„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

6 Probleme ale structurării relaţiei ştiinţă-producţie în economia României (1979)

Strategia dezvoltării industriale în România. Studii de economie industrială, nr. 5, Bucureşti, Institutul de Economie Industrială, 1979, pp. 43-54.

Introducere

……………………………………………………..………………………

 Economia României îşi propune o etapă nouă, de accentuare a laturilor sale calitative. În mod indisolubil, aceasta este, în acelaşi timp, etapa afirmării revoluţiei ştiinţifico-tehnice, a punerii ştiinţei la baza dezvoltării economico-sociale, la baza perfecţionării procesului de dezvoltare însuşi.

1. Generalitatea relaţiei ştiinţă – producţie

Prin accentuarea laturilor calitative în procesul dezvoltării se înţelege o sferă largă, ce include calitatea tehnică, nivelul de tehnicitate, progresul tehnic şi tehnologic, calitatea economică exprimată prin eficienţă, productivitatea muncii, valorificarea superioară a resurselor; calitatea socio-umană, constând în creşterea bunăstării, a calităţii vieţii, a nivelului de conştiinţă şi de cultură, în perfecţionarea relaţiilor sociale pe baza aprofundării democratismului orânduirii; calitatea ecologică, calitatea conducerii politice… În acest context, relaţia ştiinţă-producţie trebuie înţeleasă, de asemenea, în sens larg, ca o relaţie sistemică, ce include, de la simplu la complex:

-       conceperea soluţiilor tehnice pentru produsele şi tehnologiile noi;

-       elaborarea criteriilor şi a metodelor de determinare, de alegere a strategiilor şi a direcţiilor de progres tehnic, de stabilire a nivelurilor de tehnicitate realizabile şi eficiente pentru condiţiile economice, materiale, naturale, umane, ale ţării noastre;

-       elaborarea şi optimizarea sistemelor şi structurilor tehnologice, economice, sociale şi ecologice ale proceselor de producţie, întreprinderilor, ramurilor, economiei naţionale;

-       perfecţionarea mecanismelor dezvoltării economico-sociale.

Între aspectele enumerate există relaţii de profundă intercondiţionare. De exemplu, strategiile de progres tehnic se clădesc pe soluţii tehnice concrete realizabile, dependente la rândul lor de stadiul existent, de rata de progres ce poate fi obţinută în condiţiile date şi cu concentrarea unor eforturi şi resurse (în sensul din cercetarea operaţională al termenului) ce pot fi alocate în contextul ansamblului nevoilor societăţii. La rândul lor, strategiile de progres tehnic au un rol determinant pentru soluţiile tehnice concrete care vor fi elaborate şi realizate efectiv. În mod similar, sistemele şi structurile de producţie au conţinutul concret al produselor şi tehnologiilor lor, dar aceste produse şi tehnologii trăiesc sau nu, sunt eficiente sau nu, se nasc sau nu în funcţie de sistemele şi structurile capabile să le genereze şi să le înfăptuiască la un nivel, calitativ şi competitiv, viabil.

Aşadar, relaţia ştiinţă-producţie nu poate exista în interiorul sferei pur tehnice, ci conectează ştiinţa în ansamblul şi diversitatea sa cu producţia considerată ca unitate tehnologică-economică-socială-umană-ecologică. De aici decurg câteva consecinţe:

a)                  Multidisciplinaritatea. În epoca revoluţiei ştiinţifico-tehnice şi a calităţii economice nu există probleme reale monodisciplinare şi nici soluţii eficiente monodisciplinare. Nu există astăzi ramură, domeniu productiv, în care să nu se conjuge organic mecanica, metalurgia, chimia, energetica, fizica, automatica, informatica ş.a.m.d.

b)                  Unitatea şi conexiunea ştiinţifică tehnic-economic-social-uman-ecologic. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a încetat de mult să fie exclusiv sau în primul rând o revoluţie pur tehnică; ea este în acelaşi timp o revoluţie a scientizării conducerii, a analizelor şi deciziilor socio-economice complexe, a fundamentării orientării în multitudine statistică, incertitudine şi risc, a nuanţării logicii şi a asociativităţii – şi toate acestea inclusiv în problematica economiei producţiei.

c)                   Pentru a fi create şi optimizate complex, sistemele de producţie trebuie cunoscute complex. Economia întreprinderii nu poate fi condusă şi optimizată prin prisma intereselor societăţii,  altfel decât printr-o profundă cunoaştere şi modelare ştiinţifică a realităţii sistemice pe care o reprezintă. Cu fluxurile sale formale şi informale interne şi externe, cu mecanismele instituţionalizate şi cele generate spontan, cu homeostaza şi metabolismul propriu.

