|
(Publicat sub
titlul “Corelaţia dialectică ştiinţă - producţie”)
Era Socialistă, nr.
18/1983
Ştiinţa ca formă
nemijlocită de producţie constituie unul dintre subiectele
perene ale preocupărilor, gândirii şi scrierilor, îndeosebi
din ultimele două decenii. Cercetătorul care se apleacă din
nou asupra lucrărilor publicate la noi în legătură cu acest
subiect poate constata caracterul angajat şi modul combativ în
care diverşi autori argumentează şi militează pentru
acreditarea şi materializarea rolului ce revine ştiinţei în
procesul dezvoltării noastre economico-sociale. În acelaşi
timp, incită la meditaţie continuitatea şi actualitatea
problemelor dezbătute şi ale consideraţiilor expuse, faptul că
au fost sesizate, enunţate şi analizate adevăruri devenite
astăzi deosebit de acute. Se cer a fi actualizate,
reconsiderate şi extinse unele concepte şi sfere ale
participării ştiinţei la dezvoltarea noastră
economico-socială, unele aspecte ale exercitării de către
ştiinţă a rolului de forţă de producţie.
Realităţile noi ale
etapei istorice pe care o parcurgem, practica desfăşurării şi
acţiunii frontului ştiinţific, exigenţele dezvoltării în
actualele condiţii social-economice şi în actualul stadiu al
ştiinţei şi tehnologiei continuă să cristalizeze noi probleme,
să dea atribuţiilor ştiinţei, ca forţă de producţie, noi
dimensiuni şi valenţe, să pună în faţa conexiunii
ştiinţă-societate noi obiective. Avem în vedere, în special,
atribuţiile şi rolul ştiinţei pentru analiza complexă a
proceselor şi generarea sistemelor de soluţii şi decizii,
pentru evidenţierea, gestionarea şi asigurarea interacţiunilor
din sistemul tehnic-economic-social-ecologic, din sistemul de
resurse şi de obiective ale dezvoltării economico-sociale, în
ansamblu.
Una dintre
tendinţele majore şi generale ale dezvoltării actuale a
ştiinţei constă în adaptarea ei calitativă la specificul
soluţionării problemelor de mare complexitate. Această
tendinţă răspunde unor necesităţi din ce în ce mai stringente
ale etapei prin care trecem. Orice soluţie sau decizie
prezintă, pe lângă consecinţe directe - cele cărora le-a fost
ea destinată - şi un şir din ce în ce mai ramificat şi
diversificat de consecinţe propagate în sfere tot mai largi
(în economie, societate, mediul înconjurător), cu acţiunea
adesea întârziată, neaşteptată şi uneori foarte greu
cuantificabilă imediat.
De exemplu,
construirea unui mare număr de centrale electrice şi termice
funcţionând pe bază de lignit neîmbogăţit în diferite oraşe
ale ţării ridică probleme tehnice care urmează a fi
soluţionate, între altele, în legătură cu asigurarea
capacităţile de transport a lignitului pe cale ferată, cu
prevenirea poluării aerului, cu depozitarea şi evacuarea
deşeurilor, arderii, asigurarea productivităţii muncii (în
condiţiile în care manevrarea lignitului şi a deşeurilor
arderii implică mari consumuri de manoperă). Soluţiile unor
astfel de probleme de sistem se găsesc, desigur, la nivelul
conceperii şi realizării instalaţiilor respective (de exemplu,
asigurarea unui înalt grad de mecanizare, a unor dispozitive
antipoluante), în sfere adiacente (de exemplu, îmbogăţirea,
prepararea, brichetarea lignitului, pentru reducerea volumului
maselor transportate, a deşeurilor şi a poluanţilor), dar,
înainte de toate, în sistemul supraordonat, prin reconsiderări
şi optimizări la scara naţională ale conversiilor de energie
pe forme şi purtători, ale structurii faxurilor de purtători
de energie, astfel încât să se obţină, din resursele
energetice primare disponibile, utilităţi energetice finale
maxime sau / şi cheltuieli minime, în condiţii de limitare a
influenţelor nocive asupra mediului înconjurător. (În unele
ţări, în care extinderea utilizării cărbunelui - chiar în
marile instalaţii concentrate - s-a făcut fără luarea
măsurilor antipoluante necesare, s-au provocat aşa-zisele
"ploi acide", cu daune imense aduse sănătăţii oamenilor,
agriculturii, fondului edilitar etc.).*
Totodată, prin
resursele pe care orice acţiune, orice producţie le necesită
şi le consumă - dintr-un total dat de resurse limitate -, se
naşte un şir de consecinţe-oglindă, complementare, în alte
produse sau pentru alte obiective sau acţiuni, care candidează
şi ele la aceleaşi resurse*.
