Curentul 27.11.1997
Reforma
fiscalităţii constituie o componentă centrală a reformei
economice, din cel puţin două motive. Primul, pentru că
fiscalitatea – partea pe care o prelevă statul din procesul
economic – acţionează ca un regulator al dezvoltării, pe de o
parte, un regulator al nivelului de trai, pe de altă parte:
dacă banii câştigaţi pot fi folosiţi de către cel care i-a
câştigat, creşte activitatea economică şi creşte nivelul de
trai. Dacă statul ia prea mult, ceea ce rămâne nu mai ajunge –
nici pentru întreţinerea proceselor economice, nici pentru
nivelul de trai. Iar nivelul de trai este şi un scop în sine,
scopul pentru care s-au revoltat românii în 1989, şi un factor
al dezvoltării economice: dacă oamenii nu au suficienţi bani
cu care să cumpere mărfuri, se ofileşte şi comerţul, se
ofileşte şi producţia.
Dar ceea ce supără,
ceea ce dăunează mai mult chiar decât rata ridicată a
fiscalităţii în ansamblu (adunând multele tipuri de impozite
şi taxe), sunt distorsiunile pe care le actualul sistem fiscal
le introduce în economie, sunt falsurile şi aberaţiile lui
actuale. Ca să amintim numai unele exemple: absurdul
impozitării, drept profit, a “veniturilor financiare” obţinute
strict pe hârtie, ca urmare a devalorizării leului, când
valuta din cont, chiar dacă nu se mişcă, apare în
contabilitate ca valorând mai muţi lei; absurdul impozitării
dobânzilor nominale şi nu numai a celor real pozitive;
absurdul impozitării drept profit a veniturilor pe hârtie din
facturi emise, dar neîncasate, fie pentru că nu s-au vândut
încă mărfurile în reţeaua comercială, fie din cauza blocajului
financiar sau din orice altă cauză; absurdul impozitări drept
profit a cheltuielilor “care nu sunt aferente veniturilor”,
adică a oricăror cheltuieli pentru venituri viitoare – esenţa
progresului: cele pentru perfecţionarea calităţii, pentru
şcolarizarea oamenilor, pentru pregătirea fabricaţiei
perioadelor viitoare, pentru pregătirea unor noi soluţii şi
tehnologii; absurdul prelevării TVA la importul de utilaje în
momentul importului şi nu în momentul punerii lor în
funcţiune; absurdul prelevării TVA (care se cheamă că este
numai taxă pentru “valoarea adăugată”) la activităţile care,
pe hârtie, sunt scutite de plata TVA, dar care nu pot să
recupereze TVA-ul pe care l-au plătit pentru mărfurile şi
utilajele cumpărate şi rămân cu banii luaţi (cu taxa plătită)
pentru întreaga valoare, nu numai pentru cea adăugată;
absurdul impozitării dividendelor neîncasate şi chiar a celor
reinvestite, spre a nu mai vorbi despre impozitarea profitului
reinvestit la fel cu cel consumat, cel puţin pentru acumulări
financiare multianuale, în condiţiile în care clamăm pe toate
drumurile că vrem să atragem investitori strategici; absurdul
impozitării drept profit a cheltuielilor de reclamă, ştiut
fiind din bătrâni că “reclama este sufletul comerţului”;
absurdul impozitului pe profit unic, neprogresiv, în
condiţiile în care pe toate drumurile se vorbeşte despre marea
grijă pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii –
şi multe alte absurdităţi.
De aceea, al doilea
motiv pentru care reforma fiscalităţii constituie o componentă
esenţială a reformei economice constă în faptul că
instrumentele economico-financiare trebuie să reflecte
“adevărul”, realitatea economică. Aşa cum nu se poate face
reformă cu preţuri false, aşa cum nu se poate face reformă cu
structuri industriale false, aşa nu se poate face reformă cu
impozite false. Este ceea ce “tehnicienii”, “specialiştii”
care au inventat actualele reglementări şi se ţin de ele cu
toate protestele care curg, de ani de zile, din întreaga
economie, mai tari decât orice program de reformă, mai tari
decât orice voinţă politică, mai tari ca orice ”schimbare”, nu
înţeleg, nu vor să înţeleagă. Iar politicienii, factorii de
răspundere politică, cei vechi ca şi cei noi, li se supun cu
smerenie...
Ni se promite
impozitul pe venitul global. După câtă farmacie se va face cu
calculul acestui impozit, va fi ceva util sau va fi un nou
prilej de paralizare birocratică a economiei. Dar impozitul pe
venitul global, în sine, nu rezolvă nici una dintre
absurdităţile amintite şi dintre cele care, pentru economie de
spaţiu aici, nu au mai fost amintite. Prilej, metodă, pretext
de a abate atenţia de la veritabilele probleme arzătoare ale
fiscalităţii actuale? Cine are nevoie de aşa ceva? De ce?
Din când în când,
ni se spune că nu se poate renunţa la absurdităţile fiscale
actuale pentru că bugetul are nevoie de bani, pentru că toată
lumea tot cere mai mulţi bani de la buget: pentru sănătate,
pentru armată, pentru poliţie, pentru şomeri ş.a.m.d. Dar
există o experienţă economică mondială, care confirmă că
“paradisurile fiscale”, ţările şi zonele cu fiscalitate
scăzută, sunt locuri ale prosperităţii economice, ale
avântului economic. Relaţia inversă între fiscalitate şi
înflorirea economică nu este o teorie abstractă, ci o
realitate repetat confirmată de viaţă, pe tot mapamondul. Nu
susţinem fiscalitate zero pentru România. Dar nici cu actualul
nivel şi cu actualele absurdităţi ale fiscalităţii nu se mai
poate.
Adică se poate,
îngropând temeinic economia României, cu reforma ei cu tot.
