|
Adevărul economic,
5-11.06.1998
În ultimul timp,
cererilor şi presiunilor, provenite din diferite cercuri ale
comunităţii de afaceri, pentru facilităţi fiscale specifice,
începe să li se opună nu numai ignorare şi evitare, ci şi o
teorie, o concepţie, un stindard: cel al sistemului fiscal
neutru, al şanselor egale etc.
Un interesant
studiu comparativ (şi nu numai comparativ), datorat
reputatului cercetător Lucian Croitoru, a fost publicat, în
serial, în paginile “Adevărului Economic” nr. 15-16-17/1998,
sub titlul: “Cum pot fi utilizate stimulentele fiscale într-o
economie cu venituri bugetare în tranziţie” - rezultat al
investigaţiei cu aceeaşi denumire, realizate în cadrul
Centrului Internaţional de Studii Antreprenoriale.
În cele ce urmează,
sunt readuse în discuţie unele dintre tezele enunţate pe
parcursul studiului - şi, poate, aspecte ale orientării de
ansamblu a studiului.
Punerea faţă în
faţă a două concepţii, a două strategii, în vederea “unui
dialog constructiv” (cum a fost subtitlul din “Adevărul
Economic”), presupune o totală obiectivitate, chiar detaşare -
dacă este cu putinţă - faţă de concepţiile suspuse analizei.
În cazul de faţă, sunt puse în discuţie două concepţii
fiscale: cea denumită, în studiu, cu termenul de
“structuralistă” (care îşi propune ca politica fiscală să
influenţeze structurile economice, favorizând anumite
componente structurale în defavoarea altora) şi cea citată ca
fiind “neoclasică”, de fapt - neutralistă, fără influenţe
selective.
Pornind un astfel
de studiu, concepţiilor analizate ar fi trebuit să li se
acorde şanse egale, ar fi trebuit să fie băut până la fund
paharul explorării şi al prezentării atât a argumentelor pro,
cât şi a celor contra fiecăreia dintre variantele analizate.
Dacă acest lucru nu este posibil, datorită angajării
intelectuale a autorului, datorită concluziilor la care
autorul a ajuns pe parcursul analizei, atunci cititorul
trebuie să fie prevenit: nu mai este un studiu comparativ, nu
mai este o invitaţie la un “dialog constructiv”, ci o
fundamentare, o sensibilizare în favoarea uneia dintre
variante. Nu putem fi, în acelaşi timp, şi avocaţi, şi
judecători. Nu trebuie să ne propunem să apărem a fi
imparţiali, în timp ce ne desfăşurăm pledoarii.
Or, însuşi limbajul
utilizat nu este cel al unei analize comparate, studiul fiind
o susţinere fără rezerve a politicilor fiscale neutraliste,
neselective. De la început, concepţia structuralistă este
etichetată drept “discriminatorie”, îi sunt subliniate
“pericole majore” etc., în timp ce concepţiei “neoclasice” i
se asociază “o creştere economică sănătoasă, dezvoltarea unui
sector de întreprinderi mici şi mijlocii robust, apt să se
dezvolte într-un mediu concurenţial, o accelerare a proceselor
inovative...”
Aşadar, rândurile
de faţă vor încerca să contribuie la o analiză comparată
obiectivă adăugând argumente de “altera pars”, în favoarea
politicilor fiscale selectiv stimulative şi în defavoarea
celor neutraliste - cel puţin pentru condiţiile de astăzi ale
economiei României. Va fi, desigur, tot o pledoarie, o modestă
şi succintă încercare de pledoarie, privind numai unele dintre
aspecte, dar în direcţia opusă. Fără a nega plusurile şi
minusurile, oportunităţile şi pericolele fiecăreia dintre cele
două concepţii puse în opoziţie.
Studiului la care
ne referim îi putem reproşa, poate, un singur viciu de ordin
teoretic. Explicit şi implicit, pe tot parcursul său, studiul
are la bază premisa fundamentală că o piaţă liberă este prin
sine însăşi “sănătoasă”, iar orice acţiune şi orice instrument
“de discriminare” distorsionează piaţa, o abate de la optimul
structural pe care altminteri s-ar aşeza, confortabil,
economia.
Or, s-a mai arătat,
de nenumărate ori şi cu nenumărate prilejuri, că mecanismele
pieţei libere acţionează corect în condiţii ideale, în primul
rând - în condiţiile echilibrului dintre cerere şi ofertă. Ar
mai trebui, însă, să adăugăm: şi în condiţiile reale ale
egalităţii şanselor, în absenţa unor factori perturbatori -
exogeni sau, mai ales, endogeni.
