Protecţia proprietăţii intelectuale

şi a patrimoniului tehnico-ştiinţific

Soluţii şi acţiuni

de clarificare a situaţiei juridice

şi de promovare a proprietăţii intelectuale

din activitatea de C&D

Secretul comercial

Colectiv de elaborare:

(în ordine alfabetică)

Ing. Ana Duma

Dr. ing. Mario Duma – responsabil de lucrare

Ing. Mircea Popescu

Contribuţii

Ec. Neluţu Achim

Ec. Cătălina Boncilică

Ing. Ioan Fara

Dr. ec. Eugen Topală

Ing. Ileana Trandafir

© SCIENTCONSULT, septembrie 1995

Cuprins

1. Obiectul lucrării. Definirea şi delimitarea problematicii 1

2. Unele categorii de probleme, constatate în practica protejării şi a promovării proprietăţii intelectuale, în perioada actuală 2

2.1. Litigii decurgând din Legea nr. 64/1991, art. 66, alin. 2 şi Regula 53 din HGR nr. 152/1992 3

2.2. Litigii privind cerinţele de omologare a soluţiilor brevetate, faţă de dreptul de păstrare a secretului tehnologic, ca secret comercial 4

2.3. Probleme privind drepturile de proprietate intelectuală asupra unor documentaţii de cercetare-proiectare 5

3. Constatări rezultate din acţiuni de promovare a proprietăţii intelectuale 6

4. Proprietatea intelectuală în contextul Ordonanţei nr. 25/1995 7

4.1. Aspecte comune 8

4.1.1. Determinarea valorii de înregistrare în patrimoniu 9

4.1.2. Stabilirea modului de amortizare 10

4.1.3. Intrarea în vigoare 11

4.2. Aspecte specifice 12

4.2.1. Rezultatele ştiinţifice 13

4.2.2. Tehnologiile, procesele tehnologice noi, ... obiectele fizice 14

4.2.3. Know-how 15

4.2.4. Drepturile de proprietate industrială 16

5. Concluzii 17

Anexă. Notă pe parcurs 18

1. Obiectul lucrării.

Definirea şi delimitarea problematicii

Faza unică din 1995 a temei “Protecţia proprietăţii intelectuale şi a patrimoniului tehnico-ştiinţific”, intitulată “Soluţii şi acţiuni de clarificare a situaţiei juridice şi de promovare a proprietăţii intelectuale din activitatea de C&D”, se realizează în contextul în care, faţă de situaţia existentă la nivelul cercetărilor şi studiilor din cadrul fazelor din 1993-1994:

- nu s-au realizat progrese în domeniul cadrului juridic specific al proprietăţii intelectuale (atât legea privind drepturile de autor, cât şi legea privind protecţia topografiilor circuitelor integrate, au trecut numai prin câte una dintre cele două camere ale Parlamentului, nefiind definitiv adoptate şi promulgate; de asemenea, Codul Penal, pentru care nu dispunem de semnale privind eventuala introducere a infracţiunilor de plagiat, piraterie intelectuală etc., se află abia în dezbaterea uneia dintre camere);

- au fost adoptate Hotărârea Guvernului României nr. 297 din 9 mai 1995 privind stimularea agenţilor economici în procesul de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării-dezvoltării finanţate din fonduri publice şi Ordonanţa Guvernului României nr. 25 din 11 august 1995 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare-dezvoltare, acte normative cu implicaţii la nivelul protejării şi al promovării proprietăţii intelectuale în activitatea de C&D.

Lucrarea de faţă fundamentează şi prezintă puncte de vedere privind unele probleme de protecţie şi de valorificare a proprietăţii intelectuale, semnalate mai intens în practica ultimilor ani, în contextul legislaţiei în vigoare. De asemenea, în lucrare se analizează şi se propun soluţii la unele probleme ce decurg din Ordonanţa nr. 25/1995, menţionată, care actualizează şi unele prevederi din HG nr. 297/1995.

2. Unele categorii de probleme, constatate în practica protejării şi a promovării proprietăţii intelectuale,

în perioada actuală

2.1. Litigii decurgând din Legea nr. 64/1991, art. 66, alin. 2 şi

Regula 53 din HGR nr. 152/1992

După cum se ştie, Legea nr. 64/1991 prevede, la art. 66, alin. 2: “Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet. În cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se vor stabili conform prevederilor art. 61 din prezenta lege.” Art. 61 prevede că “Litigiile ... sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu sunt supuse taxei de timbru.”

Regulamentul aprobat prin HGR nr. 152/1992, la Regula 53, prevede:

“(1) În înţelesul art. 66 alin 2 din lege, în drepturile cuvenite inventatorului pentru invenţiile nerecompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei, aplicate în economia naţională.

Aceste obligaţii băneşti sunt restante, ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unităţile titulare de brevet de invenţie şi prin alte unităţi care au aplicat invenţia, a obligaţiilor legale şi contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare a brevetului.”

Este precizată, în anexe-model, metodologia de efectuare a postcalculului, specificându-se: “Totalul înscris în nota de calcul ... reprezintă nivelul minim de la care părţile vor putea începe negocierea”.

În acest context, au fost semnalate, în documente care au fost adresate şi Ministerului Cercetării şi Tehnologiei, precum şi în mass-media, mai multe litigii între inventatori şi unităţi care au aplicat invenţii (SARO S.A. Târgovişte, RETROM S.A. Paşcani ş.a.), privind plata drepturilor cuvenite inventatorilor pentru invenţii aplicate anterior. Litigiile au ajuns la instanţele judecătoreşti, dar s-a ajuns şi la încercări de soluţii de genul unor cereri de anulare retroactivă a unor brevete acordate anterior.

De remarcat că valorile aflate în litigiu sunt, uneori, de dimensiuni foarte mari; de exemplu, la RETROM S.A. Paşcani se revendică 500 milioane lei, în timp ce profitul brut, impozabil, al societăţii pe anul 1994 a fost de 108,7 milioane lei (“Lista societăţilor comerciale care se privatizează”, anexă la HGR nr. 626/1995, poziţia 1997). De la SARO S.A. Târgovişte se reclamă, într-unul dintre litigii, 3 miliarde lei, iar în alt litigiu 7 milioane lei; profitul brut al societăţii pe anul 1994 a fost de 37,8 milioane lei (“Lista ...”, poziţia 1356).

Faţă de argumentele invocate de către părţi, se supune atenţiei Ministerului Cercetării şi Tehnologiei (care nu are o responsabilitate directă în soluţionarea acestor litigii, dar este consultat) următorul punct de vedere:

Actualele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, provenite din foste întreprinderi industriale de stat care au aplicat invenţiile şi au beneficiat de efectele economice ale acestora, deţin patrimoniul rezidual al fostelor întreprinderi, dar nu mai deţin valorile constituite prin efectele aplicării invenţiilor. În perioadele anilor de aplicare, revendicaţi ca ani favorabili în calculul efectelor economice, beneficiile, neevidenţiate distinct la data respectivă ca provenind din invenţiile care formează obiectul litigiilor, au fost prelevate, în mare măsură, de către stat prin sistemul financiar centralizat existent, iar partea rămasă în întreprinderi a fost fie distribuită sub forma participării la beneficii a salariaţilor de atunci ai întreprinderii, fie a fost folosită pentru investiţii din fonduri proprii. Beneficiile obţinute atunci nu mai există, deci, în prezent, sub forma unui disponibil din care să fie plătite astăzi recompensele cuvenite inventatorilor. Situaţia economică a întreprinderilor este alta, salariaţii sunt, în mare măsură, numai o parte din cei din perioada revendicată, conducerile sunt formate din alte persoane. Cu atât mai puţin pot fi astăzi actualele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat considerate ca reprezentante ale statului, cum, considerăm, în mod eronat se stipulează în regula 53 din Regulamentul aprobat prin HGR nr. 152/1992 (şi este ciudat că un guvern care a introdus şi a promovat politica “luării mâinii de pe economie” a putut emite o astfel de hotărâre).

