|
Contemporanul,
30.6.1972
Întrebaţi pe un
cercetător de la un institut de fizică ce profesiune are. Vă
va răspunde, evident: fizician. Întrebaţi pe un cercetător
metalurg. Vă va răspunde, mirat de întrebare: metalurg.
Repetaţi întrebarea la institutul de cercetări x. Răspunsul va
fi: x (sau veţi auzi numele unei specialităţi adiacente în
orice institut, de exemplu: chimist, matematician,
electronist).
Cercetător?
Înţelesesem profesiunea, nu ocupaţia, locul de muncă.
Da, profesiunea.
Profesiunea, îndeletnicirea permanentă, adesea - de o viaţă,
marcată aparte prin tot ceea ce defineşte o profesiune:
cunoştinţe, mod de utilizare a cunoştinţelor, aptitudini
cultivate şi deprinderi specifice formate, metodică, etică
profesională, toate acestea modelate de către un scop, o
finalitate aparte a activităţii, o poziţie caracteristică faţă
de ceea ce există şi ceea ce se petrece în cadrul domeniului
de specialitate, în cadrul societăţii, în cadrul lumii.
Profesiunea de a cărei existenţă ca atare, cu o modestie cu
totul improprie în rest, cei care o exercită sunt cel mai
puţin conştienţi. Profesiunea utilizată în statistici pentru a
caracteriza puterea şi nivelul general al statelor: atâţia
cercetători (alături de atâtea calculatoare, atâtea
kilowattore pe cap de locuitor).
... Nu va urma acum
o definiţie ştiinţifică a profesiunii de cercetător - ar fi o
banalitate. Este adevărat, a vorbi neştiinţific despre
cercetare constituie nu o banalitate, ci o impietate, dar
dintotdeauna omul a ales, dintre două rele, răul mai puţin
grav. De altfel, cercetarea însăşi este o sferă în care
aversiunea general umană faţă de locurile comune, faţă de
afirmaţiile cunoscute care nu mai aduc nimic nou, faţă de
adevărurile repetate şi faţă de gândirea vetustă constituie o
condiţie-cheie a existenţei şi o sarcină de serviciu.
Se aude uneori
părerea că noul, descoperirea şi creaţia constituie atribute
ale cercetării fundamentale, iar de cercetarea fundamentală se
ocupă un cercetător din o sută sau din o mie. Restul -
probleme curente, obişnuite, unde trebuie mai curând să vezi
bine ce se întâmplă, să ştii meserie şi să nu te aventurezi.
Dimpotrivă, se
exprimă alteori opinia că în turnul de fildeş al cercetării se
consumă numai nou cu franzelă, munca neagră, de rutină, fiind
treaba muritorilor de rând, nu a cercetătorilor.
De fapt, şi atunci
când este vorba de a analiza cauzele unei defecţiuni tehnice
sau ale unor deficienţe economice şi a elabora soluţii care să
le prevină în viitor, şi atunci când trebuie efectuată o
aparent simplă anchetă sociologică sau când are loc conceperea
şi realizarea unui nou material sau aparat (chiar dacă nou
numai la noi, deşi cunoscut aiurea), insuficienţa intuiţiei, a
gândirii creatoare, a simţului profunzimii şi fineţei
fenomenelor poate duce la anost (dacă nu la rebut), după cum
nici o nouă teorie matematică nu se naşte fără migală,
perseverenţă, trudă. (Aţi văzut, desigur, filme anoste şi aţi
citit romane anoste. Oh, dar când constaţi că o cercetare s-a
încheiat cu un rezultat anost! Searbădul în ştiinţă şi tehnică
este nu numai de o mie de ori mai grav social, mai păgubitor
pentru economia naţională, dar parcă şi sentimentul de
repulsie are nivel superlativ. Este, poate, o părere
subiectivă).
În profesiunea de
cercetător se cere, paradoxal, să fii simultan cu picioarele
pe pământ şi desprins de realitatea imediată. Se trăieşte din
spontaneitate, dar o spontaneitate care se naşte din urcuş
treptat şi îndărătnic. Originalităţii i se cere să fie
oportună şi riguroasă, insolitului - să fie fundamentat şi
eficient.
Cel care
exploatează o reţea electrică ştie, aproape pe nume, ca pe
nişte fiinţe, fiecare linie, aproape fiecare stâlp; un salt de
tensiune sau o vibraţie reprezintă o vorbă într-un grai pe
care numai el îl înţelege. Cercetătorul "reţelist" nu ajunge
niciodată la o asemenea performanţă, dar el trebuie să
răspundă cum trebuie făcute altfel reţelele de mâine şi, nu
rareori, cum trebuie re-croite cele de azi (poate - dacă nu
cumva ne putem lipsi de reţele). Economistul-practician
trebuie să vegheze la respectarea strictă a legilor, regulilor
şi metodologiilor economice sau să elaboreze altele, mai
rafinate şi precise. Cercetătorul economist analizează
fenomenele care scapă reglementărilor; menirea lui este să
ajungă la cu totul noi mecanisme economice, radical mai simple
şi radical mai eficiente.
