„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

78 Slăbiciunile cuponiadei: incultură, neinformare, dezinteres sau dezorientare? (1996)

Economistul, 31.1-1.2.1996

Subţirimea procesului de subscriere a cupoanelor de privatizare, care a obligat Puterea în exerciţiu să acorde o prelungire de termen - şi datorită căreia, amintindu-ne de timpuri pe care le credeam apuse, dregătorii şi funcţionarii de stat sunt trimişi “pe teren”, să împingă lucrurile, iar în instituţii se dau acum dispoziţii administrative privind subscrierea obligatorie a cupoanelor de către salariaţi - ridică tot mai multe semne de întrebare.

Cel mai comod este să afirmăm - după cum o spun unele persoane - că poporul român nu este interesat în privatizare, fiind abrutizat mintal de o jumătate de secol de educaţie colectivistă. Că nu este tocmai aşa o demonstrează nu numai multiplele căi, licite şi ilicite, în care îşi face loc iniţiativa privată în ţara noastră, în aceşti ani, dar, în primul rând, faptul că cetăţenii României şi-au ridicat cupoanele nominative de privatizare în proporţie considerabilă. Dacă era dezinteres sau boicot în masă, el s-ar fi manifestat încă din faza I, cea de distribuire a cupoanelor. Nu a fost aşa.

Sau: nu a fost în totalitate aşa, deoarece au rămas, totuşi, destul de multe cupoane nedistribuite, ca urmare fie a unor deficienţe organizatorice, fie a dezinteresului unora dintre cetăţenii îndreptăţiţi. Iar motivele pentru un astfel de posibil dezinteres nu sunt de neglijat. Primul motiv: cu un cupon de 1 milion de lei, fiecare cetăţean va avea, oricum, o pondere foarte mică atât în dividendele ce, eventual, se vor obţine, cât şi, mai ales, în deciziile ce se vor adopta (or, mobilul şi motivaţia politică majoră, strategică, a privatizării în contextul tranziţiei ar fi fost tocmai speranţa în decizii mai eficiente, descentralizate, motivate economic prin spiritul de proprietar). Ceea ce, evident, actuala campanie şi actuala soluţie de cuponizare nu promite. La acelaşi capitol, al posibilelor motive de dezinteres, s-ar mai putea menţiona şi devalorizarea artificială, la suma derizorie de 25.000 lei, prin votul din parlament asupra Legii nr. 55/1995, a certificatelor de proprietate emise în 1992, devalorizare care, pe lângă alte considerente, nu a putut să nu submineze încrederea cetăţeanului în seriozitatea Statului român în general (nu cumva, viitorul guvern va devaloriza şi actualele “cupoane”, tot aşa cum actualul guvern a devalorizat certificatele emise de guvernul precedent?).

Oricum, însă, proporţia în care cupoanele de privatizare au fost subscrise (până la primul termen legal, 31 decembrie 1995, sau chiar şi până în prezent) nu suferă comparaţie cu proporţia, mult mai mare, în care aceste cupoane au fost ridicate de către cetăţeni. Deci - cetăţenii au ridicat cupoanele, au trecut peste motivele potenţiale de dezinteres pe care le-am amintit, dar ezită să le depună. În această situaţie, credem că a căuta cauzele acestei ezitări în referiri la educaţia politică anterioară (sau alte explicaţii, similare) este fără obiect.

Căutând explicaţii şi cauze, ajungem la faptul că între etapa I (distribuirea cupoanelor) şi etapa II (subscrierea lor) există o deosebire esenţială: prima etapă nu implica nici o decizie (afară de cea de a ridica, totuşi, cuponul de la poştă, sau de a primi cuponul adus acasă), nici o responsabilitate, în timp ce etapa II presupune o decizie, şi încă una foarte complicată: a) cu alegere între multe posibilităţi (4.000 de destinaţii posibile), b) multicriterială, c) cu informaţie incompletă, d) cu risc - dată fiind slaba predictibilitate a comportamentului viitor al societăţilor comerciale supuse privatizării, incertitudinea privind valabilitatea pentru viitor a (puţinelor) date publicate, toate - privitoare numai la trecutul an 1994.

Pentru a adopta o decizie privind alegerea societăţii la care să fie depus cuponul, este nevoie nu numai de capacitate şi competenţă de analiză, dar şi de informaţie - de mult mai multă informaţie decât cele câteva cifre vechi, înscrise în tabelele oficiale publicate. Trecem peste faptul că aceste cifre oficiale publicate sunt numai nişte informaţii primare, în timp ce valabile pentru criteriile de decizie sunt alte cifre, calculabile, derivate. Spre onoarea lor, unele organe de presă au efectuat astfel de prelucrări de date şi au oferit cititorilor lor cifrele calculate privind societăţile supuse procesului de privatizare, în forme potrivite pentru operarea cu diferitele criterii de decizie: dividende pe o acţiune, număr de certificate ce pot fi subscrise în funcţie de dimensiunea capitalului social şi procentajul alocat etc.

