|
Alternative ‘90 nr.
15-16, august 1990, pag.14-16
Parcelarea,
unilateralitatea, antisistemismul au constituit trăsături
definitorii ale gândirii şi acţiunii din epoca dictatorială. O
singură persoană avea dreptul, virtutea şi misiunea mesianică
de a gândi la toate. Funcţiunea omnicomprehensiunii, ca
prerogativă unic rezervată, era, pentru restul membrilor
societăţii, nu numai neîncurajată, ci chiar prohibită,
socotită ca sfidare sau subversiune la adresa conducerii
superioare, ca o crimă de lèse majestate. Una dintre
componentele strategice ale instaurării şi menţinerii puterii
dictatoriale a constat în fragmentarea societăţii şi economiei
în domenii, ramuri, departamente, filiere, subordonări,
delimitări cu responsabilităţi disjuncte, absolutizare până la
desprinderea, dacă nu adversitatea, faţă de rest. Activitatea
proprie trebuia să meargă, să iasă bine, restul era
indiferent; ba chiar, dacă ceva ieşea bine în altă parte,
puteau apărea neplăceri pentru ceilalţi.
v. Fig. 3
Într-o
întreprindere, schema de organizare era reglementată şi
aprobată pe filiera organizării economico-sociale, salarizarea
- pe filiera ministerului muncii, de rentabilitate aveau grijă
să nu fie nici prea mică, nici prea mare organele financiare,
planul, care dispunea de tot, venea pe linia planificatorilor
(şi filiere mai erau încă multe altele...), iar întreprinderea
care este, de fapt (ar fi fost de dorit să fie), un sistem,
economic, tehnologic şi social, trebuia să funcţioneze în
atare condiţii. Verifica cineva dacă numărul de ecuaţii pe
care îl reprezentau toate restricţiile, indicaţiile şi
indicatorii, plus cele determinate de relaţiile funcţionale
interne ale sistemului întreprindere (la acestea nu se gândea
nimeni), nu erau mai multe decât numărul de variabile pe care
le putea manevra întreprinderea, dacă sistemul de ecuaţii nu
era deci incompatibil? Câtuşi de puţin!
Alt aspect.
Viitorul energeticii ţării depinde de (şi determină) viitorul
tuturor consumatorilor de energie şi cel al tuturor
producătorilor de resurse energetice, de la cărbune la
nuclear, de la ţiţei şi gaze naturale la energia
hidroelectrică. Fiecare miliard ce poate fi investit în
energetică este mai bine să fie destinat realizării unei noi
capacităţi de producere suplimentară de energie sau reutilării
unui mare consumator, permiţând astfel economisirea aceleiaşi
cantităţi de energie? Câte obstrucţii departamentale s-au
adunat la noi în calea cercetării sistemice de acest profil,
pe parcursul ultimului deceniu! Dar miliardele care au fost
investite în centrale termoelectrice de cea mai înaltă
tehnicitate în locuri unde nu s-a creat şi suportul social,
infrastructurile de habitat, culturale, de transport,
comerciale, astfel încât nu s-a putut asigura forţa de muncă
de calitatea şi motivaţia necesare, utilajele distrugându-se
datorită (între altele) unei exploatări necorespunzătoare de
către oameni nepricepuţi, nechemaţi, nepregătiţi, neaveniţi,
neasiguraţi cu cele necesare unui trai civilizat, pe măsura
răspunderii tehnologice şi economice care li se încredinţa?
Evident, lista unor
astfel de exemple ar putea constitui un fluviu.