Problema recompensării astăzi a inventatorilor pentru invenţii aplicate în trecut este de aceeaşi natură cu cea a retrocedării proprietăţilor naţionalizate sau a reparării efectelor altor nedreptăţi din perioada regimului precedent, fiind în responsabilitatea exclusivă a statului. De aceea:

- recompensele trebuie nu numai indexate, cum corect se prevede în Regulament, ci şi reconsiderate, prin aliniere la criterii şi metodologii actuale, uzuale internaţional, de calculare a redevenţelor pentru invenţii, precum şi la actuala stare a economiei şi a societăţilor comerciale succesoare ale întreprinderilor foste beneficiare ale invenţiilor;

- este necesar să fie respectat principiul negocierii recompenselor, prevăzut de Legea nr. 64/1991 şi infirmat prin prevederea din Regulament privind “nivelul minim de la care părţile vor putea începe negocierea” (este de aşteptat că, dacă recompensele ar fi putut fi negociate la valori rezonabile, posibil de satisfăcut, unele dintre actualele litigii ar fi fost stinse);

- în măsura în care recompense recunoscute cuvenite inventatorilor după reconsiderarea metodologică depăşesc ordinul de mărime posibil pentru solvabilitatea societăţilor comerciale respective, diferenţa trebuie să fie plătită dintr-un fond centralizat. În acest scop, se poate recurge la:

- fondurile ce se centralizează, din dividende, la FPS şi FPP;

- fondul pentru cercetare-dezvoltare.

O altă soluţie poate consta în acordarea gratuită de acţiuni suplimentare la societatea comercială respectivă, în cadrul procesului de privatizare în masă, proporţional cu suma nerecompensată.

Oricare dintre aceste soluţii necesită iniţiative legislative.

În orice caz, considerăm că se impune iniţierea unei hotărâri a Guvernului care să corecteze Regula 53 din Regulament, eliminând referirea la actualele societăţi comerciale ca fiind reprezentante ale statului şi datoare să suporte datoriile statului, precum şi eliminând stipularea “nivelului minim de negociere”.

O condiţie necesară este promovarea unui sistem de evaluare corectă a rezultatelor aplicării brevetelor, pornind şi de la nivelul de competitivitate al soluţiilor brevetate şi al ofertei asociate de know-how / asistenţă tehnică, de la nivelul potenţialului de valorificare a exclusivităţii dreptului de exploatare. Este de luat în considerare şi efortul tehnologic real asociat implementării şi comparaţia cu alte soluţii, diferite, dar concurenţiale pentru segmentul de piaţă vizat.

În acest context, formularea unor pretenţii de prea mari dimensiuni, chiar dacă având o anumită justificare de calcul, ar putea orienta pe managerii societăţilor comerciale care doresc să aplice invenţii fie către eludarea drepturilor legate de proprietatea intelectuală, fie către asociere cu parteneri externi, care, pe lângă drepturi de exploatare a brevetelor, oferă şi know-how complet şi verificat industrial, asigură materiale speciale, echipamente, credite etc. Deci, partea bănească a drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să fie negociată nu prin calcule abstracte, bazate pe anumite metodologii formale, ci ca preţuri formate în condiţii de piaţă, concurenţiale, real negociate, fără limite minime sau maxime.

În condiţiile în care Ministerul Cercetării şi Tehnologiei nu se poate implica direct în negocierile legate de proprietatea intelectuală în contracte ce se încheie între agenţii economici sau între aceştia şi inventatori - persoane fizice, dar trebuie să se implice în negocierile pentru drepturi ce rezultă din contracte finanţate din fonduri publice, s-ar putea urmări formarea unui corp de experţi specializaţi în elaborarea de rapoarte de fundamentare a negocierilor privind exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală. SCIENTCONSULT, ca firmă de specialitate atât în proprietate intelectuală, cât şi în evaluări, poate constitui suportul unei astfel de activităţi.

2.2. Litigii privind cerinţele de omologare a soluţiilor brevetate,

faţă de dreptul de păstrare a secretului tehnologic,

ca secret comercial

Această categorie de litigii, foarte mediatizată în ultimul timp în legătură cu materialul DUREFF şi cu medicamentul anti-SIDA, se întâlneşte frecvent în practică, numeroşi inventatori solicitând sprijin financiar pentru valorificarea unor invenţii asupra cărora pretind să păstreze secretul. Şi în anumite materiale din mass-media s-a sugerat faptul că invenţiile se protejează prin secret asupra soluţiilor de realizare.

Trebuie precizat că:

Legea nr. 64/1991, la art. 18, prevede: “Invenţia trebuie să fie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar, complet şi corect, din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, astfel încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza fără să desfăşoare o activitate inventivă.”

Deci, trebuie să se precizeze:

- invenţia propriu-zisă trebuie să fie clar şi complet definită în documentul de descriere;

- ceea ce nu este inclus în descriere nu face parte din invenţie;

- în măsura în care ceea ce lipseşte din descrierea de invenţie condiţionează realizarea acesteia de către “o persoană de specialitate în domeniu”, descrierea nu îndeplineşte condiţia pentru a fi acceptată ca invenţie, iar eventuala ei acceptare şi brevetare nu o protejează, în eventuale litigii.

Pe de altă parte, trebuie să se facă distincţie între:

- invenţie, care este protejată numai în măsura în care a fost corect şi complet descrisă;

- elemente de know-how, care se protejează numai prin secret, dar care nu fac parte din invenţie.

Nici un investitor şi nici un organism de aprobare nu poate fi determinat să accepte o invenţie fără a se convinge asupra tuturor implicaţiilor tehnologice şi economice; ele pot fi protejate numai prin includere în descrierea invenţiei şi în revendicări. Protejarea know-how-ului prin secret este posibilă şi se practică pe scară largă, dar se poate recurge la această metodă de protejare a proprietăţii intelectuale numai în măsura în care autorul dispune de resursele financiare necesare, nu necesită sprijin financiar şi nici aprobări pentru a ieşi pe piaţă exclusiv prin forţele proprii.

Aprobările necesare se pot referi la comportarea materialelor pe termen foarte lung, la reproductibilitatea lor industrială, la eventuale efecte secundare etc.

2.3. Probleme privind drepturile de proprietate intelectuală

asupra unor documentaţii de cercetare-proiectare

În activitatea de consultanţă desfăşurată, SCIENTCONSULT a fost confruntat cu preocupări ale unor unităţi de cercetare-dezvoltare-proiectare de a beneficia de drepturi rezultate din vinderea din nou a unor documentaţii întocmite şi predate anterior beneficiarilor, sau din interzicerea ca beneficiarii să folosească documentaţia în noi condiţii sau să o vândă la rândul lor.

În cazurile în care documentaţiile respective au fost realizate pe baza unor contracte cu beneficiari direcţi şi în contracte nu au fost negociate şi prevăzute clauze restrictive referitoare la scara sau / şi durata de aplicare, beneficiarii au toată libertatea să utilizeze documentaţia la orice scară şi, de asemenea, să predea sau să vândă documentaţia altor utilizatori, institutul neputând să prezinte nici o pretenţie.

Dacă documentaţia a fost realizată în cadrul unui contract cu MCT şi finanţată integral din fonduri publice, nu se pot pretinde beneficiarului prevăzut iniţial, care a justificat obţinerea finanţării de la MCT, plăţi suplimentare pentru aceeaşi documentaţie; ci numai pentru faze sau aspecte suplimentare, care nu au fost incluse în contractul finanţat de către MCT. Dacă finanţarea de către MCT a fost numai parţială, se poate negocia vinderea de licenţe numai pentru aspectele care au fost realizate prin efort propriu al institutului. De asemenea, vinderea unei documentaţii altor beneficiari trebuie să fie negociată cu MCT şi cu beneficiarul iniţial, deoarece vinderea către alţi beneficiari aduce prejudicii comerciale beneficiarului iniţial.