2. Abordarea ştiinţifică a funcţionalităţii întreprinderii

Din punctul de vedere prezentat, se pune problema unei abordări ştiinţifice a funcţionalităţii nivelului microeconomic – întreprinderi, centrale industriale[1]*. La acest nivel, se constituie un sistem de ecuaţii (şi inecuaţii) care descrie:

-                       valorile prescrise şi restricţiile impuse de economia naţională (prin indicatori de plan, normative, etc.)

-                       relaţiile determinate de funcţionalitatea internă – tehnică, economică, socială, umană – a procesului de producţie respectiv.

După cum se ştie, în funcţie de numărul de ecuaţii şi numărul de variabile, precum şi de valorile coeficienţilor, orice sistem de ecuaţii poate fi… [20]

De aceea, un obiectiv major al ştiinţei, necesar pentru o realizare efectivă a laturilor calitative ale producţiei, îl constituie analiza şi modelarea sistemică a funcţionării întreprinderii ca un ansamblu – singura bază posibilă a unei fundamentări optimizate a planurilor întreprinderilor.

În acest sens, trebuie asigurată şi raţionalizarea fluxului informaţional, precum şi stăpânirea unui flux de cauze obiective şi subiective ale creşterii volumului de informaţii. 

3. Maximizarea creşterii eficienţei

Calitatea economică presupune o actualizare a criteriilor de optim în planificarea activităţii productive. În locul criteriului pur cantitativ, al maximizării volumului activităţii – în expresie fie globală, fie netă – se pune problema maximizării eficienţei şi a maximizării creşterii eficienţei. O analiză teoretică sumară arată că maximul de volum curent şi cel de creştere a eficienţei nu coincid. Ele nu pot coincide principial, deoarece, din totalul de resurse disponibile, o parte, care trebuie consumată pentru creşterea eficienţei, trebuie retrasă de la creşterea volumului. Cantitatea şi calitatea, atât cea tehnică, cât şi cea economică, formează un ansamblu; fiecare din ele reclamă eforturi şi resurse şi, pentru o alocare optimă a resurselor, sunt necesare obiective, criterii şi metode. Totodată, întregul sistem de cointeresare, în care predomină încă stimulii pentru cantitate, trebuie convertit în direcţia calităţii tehnice şi economice – condiţie a utilităţii relaţiei ştiinţă-producţie.

4. Structura relaţiei ştiinţă-producţie

Accentuarea laturilor calitative este legată de o strânsă implicare ştiinţă-producţie în procesul reproducţiei. În schema-bloc (fig. 1) se constată diversitatea conexiunilor ştiinţă-producţie, precum şi existenţa unor cicluri de reproducţie, inclusiv reproducţia ştiinţifică, fără de care ştiinţa nu poate exista, nici exercita rolul de forţă de producţie.

Relaţia ştiinţă-producţie va urmări: problemele actuale ale unităţilor economice, stadiul de dezvoltare economico-socială, obiectivele pe care le are de realizat societatea şi componentele ei la un moment dat, complexitatea şi diversitatea relaţiilor (interne şi externe) ale unităţilor într-o permanentă schimbare. Astfel, se justifică necesitatea unei funcţii de planificare pe ansamblul  unităţii, având ca obiectiv stabilirea, menţinerea (întreţinerea) şi perfecţionarea liniei strategico-tactice.

                          Fig. 1. Schema bloc a conexiunilor ştiinţă-producţie

 5. Accentuarea factorilor calitativi şi mecanismul economic

Ca orice relaţie economică, relaţia ştiinţă-producţie se stabileşte, la nivelul funcţionării unui mecanism economic, prin interacţiunea şi echilibrul a două componente: cererea şi oferta.

În prezent, în România, oferta de ştiinţă depăşeşte cererea, privită ca iniţiativă, manifestare a necesităţii şi capacitate de absorbţie din partea producţiei.