De aceea, problematica alocării optime a resurselor constituie
în prezent un câmp larg de aplicare a unor metode matematice
avansate specifice. Iar dacă între diferitele procese şi
obiective - cărora urmează să le fie alocate resursele -
există şi conexiuni funcţionale sau influenţe reciproce de
altă natură, necesitatea unor analize şi soluţionări pe
ansamblu, corelate, este cu atât mai imperioasă şi
dificultatea metodelor de analiză creşte sensibil. Se pot
exemplifica, în acest sens, problemele ştiinţifice pe care le
pun corelările de investiţii în cadrul dezvoltării complexe a
unor sisteme: sisteme de transport (pe fluxuri, pe tipuri de
transport), amenajări hidrotehnice pe bazine hidrografice:
pentru utilizări energetice şi neenergetice ale apei, lucrări
de protejare aferente ş.a.m.d. - domeniu de mare actualitate
şi importanţă, pentru care a fost stabilit un amplu şi
important program.
În general vorbind,
consecinţele urmărite printr-o anumită soluţie sau decizie pot
ajunge uneori, ca urmare a jocului proceselor sistemice,
departe de a avea alura sau cel puţin dimensiunea urmărită şi
presupusă. Uneori apar chiar consecinţe contrare celor dorite
sau scontate. Astfel - rămânând tot în sfera energiei -, unele
acţiuni întreprinse pentru economisirea energiei, pentru
reducerea consumului de combustibil, şi în special de
hidrocarburi, în economia naţională, au avut drept consecinţă,
în anumite condiţii sistemice, creşterea consumurilor de
combustibili, în ansamblu, şi cu deosebire a celor de
hidrocarburi! De exemplu, este cunoscută de mai mulţi ani
situaţia anormală creată prin exploatarea neraţională a
centralelor hidroelectrice în intenţia de a se produce energie
în cantităţi mai mari decât cantităţile de energie de vârf
pentru care au fost proiectate, în vederea substituirii
consumului corespunzător de hidrocarburi (ne referim la marile
centrale hidroelectrice cu lacuri de acumulare de pe râurile
interioare). Până la urmă, aceasta s-a soldat cu o reducere
sensibilă a cantităţilor anuale de energie hidroelectrică
totală produsă - din care, în proporţii şi mai mari, a
energiei de vârf -, ca urmare a funcţionării cu niveluri
scăzute a lacurilor de acumulare (energia realizată într-o
hidrocentrală fiind proporţională cu produsul înălţimii
căderii de apă, al debitului şi al timpului). Iar de aici a
apărut necesitatea compensării deficitului de energie
hidroelectrică prin consumuri suplimentare de hidrocarburi la
nivelul sistemului electroenergetic naţional în ansamblu, la
aceeaşi cantitate totală de energie electrică livrată
economiei.
Totodată, după cum
s-a putut constata din statisticile publicate,
după 1980 a avut loc, la noi, o creştere a consumurilor
specifice de combustibil pentru obţinerea energiei electrice,
ca efect, printre altele, al opririlor şi repornirilor
repetate ale grupurilor termoenergetice, în funcţie de
fluctuaţiile consumului, în vederea economisirii
combustibilului, omiţându-se însă din calcul marile consumuri
suplimentare de energie ce se produc la pornirea şi oprirea
grupurilor. Situaţii similare, deci cu consumuri de energie
suplimentare, au apărut şi datorită opririlor şi pornirilor
agregatelor şi fluxurilor tehnologice din industriile
consumatoare, tot în vederea economisirii energiei, inclusiv
pentru aplatizarea vârfurilor de sarcină.
