de regulă - până la nivelul de mari grupe sortimentale),
ramură cu ramură, subramură cu subramură - ceea ce nu a
realizat nici unul dintre documentele strategice
postdecembriste publice de până acum, care au lăsat aceste
probleme, de importanţă capitală, în grija unor anexe
niciodată finalizate. În ansamblu, putem afirma, cu
satisfacţie, că el prezintă o imagine veridică şi
cuprinzătoare a industriei României, plasată în contextul de
ansamblu al economiei naţionale şi constituie - ceea ce ne
interesează pe noi, cei din sfera economiei - un ghid util
pentru persoane care doresc să iniţieze sau să dezvolte
afaceri în România, pentru cei care au diferite atribuţii
direct sau indirect legate de acest ansamblu numit industria
României.
Desigur că, fiind un prim astfel document post-decembrist
realist şi concret, el este, totodată, perfectibil, deschis
oricăror critici şi doleanţe de îmbunătăţiri pentru ediţiile
şi actualizările sale viitoare, care, fără îndoială, vor urma,
periodic, în pas cu clarificările, pe de o parte, cu
schimbările, pe de altă parte, care vor interveni atât în
contextul mondial, cât şi pe plan intern.
La o astfel de lectură şi reflectare critică, putem încerca să
schiţăm, în cele ce urmează, un prim set de comentarii.
Este salutar faptul că documentul începe, în primul său
aliniat, cu afirmarea clară a unui punct de vedere politic
privind însuşi rolul şi poziţia industriei în economie:
„pentru realizarea şi menţinerea unui ritm înalt de creştere
economică în România, industria are o contribuţie majoră şi va
rămâne unul dintre principalele sectoare ale economiei
naţionale”. Faţă de numeroasele alegaţii postdecembriste
contrare, privind suficienţa agriculturii şi turismului, sau
privind importanţa proliferării (numai) a serviciilor în
societatea post industrială, am fi simţit nevoia unei şi mai
clare disocieri şi a unei şi mai argumentate combateri, din
start, a interpretărilor deformante ale unor astfel de teze.
Se
poate afirma că industria are nu numai „o contribuţie majoră”,
ci este un factor determinant al dezvoltării economice, al
generării de valoare adăugată şi al creşterii productivităţii
muncii, al capabilităţii economiei naţionale de integrare, de
pe poziţii competitive, în sistemul economic internaţional. Că
termenul de „societate post-industrială” trebuie înţeles nu
ad-literam, ci prin faptul că serviciile se dezvoltă nu în
locul, ci pe baza unei industrii şi agriculturi avansate şi în
corelare cu acestea. Şi, desigur (un lucru care ar fi trebuit,
credem, să fie mai puternic, mai organic reflectat pe
parcursul şi în conţinutul întregului document), nu orice
industrie constituie factor determinant al dezvoltării
economice şi generator de valoare adăugată, ci numai o
industrie bazată pe tehnologie avansată, pe inovare, pe
creativitate, pe proprietate intelectuală protejabilă şi
protejată. Sunt lucruri care sunt cumva menţionate în
material, chiar în mod repetat, dar menţionările respective nu
trec de stadiul de doleanţe, de lozinci. Materialul s-ar cere
completat cu o politică şi cu programe ale asigurării
competitivităţii industriei româneşti. Aici pot intra în
discuţie mai multe aspecte.
Întâi, este de
stabilit o politică privind renunţarea, în continuare, la
politica de autarhie şi concentrarea resurselor (de toate
felurile: financiare, umane, materiale şi altele, în industrie
şi în cercetare-dezvoltare) pe un număr mai restrâns de
domenii şi de procese, în concordanţă cu resursele,
dimensiunile şi posibilităţile ţării noastre. Poate, s-ar cere
o concepţie privind cum să se realizeze această concentrare:
eventual, nu numai (sau nu atât) la nivel de ramuri sau
subramuri, cât la nivel de grupe de tehnologii, grupe sau
tipuri de sortimente. În fiecare ramură sau subramură această
problemă ar putea să comporte soluţii diferite şi să se
materializeze prin ponderi diferite ale producţiei interne şi
ale importului în asigurarea necesarului pieţei interne. S-ar
cere o concepţie privind corelarea eforturilor de
achiziţionare de brevete şi licenţe străine cu cele de
concepţie proprie (exemplele Japoniei sau Coreei de după al
doilea război mondial, care au avut şi au promovat politici de
stat tenace în această privinţă, pot fi concludente). S-ar
cere nu numai apeluri la valorificarea rezultatelor obţinute
în cercetarea proprie, ci şi programe comune
cercetare-industrie.