Problema care se pune – ca problemă de mecanism economico-financiar – nu este aceea de a spori presiunea ofertei de ştiinţă, şi aşa excedentare, ci de a elucida fenomenele şi a elimina cauzele care fac ca necesitatea obiectivă, organică, de ştiinţă a producţiei să nu se manifeste ca interes economic, ca cerere solvabilă de ştiinţă, sub aspect fizic şi valoric.

Mecanismul economico-financiar stimulează interesul producţiei pentru ştiinţă prin indicatorii de tip calitativ, a căror îndeplinire presupune:

a)               realizarea unor produse de nivel tehnic ridicat, cu caracteristici funcţionale şi calitative superioare în procesul de utilizare, deoarece acestea condiţionează realizarea producţiei fizice şi nete şi a exportului şi, ca un factor important, a beneficiului;

b)               realizarea unor produse cu cheltuieli materiale şi de manoperă scăzute, utilizarea unor tehnologii avansate, perfecţionarea organizării şi a conducerii, deoarece acestea condiţionează indicatorii de consumuri specifice, productivitate a muncii ş.a., precum şi beneficiul, producţia netă şi, sub aspectul competitivităţii, exportul.

În acelaşi timp, vechiul mecanism economico-financiar inhibă interesul producţiei pentru ştiinţă sau ridică piedici în calea exercitării acestui interes, dat fiind că, prin specificul său,

iar vechiul mecanism economico-financiar este structurat pe gestiunea eforturilor şi a efectelor imediate, directe, certe şi localizate.

De asemenea,

iar vechiul mecanism economico-financiar este structurat pe maxima prestabilire deterministă a parametrilor şi a modalităţilor acţiunii productive, pe baze normative cât mai amănunţite.

Iar  vechiul mecanism economico-financiar rezervă nu numai strategia, ci şi tactica, nivelului macroeconomic, presupunând şi structurând activitatea productivă ca o activitate preponderent (sau exclusiv) operativă. 

În acest context, interesul efectiv şi de fond al producţiei pentru ştiinţă are posibilităţi de manifestare şi exercitare limitate, datorită unui ansamblu de factori, dintre care esenţiali sunt următorii:

a)                              Anumite interese majore ale economiei naţionale, pentru a căror satisfacere este nevoie de ştiinţă, cum sunt calitatea, siguranţa în funcţionare şi durabilitatea produselor, diversificarea sortimentală, asimilarea de produse noi, utilizarea raţională a resurselor naturale, protejarea mediului ambiant ş.a.,  se reflectă adesea în beneficiile întreprinderilor şi în situaţia îndeplinirii indicatorilor de plan în mod disfuncţional (beneficiile nemijlocite, imediate, cresc  la încălcarea acestor interese, prin „economisirea” cheltuielilor aferente, necesare – şi, adesea, planificate).

b)                              Întrucât beneficiul unităţilor economice se constituie anual şi acordarea retribuţiei pe baza îndeplinirii indicatorilor de plan se regularizează anual, cointeresarea care decurge în mod nemijlocit de aici constă în cerinţa ca orice cheltuieli suplimentare efectuate să fie recuperate în interiorul aceluiaşi an. O lucrare de cercetare cu termen de recuperare mai mare decât un an (mai exact: decât în interiorul aceluiaşi an cu cel în care s-a efectuat cheltuiala) afectează negativ beneficiul şi poate afecta negativ îndeplinirea unor indicatori de plan; cu precizarea restrictivă că recuperarea în interiorul aceluiaşi an trebuie să fie pe bază de economii contabilizate în interiorul unităţii care a finanţat cercetarea.

 Evident, în această categorie pot intra numai puţine cercetări, în general – minore ca efecte. Marea majoritate a cercetărilor, la noi şi oriunde în lume, dau efecte utile în anii următori celui (celor) în care se efectuează cheltuielile.

De asemenea, planificarea progresivă, liniară, a creşterilor de indicatori, fragmentând în timp acţiunile de perfecţionare calitativă a producţiei, în anumite situaţii prejudiciază pregătirea unor mutaţii pozitive radicale la nivelul calităţii şi eficienţei producţiei.