Ceea ce reprezintă
constantele imuabile ale altor profesiuni sunt, în cercetare,
variabilele; adevărurile sigilate şi cele omise - câmpul de
acţiune; permanenţa este utilă numai prin prisma înnoirii ei.
Calitatea supremă este aceea de a gândi de-a curmezişul.
Adesea, este mai
important să ştii să te întrebi asupra evidenţei - să ştii să
te întrebi corect asupra evidenţei - decât să găseşti
răspunsurile: răspunsul la o întrebare neaşteptată şi
pătrunzătoare poate să decurgă din însăşi întrebare, pe cale
meşteşugărească. (René Clair, scriind scenarii foarte
amănunţite, spunea: Filmul este gata. A mai rămas numai să-l
turnăm. Cercetătorul poate spune uneori: Problema este
rezolvată. A mai rămas numai să găsim soluţia).
Fratelui
cercetătorului care, în aceeaşi specialitate, lucrează în
producţie sau în exploatare, i se cer simţuri dezvoltate,
prezenţă de spirit şi rapiditate de acţiune, memoria
concretului individualizat, capacitate de simplificare,
rezistenţă la uniformitate, respectul fondat al celor
stabilite şi multe alte calităţi. Cercetătorului i se cere
capacitatea de a vedea şi a reţine concretul prin prisma
esenţei care îl determină şi totodată de a obliga abstractul
să i se dezvăluie în concret, direct sau indirect, prin
simţurile sale sau ale unor aparaturi altminteri aberante;
capacitatea de a sesiza neobişnuitul, regula latentă din
aparenta excepţie; mobilitatea transfocării adaptive între
simplu şi complex; independenţa intelectuală faţă de cele
stabilite; îndemânarea şi insolenţa de a gândi şi a face
altfel, altcum, altceva...
Cercetarea este una
dintre profesiunile pentru care şcoala de azi pregăteşte,
poate, cel mai puţin (la noi şi în lume; există intenţii
lăudabile de înnoire, dar lucrurile nu se răstoarnă peste
noapte). Şcoala dă cunoştinţe de specialitate. Mai grav:
şcoala dă obişnuinţa şi convingerea că pe lume nu există decât
cunoştinţe şi nu trebuie să existe decât cunoştinţe. Ca şi cum
- s-a mai spus acest lucru - a locui înseamnă cărămizi (şi
numai cărămizi - nu şi uşi, ferestre, robinete, lămpi, mobilă,
televizor; nu şi teren, plan, mod de construcţie a casei; nu
şi viaţa în casă). Şi mai grav: până şi în acumularea de
cunoştinţe şcoala de azi inoculează uniformitatea,
antiselectivitatea, antidiscernământul, antifinalitatea. (Cu
acei mulţi, dar încă prea puţini dascăli, şi iluştri şi
anonimi, care vor şi ştiu să dezvolte înainte de toate
gândirea, personalitatea elevilor şi studenţilor lor,
primăvara vine anevoie). Iar cercetătorul trebuie să acumuleze
mereu noi cunoştinţe, în mod operaţional, selectiv adaptiv,
critic, orientat, mulat pe obiectivele care îi stau în faţă.
De altfel, explozia
de cunoştinţe şi - de ce nu - de probleme, înnoirea perpetuă a
câmpului de activitate dă cercetătorului sentimentul
apartenenţei la o respiraţie homerică, dar cu senzaţia unei
nesfârşite inspiraţii, până la sufocare. Şi, adăugând marele
pericol al rutinării, al imuabilizării a ceea ce trebuie să
reprezinte mobilitate veşnică, se ajunge la faptul că în
cercetare vârsta poate aduce o uzură mai rapidă chiar decât
uzura balerinelor. Antidotul există: în primul rând exigenţa
socială şi validarea socială a ceea ce produce cercetătorul.
În al doilea rând (şi totuşi, poate, nu al doilea?), privirea
lucidă, inteligentă, asupra propriei inteligenţe, înţelegerea
profesională a specificului propriei profesiuni.
În zilele noastre,
diversificarea şi diferenţierea nu se limitează numai la
disciplinele ştiinţifice, la maşinile-unelte, la modă, la
relaţiile internaţionale. Profesiunile, intrate de mult în
acest proces de diversificare, se răsfiră în toate direcţiile,
inclusiv în spaţiul activităţii prestate. Profesionalizarea,
profesionalismul, imperative contemporane, au tocmai această
nuanţă.
Nuanţă valabilă pe deplin în cazul cercetării - singura artă
care se pretinde ştiinţifică şi principala activitate
materială care - după cum a spus-o Beveridge, după cum au mai
spus-o şi alţii - este o artă. |