Pentru cetăţeanul beneficiar al cuponului, în presupunerea că este avizat şi se orientează în problematica economică, principalele criterii de decizie sunt următoarele:

- de pe urma cuponului, să obţină dividende anuale cât mai mari (şi, în subsidiar: cât mai curând şi pe o perioadă cât mai îndelungată de timp);

- să poată participa (cu un vot - cel personal; cu câteva voturi - dacă are o familie numeroasă) la gospodărirea societăţii comerciale la care subscrie; desigur - tot pentru a-şi asigura nişte dividende cât mai mari şi cât mai stabile[1]*;

- întrucât foloasele materiale şi morale scontate sunt oricum destul de modeste, obţinerea lor să nu implice cheltuieli şi eforturi prea mari; deci, este firească orientarea spre societăţi din propria localitate sau, cel puţin, din apropiere (acţionarii vor trebui, din când în când, să se prezinte la sediul societăţii: pentru adunare generală, pentru a ridica dividendele, pentru eventuale alte formalităţi - de ce trebuie luat trenul şi plecat în cine ştie ce colţ de ţară? Nu pare justificat faptul că unele organe mass-media s-au grăbit să ironizeze şi să eticheteze drept “lipsă de educaţie economică” preferinţa cetăţenilor pentru alegerea unei societăţi comerciale din propria localitate sau din zonă.)

Desigur, se poate presupune că valorificarea dreptului de împroprietărire prin cupon se va face, de către unii cetăţeni, prin vânzarea acţiunilor corespunzătoare, de îndată ce va fi posibil. În acest caz, distanţa geografică este mai puţin importantă; ceea ce contează este valoarea scontată a acţiunilor pe piaţa bursieră ce va să fie - valoare, probabil, dependentă de mai mulţi factori, dintre care primul va rămâne tot valoarea dividendelor anuale per acţiune.

Dar, înainte de a exercita dreptul de subscriere, posesorii de cupoane au de ales în cadrul alternativei: la o societate comercială concretă, sau la un Fond al Proprietăţii Private? Alegerea nu este foarte simplă, intervenind, după cum se ştie şi după cum s-a mai scris în presă, următoarele argumente:

La o societate comercială concretă se pot obţine venituri mai mari, dar şi riscul este mai mare: o societate aparent prosperă în prezent poate fi falimentată în viitor, ca urmare a unui management necorespunzător, dar, poate, şi datorită unei situaţii conjuncturale nefavorabile, imprevizibile.

Pe de altă parte, dacă presupunem că posesorii de cupoane se vor orienta, cu precădere, spre societăţile cele mai rentabile, atunci la FPP-uri[2]* vor rămâne, în principal, societăţile cele mai puţin rentabile. Oricum, nu toate societăţile ce vor rămâne la FPP-uri vor fi falimentare.  Dividendele ce se vor obţine din calitatea de acţionar la viitoarele foste FPP-uri vor fi, deci, mai sigure, dar - în medie - mai mici (poate: substanţial mai mici) decât la societăţile rentabile privatizate. De asemenea, calitatea de “acţionar” va fi exercitată mai comod, de către o firmă specializată, în numele acţionarului real.

Nu putem să nu observăm caracterul de concurenţă neloială de care dau dovadă actualele FPP-uri, care (pe bani grei, ce s-ar cuveni drept dividende la societăţile comerciale) îşi fac o propagandă intensă şi scumpă şi au investit mult în logistica aferentă (centre de subscriere la tot pasul) pentru subscrierea cupoanelor numai la ele, la FPP-uri, nu şi la societăţile comerciale arondate. Deocamdată, în calitate de “coproprietar” (cel puţin pe hârtie), FPP-urile  ar fi trebuit să fie imparţiale şi să lămurească cetăţenii să subscrie în primul rând direct la societăţile comerciale şi numai în subsidiar, dacă nu se pot hotărî, la FPP-uri.