Deci, politicile
fiscale selective, “structuraliste”, nu îşi propun un
intervenţionism etatist voluntarist, deformant şi
distorsionant al structurilor economice altminteri
“sănătoase”, ci tocmai compensarea, echilibrarea,
contracararea acţiunii unei multitudini şi diversităţi de
factori perturbatori intrinseci, în special endogeni, care,
lăsaţi în voia lor, alterează, viciază, distrug structurile
economice, împiedică asanarea celor existente, blochează
creşterea economică (oricare şi cu atât mai mult una durabilă)
ş.a.m.d.
Să exemplificăm.
Marea majoritate a
IMM create după 1989 activează în sfera comercială; mult prea
puţine în sfera productivă şi chiar în cea a serviciilor.
Cauza este organică: viteza mai mare de rotaţie a capitalului,
în activitatea comercială, puţinătatea relativă a
imobilizărilor necesare, posibilitatea unei acumulări primare
de capital, posibilitatea facilă de a schimba profilul în
funcţie de oportunităţi. Desigur, explozia de comerţ de după
1989 a avut şi părţile sale pozitive, chiar şi numai prin
faptul că a adus lumea la îndemâna cetăţeanului român, atâta
timp privat de ea şi pus, în trecut, în spatele unor cozi şi
în faţa unor rafturi goale. Sunt şi dezavantaje, pe care nu le
vom diseca aici. Oricum, o economie poate trăi numai în mod
excepţional fără activităţi productive proprii, agricole şi
industriale. Ce poate fi mai firesc, pentru a compensa
leucemia congenitală a economiei de piaţă româneşti
(insuficienţa cronică a activităţilor productive, şi cu atât
mai mult - a celor aducătoare de valoare adăugată ridicată),
decât a acorda facilităţi fiscale compensatorii activităţilor
productive agricole şi industriale, cercetării-dezvoltării
(care a adus, la ele acasă, supremaţia mondială a SUA,
Japoniei, Germaniei), acumulărilor multianuale de capital,
investiţiilor în general şi celor de locuinţe în particular
ş.a.m.d.? În loc să acordăm prime pentru valoare adăugată
ridicată, creşterea nesfârşită a TVA este “neutrală”? Ea
însănătoşeşte sau mai curând îmbolnăveşte structurile
economice, penalizând tocmai pe cei care, organic, au nevoie
de mai multe investiţii, de mai multe acumulări, pentru a
realiza valori adăugate ridicate? Rata TVA / capital circulant
este neutră, sau este mai favorabilă tocmai producţiilor
energointensive, mari consumatoare de resurse materiale,
poluante?
Pentru că veni
vorba despre poluare. Ce mecanisme de piaţă “neutră”
promovează producţiile şi produsele nepoluante? Ce mecanisme
de piaţă liberă apără mediul înconjurător de agresiunea
economiei? Peste tot în lume, produsele şi tehnologiile
ecologice s-au născut şi au proliferat cu sprijin
guvernamental, cu subvenţii, cu facilităţi fiscale, cu credite
preferenţiale, cu penalizări etc.
Balanţa comercială
a României este deficitară, şi ar prezenta o imagine şi mai
neagră dacă am analiza cât de mult din exportul nostru provine
din ramurile energointensive şi poluante. Aceasta este
tendinţa “naturală” a “pieţei libere”, până când normele
internaţionale ne vor obliga să închidem, una câte una,
instalaţiile producătoare poluante, până când vom constata că
un asemenea “export” ne sărăceşte şi ne taie craca pe care
stăm, că nu mai încăpem în propria ţară de halde de steril şi
deşeuri nocive, că nu ne mai cresc grânele şi pomii de atâtea
ploi acide, că mâncăm carne şi bem lapte cu nitriţi şi că nu
ne mai încap spitalele de atâţia intoxicaţi şi malformaţi.
Echilibrele pieţei
libere şi spontane sunt, intrinsec, bolnave şi nocive, în
special într-o economie deficitară, instabilă şi
nesedimentată, aflată în bătaia unor vânturi cărora nu are
forţa necesară spre a li se putea opune. De stimulente este
nevoie pentru a corecta stările de echilibru, cel puţin -
pentru a crea condiţii în vederea unor sperate şi necesare
corectări ale acestora, către structuri măcar satisfăcătoare.
Nu există elemente
pentru ca existenţei prea multor stimulente şi facilităţi
fiscale în România ultimilor ani să i se impute reducerea
dramatică a producţiei şi în general al PNB, reculul IMM,
statutul de codaş în atragerea de investitori străini şi
investiţii străine, poziţia anemică a capitalului autohton,
căderea proceselor investiţionale, situaţia exporturilor,
căderea ponderii ramurilor şi a activităţilor hi-tech în
structura totală a producţiei ş.a.m.d. Atunci, către ce ar
îndreaptă economia României o politică fiscală “neoclasică”,
neutralistă, nestimulativă, necorectivă? Ce temei ştiinţific
sau empiric există pentru ca să putem crede în oportunitatea
ei, în virtuţile ei axiomatice de panaceu, câtă vreme suntem
în condiţiile unei economii precare şi structural bolnave?