În fine, două
exemple din altă sferă. La creşterea gradului de utilizare a
capacităţilor de producţie peste anumite valori, optime, unii
indicatori calitativi economici (eficienţă, rentabilitate,
productivitatea muncii etc.) se înrăutăţesc, deoarece se nasc
mai mulţi timpi morţi, sporesc probabilitatea de avarii şi
aria lor de propagare, devenind necesară efectuarea unor
reparaţii şi a altor intervenţii neplanificate imediat, în
condiţii improvizate şi deci mai scumpe etc. De asemenea, este
ştiut că rezervele de plan şi stocurile prea mari imobilizează
resurse, diminuează potenţialul productiv etc. Pe de altă
parte însă, rezervele de plan şi stocurile prea mici scad
productivitatea muncii, deoarece orice defecţiune sau
întrerupere se propagă în procesul tehnologic şi economic mai
repede şi pe o arie mai largă, perturbând activitatea mai
multor muncitori, necesitând eforturi şi cheltuieli
suplimentare pentru restabilirea situaţiei normale; totodată
creşte efectul perturbărilor în lanţ şi al daunelor în
ansamblul economiei.
Toate aceste
fenomene pot fi - cel puţin în parte - analizate, prevăzute,
prevenite, optimizate, corelate numai cu metode ştiinţifice
(tehnice, economice, sociologice, ecologice ş.a.), unele
cunoscute şi folosite, altele - noi. Este un câmp de acţiune
ce reclamă cu acută necesitate aportul practic al
ştiinţei-forţă de producţie ca instrument pus la dispoziţia
gândirii umane şi întru completarea şi potenţarea gândirii
umane, ca utilaj liant şi coordonator al fenomenelor şi
proceselor ce alcătuiesc, la diferite scări structurale,
sistemul tehnic-economic-social-ecologic.
Înainte de a trece
la alte concretizări ale celor afirmate, se impune o
constatare de ansamblu, care să pună în lumină dimensiunea şi
importanţa vitală a problemei: s-a arătat că, pentru a realiza
o unitate de venit naţional, consumăm o cantitate de resurse
cu mult mai mare (adesea, de câteva ori mai mare) decât multe
ţări industrializate avansate - resurse energetice, materiale,
umane etc. Şi totuşi, în general şi în medie, consumurile
noastre specifice energetice, în diferite procese tehnologice
concrete, luate separat, nu sunt de câteva ori mai mari decât
cele corespunzătoare din ţările cu care ne comparăm. Uneori
ele sunt similare, alteori sunt cu numai 20-30%, iar în cazuri
cu totul izolate cu 50% mai mari. Există, desigur, şi
excepţii, dar care nu pot schimba imaginea de ansamblu.
Alteori, consumurile specifice sunt chiar mai mici decât în
ţările de comparaţie. De exemplu, nivelul pierderilor de
energie în reţelele electrice ale României este acum poate cel
mai scăzut din lume, iar consumurile noastre specifice de
combustibil pentru producerea energiei electrice au fost, de
asemenea, în 1980, printre cele mai mici. Ponderea unor
procese tehnologice cu consumuri energetice scăzute este la
noi comparabilă sau chiar mai mare decât în multe alte ţări
(de exemplu, ponderea cimentului produs după procedeul uscat,
deci cu un consum redus de energie, a fost la noi, în 1980, de
66,3%, faţă de 78% în Japonia, 43% în SUA, 14,4% în URSS).
*
……………………………………………………………………
În toate aceste
condiţii favorabile nouă, o explicaţie a distanţei ce ne
desparte de ţările de comparaţie în ceea ce priveşte eficienţa
utilizării resurselor la nivelul indicatorilor sintetici ai
economiei naţionale poate fi, cred, tocmai rămânerea noastră
în urmă în utilizarea practică a instrumentelor ştiinţei ca
forţă de producţie, pentru stabilirea soluţiilor şi a
deciziilor sistemice, pentru planificarea, corelarea,
coordonarea şi agregarea soluţiilor şi a deciziilor concrete,
de detaliu, prin prisma unor optimizări de ansamblu,
ierarhizate pe niveluri succesive, ţinând seama de
interacţiuni şi de consecinţe indirecte, ca şi de cele
propagate. Este un câmp larg deschis pentru creşterea pe
trepte superioare a eficienţei economiei noastre, prin
modernizarea şi lărgirea esenţială a suportului de metode şi
tehnici ştiinţifice utilizate. În acest sens, trebuie
subliniată însă precizarea că există, deopotrivă, situaţii în
care dispunem astăzi de rezultate şi instrumente ştiinţifice
necesare, problema constând numai în a recurge la folosirea
lor în practică, dar există şi situaţii în care abia urmează
să fie desfăşurate cercetările ştiinţifice care să creeze
asemenea rezultate şi instrumente ştiinţifice de lucru.
