|
Tribuna economică,
nr.5/1991
Legea privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale a determinat exact ceea ce avea nevoie
mai puţin economia noastră, şi aşa aflată în colaps: o
reorganizare generală şi trenantă.
Orice reorganizare
este în sine un factor de blocaj temporar, de reducere a
activităţii prin incertitudine până la înfăptuirea
reorganizării şi prin necesitatea de rodaj, de readaptare şi
relansare în noile condiţii. Regimul dictatorial ne-a
dezorganizat destul cu reorganizările dictate din birou, când
mereu se comasau sau se scindau ministere, centrale
industriale, întreprinderi.
Desigur, nu este de
presupus că întreprinderile vor funcţiona în economia de piaţă
în aceeaşi organizare, la aceleaşi dimensiuni şi în aceleaşi
condiţii ca în economia planificată centralizat. Dar câtă
vreme instrumentarea economică de piaţă lipseşte, câtă vreme
criteriile de eficienţă şi factorii de cointeresare
(deocamdată - de dezinteres) sunt tot cei vechi, reorganizarea
- care era firesc să constituie o adaptare impusă de viaţă la
criteriile de eficienţă - se realizează, în absenţa acestor
criterii, din birou, după bunul plac al aparatului birocratic
al ministerelor, cu binecuvântarea guvernului. Toată economia
a fost aruncată, pentru luni de zile, într-o stare de
incertitudine, când conducerile actuale nu ştiu dacă tot ele
vor fi peste câteva luni şi dacă conducerile partenerilor cu
care trebuie să trateze aprovizionarea şi desfacerea vor fi
tot ele. Şi nu numai conducerile, ci faptul chiar dacă
unitatea economică, întreprinderea (cum îi spuneam până acum),
agentul economic (cum îi spunem de acum încolo) va rămâne tot
aşa sau se va modifica într-un anumit fel, cu referire atât la
propria întreprindere, cât şi la parteneri. Ca atare, toată
lumea, în loc să acţioneze, să producă, să trateze, să se
pregătească, trage de timp şi aşteaptă. Nu numai aşteaptă -
munceşte. Se munceşte la împărţiri şi comasări, la întocmit
tone şi zeci de tone de hârtie de regulamente şi statute (care
puteau fi atât de uşor tipizate şi tipărite - dar, vai! să nu
impietăm asupra independenţei agenţilor economici! - şi, deci
se bat la maşină şi se xeroxează, dar tot în forma impusă de
minister!)
Iar legea este atât
de imprecisă în ceea ce priveşte criteriile de constituire a
regiilor autonome sau societăţilor comerciale, încât două luni
au durat numai luptele (care, poate, încă nu s-au terminat)
privind încadrarea în una din cele două categorii. Mai
departe, legea nu stabileşte dacă în ramurile care se
constituie regii autonome trebuie să fie o singură regie
autonomă pe ramură sau pe subramură sau mai multe, încât
câteva luni s-au consumat cu luptele de birou privind alegerea
între aceste variante, fiecare având susţinătorii ei
înverşunaţi. Şi încă ceva. O regie autonomă neputând avea,
conform legii (şi nu considerăm că era necesar să fie aşa), în
componenţă decât subunităţi, în ramurile în care înainte
existau centrale industriale (sau echivalente ale acestora) şi
întreprinderi, iar acum s-a constituit câte o mare regie
autonomă, fostele întreprinderi şi fostele centrale
industriale au devenit unităţi fără personalitate juridică,
realizându-se o reducere a autonomiei întreprinderilor, o
accentuare a centralizării administrative, un pas înapoi.
Lucrurile s-au petrecut în acest fel în industria energiei
electrice şi termice, în minerit, gaze naturale, în
transportul feroviar, poştă ş.a.
De altfel, tocmai
această pierdere de către întreprinderi a personalităţii
juridice şi adâncire a centralizării economice şi
administrative în cazul regiilor autonome a constituit temeiul
unor intense frământări, sesizări, reclamaţii, nemulţumiri
etc., ale căror ecouri încă nu s-au stins. Este ceva ce era
previzibil şi a fost prevăzut încă în etapa când se lucra la
proiectul legii. Dar orice analiză a problemei, orice căutare
de soluţii, care să atenueze dificultăţile ce vor apare, au
fost blocate.
Situaţia nu este
mai simplă în cazul societăţilor comerciale. Pe de o parte,
prin însuşi efectul art. 39, s-a dat orientarea spre scindarea
actualelor întreprinderi, ceea ce, în unele cazuri, când
întreprinderile reprezentau un conglomerat de unităţi practic
distincte, cu sedii şi profiluri diferite, unde vechiul regim
a făcut economie numai de un post de director, de unul de
contabil şef şi de câţiva funcţionari, este uşor de realizat
şi oportun. Dar în marea majoritate a cazurilor, scindarea
actualelor întreprinderi, în principiu posibilă, ridică
numeroase probleme practice pe care cei în cauză le ştiu,
pentru care nu acum era momentul şi care iarăşi s-au tradus în
luni de discuţii, lupte, constituiri de tabere, întocmiri de
argumentări, elaborări de documentaţii stufoase în mai multe
variante ş.a.m.d., şi încă, în multe locuri, luptele nu s-au
terminat nici până astăzi.