Sechele ale
departamentalismului, ale viziunilor decupate din (şi de)
realitate, ale predilecţiei pentru soluţiile fragmentare cae
dreg într-o parte şi strică în altele sau dreg ceva şi strică
tot acolo altceva şi încă sub lozinca operativităţii şi a
pragmatismului, sunt prezente şi după 22 decembrie 1989. Unele
disfuncţionalităţi erau, poate, mai greu previzibile şi, în
orice caz, mai greu evitabile. Cel mai cunoscut şi comentabil
exemplu de disfuncţionalitate rezultată din soluţionări
departamentale, necorelate sistemic, cred a fi liberalizarea
totală şi fără nici un fel de restricţii şi garanţii a
regimului călătoriilor în străinătate, în condiţiile penuriei
comerciale şi valutare, fără un sistem de control vamal pus la
punct, fără o concepţie şi fără un sistem anticontrabandă şi
antimafia. Această măsură a condus la ceea ce se ştie, la
adâncirea dezechilibrelor economice şi sociale, punând,
totodată, în pericol, sub aspect etic, începuturile
privatizării, acum principalii deţinători de bani de investit
fiind contrabandiştii. Nu este un reproş - în acele zile de
euforie democratică puţini ar fi obiectat sau ar fi ridicat
piedici în calea liberalizării regimului călătoriilor în
străinătate - dar este un exemplu de notorietate privind
problematica implicaţiilor sistemice, interdepartamentale,
politico-economico-sociale.
Exemplele de până
aici au fost extrase din trecutul nostru imediat sau puţin
îndepărtat. Ele nu şi-au propus să epuizeze nici sfera, nici
tipologia problematicii din trecut. Să încercăm, însă, să
schiţăm o sistematizare a problematicii conexiunilor sistemice
pentru viitorul apropiat care ne stă în faţă.
Am căutat să
figurăm mai multe niveluri ale problematicii conexiunilor
sistemice:
- conexiuni în
interiorul fiecăruia dintre factori; de exemplu, în interiorul
factorului economic, conexiuni între ramuri, între
producţie-comerţ-finanţe etc. (şi chiar în interiorul acestor
subsfere);
- conexiuni între
factorii
economic-social-politic-naţional-cultural-tehnologic-ecologic
(poate că dacă sindromul Suceava*
ar fi fost la Miercurea Ciuc, am fi avut de desenat săgeţi şi
între factorul naţional şi cel ecologic);
- conexiuni între
ceea ce este intern şi ceea ce este internaţional, în ansamblu
şi la nivelul fiecăruia dintre factorii menţionaţi (de altfel,
sfera internaţională s-ar fi pretat şi ea la o detaliere, cu
unii factori specifici suplimentari faţă de cei reprezentaţi
în sfera internă). Schema are numai rol de ilustrare sinoptică
a unei tipologii şi este, desigur, atemporală şi nelocalizată.
O problemă de
sistem, de cea mai mare importanţă pentru viitorul apropiat al
României, o va constitui ceea ce este cunoscut sub denumirea
de tranziţia la economia de piaţă, transformând întreaga
structură a economiei dintr-o piramidă a centralizării într-o
orizontalitate a relaţiilor economice dintre agenţi economici
independenţi, trecând de la preponderenţa proprietăţii de stat
la diversificarea proprietarilor, convertind statul din
dominator al întreprinderilor în partener economic, din
reprezentant preponderent al producătorilor în reprezentant
preponderent al populaţiei consumatoare, din diriguitor
operaţional şi rigid într-unul strategic şi elastic. Chiar în
condiţiile menţinerii unui anumit plan-indicativ, locul
planului supracentralizat îl va lua banul, rolul de reglare a
economiei va fi exercitat preponderent de către sistemul
financiar şi bancar – sau, cel puţin, va fi exercitat prin
intermediul acestuia.
Reducerea numerică
a ministerelor industriale – şi acestea cu un efectiv mult
diminuat faţă de suma efectivelor vechilor ministere –
constituie o adevărată operaţie chirurgicală, semnificând
amputarea unor organe rămase fără funcţiuni, deoarece o serie
întreagă de atribuţii ale fostelor ministere vor dispărea,
altele se vor reduce substanţial ca grad de detaliere a
informaţiei prelucrate şi vehiculate, ceea ce va însemna - de
fapt, va trebui să însemne sau ar trebui să însemne - o
schimbare calitativă, principială, categorială, a
operaţiunilor de prelucrare a informaţiilor, a rolului
exercitat de organul reprezentativ al statului în domeniul
industrial.