În general, este necesar ca, în contractele de cercetare sau / şi de proiectare încheiate cu beneficiari direcţi, institutele să aibă grija introducerii unor clauze care să delimiteze cât mai clar volumul, perioada şi condiţiile de utilizare a documentaţiei care formează obiectul contractului, ştiut fiind că, la rest de condiţii date, pentru o aceeaşi lucrare, în funcţie de volumul, perioada şi condiţiile de aplicare, se pot negocia valori diferite ale contractului, redevenţe diferite etc. Ulterior semnării contractului, orice fel de pretenţii privind valorificarea suplimentară a unor drepturi de proprietate intelectuală sunt, practic, imposibil de satisfăcut.

3. Constatări rezultate din acţiuni de promovare

a proprietăţii intelectuale

Din cadrul acţiunilor de promovare a invenţiilor, desfăşurate în România de către diferite organisme, inclusiv cele la a căror sprijinire, organizare şi desfăşurare executantul a participat, din însărcinarea MCT, în cadrul prezentei teme, se desprinde constatarea - de altfel, cunoscută - a unei mari disproporţii între oferta de invenţii şi cerere. Se constată mari eforturi de prezentare şi susţinere a unor invenţii, de către autori, dar, de foarte multe ori, nu se găsesc sursele de finanţare sau întreprinzătorii dispuşi să asimileze şi să valorifice invenţiile ofertate, sau să finanţeze astfel de acţiuni; de cele mai multe ori (dintre cele care apar în astfel de acţiuni de promovare), ofertele rămân la stadiul de “strigăte în pustiu”.

Pentru promovarea invenţiilor realizate în cercetare sau experimentate şi finalizate în cadrul unei activităţi de cercetare organizate (alături de valorificarea rezultatelor cercetărilor), a fost adoptată Hotărârea Guvernului României nr. 297/1995, care nu se analizează în cadrul prezentei documentaţii, fiind cunoscută beneficiarului - şi, sub anumite aspecte, deja amendată prin unele prevederi ale Ordonanţei Guvernului României nr. 25/1995.

Valorificarea invenţiilor româneşti se află, desigur, sub incidenţa dificultăţilor cvasi-generale, actuale, ale sectorului industrial din România, în condiţiile actuale ale reformei. Problematica aferentă este cu totul în afara cadrului şi dimensiunilor lucrării de faţă.

Totuşi, din acţiunile de promovare la care executantul a participat sau / şi pe care le-a sprijinit, în cadrul temei, se mai desprind şi anumite constatări privitoare la caracteristici ale ofertei de soluţii ce constituie obiecte de proprietate intelectuală. Astfel, în foarte multe cazuri:

- Ofertanţii (inventatorii) prezintă soluţii de principiu (inclusiv cu modele sau prototipuri realizate), cu insuficientă analiză a posibilelor implicaţii tehnice privind comportarea în timp, fiabilitatea, uzura, posibile efecte secundare, probleme tehnice ce pot apărea în procesul de fabricaţie sau de utilizare etc.

- Inventatorii prezintă calcule sau estimări economice foarte optimiste privind costurile de fabricaţie sau / şi de exploatare, făcute pe baza confecţionării manufacturiere a prototipului sau modelului unicat şi care nu pot să nu inducă suspiciune la un specialist versat în probleme de asimilare şi fabricaţie în condiţii industriale sau de utilizare, exploatare şi întreţinere la scară industrială.

- Aflaţi sub impresia subiectivă a propriului proces creator, unii inventatori insistă asupra unor probleme de ingeniozitate principială, nereuşind să explice în mod inteligibil, pentru un potenţial beneficiar, esenţa funcţionalităţii şi parametrii definitorii ai invenţiei. Această deficienţă are trei surse:

a) incapacitatea de a prezenta lucrurile de pe poziţiile posibilului beneficiar, prizonieratul psihic în limitele propriului proces creativ;

b) iluzia (concepţia eronată) - care mai este semnalată şi în alt punct al prezentei documentaţii (§ 2.2) - că o invenţie protejată prin brevetare mai trebuie să fie protejată şi prin secret asupra esenţei soluţiei, atunci când se caută investitor care să o valorifice;

c) insuficienta cultură generală, manifestată prin incapacitatea de a formula fraze clare, corecte, coerente, convingătoare.

Având în vedere cele enumerate, este utilă, pe de o parte, o activitate de şcolarizare şi educare a celor în cauză, privind modul în care să-şi promoveze creaţiile realizate, iar pe de altă parte - constituirea unui corp de profesionişti, care să orienteze spre finalizarea şi clarificarea implicaţiilor tehnice, să fie în măsură să elaboreze, să prezinte şi să susţină în mod profesionist planuri de afaceri şi studii de fezabilitate, să preia problemele de marketing etc. În cadrul unei alte teme, realizate de SCIENTCONSULT în 1994[1], s-a preconizat şi au fost pregătite elemente pentru lansarea profesiunii de “Agenţi de transfer de tehnologie”. Este posibil ca această acţiune să fie promovată odată cu punerea în aplicare a art. 14 al Ordonanţei nr. 25/1995.

4. Proprietatea intelectuală în contextul

Ordonanţei nr. 25/1995

După cum se ştie, în art. 22 al Ordonanţei nr. 25/1995 se prevede: “Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice achiziţionate sau realizate pe parcursul derulării contractelor finanţate din fonduri publice aparţin executantului şi se înregistrează în patrimoniul acestuia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.”

Analizând modalităţile de aplicare a acestei prevederi, se constată unele aspecte comune întregii prevederi şi unele aspecte specifice fiecăreia dintre categoriile enumerate.

4.1. Aspecte comune

4.1.1. Determinarea valorii de înregistrare în patrimoniu

Determinarea valorii de înregistrare în patrimoniu a rezultatelor cercetărilor ridică problema relaţiei între valoarea lucrării şi cea a rezultatelor ştiinţifice. Într-adevăr, un rezultat ştiinţific - de exemplu, o teoremă demonstrată, sau un fenomen natural analizat cantitativ, o tehnologie, un proces tehnologic, un obiect fizic realizat pe parcursul derulării unui contract poate constitui întregul şi singurul rezultat al unei teme de cercetare, sau poate constitui rezultatul unei părţi din lucrarea de cercetare. În ambele cazuri, este dificil de afirmat că valoarea de înregistrare în patrimoniu trebuie să fie valoarea de contract a temei de cercetare sau, respectiv, o cotă-parte a acestei valori.

Se poate ca, de exemplu, un rezultat ştiinţific deosebit de important să fie obţinut în cadrul unui contract de valoare mică, sau invers, un rezultat ştiinţific de importanţă limitată să fie obţinut în cadrul unui contract de valoare foarte mare.

Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, în art. 7, consacrat activelor necorporale, nu face precizări privind valoarea de înregistrare. În art. 10, consacrat “valorii de intrare a mijloacelor fixe”, se admit:

“...

b) preţul de achiziţie pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;

c) costul de producţie pentru mijloacele fixe construite sau produse de unitatea patrimonială;

d) valoarea actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, estimată la înscrierea lor în activ pe baza propunerilor făcute de specialişti şi cu aprobarea adunării generale a asociaţilor la societăţile comerciale, respectiv a consiliului de administraţie la regiile autonome sau instituţii publice, ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici identice sau similare;

...”

Din acest text de lege, se poate considera că valoarea de înregistrare poate fi “costul de producţie”, adică cheltuielile de cercetare. De remarcat că o “valoare actuală... estimată... pe baza propunerilor făcute de specialişti şi cu aprobarea adunării generale... “ este numai “pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit”; or, rezultatele obţinute în cadrul contractelor de cercetare nu numai că nu au fost “procurate cu titlu oneros” sau “produse de unitatea patrimonială” (se subînţelege, în context: pe costurile sale), ci realizarea lor a fost plătită din fonduri publice. Se poate, deci, considera că ele se înscriu, în mod acoperitor, în categoria mijloacelor “dobândite cu titlu gratuit”.