În aceste condiţii, o problemă esenţială constă în reflectarea economică avantajoasă a diferenţei de timp între momentul depunerii efortului pentru cercetare şi momentul obţinerii efectelor cercetării, în realizarea condiţiei de diacronie.

6. Cerinţe ale condiţiei de diacronie

În literatura de specialitate economică a fost preconizată de mai mulţi ani stabilitatea multianuală a indicatorilor de plan, deziderat spre care în prezent se tinde: în interiorul fiecărui cincinal, dinamica principalilor indicatori economici calitativi este relativ stabilă (deşi reanalizarea periodică, necesară în multe cazuri, atenuează caracterul stimulativ pentru perspectivă).

Planificarea multianuală stabilă a indicatorilor calitativi economici constituie o condiţie primară şi necesară pentru stimularea interesului unităţilor economice pentru ştiinţă; condiţia nu este însă şi suficientă, mai fiind necesar:

a) să se asigure îndeplinirea indicatorilor de plan curenţi simultan cu pregătirea indicatorilor viitori la nivelul sumei resurselor umane, materiale, financiare etc.,  mobilizabile în fiecare moment dat de timp;

b) interesul de a depăşi  indicatorii de plan curenţi să fie comensurat şi judicios echilibrat cu interesul de a pregăti realizarea indicatorilor viitori.

Pentru realizarea condiţiei a), este necesar ca întregul consum de  resurse, inclusiv întreaga ocupare de capacităţi de producţie, necesare pentru pregătirea realizărilor viitoare prin cercetări, experimentări, confecţionări de prototipuri etc., inclusiv sprijinul şi participarea ca beneficiar la lucrări, să fie incluse ca rezerve de plan în calculul şi dimensionarea indicatorilor de plan curenţi, inclusiv în dimensionarea şi atribuţiile personalului TESA de la beneficiar.

Cea mai dificilă şi complexă este condiţia b), deoarece include, pe lângă factori economici, factori psihosociali şi organizaţionali, depinzând de probabilitatea - existentă obiectiv şi resimţită subiectiv de către fiecare persoană  cu funcţii de conducere şi de execuţie din producţie – ca eforturile depuse în prezent să conducă la rezultate pentru care să fie stimulată sau făcută răspunzătoare în viitor, şi anume în proporţii corespunzătoare eforturilor depuse şi rezultatelor obţinute.  Evident, această probabilitate este afectată de:

riscul ştiinţific,

restructurări ale indicatorilor de plan,  

restructurări de profil,

conjunctura pieţii (unde este cazul),

reorganizări,

fluctuaţie etc.

7. Poziţia funcţională integrată a ştiinţei

Exercitarea de către ştiinţă a rolului său de forţă de producţie se referă, după cum s-a arătat, atât la dezvoltarea tehnică şi calitatea tehnică sub diferite forme ale acestora, cât şi în mod direct la creşterea calităţii economice. La rândul său, aceasta din urmă se obţine atât prin optimizarea deciziilor tactice şi a strategiilor economice, cât şi prin participarea ştiinţei la perfecţionarea mecanismelor economice şi sociale – perfecţionare ce condiţionează obţinerea unei înalte eficienţe a activităţii desfăşurate şi creşterea continuă a calităţii vieţii.

Pentru exercitarea de către ştiinţă a rolului de forţă de producţie, ştiinţa trebuie plasată într-o poziţie integrată în  ansamblul activităţii economico-sociale, şi anume în fluxul informaţional-decizional central, determinant al acţiunii sociale conştiente, ca fază firească şi parte a tehnologiei de generare şi de promovare a noului tehnic, economic şi social. Acesta implică o corelare bilaterală a planurilor: pe de o parte – planificarea din timp în cercetare a obiectivelor care urmează să devină obiective economice, inclusiv obiective ale strategiei economice, iar pe de altă parte, planificarea economică a valorificării soluţiilor concepute în cercetare, organic integrată în ansamblul proceselor de dezvoltare şi de funcţionare a producţiei. 

Punerea ştiinţei în situaţia de a genera, a pregăti, a fundamenta şi a purta răspunderea socială de consecinţe majore pentru întreaga dezvoltare, poate constitui pasul proxim şi hotărâtor de realizat, în problematica structurării relaţiei ştiinţă-producţie, pentru accentuarea laturilor calitative în economia României.