S-a scris mult, în
trecut, despre utopica raţionalitate optimă macroeconomică,
realizată prin planificarea centralizată. De altfel, şi atunci
au fost la noi voci care au predicat în deşert pentru o
economie care să fie constituită din organisme autonome apte
să se autoregleze în baza legilor şi pârghiilor economice
ş.a.m.d. Trebuie să fim conştienţi că economia de piaţă
lucrează prin stimularea şi concurenţa agenţilor economici, că
îşi bazează elasticitatea şi pe stocuri, şi pe riscuri, şi pe
reacţia la neprevăzut, că nu exclude eşecul individual, local.
Este o economie cu un anumit gen de pierderi. Sunt pierderi
individuale, care fac însă ca, în ansamblu, sistemul să
prospere. După cum arată istoria, mult mai mari - deşi
necunoscute la timp - au fost pierderile de sistem ale
economiei planificate centralizat, în care incompetenţa
proliferată de dictatură şi caracterul birocratic al
sistemului conduceau la distorsiuni cronice, endemice şi
generalizate, la cultul irosirii resurselor în spatele
lozincilor despre economisirea lor, la stagnarea marcată prin
vorbele despre progres, la blocajul iniţiativelor ca mod
necesar de conservare a sistemului.
În presa ultimelor
luni, o serie de aspecte legate de tranziţia la economia de
piaţă au fost mult (chiar prea mult si repetat) discutate:
privatizarea, convertibilitatea, şomajul, managementul ş.a. În
cele ce urmează nu ne propunem o analiză multilaterală a
tuturor conexiunilor sistemice prezentate de tranziţia la
economia de piaţă, o acoperire a problematicii aferente
tuturor săgeţilor din schema anexată (care ar necesita, de
altfel, întregi tomuri), ci vom căuta să ilustrăm imperativul
abordării în lumina sistemicităţii prin câteva exemple mai
puţin convenţionale, ocolind problemele amplu dezbătute până
acum (cum ar fi cea a protecţiei sociale ca urmare a tendinţei
spre şomaj, a şcolarizării managerilor ş.a.).
Se aşteaptă de la
întreaga societate o cu totul altă funcţionalitate a
sistemului nostru economic, pentru care prima problemă socială
şi cultural-educaţională ce se pune este cea a adaptării, a
instruirii, a deprinderii întregii noastre populaţii active -
şi, în special, a intelectualităţii tehnico-economice - pentru
a acţiona în alt fel, conform modului de existenţă al noului
sistem, răspunzând astfel cerinţelor economiei de piaţă.
Se zice că oamenii
deprinşi să conducă întreprinderi şi sectoare de activitate în
condiţiile centralismului birocratic nu ar fi apţi să conducă
în condiţiile economiei de piaţă. Problema nu poate fi pusă
simplist, monocolor. Să distingem cel puţin trei categorii.
Cei care au promovat, pe scara ierarhiei, e bază de fanatism
sau oportunism politic şi s-au complăcut în condiţia de
conformişti, de birocraţi obtuzi în faţa realităţilor, sunt,
într-adevăr, incompatibili cu conducerea unor unităţi în
economia de piaţă. O altă categorie care a căutat să menţină
profesionalismul şi corectitudinea, să apere interesele reale
ale economiei şi societăţii (şi au fost foarte mulţi) merită
un tratament cu totul diferit. O a treia categorie sunt cei
care, în faţa incompatibilităţilor de sistem ale vechii
economii, de asemenea cu dorinţa de a rezolva problemele, au
intrat în filierele corupţiei, fără de care, adesea, nu se
putea rezolva nimic, mai ales în sfera aprovizionării
tehnico-materiale a întreprinderilor. S-a dezvoltat la scară
de-a dreptul astronomică trocul de servicii, condiţionare de
serviciu contra serviciu, pentru ca treaba să meargă. Oare ce
bagaj reprezintă această experienţă, acum, la intrarea în
economia de piaţă?