Un rezultat ştiinţific sau obiect fizic realizat în cadrul cercetării, chiar dacă întreaga cercetare a avut ca scop realizarea lui, nu poate fi înregistrat la întreaga valoare a contractului de cercetare (aceasta a cuprins şi documentare, realizări de variante şi refaceri etc., care fac ca preţul să nu fie comparabil cu “mijloacele fixe cu caracteristici identice sau similare”).

Prin urmare, se propune ca, de regulă, pentru rezultatele obţinute în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice, înregistrarea în patrimoniu să fie făcută pe baza unor “propuneri făcute de specialişti” şi cu aprobarea prevăzută în Legea nr. 15/1994, art. 10 alin. d), menţionată. Aceste propuneri să aibă în vedere valoarea de piaţă a rezultatelor ştiinţifice respective, care poate fi mai mare sau mai mică decât costurile temei de cercetare respective, “ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici identice sau similare”.

Propunerile pot fi incluse în raportul de valorificare şi condiţionate de aprobarea acestuia, pentru rezultatele obţinute în cadrul fazelor finale; în acest context, se poate stabili că “înregistrarea în patrimoniu” se face, după caz, fie la încheierea temei, în baza aprobării raportului de valorificare, fie pe baza unui raport special de evaluare, întocmit pe parcurs şi aprobat conform prevederilor din Legea nr. 15/1994.

4.1.2. Stabilirea modului de amortizare.

În ceea ce priveşte stabilirea modului de amortizare, se ridică două probleme:

- este corect ca rezultatele obţinute pe parcursul derulării contractelor finanţate din fonduri publice să fie supuse amortizării?

- care să fie durata de amortizare?

Elaboratorul prezentei lucrări consideră că, în principiu, toate categoriile de rezultate enumerate în art. 22 al Ordonanţei nr. 25/1995 nu trebuie să fie supuse amortizării, deşi pentru o astfel de soluţie nu există suport legal.

Motivele pentru care rezultatele obţinute cu finanţare din fonduri publice nu trebuie să fie supuse amortizării sunt următoarele:

1. Presupunând, la limită, că finanţarea unei unităţi de cercetare-dezvoltare se face 100% de la buget, şi că rezultatele obţinute se înregistrează 100% în patrimoniu, ar rezulta că, în anii următori, bugetul ar trebui să suporte costurile respective încă o dată, sub forma costurilor de amortizare incluse în devize, în cadrul cotei de regie. Dacă procentele nu sunt de 100%, ci mai mici, dimensiunea fenomenului se reduce, dar fenomenul rămâne.

2. În art. 1 din Legea nr. 15/1994, se precizează că “agenţii economici care imobilizează capital (sublinierea SCIENTCONSULT) în active corporale şi necorporale supuse deprecierii, prin utilizare sau în timp, vor calcula, înregistra în contabilitate şi recupera uzura fizică şi morală a acestora, pentru refacerea capitalului angajat. Aceste operaţiuni sunt denumite generic amortizarea capitalului imobilizat.” Or, unităţile de C-D nu au “imobilizat capital” pentru obţinerea realizărilor respective, ci au fost finanţate din fonduri publice, iar finanţarea din fonduri publice nu are caracter rambursabil (numai obligaţia de “refacere a capitalului imobilizat” ar justifica amortizarea).

Pe de altă parte, amortizarea bunurilor înscrise în patrimoniu în baza art. 22 din Ordonanţă va constitui un anumit ajutor financiar pentru capitalizarea unităţilor de cercetare-dezvoltare; în mod deosebit - pentru constituirea fondului lor de dezvoltare. Într-adevăr, majorarea masei de patrimoniu asupra căreia se calculează şi se prelevează amortizarea va conduce, la rest de condiţii date, la o reducere a profitului impozabil (ca urmare a măririi cheltuielilor deductibile din profitul impozabil) şi, prin urmare, la reducerea impozitului pe profit şi creşterea, cu aceeaşi valoare, a fondului de dezvoltare.

Cu atât mai mult, însă, este necesar să nu se admită exagerări (vulnerabile la controale fiscale) cu prilejul evaluării rezultatelor cercetării ce se înregistrează în patrimoniu, în cadrul procedurilor arătate mai înainte.

Durata de amortizare (sau, în cazul în care se va hotărî că nu se va plăti amortizare - durata de menţinere în patrimoniu) poate fi stabilită pe baza art. 13 din Legea nr. 15/1994: “durata prevăzută pentru utilizarea de către agentul economic care le deţine”. Se face precizarea că, în art. 12, Legea nr. 15/1994 limitează durata de amortizare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare la cel mult 5 ani; acelaşi lucru este prevăzut, în art. 14, pentru “programele informatice create de agentul economic sau achiziţionate de la terţi”. Se recomandă aceeaşi valoare limită şi pentru toate categoriile de rezultate obţinute în cercetare, cu excepţia brevetelor de invenţie, pentru care trebuie adoptată durata stabilită pentru menţinerea in vigoare a brevetului.

Este accesibilă amortizarea liniară sau cea degresivă (Legea nr. 15/1994, art.19) - deşi amortizarea degresivă este absolut echivalentă cu stabilirea, de la bun început, a unor durate de utilizare, în mod corespunzător, de 1,5 ori mai mici. Nu se întrevăd cazuri în care să fie necesar să se recurgă la amortizarea accelerată, care necesită aprobarea Ministerului Finanţelor (art. 20).

În cazul în care nu se va plăti amortizare, este necesar să se găsească soluţiile contabile pentru:

- scoaterea din patrimoniu a rezultatelor, la încheierea duratei de menţinere în patrimoniu;

- reducerea treptată a valorii, datorită uzurii morale, ca şi cum s-ar fi prelevat amortizare, sau / şi cu valoarea cheltuielilor legate de păstrarea, conservarea, protecţia activului respectiv;

- ca alternativă la aliniatul precedent - posibilitatea de a se efectua reevaluări pe parcurs, în funcţie de uzura morală.

4.1.3. Intrarea în vigoare

Ordonanţele Guvernului României intră în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial şi al depunerii la organele legislative. Totuşi, specificarea, din art. 22 al Ordonanţei nr. 25/1995: “dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel” trimite la contractele în vigoare, care prevăd, la art. 8, alin. g):

“Documentaţiile şi rezultatele cercetării, tangibile şi intangibile, care aparţin Ministerului Cercetării şi Tehnologiei, se păstrează în custodia executantului.”

În aceste condiţii, se întrevăd două variante:

Varianta 1. Art. 22 din Ordonanţa nr. 25/1995 nu se aplică în 1995, iar pentru 1996, în contracte nu se va mai face specificarea respectivă, sau se va preciza că situaţia rezultatelor obţinute în cadrul contractului se reglementează în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 25/1995, art. 22.

Varianta 2. La toate contractele (sau la contractele la care este cazul) se întocmeşte un act adiţional, prin care se elimină alin. g) din art. 8, sau prin care conţinutul aliniatului g) se înlocuieşte cu o trimitere la Ordonanţa nr. 25/1995, art. 22.

4.2. Aspecte specifice

4.2.1. Rezultatele ştiinţifice

“Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor”, în spiritul şi litera reglementărilor încă în vigoare pentru drepturile de autor (Decretul nr. 321/1956), precum şi ale proiectului legii drepturilor de autor, pot forma obiectul unor drepturi de autor.

