|
CONDINF ’80.
Conducere * Informatică * Decizie * Creativitate. Cluj-Napoca,
1980, pp. 38-39
Vrem sau nu vrem,
ne place sau nu ne place, dar aceasta este realitatea: câte un
domeniu, câte o problemă, câte o activitate în care până acum
lucrurile mergeau normal, după obicei, după cum ştiam şi ştia
toată lumea - cedează. Iţele se încurcă. Ceea ce se realiza -
nu se mai realizează. Sau se realizează, dar nu mai este de
ajuns,*
viaţa ne obligă să căutăm mai mult, şi acest mai mult nu mai
poate fi obţinut la fel ca până acum, nu mai poate fi obţinut
fără să recurgem la ştiinţă. (Şi, adesea, astăzi ştiinţa
înseamnă informatică, ştiinţă în organizare şi conducere)*.
Recurgem la ştiinţă, rezolvăm, totul intră într-o nouă albie,
iar când să ne obişnuim şi să ne liniştim, constatăm că
ştiinţa de ieri a devenit azi rutină, că nu mai satisface şi
că de fapt ştiinţa ne oferă, ne propune, ne impune ceva cu
totul nou, cu totul altceva, din care ceea ce ne-a dat ieri a
fost numai o biată părticică, sau o simplă etapă sau chiar a
devenit inutil, depăşit acum; noul - este la orizont. Ceea ce
am obţinut, am rezolvat, am realizat, rămâne în urmă sau
creează noi probleme, dacă, pe de-o parte, nu adaptăm şi
activitatea, tehnologia, mersul normal al lucrurilor, la
soluţiile obţinute prin ştiinţă şi, pe de altă parte, dacă nu
recurgem din nou la o nouă ştiinţă.
Cu numai două-trei
decenii în urmă, un vârf al organizării ştiinţifice a
producţiei industriale mai era încă fluxul tehnologic, cu
întruchiparea sa absolutizată - banda rulantă. Ştiinţific era
să se aranjeze, să se defalce şi să se calculeze astfel
operaţiunile de efectuat, încât sincronismul să fie perfect,
toţi muncitorii să termine simultan ceea ce aveau de făcut,
transmiţând mai departe produsul, pe bandă, către locul de
muncă următor. În afară de buna cunoaştere a tehnologiei de
fabricaţie, instrumentul ştiinţific consta în cele patru
operaţiuni aritmetice.
Dar viaţa a arătat
că nu toate operaţiunile calculate se pot face exact în
acelaşi timp - mai apar piese defecte, neuniformităţi de
execuţie, variaţii în calificarea muncitorilor, momente de
oboseală sau neatenţie ş.a. Neprocurarea la timp a unei piese
răstoarnă toată funcţionarea. Şi atunci, în paralel cu
rafinarea în continuare a metodelor de defalcare şi
sincronizare a operaţiunilor, potrivit diferitelor tipuri de
produse, s-a mai pus problema stocurilor de piese şi
semifabricate, pentru alimentarea fluxului atât la intrare,
cât şi pe parcursul lui. Stocurile costă - şi pentru
optimizarea lor (nici prea multe valori blocate în stocuri,
nici prea mari pierderile provocate de cazurile de imobilizare
a fluxului tehnologic) au fost solicitate statistica
matematică şi cercetarea operaţională.
Mai târziu, multe
fluxuri tehnologice s-au dovedit cam prea rigide faţă de
diversitatea necesară a produselor, chiar şi numai faţă de
posibilitatea de a fabrica fără perturbări diferitele
tipodimensiuni ale aceluiaşi produs. Complexitatea crescută a
produselor - conţinând mii şi zeci de mii de piese diferite -
a născut problema aprovizionării ritmice a fluxurilor
tehnologice cu componentele necesare - şi încă defalcat pe
tipodimensiunile comandate - astfel încât, fără algoritmizare
cu ajutorul calculatoarelor, lansarea şi programarea operativă
a unei astfel de fabricaţii a devenit un loc îngust.*
La banda rulantă
lucrează oameni, care, odată cu creşterea tehnicităţii
produselor, trebuie să posede anumite cunoştinţe şi anumite
aptitudini. Aşadar, alături de dezvoltarea tuturor aspectelor
de până aici, în uzină a pătruns psihologia industrială, întâi
ca să amelioreze selecţia personalului, iar apoi ca să
orienteze şi formarea lui.