În fond, care sunt
principalele categorii de interacţiuni şi, respectiv, corelări
sistemice care ar putea fi necesar să intre în atribuţiile
ştiinţei şi, prin intermediul acesteia, în arsenalul practicii
tehnologice şi al celei social-economice curente?
În sfera
propriu-zisă a progresului tehnic, cred că o problemă de mare
actualitate o constituie creşterea ponderii - poate, în unele
ramuri şi domenii, chiar iniţierea - cercetării de sisteme
tehnologice şi instalaţii tehnologice complexe. Prin practica
şi tradiţia ultimelor decenii de la noi din ţară şi prin
reglementările referitoare în special la proiectarea de
investiţii, s-a împământenit în unele ramuri ideea că un flux
tehnologic complex, o uzină, o instalaţie integrată se naşte
exclusiv la planşetă, lucrând cu creionul pe hârtie. Dacă
intervine şi calculatorul, el este încă utilizat preponderent
pentru calcule de dimensionare, pentru variante etc.
Alimentate şi de unele concepţii perimate asupra ştiinţei,
potrivit cărora aceasta ar fi menită doar să aprofundeze
detalii, şi încă numai la cerere, uzanţele actuale
concentrează preponderent cercetarea asupra găsirii de soluţii
pentru tehnologii, pentru utilaje, pentru aparate, pentru
anumite componente tipizate, pentru materiale - prea adesea
considerate (şi cercetate) separat. De exemplu, cazanele
pentru termocentrale le elaborează specialiştii în cazane,
turbinele le cercetează specialiştii în turbine ş.a.m.d., dar
sistemul tehnologic complex pe care îl reprezintă o centrală
electrică, cu toate conexiunile nu numai între cazane şi
turbine, ci şi cu nenumăratele tipuri de echipamente
auxiliare, de "servicii proprii", de automatizare ş.a.,
conectate în flux, se consideră deseori că ar fi o treabă
exclusivă de proiectare.
Poate garanta oare
cineva că, punându-se cap la cap şi în interacţiune mii de
componente cercetate separat, fie ele şi omologate (dar tot
separat), se merge la sigur? Oare "organismul" astfel creat nu
capătă o funcţionalitate nouă, o viaţă proprie, ale cărei legi
s-ar cuveni să fie cercetate în prealabil, ale cărei posibile
comportamente neaşteptate, inclusiv, poate, nedorite, ar
trebui cunoscute şi prevenite? Nu este însă suficient să se
aleagă nişte parametri tehnici, să se stabilească aprioric
condiţii tehnico-economice pentru fiecare dintre echipamentele
izolate şi apoi să se cerceteze de-a lungul şi de-a latul
numai soluţiile pentru realizarea acestor condiţii - condiţii
care însă au fost adoptate fără ca înseşi cerinţele tehnice,
înşişi parametrii pentru echipamentele componente să rezulte
(de regulă, nu ca excepţii izolate doar în anumite ramuri sau
pentru anumite instalaţii) din cercetarea ansamblului în care
ele urmează să interacţioneze într-un mod optim, eficient şi
sigur.
Desigur, un mare
ansamblu de echipamente în interacţiune, o uzină complexă, nu
se pot pune în eprubetă, sub microscop, şi nici testa pe un
stand într-un laborator. Şi totuşi, funcţionalitatea
ansamblului - a acestuia pus, în prealabil, în contextul său
tehnic şi ecologic - poate fi cercetată prin "analiză de
sistem", apoi prin simulare pe calculator, simulare în care
fiecare componentă să fie introdusă cu datele şi
caracteristicile rezultate din măsurătorile şi experimentările
fizice corespunzătoare sau conform variantelor de soluţii
preconizate, iar toate împreună să "funcţioneze", să
"interacţioneze" în calculator, în diferitele situaţii
posibile.
