Capitolul 1. Introducere

1.1. Obiectul lucrării. Punerea problemei

Studiul de faţă, avînd ca obiect "Explicitarea unor drepturi patrimoniale în contractele de cercetare ştiinţifică finanţate de Ministerul Cercetării şi Tehnologiei", cuprinde, conform temei-program (anexa 1), două grupe de probleme:

- problematica drepturilor de proprietate asupra rezultatelor elaborate în cadrul contractelor menţionate, cu corolarul: posibilităţi de participare a MCT la profiturile obţinute ca urmare a aplicării rezultatelor respective;

- problematica metodologiei de alocare a fondurilor de la buget şi bugetul special, de avizare şi aprobare a finanţării lucrărilor.

Cele două grupe de probleme sînt, în parte, legate între ele, deoarece, după cum se constată şi din reglementările şi uzanţele internaţionale, drepturile de proprietate asupra soluţiilor sînt diferite, în funcţie de modul de finanţare, de rolul finanţatorului şi de sursa de finanţare. De asemenea, există alte influenţe, de exemplu - în funcţie de natura executantului (cercetare - publică sau privată, învăţămînt superior, producţie). De aceea, în prima parte a studiului, referitoare la drepturi de proprietate, se vor face cîteva inevitabile trimiteri anticipative, la probleme de finanţare, tratate în partea a doua.

Conform temei-program, "soluţiile preconizate vor fi aplicabile în condiţiile sistemului instituţional, legislativ şi economico-financiar existent la data realizării contractului de faţă", avîndu-se în vedere contractele pe care le va încheia MCT în anul 1993 - deci, în perioada imediat următoare. Totuşi, în subsidiar şi numai în context, în studiu vor fi menţionate şi unele informaţii şi sugestii, valorificabile numai în condiţiile unor posibile îmbunătăţiri ale sistemului instituţional, legislativ, economico-financiar, fără a epuiza însă această clasă de soluţii.

In problema proprietăţii, situaţia cea mai clară, pe plan mondial şi în România, există în primul rînd în ceea ce priveşte invenţiile şi în al doilea rînd în general pentru proprietatea intelectuală. Dar cercetarea realizează nu numai invenţii şi nu numai creaţii care intră în sfera de definire a proprietăţii intelectuale (deşi aceste sfere sînt foarte largi). Totuşi, din punctul de vedere care interesează în contractul de faţă, criteriile cunoscute privind invenţiile şi în general proprietatea intelectuală constituie o referinţă juri- dică primară de ansamblu pentru soluţiile elaborate în cercetare, urmînd să se facă particularizările, delimitările şi precizările ce se vor impune, de la caz la caz.

Definirea drepturilor de proprietate asupra soluţiilor ar trebui să fie condiţionată de definirea, prin temele-program, a misiunii executantului privind soluţiile înseşi care urmează să fie realizate: funcţionalitate, parametri, caracteristici de calitate etc. De asemenea, definirea unor drepturi de participare la profiturile obţinute ca urmare a aplicării soluţiilor se poate afla într-o anumită relaţie cu evaluarea şi cu explicitarea contractuală a profiturilor viitoare scontate, sau a tipologiei lor. Metodologia acestor definiri, în temele program, nu formează obiectul contractului de faţă. Totuşi, în limita necesităţii studiului, se vor face, în context, unele referiri şi la sferele menţionate, de asemenea fără a le trata în sine sau a le epuiza.

Drepturile patrimoniale analizate se referă la valorile intangibile (proprietate intelectuală - soluţii tehnice, inclusiv invenţii, tratate în capitolele 2 şi 3) şi la valorile tangibile (rezultate materiale, tratate în capitolul 4).

1.2. Categorii de cercetări finanţate de MCT

Cu privire la contractele de cercetare pe care le finan-ţează MCT (din fonduri de la buget sau de la bugetul special), este necesar să fie tratate în mod distinct, sub incident,a lucrării de faţă, următoarele categorii de cercetări:

a) cercetări iniţiate de MCT şi efectuate în interesul direct al MCT, sau decurgînd din programe naţionale de cercetare, programe care se desfăşoară în responsabilitatea MCT;

b) cercetări iniţiate de alte ministere sau organisme, inclusiv agenţi economici, sau decurgînd din programe naţionale de cercetare (sau de altă natură - de investiţii de exemplu), care se desfăşoară în responsabilitatea altor organisme, dar sînt contractate de către MCT numai deoarece (sau numai în măsura în care) MCT este organul unic mandatat să gestioneze toate fondurile acordate de la buget pentru cercetare, la nivel naţional; MCT este "beneficiar de contract", spre deosebire de celelalte ministere sau organisme menţionate, inclusiv agenţi economici, care sînt "beneficiari de aplicare";