Din faptul că rezultatele ştiinţifice “aparţin executantului“, în contextul “contractelor finanţate din fonduri publice”, rezultă că drepturile aparţin părţii care are calitatea de executant în contract, care este persoana juridică - unitatea de cercetare-dezvoltare titulară a contractului în calitate de executant. Numai în cazul grant-urilor acordate unor persoane fizice, executant este persoana fizică beneficiară a grant-ului. În celelalte cazuri, adică în cazul contractelor uzuale de cercetare-dezvoltare finanţate din fonduri publice, rezultatele aparţin, conform prevederii Ordonanţei, unităţii de cercetare-dezvoltare.

Drepturile de autor ale cercetătorilor-autori nu sunt precizate în Ordonanţa nr. 25/1995, ele urmând să fie soluţionate conform Legii drepturilor de autor (când aceasta va fi adoptată şi promulgată) şi să formeze obiectul contractelor colective şi individuale de muncă. Se poate aprecia că, prin similitudine cu art. 38 şi 39 din Legea nr. 64/1991, autorul “are dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea“ în orice document privind rezultatele respective, “în carnetul de muncă, precum şi în orice acte sau publicaţii” privind rezultatele sale. “Drepturile patrimoniale cuvenite” autorului “se stabilesc prin contractul de muncă”.

Totuşi, conform uzanţelor internaţionale din lumea ştiinţifică, autorul are dreptul să publice rezultatele ştiinţifice obţinute sub numele său, obţinând, în prealabil, acordul unităţii în cadrul căreia a realizat lucrarea. Acest acord este important, deoarece unitatea poate avea interesul păstrării secretului comercial asupra rezultatelor, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp; de asemenea, conform uzanţelor, dacă acest acord este dat, el este menţionat în finalul sau la începutul operelor publicate, constituind o reclamă pentru unitate, o confirmare a “mărcii” sale şi o recunoaştere a contribuţiei unităţii care a creat condiţiile pentru obţinerea rezultatelor. În publicaţii ştiinţifice, nu este uzual ca rezultatele ştiinţifice să fie publicate sub numele unei organizaţii, instituţii, firme, altfel decât cu menţionarea autorilor-persoane fizice.

Totuşi, în publicaţii comerciale (prospecte, rapoarte etc.) este posibil ca rezultatele ştiinţifice să apară sub numele firmei; în funcţie de context - cu sau fără menţionarea autorului-persoană fizică.

În ceea ce priveşte “înregistrarea în patrimoniul executantului” a rezultatelor ştiinţifice, conform Planului de conturi general, această înregistrare s-ar putea face într-unul dintre conturile din grupa 20 “Imobilizări necorporale”: 203 “Cheltuieli de cercetare şi dezvoltare”, 205 “Concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare” sau 208 “Alte imobilizări necorporale”.

4.2.2. Tehnologiile, procesele tehnologice noi, ... obiectele fizice

Se propun următoarele interpretări:

- produsele noi nu au fost incluse în enumerare, deoarece, probabil, au fost considerate incluse în categoria “obiecte fizice, ... realizate pe parcursul derulării contractelor ...”;

- aparenta repetare din enumerarea: “tehnologiile, procesele tehnologice noi...” are semnificaţia că, în termenul “tehnologii”, a fost inclus orice rezultat din sfera tehnologiei (în sensul cel mai larg, în care termenul este utilizat, de exemplu, în denumirea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei); în caz contrar (dacă termenul ar fi fost numai în sensul îngust, strict), “tehnologiile” ar fi fost identice cu “procesele tehnologice” şi nu s-ar fi justificat repetarea; deci, această interpretare nu poate fi acceptată.

Legea nr. 15/1994, la art. 6, stipulează: “Nu sunt considerate mijloace fixe: ... g) prototipurile, atât timp cât servesc ca model la executarea producţiei de serie, inclusiv seria zero, sau sunt supuse încercărilor în vederea omologării la producător.”

4.2.3. Know-how

Această categorie de rezultate, din cadrul celor enumerate în cadrul art. 22 din Ordonanţa nr. 25/1995, necesită un tratament aparte, deoarece know-how-ul, în sensul general utilizat, are, la rândul său, cel puţin două componente.

Pe de o parte, este vorba despre procedee, reţete, informaţii etc., consemnate în documentaţii, care nu sunt protejate prin înregistrare (deşi unele dintre ele ar putea forma obiectul unor brevete de invenţie), ci prin secret de firmă. Motivele unei astfel de căi de protejare sunt multiple; în principal - datorită dificultăţilor de a depista şi contracara contrafacerea unei invenţii de acest tip. Know-how-ul poate fi înregistrat în patrimoniul executantului, în contul 205, dacă i se poate estima o valoare.

Pe de altă parte, este vorba despre experienţa, cunoştinţele, deprinderile, abilităţile, relaţiile, informaţiile personalului, dobândite în decursul lucrărilor de cercetare finanţate din fonduri publice. Executantul prezentei lucrări apreciază că această componentă a know-how-ului, deşi foarte importantă, nu poate fi înregistrată în patrimoniul executantului. Ea trebuie să fie cunoscută, protejată şi valorificată la nivelul managerial al executantului. Ministerului Cercetării şi Tehnologiei îi poate reveni, din acest punct de vedere, misiunea recunoaşterii şi valorificării pe plan general naţional a valorilor profesionale din cercetare, a sprijinirii climatului de respect şi recompensare a valorilor umane, inclusiv a celor profesionale.

4.2.4. Drepturile de proprietate industrială: brevetele de invenţie,

desenele şi modelele industriale ş.a.[2]

Această categorie nu este explicitată în Ordonanţa nr. 25/1995, dar este inseparabilă de cele tratate la § 4.2.2.

În Legea nr. 64/1991, art. 7, alin. 2, se prevede: “Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă.”[3]

Pot exista două puncte de vedere:

Varianta 1. “Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice ... realizate pe parcursul derulării contractelor” nu includ şi drepturile de proprietate industrială şi intelectuală aferente, adică brevetele de invenţie şi celelalte.

Varianta 2. “Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice ... realizate pe parcursul derulării contractelor” includ şi drepturile de proprietate industrială şi intelectuală aferente, adică brevetele de invenţie şi celelalte.

În varianta 1, ar urma ca “Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice” să fie înregistrate în patrimoniul executantului, iar brevetele de invenţie aferente să fie înregistrate în alte patrimonii, nespecificate în ordonanţa nr. 25/1995. Se poate face trimitere la art. 5 alin. b), 2 din Legea nr. 64/1991, care prevede că, în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea.

După cum s-a arătat în lucrările anterioare ale SCIENTCONSULT (în particular: contract 411 C/1994, faza A1.1):

- Ministerul Cercetării şi Tehnologiei, ca organ guvernamental, nu poate fi titular al unor brevete de invenţii (dar va putea juca acest rol organismul de specialitate, care urmează să fie înfiinţat în baza art. 14 din Ordonanţa nr. 25/1995, dacă această atribuţie îi va fi înscrisă în statut);

- Ministerul Cercetării şi Tehnologiei nu poate gestiona sutele sau miile de brevete de invenţie care ar trebui să rezulte din ansamblul contractelor de cercetare pe care le finanţează (cu precizarea de la aliniatul precedent);

- juridic, calitatea de “organ care finanţează” sau “beneficiar” nu este identică cu cea de “unitate care a comandat cercetarea”.

Din acest ultim punct de vedere, considerăm că:

- Pentru programele şi temele de cercetare iniţiate de către Ministerul Cercetării şi Tehnologiei şi finanţate în sistem competitiv, MCT este “unitatea care a comandat cercetarea”.

- Pentru cercetările iniţiate de către unităţile de cercetare, MCT nu este “unitatea care a comandat cercetarea”, chiar dacă le finanţează. Pentru aceste unităţi - persoane juridice care realizează aceste cercetări, MCT are poziţia unui organism care finanţează grant-uri pentru persoane fizice.