Pot exista - şi
sunt adesea folosite - instalaţii-pilot. Există şi alte metode
de cercetare. Dar, mai mult decât orice, cred că este necesară
acreditarea ideii (şi a practicii) că soluţiile de ansamblu
pentru instalaţii tehnologice complexe formează un obiect de
cercetare tehnologică, conjugată şi în interacţiune cu
cercetările pentru echipamentele şi utilajele componente - în
prealabil şi în corelare cu proiectarea de investiţii.
Se impune,
totodată, acreditarea ideii că interacţiunile între părţile
componente ale unui ansamblu tehnologic, funcţionalitatea sa
ca atare, ca şi interacţiunile ansamblului considerat cu
mediul înconjurător – tehnic, social şi natural - formează în
sine un obiect de cercetare ştiinţifică, teoretică şi
experimentală, după caz, o cercetare care, la rândul ei, poate
fi cel puţin tot atât de diversificată şi de amplă ca şi o
cercetare pentru un material, o tehnologie, un echipament.
În fine, decuparea
însăşi a ansamblului tehnologic în tipuri şi tipodimensiuni de
echipamente şi utilaje componente, ca şi stabilirea
parametrilor şi a condiţiilor tehnice pentru fiecare dintre
aceste componente, ar trebui să rezulte dintr-o astfel de
cercetare complexă care să verifice în ce măsură şi în ce
condiţii se vor obţine rezultatele generale urmărite, să
asigure eficienţa, corectitudinea şi siguranţa în funcţionare,
să permită sesizarea şi prevenirea cel puţin a unora dintre
disfuncţionalităţile şi consecinţele nedorite posibile.
În sfera economică
se pot distinge categorii diferite de interacţiuni sistemice
ce se impun a fi cercetate şi apoi luate în considerare, în
practică, pe baza şi cu ajutorul unor instrumente ştiinţifice
de analiză şi calcul. Unele asemenea interacţiuni rezultă din
exemplele menţionate mai înainte.
În întreprinderi se
ridică problematica privind asigurarea corelaţiilor interne şi
a stăpânirii strânselor interacţiuni care există între
diferiţii indicatori: consumuri specifice de materiale, de
energie, de manoperă, productivitatea muncii, gradul de
utilizare a capacităţilor de producţie, rentabilitate,
calitatea producţiei ş.a. Este evident că aceşti indicatori nu
sunt independenţi şi reciproc indiferenţi, că fiecare
modificare a unuia dintre indicatori provoacă o reacţie în
lanţ de modificare a majorităţii celorlalţi, uneori în acelaşi
sens, alteori în sens opus. Cercetarea acestor probleme la
nivelul diferitelor tipuri de procese tehnologice, produse,
întreprinderi, ramuri, ar permite stabilirea ştiinţific
fundamentală a unor corelaţii microeconomice şi, de aici,
aprofundări în precizarea corelaţiilor macroeconomice
corespunzătoare, ca şi direcţionarea unor priorităţi de
progres tehnic, măsuri de organizare şi conducere ş.a.
La rândul lor,
întreprinderile sunt strâns intercondiţionate cauzal,
funcţional. Ele se influenţează reciproc în profunzime. De
fapt, este nevoie să fie avute în vedere atât conexiunile
dintre tehnologiile şi secţiile diferite ale aceleiaşi
întreprinderi, cât şi conexiunile dintre întreprinderi şi
beneficiarii individuali ai bunurilor de consum ş.a.m.d.,
mergându-se până la conexiunile dintre fiecare întreprindere
şi ansamblul economiei şi societăţii. O întreprindere
furnizoare influenţează o întreprindere beneficiară de departe
nu numai prin faptul că îi livrează sau nu produsul care
formează obiectul unui contract. Pentru că, de exemplu, prin
operativitatea cu care îi satisface comanda, furnizorul
creează sau nu beneficiarului imobilizări de fonduri, îi
facilitează sau îi îngreunează experimentarea şi introducerea
soluţiilor noi, realizarea produselor pe care acesta trebuie,
la rândul său, să le livreze; introducând sau nu timpi morţi,
îi influenţează productivitatea muncii ş.a.m.d. De asemenea,
prin nivelul tehnic şi calitatea produsului livrat, furnizorul
influenţează la beneficiar consumurile specifice de materiale
şi de energie, ca şi productivitatea muncii. şi aceasta atât
în mod nemijlocit, prin parametrii tehnico-economici
funcţionali ai produsului, cât şi prin siguranţa în
funcţionare, care determină continuitatea şi desfăşurarea
normală a proceselor, ca şi volumul de resurse materiale,
financiare şi umane consumate de beneficiar pentru
activităţile de întreţinere şi reparaţii. În funcţie de
durabilitatea unor produse, beneficiarii lor sunt nevoiţi,
pentru a face faţă la acelaşi volum de necesităţi, să procure
în timp cantităţi mai mici sau mai mari din aceste produse,
diminuând sau sporind prin aceasta şi consumul de materii
prime şi energie, de muncă vie şi materializată necesare, în
ansamblul economiei, pentru realizarea produselor în cauză. şi
aşa mai departe.