Similar s-a pus
problema desfiinţării centralelor industriale, prevăzută în
art. 55 al legii, şi a modului restrictiv de a admite
asocierea agenţilor economici, conform art. 33 sau 35 din
lege, foarte rigid, limitativ interpretate de guvern timp de
câteva luni de zile. Problema este grea, pentru că
descentralizarea este necesară şi tutela administrativă din
partea centralelor industriale trebuie curmată, dar, pe de o
parte, actualele întreprinderi au fost văduvite în trecut de o
serie de atribuţii, ce au fost preluate şi asigurate de către
centralele industriale, iar simpla desfiinţare a acestora lasă
în urmă întreprinderi care nu dispun de o funcţionalitate de
sine stătătoare – deci, iarăşi un motiv de reorganizare, de
dificultate suplimentară în calea menţinerii continuităţii
activităţii economice. Pe de altă parte, în străinătate,
într-o serie de ramuri, există holdinguri, corporaţii, mari
firme, iar simpla desfiinţare a centralelor industriale fără a
pune ceva în loc plasează pe noii agenţi economici în situaţii
inferioare de competitivitate. Căile de remediere, găsite în
ultimul timp în unele ramuri, clădite în condiţii în care încă
nu funcţionează mecanismele economiei de piaţă, reprezintă
practic tot un apel la organe administrative, similare
fostelor centrale industriale sau combinate.
Şi o altă problemă.
Cel puţin la societăţile comerciale, s-a creat o situaţie
ciudată: statul numeşte un consiliu al împuterniciţilor
statului, care ţine locul adunării generale a acţionarilor, şi
care la rândul lui numeşte consiliul de administraţie. Deci, o
complicare - în două trepte - a relaţiei cu statul-acţionar.
Şi - de unde atâţia delegaţi în toate aceste consilii? Şi ce
cointeresare şi ce răspunderi le revin acestora pentru bunul
mers al activităţii şi eficienţei întreprinderilor de stat?
Aşadar, după
părerea mea, Legea nr. 15 / 1990 a intervenit printr-un
veritabil colaps organizatoric în blocarea posibilităţilor de
trecere la normalizare şi redresare economică, într-o perioadă
în care un astfel de colaps era mai puţin oportun ca oricând
şi în care reorganizarea se face tot după vechile criterii,
ale voluntarismului organelor administrative, în absenţa
mecanismelor de piaţă.
S-a argumentat
caracterul vital al acestei legi pentru pregătirea
privatizării. În primul rând, însăşi problema proprietăţii
este tratată în lege de o manieră confuză (v. dr. Petre Jica
şi ec. Filip Stoica: O lumină difuză, în Economistul nr. 46 /
1990 din 4-6 decembrie 1990), dar, în orice caz, acţiunea este
prevăzută să se desfăşoare efectiv peste un an şi necesită şi
existenţa unei legi a privatizării, aşa că nu de toate aceste
reorganizări era nevoie acum pentru a trece la privatizare. De
altfel, una dintre cele mai dificile probleme pentru o
privatizare efectivă o constituie determinarea corectă a
patrimoniului, care nu se poate face pe baze pur contabile,
cum se face acum, fără incidenţa factorilor comerciali,
conjuncturali, a cererii şi ofertei, a factorilor tehnologici
în condiţii de concurenţă, ceea ce nu se poate realiza decât
tot în cadrul funcţionării în condiţii de piaţă, funcţionare
ce deocamdată nu are loc.
Consider că pentru
o descentralizare efectivă şi imediată nu era nevoie de o
reorganizare. Era necesară şi suficientă actualizarea
sistemului de atribuţii şi prerogative, abrogând de la nivelul
ministerelor şi al fostelor centrale industriale acele
prerogative care reprezentau centralism birocratic şi
atribuindu-le întreprinderilor înseşi, cu condiţia existenţei
nu a n rânduri de consilii de împuterniciţi şi consilii de
administraţie, ci a instrumentelor economico-financiare
specifice economiei de piaţă, cu acţiune egală pentru
întreprinderi de stat şi private. Proiectul unui asemenea act
normativ*
a fost elaborat în iunie-iulie, de către un larg colectiv de
specialişti. Documentul nu a fost nici adoptat, nici amendat,
nici respins. Pur şi simplu, nu a fost luat în considerare.
Ce este de făcut
acum? Consider că, în principal, este necesară scurtarea la
minim a procesului de constituire a regiilor autonome şi
societăţilor comerciale, în structurile actuale, amânând
pentru o altă etapă orice optimizări organizatorice,
respectiv, după ce economia se va înscrie într-o traiectorie
de redresare şi relansare. Cu alte cuvinte, ceea ce ar trebui
să constituie prima prioritate a reformei.
|