Pe de altă parte, este necesar ca o unitate care a beneficiat de finanţare din fonduri publice pentru realizarea unei cercetări şi obţinerea unui brevet, să nu poată bloca valorificarea acestuia prin eventuala emitere a unor pretenţii financiare exagerate pentru acordul de a permite valorificarea.

Din punctul de vedere al politicii Guvernului României privind cercetarea-dezvoltarea, aşa cum este ea explicit reflectată în Ordonanţa nr. 25/1995, se pot enunţa următoarele consideraţii:

Dacă Guvernul României a considerat oportun să stabilească drept regulă faptul că “Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice achiziţionate sau realizate pe parcursul derulării contractelor finanţate din fonduri publice aparţin executantului şi se înregistrează în patrimoniul acestuia”, brevetele de invenţie “realizate pe parcursul derulării contractelor finanţate din fonduri publice” sunt inseparabile de rezultatele ştiinţifice, tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice ... realizate pe parcursul derulării contractelor. Atât timp cât, în Ordonanţa nr. 25/1995 Guvernul României nu a făcut, în art. 22, o distincţie de excludere, în context, a brevetelor de invenţie din categoria rezultatelor care se înregistrează în patrimoniul executantului, interpretarea cea mai plauzibilă este că brevetele de invenţie, ca rezultate ale cercetării, au acelaşi regim cu cele explicit enumerate.

Este, însă, posibilă şi interpretarea conform căreia enumerarea dată în enunţul art. 22 din Ordonanţa nr. 25/1995 este limitativă şi, deci, oricăror altor categorii de rezultate ale cercetărilor prevederea respectivă nu le este aplicabilă, acestea urmând prevederile altor reglementări în vigoare, ca, de exemplu, prevederea citată din Legea nr. 64/1991, cu consecinţele şi interpretările sale.

Din punctul de vedere al unei politici generale de sprijinire şi dezvoltare a cercetării, aşa cum se poate deduce că există în Ordonanţa nr. 25/1995, interpretarea privind menţinerea la MCT a tuturor brevetelor de invenţie rezultate din contractele de cercetare finanţate din fonduri publice poate fi caracterizată ca o politică de tip centralist, perimat. Dimpotrivă, interpretarea privind înregistrarea brevetelor în patrimoniul executanţilor constituie o politică şi o resursă de întărire a unităţilor de cercetare-dezvoltare. Pe plan mondial, valorificarea - prin vânzări şi concesionări de licenţe, prin încasări de redevenţe - a brevetelor şi a altor drepturi de proprietate intelectuală, tinde să devină o resursă financiară semnificativă a unităţilor de cercetare - evident, acolo unde (şi în măsura în care) aceste drepturi sunt proprietatea unităţilor de cercetare respective.

După cum s-a arătat şi în documentaţii anterioare elaborate de SCIENTCONSULT, contractele de cercetare finanţate de Uniunea Europeană conţin o clauză prin care titular al drepturilor de proprietate intelectuală este executantul, care este însă obligat “să le folosească în concordanţă cu interesele Uniunii” şi să acorde acesteia o licenţă gratuită, neexclusivă şi limitată în timp.

Date fiind controversele existente, cunoscute, executantul propune şi supune atenţiei următoarele direcţii de soluţionare a problemei drepturilor de proprietate industrială, realizate în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice.

A. Premise

1. Este necesară întărirea unităţilor de cercetare-dezvoltare, creşterea patrimoniului lor. Această direcţie este susţinută prin Ordonanţa nr. 25/1995 şi corespunde tendinţelor pe plan mondial. Principalul patrimoniu al unor unităţi de cercetare îl constituie (în afară de personalul de cercetare calificat), pe de o parte, dotările cu instalaţii şi aparatură de laborator de înaltă tehnicitate, iar pe de altă parte, patrimoniul de proprietate intelectuală.

2. Este necesară stimularea creării de soluţii originale, competitive, cointeresarea unităţilor de cercetare şi a cercetătorilor în crearea de soluţii corespunzătoare exigenţelor de noutate recunoscute internaţional (brevetabile). În acest scop, trebuie să existe un plus de avantaj material în favoarea institutului şi a cercetătorilor dacă, la cheltuieli date, realizează soluţii brevetabile şi brevetate, sau nu realizează decât soluţii convenţionale.

3. Este necesar ca realizările obţinute prin finanţare din fonduri publice să poată fi valorificate în interesul public.

Soluţia “toate brevetele aparţin executanţilor” satisface premisele 1 şi 2 şi periclitează premisa 3; soluţia “toate brevetele aparţin MCT” satisface premisa 3 şi este contrară premiselor 1 şi 2. Nici una dintre aceste două soluţii extreme, aplicate în mod absolut şi generalizat, nu sunt acceptabile.

Deci, admiţând că toate cele trei premise enunţate sunt corecte şi sunt acceptate, trebuie adoptată o soluţie de compromis, care să răspundă, în măsură rezonabilă, tuturor acestor trei premise.

B. Variante de soluţii

Varianta 1. Brevetele de invenţie realizate în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice aparţin executantului, care este, însă, obligat la licenţă gratuită neexclusivă, limitată în timp, la dispoziţia finanţatorului (similar cu soluţia adoptată în cadrul Uniunii Europene).

Varianta 2. Brevetele de invenţie realizate în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice aparţin unui organism de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei[4], iar executantul are drept la licenţă gratuită neexclusivă, nelimitată în timp, pentru valorificare în interes propriu şi are drept la un procent determinat (30%, de exemplu) din veniturile care vor fi realizate prin valorificarea brevetelor. Executantul are drept de iniţiativă pentru valorificarea brevetelor, cu acordul titularului, revenindu-i un procent sporit (de exemplu, 60%) din veniturile ce vor fi realizate prin valorificarea brevetelor ca urmare a demersurilor sale.

Varianta 3. Brevetele realizate din iniţiativa executantului, în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice, aparţin executantului, care este obligat să verse organismului prevăzut la art. 14 din Ordonanţa nr. 25/1995 un procent (de exemplu, 15%) din veniturile realizate prin valorificarea brevetelor.

5. Concluzii

Lucrarea de faţă fundamentează şi prezintă puncte de vedere privind unele probleme de protecţie şi de valorificare a proprietăţii intelectuale, semnalate mai intens în practica ultimilor ani, în contextul legislaţiei în vigoare.

Astfel, au fost semnalate mai multe litigii decurgând din Legea nr. 64/1991, art. 66, alin. 2 şi Regula 53 din HGR nr. 152/1992, privind “drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare” a legii.

Constatându-se că se revendică valori de recompense - uneori - foarte mari, în virtutea unei responsabilităţi a actualelor societăţi comerciale pentru gestiunea fostelor întreprinderi industriale de stat, în lucrare se propune punctul de vedere conform căruia actualele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, provenite din foste întreprinderi industriale de stat care au aplicat invenţiile şi au beneficiat de efectele economice ale acestora, deţin patrimoniul rezidual al fostelor întreprinderi, dar nu mai deţin valorile constituite prin efectele aplicării invenţiilor, din care să fie plătite astăzi recompensele cuvenite inventatorilor.

Problema recompensării astăzi a inventatorilor pentru invenţii aplicate în trecut poate fi considerată ca fiind de aceeaşi natură cu cea a retrocedării proprietăţilor naţionalizate sau a reparării efectelor altor nedreptăţi din perioada regimului precedent, fiind în responsabilitatea exclusivă a statului. De aceea:

- recompensele trebuie să fie aliniate la criterii şi metodologii actuale, uzuale internaţional, de calculare a redevenţelor pentru invenţii;

- să fie respectat principiul negocierii recompenselor;

- în măsura în care recompense recunoscute în noile condiţii metodologice depăşesc ordinul de mărime posibil pentru solvabilitatea societăţilor comerciale respective, diferenţa trebuie să fie plătită dintr-un fond centralizat, soluţie ce necesită o reglementare legală.