În orice caz, nu ar fi o mare reuşită a “privatizării în masă” dacă, în finalul campaniei, s-ar constata că ponderi prea mari ale cupoanelor au fost subscrise la FPP-uri - şi, deci, viitoarea economie de piaţă privată a României se va procopsi, din start, cu cinci oligopoluri (oligopoluri care, dat fiind modul administrativ şi politic în care au fost ele constituite, vor avea şanse să semene mai mult a CSP-uri, decât a instituţii ale economiei de piaţă. Chiar dacă viaţa le va impune, în viitor, treptat, un anumit comportament de piaţă, ele vor rămâne cu sechelele ce decurg din dimensiunile lor artificial de mari, din modul cum au fost iniţial constituite etc.).

Dar să presupunem că am trecut peste toate dificultăţile enumerate; să presupunem că ne referim nu la cetăţenii blazaţi în raport cu privatizarea, ci la cei dornici să participe activ la acest proces; ne referim nu la cetăţenii care nu cunosc şi nu înţeleg cifrele privind rezultatele financiare al societăţilor comerciale supuse procesului de privatizare, ci la cei care le cunosc, le înţeleg şi ştiu cum să le interpreteze. Mai constatăm că, dacă toate cifrele publicate sunt date de bilanţ 1994, acum, în aceste luni, se definitivează datele de bilanţ 1995, care vor putea deveni publice la sfârşitul trimestrului I 1996, adică exact odată cu termenul de încheiere a subscrierii cupoanelor la societăţile comerciale, când cetăţenilor rămaşi cu cupoane tot nu le va mai rămâne decât varianta subscrierii la FPP-uri. Dar să trecem şi peste acest exemplu de “corelare” şi “coerenţă”.

Abstracţie făcând de alte probleme de fond ale soluţiei adoptate pentru privatizarea din România şi mergând numai pe linia bunei aplicări a acesteia, cuiul lui Pepelea al Legii nr. 55/1995, instrumentul de dezorientare a posesorilor de cupoane - fie ei şi întru totul avizaţi, interesaţi, informaţi, competenţi în ale economiei, dornici să participe activ şi în cât mai bune condiţiuni la procesul de privatizare în masă prin subscrierea cupoanelor lor nominative de privatizare - îl constituie aliniatul (4) al articolului 4 din Lege: “În condiţiile în care cererea de acţiuni depăşeşte oferta respectivei societăţi comerciale, alocarea acţiunilor se efectuează pe baza raportului valoric dintre cererile exprimate şi oferta de acţiuni.”

Dacă aliniatul citat are un sens, acest sens nu poate fi decât următorul: Acolo unde suma cupoanelor nominative de privatizare subscrise la o anumită societate comercială, înmulţită cu valoarea unitară a acestora, plus suma certificatelor de privatizare, înmulţite cu valoarea unitară, de 25.000 lei, a acestora (sumă reprezentând “cererea de acţiuni”, “cererile exprimate”), depăşeşte valoarea ce rezultă din  procentul maxim pentru transfer gratuit din capitalul social înscris în lista oficială a societăţilor comerciale care se privatizează potrivit Legii nr. 55/1995 (valoare reprezentând “oferta respectivei societăţi comerciale”), - de fapt, atât “cererea de acţiuni”, cât şi “oferta”, se obţin împărţind ambele cifre menţionate la valoarea unitară a unei acţiuni, dar acesta este un detaliu tehnic - atunci se calculează un “raport valoric dintre cererile exprimate şi oferta de acţiuni” şi numărul de acţiuni care revin fiecărui depunător de cupoane şi certificate de privatizare se micşorează, fiind împărţit la “raportul valoric” supraunitar (“cererea” depăşeşte  “oferta”), menţionat în Lege. Deci, profitul per acţiune, sau dividendele per acţiune, calculate în baza datelor publicate până acum, abia urmează să fie împărţite la acest coeficient de depăşire a cererii de acţiuni de către ofertă.

Textul aliniatului de lege citat este neriguros formulat, dar altă interpretare el nu poate avea.  

În aceste condiţiuni, până şi cetăţeanul conştient (de importanţa privatizării), avizat, informat, competent etc., este pus în faţa unui risc suplimentar considerabil: câţi doritori vor subscrie la aceeaşi societate la care intenţionează el să subscrie? Nu este mai cuminte să evite societăţile aparent cele mai profitabile, ci să prefere societăţi mai puţin profitabile, dar la care speră ca, înscrierile fiind mai puţine, să rămână cu numărul întreg de acţiuni la care are dreptul?

Ar fi existat soluţie la această problemă?  Desigur. Prima ar fi fost să se anunţe dinainte că subscrierea se face numai în limita “procentului maxim pentru transfer gratuit”, în ordinea înscrierilor - ceea ce ar fi mobilizat înscrierile, fiecare grăbindu-se să obţină loc la societăţile cele mai profitabile, în ordinea descrescândă a profitabilităţii acestora. Posesorii de cupoane nu ar fi stat în expectativă, ci s-ar fi grăbit să subscrie la societăţile cele mai profitabile, la care subscrierea este încă deschisă.