Mai departe, este
nevoie de o concepţie privind modul, instrumentele cu care se
va exercita şi se va materializa politica industrială
preconizată de către stat, în condiţiile în care industria (şi
toată economia) este în curs de privatizare.
În general, tot
materialul, în special valoroasa sa parte sectorială, are un
caracter mai curând constatativ, de expectaţii, de prognoză,
eventual - de doleanţe. S-ar cere o îmbogăţire cu scenarii,
privind variabilele endogene şi cele exogene (în sensul:
dependente de sistem şi independente de sistem, de politicile
preconizate), cele interne şi cele externe, variante privind
evoluţii viitoare ale acestor variabile, consecinţe, măsuri,
instrumente aferente atingerii obiectivelor, în diferite
variante conjuncturale, chiar variante ale dimensionării
obiectivelor menţionate.
În material se
face, în mai multe locuri, referire la asigurarea internă cu
materii prime. Este un factor care, în ziua de astăzi, are o
importanţă mai mică decât cel legat de nivelul tehnologic. În
schimb, problema pieţei interne şi externe este crucială.
Poate suscita comentarii, de exemplu, faptul că, faţă de
dezechilibrul profund al balanţei comerciale, se menţionează,
la nivel de deziderat general, cel al creşterii exporturilor,
în condiţiile în care o mare parte a importurilor, stimulate
de economia subterană, de evaziunea vamală şi fiscală, de
lipsa măsurilor de protecţie şi susţinere a industriei şi
agriculturii naţionale, la un nivel comparabil cu cei care ţin
predici şi iau măsuri de liberalizare totală a comerţului
internaţional, - mare parte a importurilor au un caracter
parazitar, nu sunt justificate economic, iar toată campania
guvernului de promovare pe piaţa internă a produselor
realizate în România nu se regăseşte prin nimic în documentul
analizat.
În context, să mai
menţionăm şi faptul că, deşi
materialul este redactat în numele Guvernului României şi
aprobat de acesta, el este vizibil limitat la sfera
preocupărilor Ministerului Industriei şi Resurselor (MIR).
Industria alimentară, cu toată importanţa sa primordială, ca
reprezentând cel mai mare consum de masă de pe piaţa internă
şi prima prioritate pentru nivelul de trai (împreună, desigur,
cu agricultura), este expediată într-o pagină, fără detaliere
pe subramuri, spre deosebire de felul cum sunt prezentate
toate celelalte industrii, cele aferente profilului
tradiţional al MIR. Iar industria poligrafică şi cea a
înregistrărilor pe suporţi lipsesc cu desăvârşire, ca şi
problematica unora dintre serviciile industriale, de care este
strâns legată reuşita pe piaţă a ramurilor industriale
aferente. Acestea sunt lucruri care credem că ar putea fi
remediate, fără mari dificultăţi.
Revenind la concentrarea resurselor pe domenii de
specializare, documentul de politică industrială este încă
incipient în ceea ce priveşte evaluarea resurselor necesare
pentru realizarea obiectivelor preconizate şi căile de
asigurare a acestor resurse.
De asemenea, s-ar cere mult amplificată şi aprofundată, până
la nivelul unei politici şi perspective cât de cât clare,
problematica restructurării, eficientizării, reconversiei
întreprinderilor industriale care nu şi-au găsit încă un făgaş
în noile condiţii, care încă nu asigură profitabilitate şi
care supravieţuiesc din evaziune fiscală, presiuni sindicale
şi aşteptări de sprijin şi comenzi de stat.
În fine, pentru a încheia această serie a câtorva prime
flash-uri puse în discuţie în problema politicii industriale,
credem că, în perspectiva integrării în UE, s-ar cere analize
ale sferelor de complementaritate şi ale celor de concurenţă
cu piaţa actualelor state membre şi a candidatelor la aderare,
dar şi ale altor state, cu posibile consecinţe privind atât
politica de specializare şi dezautarhizare, cât şi orientările
comerciale pe varietatea de pieţe pe care se cuvine să ne
punem problema competitivităţii şi a plasării produselor
româneşti de export, corelat cu importurile de echilibrare
necesare.
|