S

Alte litigii sunt în legătură cu cerinţele de omologare a soluţiilor brevetate, faţă de dreptul de păstrare a secretului tehnologic, ca secret comercial. În lucrare se face distincţia între invenţie, care trebuie să fie complet descrisă în documentaţia pentru brevetare, şi know-how, care nu formează obiectul invenţiei şi se protejează prin secret. Protejarea prin secret este incompatibilă, practic, cu cerinţa de a obţine fonduri[5], ea putând fi utilizată numai de către firmele sau persoanele care dispun de fondurile necesare aplicării soluţiilor tehnice respective. De asemenea, secretul nu poate fi invocat faţă de cerinţele organismelor care au responsabilităţi privind protejarea vieţii şi sănătăţii oamenilor, protejarea consumatorilor; aspecte deosebit de importante sunt, după caz, cele privind reproductibilitatea industrială, funcţionalitatea pe termen lung, eventualele efecte secundare nocive.

Privind drepturile de proprietate intelectuală ale unităţilor elaboratoare asupra unor documentaţii de cercetare-proiectare, ele pot forma obiectul unor negocieri numai în măsura şi în limitele în care în contractele încheiate la timpul lor au fost incluse clauzele corespunzătoare. În general, este necesar ca, în contractele de cercetare sau / şi de proiectare încheiate cu beneficiari direcţi, institutele să aibă grija introducerii unor clauze care să delimiteze cât mai clar volumul, perioada şi condiţiile de utilizare a documentaţiei care formează obiectul contractului, ştiut fiind că, la rest de condiţii date, pentru o aceeaşi lucrare, în funcţie de volumul, perioada şi condiţiile de aplicare, se pot negocia valori diferite ale contractului, redevenţe diferite etc. Ulterior semnării contractului, orice fel de pretenţii privind valorificarea suplimentară a unor drepturi de proprietate intelectuală sunt, practic, imposibil de satisfăcut.

Din cadrul acţiunilor de promovare a invenţiilor, desfăşurate în România de către diferite organisme, inclusiv cele la a căror sprijinire, organizare şi desfăşurare executantul a participat, din însărcinarea MCT, în cadrul prezentei teme, se desprinde constatarea - de altfel, cunoscută - a unei mari disproporţii între oferta de invenţii şi cerere.

Situaţia este agravată de faptul că, în multe cazuri, ofertanţii (inventatorii) acordă prea puţină importanţă analizei posibilelor implicaţii tehnice privind comportarea în timp, fiabilitatea, uzura, problemele tehnice ce pot apărea în procesul de fabricaţie sau de utilizare etc.; prezintă calcule sau estimări economice foarte optimiste privind costurile de fabricaţie sau / şi de exploatare; insistă asupra unor probleme de ingeniozitate principială, nereuşind să explice în mod inteligibil, pentru un potenţial beneficiar, esenţa şi parametrii invenţiei.

Având în vedere cele enumerate, este utilă, pe de o parte, o activitate de şcolarizare şi educare a celor în cauză, privind modul în care să-şi promoveze creaţiile realizate, iar pe de altă parte - constituirea unui corp de profesionişti, “Agenţi de transfer de tehnologie”.

În continuare, în lucrare se analizează în detaliu şi se propun soluţii la unele probleme ce decurg din Ordonanţa nr. 25/1995, privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare-dezvoltare; în principal, art. 22, în care se prevede: “Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice achiziţionate sau realizate pe parcursul derulării contractelor finanţate din fonduri publice aparţin executantului şi se înregistrează în patrimoniul acestuia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.”

Trecând în revistă variantele admise de Legea nr. 15/1994 pentru stabilirea valorii de înregistrare în patrimoniu, în lucrare se propune ca, de regulă, pentru rezultatele obţinute în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice, înregistrarea în patrimoniu să fie făcută pe baza unor “propuneri făcute de specialişti” şi cu aprobarea adunării generale a asociaţilor, respectiv a consiliului de administraţie pentru regii autonome. Aceste propuneri să aibă în vedere valoarea de piaţă a rezultatelor ştiinţifice respective, care poate fi mai mare sau mai mică decât costurile temei de cercetare respective, “ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici identice sau similare”.

Propunerile pot fi incluse în raportul de valorificare şi condiţionate de aprobarea acestuia.

În ceea ce priveşte stabilirea modului de amortizare, elaboratorul prezentei lucrări consideră că, în principiu, pentru toate categoriile de rezultate enumerate în art. 22 al Ordonanţei nr. 25/1995 nu ar trebui să se preleveze amortizare, deşi pentru o astfel de soluţie nu există suport legal. În caz contrar, amortizarea bunurilor înscrise în patrimoniu în baza art. 22 din Ordonanţă va constitui un ajutor financiar sensibil pentru capitalizarea unităţilor de cercetare-dezvoltare; în mod deosebit - pentru constituirea fondului lor de dezvoltare. Cu atât mai mult, este necesar să nu se admită exagerări la evaluare, conform celor arătate mai înainte.

Durata de amortizare (sau, în cazul în care se va hotărî că nu se va plăti amortizare - durata de menţinere în patrimoniu) va putea fi stabilită pe baza art. 13 din Legea nr. 15/1994: “durata prevăzută pentru utilizarea de către agentul economic care le deţine”.

Privind operaţionalizarea (intrarea în vigoare) a prevederilor art. 22 din Ordonanţă, date fiind actualele prevederi ale contractelor încheiate pe anul 1995 de Ministerul Cercetării şi Tehnologiei, se întrevăd două variante: Varianta 1. Art. 22 din Ordonanţa nr. 25/1995 nu se aplică în 1995, iar pentru 1996, în contracte nu se va mai face specificarea respectivă, sau se va preciza că situaţia rezultatelor obţinute în cadrul contractului se reglementează în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 25/1995, art. 22. Varianta 2. La toate contractele (sau la contractele la care este cazul) se întocmeşte un act adiţional, prin care alin. g) din art. 8 se înlocuieşte cu o trimitere la Ordonanţa nr. 25/1995, art. 22.

Fiecare categorie de rezultate ale cercetării-dezvoltării pune unele probleme specifice, din punctul de vedere al înregistrării în patrimoniu: rezultatele ştiinţifice, tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice. Sunt, de asemenea, analizate drepturile de proprietate industrială: brevetele de invenţie, desenele şi modelele industriale ş.a., categorie care nu este explicitată în Ordonanţa nr. 25/1995, dar este inseparabilă de cele tratate.

În lucrare sunt comparate, cu argumente şi implicaţii, două variante, conform cărora “rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor, precum şi tehnologiile, procesele tehnologice noi, know-how, obiectele fizice ... realizate pe parcursul derulării contractelor” nu includ sau includ şi drepturile de proprietate industrială şi intelectuală aferente, adică brevetele de invenţie şi celelalte.

În mod corespunzător, se vehiculează (şi există susţinători şi adversari pentru) soluţii de genul: “toate brevetele (finanţate din fonduri publice) aparţin MCT” şi, respectiv, “toate brevetele (finanţate din fonduri publice) aparţin executanţilor”. În lucrare se arată că nici una dintre aceste două soluţii extreme, aplicate în mod absolut şi generalizat, nu sunt acceptabile. Fiecare variantă satisface anumite doleanţe şi interese şi contravine altora: a) întărirea unităţilor de cercetare-dezvoltare, creşterea patrimoniului lor; b) cointeresarea unităţilor în crearea de soluţii corespunzătoare exigenţelor de noutate recunoscute internaţional (brevetabile); c) asigurarea condiţiilor pentru ca realizările obţinute prin finanţare din fonduri publice să poată fi valorificate în interesul public.