Prin urmare,
consecinţele fiecărei decizii tehnice sau economice, efectele
calităţii fiecărei operaţii sau activităţi productive depăşesc
posibilităţile de cuprindere ale actualelor metode de
contabilitate, ale actualelor metodologii de constatare şi
raportare a îndeplinirii indicatorilor de plan, ale actualelor
mecanisme prin care se constituie rezultatele financiare ale
întreprinderilor. Devin necesare, în consecinţă, cercetări
tehnice şi economice, precum şi elaborarea de modele
matematice care să caracterizeze în toată complexitatea reală
- la scara economiei naţionale - măsura în care fiecare
întreprindere satisface necesităţile beneficiarilor,
condiţiile pe care le asigură, contribuţia pe care o aduce la
dezvoltarea economico-socială, la creşterea productivităţii
muncii sociale, la economisirea resurselor materiale, de
energie etc.
Este de subliniat
că unele acţiuni inter-ramuri se manifestă în mod esenţial
temporizat, întârziat în timp. Voi da un singur exemplu,
dintre cele mai actuale. În condiţiile unor soluţii tehnice şi
materiale date, este necesar ca economisirea energiei, prin
reducerea cantitativă a materialelor energointensive utilizate
la izolarea termică a clădirilor şi a instalaţiilor
industriale, să fie optimizată - la nivelul economiei
naţionale şi în timp - în balanţă cu consumurile suplimentare
de energie în viitor, în decursul utilizării clădirilor şi
exploatării instalaţiilor. Dar, pentru aceasta, efectele
economice se cer a fi nu numai contabilizate - ceea ce relevă
numai o componentă a efectelor totale, pe cea imediată şi
locală -, ci şi prognozate, calculate ţinând seama de
diversitatea locurilor şi a condiţiilor de funcţionare, punând
astfel în echilibru optim şi efectele acumulate în timp (şi
diseminate în teritoriu).
Toate acestea
ilustrează evident, cred, faptul că materializarea rolului
ştiinţei ca forţă de producţie la nivelul sistemic este de
natură să asigure o mai bună concordanţă între indicatorii de
eficienţă locali şi cei ce se obţin la nivelul economiei, în
ansamblu, - ceea ce poate deveni astfel o importantă resursă,
suplimentară, a dezvoltării noastre economice în continuare.
Poate prezenta
interes punerea în discuţie a câtorva aspecte izvorâte din
experienţa acumulată pe parcursul a ceva mai mult de un
deceniu de efectuare a unor cercetări cu caracter sistemic, de
profil tehnologic, economic sau conjugat tehnologic-economic,
în principal în domeniul energiei.
Desigur, fiind mai
puţin încetăţenite, asemenea cercetări pot întâmpina,
deocamdată, unele dificultăţi specifice, adesea de origine
subiectivă. De aceea, începând cu însăşi concepţia, trecând
prin modul de organizare a cercetărilor şi încheind cu
problematica specifică a aplicării în practică şi a relaţiei
"cercetător-beneficiar", se impun abordări şi soluţionări
adecvate.
O primă constatare
şi concluzie este cea a necesităţii caracterului integrat al
cercetărilor sistemice, pe întreg ciclul - de la concepţie la
aplicaţie. Practica arată că în încercările de profilare a
unor colective de cercetare exclusiv pe metode şi modele -
colective insuficient ancorate în realităţile practicii
efective şi "cruţate" de dificultăţile aplicării în practică -
se poate ajunge la realizări pur teoretice, care capotează la
prima confruntare cu viaţa, iar între cercetători şi
potenţialii beneficiari se produce o izolare cvasitotală.
