„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

48 Trei legi necorelate (1995)

Tribuna economică, nr. 39, 28.9.1995

Apariţia Legii nr. 83/1995, privind “unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă”, a vizat, după cum se ştie, combaterea “muncii la negru”, a evaziunii de la plata obligaţiilor pe care agenţii economici le au, în mod normal (pentru personal angajat), privind contribuţia la fondul de asigurări sociale, la fondul de şomaj. În acest scop, după cum se ştie, Legea limitează încadrarea în muncă prin “convenţii civile” numai la trei cazuri foarte clar definite: asociaţiilor de locatari; îndeplinirea unor activităţi cu o durată de cel mult 60 zile; desfăşurarea unor activităţi cu caracter permanent care nu depăşesc, în medie, 3 ore pe zi.

Totodată, se tranşează o veche dispută administrativă, arătându-se, la art. 4 alin (2), că “Persoana fizică şi persoana juridică, care încadrează personal în baza unor convenţii civile, nu datorează contribuţia pentru constituirea Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.”

Atât contractele de angajare, cât şi “convenţiile civile” de prestări de servicii, sunt supuse unui regim strict de înregistrare şi urmărire, fără de care este interzisă “primirea la lucru”, iar abaterile sunt pasibile de amenzi ce merg până la 2.000.000 lei, cu posibilitate de dublare la recidivă.

Din păcate, în modul foarte limitativ în care este formulată, Legea nr. 83/1995 lasă loc la interpretări variate (şi, eventual, abuzive din partea unor inspectori sau alţi funcţionari prea zeloşi sau corupţi), precum că orice formă de lucru nu poate să fie decât sau angajare (cu plata contribuţiilor de asigurări sociale şi şomaj), sau prestaţie, care, în afara asociaţiilor de locatari, nu poate fi decât sau de maxim 60 zile, sau de maxim 3 ore pe zi.

Dar mai există două legi, după cunoştinţa noastră - neabrogate, care prevăd şi alte posibilităţi de soluţionare a problemelor.

În primul rând, Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţiuni, la art. 1, stipulează că “Orice persoană poate cumula mai multe funcţii şi are dreptul să primească salariul corespunzător pentru fiecare dintre funcţiile ocupate”. La art. 2, Legea nr. 2/1991 prevede că ”Persoanele care cumulează mai multe funcţii sunt obligate să-şi aleagă o unitate unde vor avea funcţia de bază, care îi achită şi celelalte drepturi de personal.

Unitatea prevăzută la alin. 1 plăteşte pentru salariatul respectiv contribuţia de asigurări sociale şi reţine contribuţia pentru pensia suplimentară, ... şi orice sume datorate potrivit legii. De asemenea, ţine şi completează carnetul de muncă al salariatului respectiv.”

Aşadar, potrivit Legii nr. 2/1991, “orice persoană” poate fi încadrată şi prin cumul, iar contribuţia de asigurări sociale “şi orice alte sume datorate potrivit legii” se reţin numai la unitatea unde persoana are funcţia de bază. Ce regim au contractele pentru angajare prin cumul, care reprezintă “încadrare în muncă” - Legea nr. 38/1995 nu spune. Se datorează sau nu contribuţie pentru fondul de şomaj pentru contractele de încadrare în muncă prin cumul - Legea nr. 38/1995 nu spune (deşi, evident, nu trebuie să se datoreze, atât conform prevederii Legii nr. 2/1991 “orice alte sume datorate conform legii”, cât şi conform logicii lucrurilor: o persoană care îşi pierde postul ocupat prin cumul nu beneficiază de ajutor de şomaj; deci - nici contribuţie la fondul de şomaj nu trebuie să fie plătită; la fel cum nu se datorează contribuţie pentru asigurări sociale, pentru că de la funcţiile de cumul nu se primeşte nici concediu medical, nici drept de pensie).

Dar mai există o lege, de care Legea nr. 83/1995 face abstracţie: Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, foarte recent modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 17/1995 (în continuare, vom recurge la textul modificat prin Ordonanţă, care, din punctul de vedere al problemei analizate în aceste rânduri, aduce numai unele precizări terminologice, dar nu modifică esenţa).

Conform Legii nr. 32/1991, în afară de “salarii şi alte drepturi salariale” (art. 3), mai există şi “drepturi în bani şi în natură”, printre care, în afară de “câştigurile salariaţilor zilieri sau temporari”, se mai enumeră:

b) onorariile încasate de avocaţi prin barouri;

c) drepturile cuvenite medicilor şi personalului sanitar din policlinicile cu plată;

d) câştigurile obţinute din colaborări de orice natură;

e) onorariile încasate din expertize de orice fel;

f) drepturile cuvenite pentru invenţii şi inovaţii”.