Admiţând că toate cele trei categorii de interese enunţate sunt corecte şi legitime, trebuie adoptată o soluţie de compromis, care să răspundă, în măsură rezonabilă, tuturor acestor trei categorii de interese. Lucrarea propune mai multe variante de astfel de soluţii de compromis:

Varianta 1. Brevetele de invenţie realizate în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice aparţin executantului, care este, însă, obligat la licenţă gratuită neexclusivă, limitată în timp, la dispoziţia finanţatorului (similar cu soluţia adoptată în cadrul Uniunii Europene).

Varianta 2. Brevetele de invenţie realizate în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice aparţin unui organism de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei[6], iar executantul are drept la licenţă gratuită neexclusivă, nelimitată în timp, pentru valorificare în interes propriu şi are drept la un procent determinat (30%, de exemplu) din veniturile care vor fi realizate prin valorificarea brevetelor. Executantul are drept de iniţiativă pentru valorificarea brevetelor, cu acordul titularului, revenindu-i un procent sporit (de exemplu, 60%) din veniturile ce vor fi realizate prin valorificarea brevetelor ca urmare a demersurilor sale.

Varianta 3. Brevetele realizate din iniţiativa executantului, în cadrul contractelor de cercetare finanţate din fonduri publice, aparţin executantului, care este obligat să verse organismului prevăzut la art. 14 din Ordonanţa nr. 25/1995 un procent (de exemplu, 15%) din veniturile realizate prin valorificarea brevetelor.

Se propune beneficiarului ca problemele analizate şi variantele de soluţii elaborate în cadrul lucrării să fie luate în considerare cu prilejul elaborării, de către Ministerul Cercetării şi Tehnologiei, a metodologiilor şi a modalităţilor de aplicare a prevederilor Ordonanţei nr. 25/1995.

SCIENTCONSULT S.R.L.

NOTĂ PE PARCURS

PRIVIND SITUAŢIA ACTUALĂ A PROBLEMATICII

PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

(Extrase)

1. Există un cadru juridic în vigoare pentru problemele de proprietate industrială: invenţii (Legea nr. 64/1991), desene şi modele industriale (Legea nr. 129/1992), mărci (Legea nr. 28/1967), fiecare - cu regulamente de aplicare aprobate prin hotărâri de Guvern.

2. Legea (aşteptată - elaborată de Ministerul Culturii) a drepturilor de autor se referă la creaţiile cultural-artistice, ştiinţifice ş.a. Lucrările ştiinţifice intră însă aici numai sub aspectul de drepturi de publicare, editare, prezentare, multiplicare, copiere etc. Ea include, conform uzanţelor internaţionale, şi protejarea programelor de calcul.

Codul penal român actual nu incriminează plagiatul.

Legea drepturilor de autor nu are tangenţă cu problematica utilizărilor (aplicaţiilor) industriale. Nu trebuie aşteptată Legea drepturilor de autor pentru a rezolva problematica proprietăţii industriale, în cadrul legislativ existent şi suficient.

3. Pentru know-how nu există şi nu poate exista protecţie legală, alta decât secretul de serviciu, organizat la nivel de firmă.

Unele aspecte sunt protejate prin Legea combaterii concurenţei neloiale, nr. 11/1991.

4. Atât Legea brevetelor de invenţie nr. 64/1991, cât şi Legea desenelor şi modelelor industriale nr. 129/1992, lasă problema proprietăţii industriale la latitudinea părţilor contractante, prin stabilirea clauzelor contractuale; “În lipsa unei prevederi contractuale contrare, dreptul aparţine ... “ etc.

Deci, ceea ce lipseşte pentru proprietatea industrială nu sunt legi, ci:

- reguli, uzanţe, stabilite la nivelul părţilor contractante,

- cunoaşterea legislaţiei existente şi abilitatea de negociere a drepturilor, în limitele - foarte largi - permise de legislaţie. Aceasta este şi practica internaţională.

6. Decizia necesară este o decizie politică, fiind în cauză relaţia centralism / libertatea unităţilor, constituirea patrimoniului de proprietate industrială în mod centralizat sau prin întărirea unităţilor de C&D.

.......................

7. Din punctul de vedere al proprietăţii industriale şi intelectuale, actualele prevederi din contractele de cercetare ale MCT necesită amendare: ele fac o simplă trimitere la Legea 64/1994, iar aceasta prevede doar că, în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet aparţine unităţii “care a comandat cercetarea”. Or, poziţia MCT este de “unitate care a finanţat cercetarea”, ceea ce, cu puţine excepţii, nu este identic cu “unitatea care a comandat cercetarea”. Nu există nici o reglementare care să facă implicită această identitate.

8. MCT nu poate fi gestionarul tuturor invenţiilor şi al tuturor realizărilor fizice obţinute în contractele de cercetare, deoarece aceasta ar necesita un aparat birocratic foarte mare. Implicarea ca potenţial titular al brevetelor implică, de asemenea, conform legislaţiei în vigoare, responsabilităţi cu termene foarte strânse pentru a da curs unor propuneri de invenţii (60 zile), fără de care drepturile se pierd, trecând asupra inventatorului - persoană fizică.

A obliga autorii şi institutele la cesiune obligatorie către MCT, ulterioară obţinerii brevetelor, ar reprezenta un centralism mai acut decât în regimul anterior, când numai autorii erau obligaţi să cesioneze institutelor, dar acestea statului - nu (cu excepţia invenţiilor cu rol în apărarea naţională).

9. Totuşi, MCT nu poate lăsa drepturile de titular exclusiv la discreţia institutelor, pentru lucrări care au fost finanţate din fonduri publice, deoarece se poate ajunge la situaţia în care un institut, devenit titular pentru o invenţie, să blocheze aplicarea în practică a unui program complex, prin pretenţii exorbitante pentru dreptul de folosinţă exclusivă a obiectului invenţiei.

De aceea, în unele ţări, precum şi în cazul contractelor de cercetare finanţate de Uniunea Europeană, se stipulează că titulari ai drepturilor de proprietate industrială sunt executanţii, ”cu obligaţia să folosească invenţiile în conformitate cu interesul general”, iar finanţatorul are drept la o licenţă gratuită neexclusivă nelimitată (se pare, pe termen limitat). În acest fel, finanţarea din fonduri publice devine stimulativă pentru unităţile elaboratoare, care îşi pot acumula un stoc (patrimoniu) de drepturi de proprietate industrială, pe care să le comercializeze apoi, fără a dăuna intereselor generale.

10. Problema drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală în contracte este o problemă de preţ şi de negociere. Pentru o aceeaşi lucrare, dacă drepturile rămân nelimitat ale elaboratorului, trebuie să se plătească mai puţin, iar dacă drepturile elaboratorului sunt îngrădite - trebuie să i se plătească mai mult. Se constată o contradicţie cu practica actuală, de a se prevedea plata contractelor la nivel de postcalcul + profit în cotă fixă 10%, indiferent de valoarea creaţiei şi de drepturile de proprietate industrială ce rămân elaboratorului după încheierea lucrării.

................................

01.03.1995

Faza următoare

Înapoi proprietate intelectuală Înapoi

---

[1] Contract 411 C/1994, faza A4.1.

[2] În continuare, în prezenta lucrare se va scrie “brevete” înţelegând “brevete de invenţie, desene şi modele industriale şi alte drepturi de proprietate industrială”. Trimiterilor la Legea nr. 64/1991 li se pot asocia trimiteri echivalente la Legea nr. 129/1992).

[3] Termenul “procedeu” din Legea nr. 61/1991 este echivalent, sau cel puţin corespunzător, cu cel de “proces tehnologic” din Ordonanţa nr. 25/1995.

[4] Organismul care urmează să fie înfiinţat în baza art. 14 din Ordonanţa nr. 25/1995

[5] Pentru că, evident, cel căruia i se solicită să aloce fonduri trebuie să poată aprecia realismul şi riscurile soluţiei, precum şi potenţialul ei de a produce profit, şansele de piaţă etc.

[6] Organismul care urmează să fie înfiinţat în baza art. 14 din Ordonanţa nr. 25/1995