Dar oamenii
lucrează nu numai la locul lor în banda rulantă, ci în
ansamblul echipei respective; formează un colectiv, se
recrutează din anumite medii, au anumite probleme comune, care
ajung să afecteze producţia - şi, pentru ca banda rulantă să
funcţioneze eficient, în zilele noastre se recurge, timid
încă, la cercetarea sociologică şi la sociologul de
întreprindere, care, este drept, întâmpină aceleaşi greutăţi
de care ieri-alaltăieri se loveau specialiştii din celelalte
domenii enumerate. Şi dacă măcar pentru aceştia din urmă
greutăţile generate de lipsa de înţelegere a necesităţii
muncii lor ar ţine de trecut pretutindeni.
Mai departe,
muncitorii nu numai că lucrează, dar sunt preocupaţi de
finalitatea muncii lor, învaţă, se cultivă, au televizor,
activează pe tărâm obştesc, şi nu mai acceptă monotonia şi
cadrul îngust al numărului redus de operaţiuni ce le revin în
bandă, în care ajung să vadă o plafonare profesională şi de la
care resimt consecinţe psihice negative. Ei bine, aici,
această succintă fragmentată şi mult simplificată
exemplificare se opreşte: ultima problemă este deschisă; pe
plan mondial, ştiinţa caută soluţii. Intră în acţiune un
întreg mănunchi de ştiinţe şi - din nou, dar pe altă treaptă,
principiile de organizare a fluxurilor tehnologice înseşi.*
Desigur, dacă am fi
ales pentru exemplificare etapele de progres tehnic din
domeniul maşinilor-unelte, al fabricării oţelurilor aliate sau
al prospecţiunilor de noi zăcăminte petroliere, dacă am fi
vorbit despre metodele de analiză a eficienţei
întreprinderilor sau despre optimizarea planificării economiei
naţionale, dacă ne-am fi oprit asupra tehnicilor de diagnostic
medical sau asupra oricăror altor domenii sau probleme din
atât de bogata activitate umană, am fi constatat mari
diferenţieri în ceea ce priveşte numărul şi mărimea
intervalelor de timp între perfecţionările consecutive, în
ceea ce priveşte conţinutul, specificul, orientarea sau
profunzimea perfecţionărilor. (Pentru a nu mai vorbi despre
progresele care au constat în lichidarea, în închiderea unor
domenii de activitate depăşite sau despre cele care au
deschis, pe teren aproape gol, orizonturi calitativ noi,
lipsite de antecedenţă apropiată, sau despre cele care au
înlocuit o sferă cu alta. Dincolo de toate aceste deosebiri
s-ar fi desprins, însă - nu fără excepţii, nuanţe - aceeaşi
împletire a direcţiilor de perfecţionare continuă, deja
însuşite, cunoscute, acceptate, cu direcţii-surpriză, cu
direcţii-intrus, cu aparente mezalianţe ştiinţifice
fertilizante.*
Şi s-ar mai fi
desprins, ca factor comun, general, că în fiecare dintre
aceste domenii noile niveluri de progres ştiinţific se
realizează, de regulă, cu aportul organic al informaticii,
atât în procesul de cercetare, cât şi în conducerea
desfăşurării proceselor de producţie, în conducerea economică.