Este regretabil că
şi fosta (de până în 1996), şi actuala guvernare, prin
factorii lor reprezentativi, prezintă unele probleme de pe
poziţia struţului, ca şi cum lumea nu vede, nu ştie şi nu
simte realitatea.
Primul exemplu. Ni
se afirmă că avem o “presiune fiscală (26,7%) mai degrabă sub
media ţărilor dezvoltate (39%)”; că, la impozitul pe salarii,
stabilirea unei “limite superioare de 40% are în vedere
cerinţa ca rata marginală maximă pe venitul personal să fie
apropiată de rata impozitului pe profit...”
Care este
realitatea, pentru întreprinzătorul român şi cel străin
deopotrivă, care este diferenţa între ceea ce alocă agentul
economic pentru salarii şi câţi bani încasează în mână
salariaţii? Am mai scris şi cu alte prilejuri: pe
întreprinzătorul român sau străin, ca şi pe salariat, nu îl
interesează câte fonduri merg la Ministerul Finanţelor, câte
la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi câte la
administraţia locală, ci totalul diferenţei între cheltuielile
salariale şi salariile nete. Or, abstracţie făcând de
impozitele şi taxele locale, numai la fondul de salarii,
trebuie să se plătească: 23% contribuţie de asigurări sociale
+ 5% (din 1999: 7%) sănătate + 6% (1%+5%) şomaj + 1% pentru
handicapaţi + 1% comision la camerele de muncă = 36% (din
1999: 38%). Aceasta, fără a socoti pe cei 3% pentru pensia
suplimentară, care să considerăm că este o asigurare (forţată)
în folosul angajatului. Deci, presiunea fiscală asupra
salariilor este deja egală cu cea (nominală) a impozitului pe
profit, de 38%, dacă impozitul pe salarii este egal cu zero.
Dacă impozitul pe salariu marginal va fi de 40%, presiunea
fiscală reală privind salariile, aşa cum rezultă ea în
finanţele agenţilor economici, va tinde (simplist vorbind;
calculele sunt mai complicate) spre dublul cifrei menţionate.
Şi aceasta, fără a socoti acea plagă fiscală abătută asupra
industriei alimentare şi uşoare, sub forma contribuţiei pentru
fondul de pensii al agricultorilor - un veritabil nou ICM,
putând ajunge la 8 - 12% din total valoare.
Al doilea exemplu.
Ni se repetă mereu virtuţile amortizării accelerate, pentru
stimularea investiţiilor. Am mai avut prilejul să arătăm, în
paginile “Adevărului Economic”, că amortizarea “accelerată” nu
este accelerată, cât timp durata de amortizare nu se reduce;
că avantajul fiscal al contribuabilului în primul an după
achiziţionarea unui mijloc fix este recuperat, prin impozitare
suplimentară, pe parcursul întregii durate normate de
utilizare restante şi că, deci, nu constituie un stimulent
investiţional consistent, nu ţine loc de stimulent pentru
profitul reinvestit. Fără a mai insista asupra caracterului
limitat al categoriilor de investiţii la care este aplicabilă
amortizarea accelerată (exclusiv construcţiile, exclusiv
investiţiile necorporale, exclusiv investiţiile financiare
etc.).
Desigur, studiul,
la care ne-am referit critic privind unele abordări, conţine
multe adevăruri şi deschideri utile. De exemplu - şi în mod
deosebit, ar trebui subliniată “recunoaşterea cheltuielilor
întreprinderilor drept costuri normale de afaceri”. “Chiar în
condiţiile unor preţuri libere, semnalul şi stimulentele date
de preţuri libere sunt viciate atunci când, prin reglementări
administrative, autoritatea fiscală nu recunoaşte toate
costurile reale ale întreprinderilor drept cheltuieli normale
de afaceri”, afirmă, pe bună dreptate, autorul. Subscriind la
analiza aprofundată efectuată de autor asupra unor multiple
laturi ale acestei probleme, credem că este util să se
includă, în categoria respectivă: evitarea considerării drept
venituri a efectelor deprecierii leului, recunoaşterea
cheltuielilor grevate de risc (menţionate de către autor),
recunoaşterea cheltuielilor prezente pentru venituri viitoare,
liberalizarea reevaluării fondurilor fixe, pe bază de
expertize autorizate, ca bază a unor cheltuieli reale de
amortizare şi - de ce nu - bază de pornire a negocierilor în
procesul de privatizare (câtă vreme reevaluarea se face nu
numai strict ca un inventar contabil, ci recurgând din plin la
metodele de evaluare pe baza profitabilităţii şi a preţurilor
de piaţă).
*
|
