|
Ziua economică,
4.11.2003
Daca privim la
cifrele ce definesc diferitele impozite si taxe, nivelul lor
poate lăsa impresia unei fiscalităţi moderate. Într-adevăr:
Impozit pe venituri salariale 18 – 40%, cu tendinţă spre 23%,
profit 25%, taxa pe valoarea adăugată - TVA 19%... Deci, în
medie, 20-25%, poate părea. Poate părea, pentru că TVA nu este
un impozit pe lângă celelalte, ca celelalte, care îşi vede
fiecare de treaba lui (cu excepţia impozitului pe dividende,
care se aplică la un profit care a fost deja impozitat – se
zice că este stimulentul pentru reinvestirea profitului, chiar
dacă nu este suficient, ca stimulent, dar aceasta este o altă
problemă): impozitul pe profit impozitează profitul, cel pe
venit – salariile etc.
TVA impozitează, cu
cifra sa, aparent benignă, de 19%, totul: profitul, salariile,
impozitul pe profit, impozitul pe salarii, toate contribuţiile
salariale, impozitele şi taxele locale. Impozitează până şi
amortizarea, care nu este un transfer de proprietate, ci
constituie recuperarea propriei investiţii, pentru care s-a
plătit deja TVA şi s-a făcut, eventual, deducerea. Spre a nu
mai reveni la acest subiect: amortizarea ar trebui sa acopere
cel puţin uzura fizică şi morală a activelor vechi, dacă nu şi
înlocuirea lor cu altele, mai moderne, dar cum să acopere
măcar uzura, dacă i se taie TVA 19% ? Desigur, teoretic,
amortizarea constituie o componentă a valorii adăugate, dar,
probabil, cei care au făcut teoria valorii adăugate nu au
negociat îndeajuns cu cei care au inventat impozitarea
acesteia.
Să revenim la rolul
aparte al TVA. Aşadar, la evaluarea nivelului de fiscalitate,
TVA nu este un impozit printre altele, ci acţionează ca un
multiplicator al celorlalte impozite, în baza sa de impozitare
însumându-se categorii care (cu excepţia amortizării) au fost
deja impozitate, inclusiv impozitele deja prelevate (cu
excepţia TVA însăşi). Aşadar, luând în calcul şi efectul TVA,
de 19%, impozitul pe profit nu mai este 25%, ci poate ajunge
la 48% (1,25 x 1,19 = 1,4875) . La fel, impozitul pe venit nu
mai este 18-40%, ci 40-65%, cu tendinţă nu spre 23, ci spre
46%. Pentru contribuţia pentru asigurări sociale – CAS,
întreprinderile trebuie să pună deoparte nu 24,5% sau la cât
se va opri această cifră, ci 60% din fondul de salarii,
deoarece în „valoarea adăugată” intră şi CAS, şi toate
aşa-zisele contribuţii salariale. Celelalte impozite şi taxe,
de la cele locale pentru publicitate, cele pentru drumuri, şi
până la atât de simpatizatele taxe radio şi TV, mai pot
absorbi, pe lângă valoarea lor nominală, încă 19% din această
valoare.
Singurul impozit
exceptat prin lege de la plata TVA este … TVA.
Desigur, în statele
de salarii nici veniturile brute, nici cele nete, nici
impozitele sau celelalte contribuţii, nu se schimbă; foile de
calcul pentru diferitele impozite rămân neschimbate. TVA
acţionează pe alte căi, asupra altor posturi din
contabilitate, efectul arătat este cel care se exercită asupra
finanţelor întreprinderii în ansamblu, date fiind cheile între
diferitele posturi contabile.
Am folosit
expresiile „poate ajunge la”, „pot absorbi”, pentru că există
regimul deducerilor: contribuabilul poate deduce, din TVA pe
care o plăteşte, pentru ceea ce livrează, TVA pe care a
plătit-o pentru ceea ce a cumpărat. Dar aici, totul depinde de
propria structură tehnologică şi de încadrarea acesteia în
fluxul de mărfuri: sunt avantajate întreprinderile care produc
valoare adăugată mică şi cumpără materiale cu valoare adăugată
mare, care pot reuşi să-şi deducă chiar integral TVA, şi
invers. Dar parcă vroiam să încurajăm producţia şi serviciile
cu valoare adăugată mare!
Care este raţiunea
în baza căreia povara fiscală a întreprinderilor poate varia
de la simplu la dublu, în funcţie dosar de factori
conjuncturali, cum este cel arătat?
Cele arătate nu
sunt o noutate a Codului Fiscal. Aceasta este situaţia din
1994, de când s-a introdus şi la noi Taxa pe Valoarea
Adăugată. Cel mult, ar fi fost de dorit ca, odată cu
introducerea Codului Fiscal, să aibă loc o analiză a
sistemului fiscal, un mai aprofundat efort de raţionalizare a
acestui sistem. În lipsă, managerii unora dintre
întreprinderile fără noroc vor continua să se mire, cum se
face că, dacă fiscalitatea este de 20-30%, li se scurg banii
întreprinderilor din mână de parcă ar avea o fiscalitate de
50%, mereu sunt în deficit de resurse şi mereu constată că se
decapitalizează.
Desigur, taxa pe
valoarea adăugată este un impozit util. Marea lui utilitate,
pentru stat, constă în faptul că se prelevă uşor, cu mai
puţine posibilităţi de evaziune, chiar dacă, la nivelul
întreprinderilor – şi al aparatului fiscal – comportă o
birocraţie crâncenă. Dar este necesară o mai bună corelare (de
fapt – o corelare) cu celelalte impozite, astfel încât
funcţionalitatea întreprinderilor, şi în special a celor cu
valoare adăugată mare, să fie asigurată.
|