Chiar dacă este foarte greu şi dacă, de multe ori, se impun a
fi depăşite susceptibilităţi de o parte şi de alta şi se cer
depuse eforturi susţinute de ambele părţi, cercetarea
sistemică - ca şi orice proiectare de investiţie sau cercetare
de produs - trebuie dusă până la realizarea practică şi
atingerea obiectivelor urmărite, până la calcule efective, la
formularea de rezultate şi concluzii concrete şi viabile
pentru probleme reale. Cel puţin în actualul stadiu, acest
lucru nu poate fi făcut decât de către cercetătorul-elaborator
al metodelor şi modelelor, fiind de dorit o implicare directă
a acestuia în problemele concrete ce se pun în faţa ramurii,
domeniului, economiei în ansamblu, dar, în acelaşi timp, şi
participarea şi cooperarea directă a factorilor "beneficiari",
chiar de la început, de la formularea obiectivelor, iar apoi
pe tot parcursul cercetării, până la încheierea ei şi
obţinerea rezultatelor scontate.
Totodată, este
nevoie să se ţină seama de amploarea (costul şi durata)
cercetărilor pentru elaborarea de metode, modele matematice,
programe de calcul, pentru constituirea băncilor de date,
pentru clarificarea problemelor teoretice, uneori chiar
fundamentale, pe care le presupun cercetările sistemice. De
regulă, problemele practice concrete ce apar comprimă timpul
disponibil: răspunsurile sunt solicitate cu urgenţă. De aceea,
se impune o strategie de cercetare elastică. În primul rând,
esenţial este de a se "intra în joc" cu răspunsuri şi
rezultate obţinute cu ajutorul unor metode şi tehnici
disponibile, promovând pentru început concepţia, abordarea
sistemică, chiar dacă rezultatele nu au încă precizia şi
detalierea dorite (cu condiţia, desigur, să nu se compromită
concepţia prin rezultate inadecvate sau neviabile). Paralel
şi, pentru început - în mod independent, se cer a fi promovate
cercetări fundamentale, de perspectivă, orientate spre
probleme ce vor apărea (sau vor putea apărea) în viitor şi
care să ofere conceptele, criteriile, modelele matematice,
informaţiile necesare, iar aceste cercetări să fie pe cât
posibil urmate de aprofundări şi detalieri succesive, în
continuă confruntare cu practica.
Este de subliniat
caracterul de continuitate ce se cere asigurat unor astfel de
preocupări din cercetare. Este nevoie de acumulare de
experienţă, de informaţii. De asemenea, strategia
aprofundărilor succesive în cercetare devine posibilă numai în
condiţii de continuitate. În plus, înseşi problemele analizate
sunt adesea susceptibile de reconsiderări şi reluări
periodice, în funcţie de noile elemente ale progresului
tehnic, ale situaţiei economice, ale structurilor industriale,
de noile obiective ale dezvoltării ş.a.m.d.
Continuitatea,
specializarea, profesionalizarea analizei sistemice şi a
prognozei nu înseamnă o izolare de restul cercetării, ci,
dimpotrivă, o ancorare în conexiuni interdisciplinare, o largă
cooperare care să asigure ca fiecare aspect de detaliu, de
profil, inclus în analiza sistemică, să fie la rândul său
corect, adecvat, să surprindă aspectele şi tendinţele
esenţiale ale progresului tehnic, implicaţiile şi
condiţionările semnificative pentru problema analizată şi
datele reale. Sunt necesare, de asemenea, soluţionări
specifice în problema metodologiei de determinare a eficienţei
economice a lucrărilor de cercetare (în special, raportarea
realizărilor), în condiţiile în care efectele reale se
răspândesc pe o arie largă de unităţi şi procese.
Interesul mereu
crescând faţă de cercetările de această natură, cu prilejul
unor contacte de colaborare în diferite sectoare şi ramuri,
dovedeşte că problematica discutată în aceste rânduri răspunde
unor necesităţi de fond ale economiei noastre, completând
într-o direcţie esenţială paleta de atribuţii ale ştiinţei ca
forţă de producţie.
|