Dacă drepturile cuvenite medicilor şi personalului sanitar din policlinicile cu plată se pot încadra comod în regimul unor convenţii civile pentru mai puţin de 3 ore pe zi în medie, toate celelalte nu pot fi limitate nici la 3 ore pe zi, nici (în multe cazuri) la maxim 60 zile şi, în general, ele se referă la lucrări, nu la timp lucrat (singura modalitate prevăzută în Legea nr. 83/1995).

Încercarea de a nu deveni contravenient la Legea nr. 83/1995 şi de a rezolva toate cazurile enumerate în conformitate cu prevederile acestei legi poate conduce la o birocraţie teribilă (sau, respectiv, dacă nu se introduce această birocraţie, se riscă amenzile prevăzute). Pentru că, în baza Legii nr. 83/1995, inspectorii pot acum pretinde ca, de exemplu, pentru plata fiecărui onorariu pentru un articol publicat într-un ziar sau o revistă, pentru plata oricărei indemnizaţii de şedinţă, să fie încheiată o convenţie civilă, depusă, în copie, la direcţia de muncă şi protecţie socială teritorială; pentru orice consultaţie sau altă colaborare ştiinţifică de specialitate acordată, pe parcursul unei lucrări de cercetare (care poate dura un an sau mai mult) să fie încheiate convenţii civile, reînnoite la fiecare 60 zile, sau convenţii cu pontaj de maxim 3 ore pe zi, depuse în copie la aceleaşi direcţii ş.a.m.d.

Analiza corelată a celor 3 legi - nr. 2/1991, nr. 32/1991 modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 17/1995 şi nr. 83/1995 ne duce la următoarele concluzii:

Legea nr. 83/1995 se referă numai la încadrarea în muncă, aşa cum îi este şi titlul, şi anume numai la două dintre formele legal posibile de încadrare în muncă: la încadrarea în muncă prin contract individual de muncă cu funcţie de bază şi la încadrarea în muncă prin convenţie civilă.

Legea nr. 83/1995 a omis cazul încadrării în muncă prin cumul.

Legea nr. 83/1995 nu se referă la convenţiile civile în baza cărora se plătesc onorarii, colaborări etc. şi care, în mod evident, nu constituie încadrări în muncă.

Din păcate, textul foarte limitativ - şi, de fapt, imprecis - al legii lasă deschise mai multe moduri de interpretare, la discreţia inspectorului care aplică amenzile.

- Privind cumulul:

a) Legea nr. 2/1991 a fost implicit abrogată prin  art. 15 din Legea nr. 83/1995, unde nu este menţionată în lista actelor normative abrogate, dar se abrogă “orice dispoziţii contrare”; deci, nu mai este permisă angajarea prin cumul.

b) Legea nr. 2/1991 este în vigoare, dar, legea nr. 83/1991, abrogând “orice dispoziţii contrare”, în baza art. 6 alin. (2) b, şi pentru contractele de muncă în cumul trebuie depuse la direcţia de muncă şi protecţie socială “actele din  care rezultă plata lunară a contribuţiei pentru asigurările sociale de stat, a contribuţiei la constituirea Fondului pentru pensia suplimentară, precum şi a contribuţiei la constituirea Fondului pentru plata ajutorului de şomaj...”, contrar dispoziţiei art. 2 alin 2 din Legea nr. 2/1991, care prevede că acestea se fac numai la unitatea unde persoana are funcţia de bază.

c) Legea nr. 2/1991 este în vigoare; ca atare, art. 6 alin. (2) b din Legea nr. 83/1995 se aplică numai pentru contractele de muncă pentru funcţie de bază şi nu se aplică pentru contractele de muncă pentru cumul.

Evident, considerăm corect, legal şi corespunzător realităţii din economie numai ultimul mod de interpretare (c).

- Privind colaborările:

a) Toate convenţiile civile trebuie încadrate în Patul lui Procust din Legea nr. 38/1995: sau maxim 60 zile, sau maxim 3 ore pe zi în medie, indiferent de parametrii reali ai colaborării.

b) Convenţiile civile pentru colaborări, respectiv pentru lucrări, expertize, participări la şedinţele unor organisme sau alte acţiuni pentru care se plătesc onorarii, colaborări, indemnizaţii etc., care nu constituie încadrări în muncă, nu sunt supuse restricţiilor de 3 ore pe zi sau 60 zile, dar trebuie totuşi, depuse, în copie, la direcţia de muncă şi protecţie socială teritorială.

c) Convenţiile civile de la aliniatul precedent nu trebuie să fie nici depuse, în copie, la direcţia de muncă şi protecţie socială teritorială.

Evident, şi în acest caz considerăm corect, legal şi oportun numai ultimul mod de interpretare (c); în cazul colaborărilor unor salariaţi care au funcţie de bază la altă unitate sau al unor pensionari nu se pune problema “muncii la negru”, pentru combaterea căreia a fost iniţiată Legea nr. 83/1995.

Cine va da răspunsuri oficial valabile la problemele prezentate?