Lucrurile se
complică şi în măsura în care în actualele întreprinderi de
stat se produc, ori s-au accentuat, in ultimul timp, anumite
fenomene economico-sociale poluante.
Prima categorie de
fenomene negative este scurgerea de forţă de muncă, în special
necalificată (dar nu numai) către sectorul contrabandei şi
speculei pe cont propriu sau organizate şi chiar aşa zisei
libere iniţiative de tip neproductiv, pentru servicii care nu
constituie prima prioritate a naţiunii în momentul de faţă. În
acest scop se sustrag de la întreprinderi şi din comerţul de
stat resursele materiale necesare acestor activităţi, ceea ce
accentuează penuria în întreprinderi şi pe piaţă. A doua este
libera iniţiativă ilicită la locul de muncă, prin care, cu
utilajele şi materialele întreprinderii şi în timpul de lucru
salarizat, se confecţionează produse destinate valorificării
în interes individual. În fine, să amintim fenomenul cunoscut
al unei ciudate democratizări deopotrivă a disciplinei si a
intensităţii muncii, ca şi pe cel al agresivităţii
revendicărilor ultimative, cu pretenţiile de a se rezolva
imediat tot ceea ce nu s-a rezolvat în ultimii 25 de ani, fie
că este vorba despre salarii, fie despre condiţiile de muncă
sau despre piesele de schimb etc., fără a se avea în vedere
interesele*
generale, ale economiei naţionale, ale întregii ţări.
În legătură cu
adaptarea întregii populaţii la condiţiile liberei iniţiative
să mai amintim şi faptul că trei minorităţi naţionale (evreii,
grecii şi armenii), care în mod tradiţional au dat dovadă până
la război de înclinaţii predilecte, între altele, pentru
activităţi comerciale, nu mai prezintă ponderi semnificative
în populaţia ţării, ca urmare a emigrărilor în masă care au
avut loc. Rămâne de văzut cât de repede şi cu ce
particularităţi se vor adapta - după 50 de ani de comerţ
etatizat - la economia de piaţă diversele componente ale
naţiunii române, cu trăsăturile lor psihosociale
caracteristice, de la molcomii moldoveni la mai agerii olteni
(cu tradiţiile lor de mic comerţ), sau ordonaţii şi
perseverenţii transilvăneni, pentru a da numai trei exemple.
Nu putem însă omite faptul că în ultimele decenii s-a realizat
o osmoză a populaţiilor din diferitele regiuni româneşti, ceea
ce a dus şi la atenuarea sau amestecul psihologiilor tipice
tradiţionale. Facem această observaţie, fireşte, fără a avea
vreo intenţie de a proceda la discriminări în ceea ce priveşte
posibilităţile de iniţiativă, inteligenţă ş.a.m.d.!
Nu este un secret
că una dintre minorităţile naţionale (ca, de altfel, şi
anumite pături ale populaţiei majoritare) şi-a dovedit şi şi-a
pus cu operativitate in valoare, în folosul propriu, anumite
valenţe, anumite înclinaţii, pentru economia de piaţă - este
adevărat, nu cu toate rigorile ei de legalitate şi nu sub
toate laturile ei; dar acest lucru a creat deja, pe lângă alte
consecinţe, si o acutizare a unor tensiuni sociale, pentru a
căror dezamorsare vor trebui depuse eforturi pe multiple
planuri; s-a produs şi o anumită acumulare de putere
financiară.