Aceasta ar fi necesitat, desigur, unele eforturi: ţinerea unei evidenţe  zilnice (sau bisăptămânale, sau săptămânale) privind înscrierile la diferitele societăţi şi anunţarea momentului în care, la o anumită societate comercială, “s­-a făcut suma”. Nu era nevoie de mare farmacie, putându-se admite mici depăşiri, inerente intervalului de timp între două anunţări succesive, cazuri în care putea fi aplicat principiul prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 55: pentru depăşiri de 10-20% problema nu ar fi prezentat gravitatea pe care o prezintă acum, când este posibilă orice depăşire - şi de 10 - 20 ori, şi de 100 sau 200 de ori. Cu puţin efort de concepţie şi de operare, se putea prevedea ca urmărirea şi comunicarea mersului înscrierilor să se facă nu pentru toate cele 4.000 societăţi comerciale, ci numai pentru cele la care atingerea limitei prevăzute este iminentă; de exemplu, cele la care s-a atins deja un anumit procent important (de exemplu, 70%) din numărul de înscrieri “admisibile”.

Oricum, efortul pentru urmărirea şi anunţarea mersului subscrierilor ar fi fost considerabil mai mic decât ceea ce s-a pierdut prin prelungirea termenului de subscriere şi decât tot ceea ce se cheltuieşte acum pentru campaniile de trimis înalţi funcţionari în teritoriu pentru “stimularea” şi “îndrumarea” procesului de subscriere.

În fine, provoacă nedumerire caracterul unilateral, asimetric al aliniatului (4) din art. 4 al Legii nr.55/1995. De ce se aplică procedura de calcul specificată numai “în condiţiile în care cererea de acţiuni depăşeşte oferta respectivei societăţi comerciale...”, nu  “în condiţiile în care cererea de acţiuni nu este egală cu oferta respectivei societăţi comerciale...”?

Ce s-ar fi putut întâmpla dacă cererea de acţiuni era mai mică decât oferta? Să presupunem, la limită, că la o societate dintre cele mai puţin rentabile a fost subscris un singur cupon, sau foarte puţine cupoane. Acordând, pentru aceste cupoane, numărul de acţiuni calculat conform prevederilor alin. (4) din art. 4 al Legii nr. 55/1995, deţinătorii cupoanelor depuse la societăţi neprofitabile ar fi căpătat rolul de investitori strategici (Datorez această idee valorosului colaborator, D. ing. Mircea Popescu) şi, măcar în aceste cazuri, ei ar fi avut putere decizională pentru eficientizarea societăţii comerciale respective (la care, dată fiind profitabilitatea scăzută, tot nu sunt de aşteptat investitori strategici cu aport financiar real). Privatizarea şi consecinţele ei benefice s-ar fi manifestat din plin. Soluţia nu ar fi fost inechitabilă, fiind răsplătit riscul de a subscrie cuponul la o societate neprofitabilă - şi acesta, numai în cazul unor eforturi inteligente de a o rentabiliza, ceea ce este şi interesul general.

Din cele arătate, rezultă că, în măsura în care se doreşte o optimizare a actualei faze a campaniei de privatizare în masă, ar putea fi luate în considerare câteva opţiuni:

- dacă tot s-a amânat atâta, să se acorde o nouă amânare (de exemplu, de alte 2 luni), în care să fie publicate cifrele rezultate din bilanţul contabil pe anul 1995;

- aceste cifre publicate să fie cele prelucrate sub forma indicatorilor relevanţi pentru subscriere: profit per acţiune, număr de acţiuni disponibile etc.;

- să se organizeze informarea asupra mersului subscrierii, la societăţile la care există riscul depăşirii “capacităţii” de subscriere;

- să fie amendat alin. (4) din art. 4 al Legii nr. 55/1995, în sensul că el să acţioneze nu numai la depăşirea “cererii” de către “ofertă”, ci la neconcordanţa între acestea, în ambele sensuri.

Evident, nu ar mai fi necesară actuala campanie de forţare a subscrierilor, pe cale administrativă. Iar în locul unor lozinci care nu spun nimic, publicitatea să se axeze pe explicarea criteriilor şi indicatorilor care prezintă  interes pentru decizia cetăţeanului - deţinător de cupon şi pe difuzarea cifrelor relevante pentru aceste decizii.