Mulţi factori se
coalizează în a se opune înnoirilor calitative de factura
discutată. Rutina. Orizontul propriei activităţi şi
specialităţi (uneori - orgoliul propriei activităţi şi
specialităţi). Un specialist în tehnologia construcţiilor de
maşini să accepte, măcar faţă de sine însuşi, că procesul lui
de construcţii de maşini poate fi perfecţionat de un
matematician, de un informatician, de un psiholog, de un
sociolog?! Un neelectronist să accepte brutala imixtiune a
minorei electronici în afacerile interne ale domeniului său?!
Un specialist în oricare dintre domeniile industriale pregnant
materiale - mecanice, chimice, electrice ş.a.m.d. - să accepte
ca noul în domeniul lui poate proveni din imaterialele modele,
din etericul software?! Intervin, de asemenea, profilurile de
specializare prea înguste, prea închise în sine sau
structurile organizatorice, care reflectă, de regulă, starea
de azi - dacă nu cea de ieri – practic, prea rar pe cea de
mâine. (De câte ori contracte de cercetare în domeniul
sistemelor informatice întâmpină dificultăţi pe parcursul
elaborării, deoarece, între altele, problematica cercetată nu
intră direct, exclusiv şi biunivoc, în atribuţiile unuia
dintre compartimentele de specialitate existente ale unităţii
beneficiare).
Forma sub care se
manifestă opoziţia faţă de infuzia noului calitativ este,
adesea, apărarea - de bună credinţă - a eficienţei, evitarea
eforturilor inutile. Pentru o problemă care în ansamblul său
ţine de o anumită specialitate, aportul posibil al altor
specialităţi pare derizoriu de la început. Uneori nu este în
joc numai subiectivismul. Dacă etapa anterioară nu este
rezolvată perfect, într-adevăr poate să fie lipsit de sens, să
se irosească eforturi pentru etapa următoare. Revenind la
exemplul dat, puţin poate ajuta optimizarea statistică a
stocurilor intermediare un flux tehnologic ale cărui
operaţiuni tehnologice nu sunt bine defalcate, sau dacă
tehnologia însăşi nu este pusă la punct.
Ar fi bine dacă
lucrurile ar sta aşa: de o parte specialiştii - beneficiari ai
noului, fie şi refractari la tot ce depăşeşte experienţa sau /
şi specialitatea lor. De cealaltă parte - specialiştii noului,
care ştiu exact ce trebuie, creează noile soluţii şi apoi vin
şi le injectează la faţa locului: înţeapă, doare - dar efectul
este asigurat, aşa că la injecţia următoare (dacă este de
acelaşi fel!) beneficiarul stă cuminte.
Din păcate,
specialiştii noului, acolo unde există (pe baza cercetărilor
proprii, pe baza a ceea ce se ştie din alte aplicaţii, din
alte locuri, din ştiinţa mondială) pot oferi lucruri în
principiu. De aici până la actul ştiinţific, până la aplicarea
în practică şi obţinerea rezultatelor dorite, este cale lungă,
în care, fără dialog de la egal la egal, fără colaborare
strânsă între specialiştii aplicaţiei şi specialiştii
metodelor noi, între beneficiarul (tehnolog sau economist) şi
informatician, se poate obţine prea puţin. Şi mai multă nevoie
de receptivitate şi cooperare este atunci când noul nu vine
din afară, ci răstoarnă uzanţe chiar în interiorul
specialităţii de bază.
A fi capabil de
sesizarea, de acceptarea, de promovarea în practică a noului
ştiinţific (de pe ambele părţi ale baricadei - cea a autorului
şi cea a receptorului), de promovarea noului care infirmă,
modifică, amendează o experienţă, un bagaj de realizări
proprii, uneori o întreagă formaţie de specialitate - este o
performanţă umană care nu se găseşte pe toate drumurile. Dar
cât de des se va găsi, cât de profundă şi organică va fi
asimilarea noului - aceasta depinde şi de şcoală, şi de viaţă,
şi de experienţă, şi de tot ceea ce înseamnă activitate
socială şi de acea sferă amplă numită cultură.
|