De remarcat că
acest comportament social al minorităţii naţionale respective
nu este nici cu totul nou, dar în orice caz nu este
tradiţional. Tradiţia etică şi culturală a ţiganilor (căci de
ei este vorba) cuprinde predilecţia pentru anumite meserii,
fizice şi spirituale, respingerea rigorilor structurilor
statale şi sociale etc., acceptarea şi chiar un anumit cult al
cleptofiliei, dar de aici la spiritul pseudo-comercial care
s-a edificat în anii penuriei ceauşiste, la priceperea de a
cumpăra selectiv în stoc, spre revânzare speculativă a ceea ce
era şi este deficitar, este o distanţă, parcursă în mod clar
în ultimele decenii, consecutive lichidării nomadismului şi
localizării acestei categorii a populaţiei in locuinţe mizere,
devenite adevărate ghetouri sordide, in condiţiile unei
natalităţi-record şi a lipsei oricărei preocupări a statului,
a societăţii pentru integrarea socială a acestei minorităţi.
De altfel, şi în
rândurile populaţiei majoritare, a întregii societăţi, mizeria
şi meschinăria ceauşistă au sădit perseverent spiritul de mică
contrabandă, prin condiţiile în care erau puşi cei ce plecau
în deplasări în interes de serviciu, spre a nu mai vorbi de
turişti, atâţia câţi erau - pentru a putea supravieţui în mod
decent în deplasare sau pentru a putea rezolva, cu aceste
prilejuri, probleme gospodăreşti insolubile altminteri.
Aşadar, ofensiva
spre contrabandă de după liberalizarea paşapoartelor nu este
un fenomen inedit, ci numai o explozie a unei stări de spirit
ce se sădise şi se acumulase în pături largi ale populaţiei în
timp de decenii; este şi ea, deci, o sechelă a ceauşismului -
ceea ce nu o face mai puţin gravă.
Asemenea dezvăluiri
şi analize erau înainte vreme tabu. Acum, aceste fenomene
trebuie investigate cu tact şi obiectivitate şi găsite căi
realiste de pregătire a populaţiei pentru viaţă şi activitate
cooperantă şi în condiţiile unei economii de piaţă
constructive.
Sunt probleme ce
necesită o studiere şi o soluţionare complexă - economică (sub
multiple aspecte), socială, psihosocială,
cultural-educaţională (informativă şi formativă), politică, cu
luarea în considerare şi a impactului naţional.
Regimul
dictatorial, cu incultura-i caracteristică, a sfârşit prin a
promova o autarhie absurdă; neînţelegând nimic din principiul
avantajului comparativ în schimburile internaţionale, din
esenţa avantajelor specializării şi cooperării, în ultimii
10-15 ani*
s-a exacerbat imperativul limitării importurilor, al
soluţionării cu forţe proprii a tuturor problemelor
tehnologice. Prost dotate ca bază materială, lipsite de
posibilităţi de documentare şi informare, de contacte
ştiinţifice, tracasate şi descalificate datorită şi avalanşei
de sarcini pompieristice care nu aveau nimic comun cu o reală
activitate de concepţie, forţele de cercetare existente erau
dispersate pe o diversitate fără limite a problematicii,
rezultatul fiind o rămânere în urmă catastrofală a
tehnicităţii proprii.
A venit Revoluţia,
a venit deschiderea spre lume. Dar unităţile economice,
inclusiv fostele sau actualele centrale industriale, prezintă
tentaţia de a rezolva toate fostele lor probleme doar cu
ajutor tehnic străin.
Or, în prealabil,
se cer a fi analizate asemenea probleme de sistem ca
posibilităţile de restructurare a economiei în general şi a
industriei în special, prin limitarea producţiilor mari
consumatoare de resurse deficitare de materii prime şi
energetice, găsirea, în fiecare ramură, a unor criterii pentru
restrângerea diversităţii fabricaţiei, pentru specializarea pe
produse de maximă eficienţă. Evident, aceste criterii vor
conţine inevitabil, şi conexiuni interramuri, cele de
aprovizionare din amonte şi de desfacere din aval. Vor ţine de
prospectarea pieţei interne şi a celei internaţionale, de
prognoza conjuncturii acestora. Vor ţine de posibilităţile
estimate de a obţine eficienţa economică, dar şi de suportul
de concepţie, de soluţiile funcţionale şi tehnologice, posibil
de găsit cu forţe proprii sau / şi în condiţii de cooperare
tehnologică internaţionale. Totodată - neuitând să discutăm
despre economia de piaţă - vor trebui pregătite foarte
temeinic variantele de alternativă, din care să se aleagă sau
care să se modifice, să se adapteze, în funcţie de condiţii pe
pieţei internaţionale de interesele şi disponibilităţile
eventualilor parteneri străini.
În perioada de boom
de import şi cooperare internaţională, regimul dictatorial
ne-a dotat cu instalaţii tehnologice de o diversitate
excesivă, nejustificată - fiecare de la ce firmă s-a nimerit -
complicând la nesfârşit şi problemele ţinând de piesele de
schimb, de materiale speciale de fabricaţie, ca şi de
instruirea personalului pentru întreţinere şi exploatare.
Pentru problemele
actuale şi viitoare ale tranziţiei spre economia de piaţă,
desigur, nu se poate preconiza o uniformitate pe scară
naţională, care ar bloca spiritul de iniţiativă şi eficienţă
economică. Dar nu trebuie să se uite că şi în ţările cu cele
mai puternice economii de piaţă acţionează standardizarea
tehnică şi că prin intermediul adaptării sau al neadaptării la
anumite standarde tehnice unele firme caută să penetreze pe
pieţe ale concurenţilor sau, dimpotrivă, să se apere de
concurenţi; deci, acceptarea oricărei oferte a vreunui
partener străin trebuie cântărită şi în lumina implicaţiilor
sistemice în infrastructura industrială actuală şi viitoare a
României, sub aspectul condiţionărilor şi consecinţelor
tehnologice (şi economice) în ramurile conexe. Poate că,
pentru început, vom accepta orice investiţie de capital
străin, chiar dacă aceasta ne va atomiza într-o puzderie de
dependenţe bilaterale faţă de diverşi furnizori şi clienţi
străini, cu tehnologiile, materialele, standardele şi pieţele
lor. Evident, îşi va spune cuvântul şi experienţa, aflată abia
în formare, a întreprinzătorilor români, care nu ştiu încă cu
ce parteneri mai mult decât abili se vor întâlni în
tratativele lor de comerţ exterior. Prin intermediul
mecanismelor de piaţă - secondate de programe sprijinite de
stat, de instituţii româneşti de consulting, entropia*
va trebui să fie treptat redusă, constatându-se că este mai
eficientă o judicioasă corelare a fiecărei cooperări
internaţionale bilaterale cu integrarea în contextul economic
şi tehnologic al economiei naţionale a României, aşa cum va
evolua ea treptat, căpătându-şi o nouă personalitate. Sunt
aspecte a căror utilitate va fi pusă în valoare în măsura în
care vor fi avute în vedere, deopotrivă, de către cei care vor
pilota atragerea de capital străin în restructurarea
industriei, dar şi de către cei răspunzători de contribuţia şi
de viitorul ştiinţei şi tehnologiei româneşti, precum şi în
cadrul cooperării curente între ministerele de resort ale noii
echipe guvernamentale, cu contribuţia asociaţiilor
profesionale de specialitate.
Exemplele
menţionate - ale unor aspecte psihosociale şi naţionale ale
adaptării la economia de piaţă şi ale corelării atragerii de
capital străin cu restructurarea economică şi tehnologică -
sunt... numai exemple. Dincolo de semnificaţiile aspectelor
discutate în sine rămâne concluzia care a constituit mobilul
acestor rânduri: apelul la evitarea abordărilor punctiforme, a
izolării departamentale sau tehnice, la considerarea - chiar
de către întreprinderi pe deplin autonome, şi cu atât mai mult
de către cei ce veghează asupra nivelului microeconomic în
ansamblul său - a caracterului sistemic,
economic-social-tehnologic-naţional-politic-ecologic-cultural,
intern şi internaţional, a tuturor implicaţiilor problemelor
mari şi mici, curente şi de perspectivă, generale şi aparent
locale.
Fig. 3. Conexiuni
sistemice considerate
|