c) cercetări iniţiate de către unităţile de cercetare (sau alţi executanţi) şi care primesc finanţare de la buget cu caracter de subvenţie, prin MCT. Eventual (aşa cum este uzual în străinătate), finanţarea unor lucrări din această categorie se va putea face în viitor (poate, încă din 1993) din mai multe surse: parţial din surse proprii ale unităţii de cercetare, parţial de la beneficiari direcţi, alţi sponsori, credit şi numai parţial prin subvenţie de la buget.

PARTEA I

Capitolul 2. Proprietatea asupra invenţiilor

Notă. Termenii "brevet" şi "patent" sînt consideraţi ca reprezentînd sinonime.

In art. 5 alin. 2, Legea nr. 64/1991 stipulează: "Dacă invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea ...", iar Regulamentul aprobat prin HGR nr. 152/1992, Regula 50, b): "In contractul de cercetare se poate prevedea o clauză prin care dreptul la eliberarea brevetului de invenţie aparţine fie unităţii care a comandat cercetarea, fie unităţii de cercetare, fie ambelor unităţi. Dacă în contractul de cercetare nu este prevăzută o asemenea clauză, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea".

2.1. Nuanţări şi interpretări în funcţie de categoriile de cercetări finanţate de MCT (v. paragraful 1.2.).

Intr-adevăr, Legea utilizează conceptul "unitatea care a comandat cercetarea".

Acest concept este pe deplin aplicabil în cazul cercetărilor din categoria a).

In cazul cercetărilor din categoriile b) şi, respectiv, c), legitimitatea atribuirii către MCT a calităţii de "unitate care a comandat cercetarea" nu este evidentă. De aceea, în continuare, se prezintă variante de soluţionare a problemei.

In cazul categoriei a), (cu excepţii care nu se întrevăd) trebuie specificat:

1a."Dreptul la brevet de invenţie rezultat în cadrul cerce- tării aparţine beneficiarului".

In cazul b), sînt posibile, de la caz la caz, trei variante:

Varianta 1b1: "Dreptul la brevet de invenţie aparţine beneficiarului de contract", aceasta - mai ales dacă MCT va coordona organismele naţionale de transfer de tehnologie.

Varianta 1b2: "Dreptul la brevet de invenţie aparţine beneficiarului de aplicare a lucrării, repectiv coordonatorului de program X... (nominalizare)", sau: "Dreptul la brevet de invenţie aparţine MCT, care îl va ceda beneficiarului de aplicare a lucrării, respectiv coordonatorului de program X... (nominalizare)".

Notă. "Cedarea" va putea fi în schimbul unor redevenţe, în anumite condiţii, dar aceste probleme nu formează obiectul contractului de faţă, limitat la clauze pentru contractele de cercetare ştiinţifică pe care le va încheia MCT în 1993.

Varianta 1b3: "Dreptul la brevet de invenţie aparţine MCT şi beneficiarului de aplicare a lucrării, respectiv coordonatorului de program X... (nominalizare)", aceştia urmînd să negocieze între ei ponderea coproprietăţii. Evident, coproprietatea poate include nu numai două, ci mai multe organisme.

In cazul c), se întrevăd următoarele variante:

Varianta 1c1: "Dreptul la brevet de invenţie aparţine executantului." Această variantă este recomandabilă mai ales atunci cînd însăşi lucrarea iniţiată de institut constituie germenele principal al invenţiei şi finanţarea de către MCT are rol de sponsorizare; cu atît mai mult - dacă finanţarea de către MCT va fi parţială. Această variantă are caracter stimulativ pentru cercetare ca sferă de activitate şi pentru generarea de idei brevetabile în particular.

Varianta 1c1 corespunde şi unor uzanţe internaţionale. De exemplu, în cadrul programelor COST (Cooperare în Ştiinţă şi Tehnologie cu ţările Europei centrale şi de Est) ale CEE [20], se prevede că "toate drepturile de proprietate intelectuală generate în cadrul proiectului de cercetare vor fi deţinute de executanţi", cu obligaţia acestora de a exploata sau comercia- liza aceste drepturi "în conformitate cu interesele CEE".

Varianta 1c2: "Dreptul la brevet de invenţie aparţine MCT", variantă justificată de asigurarea condiţiilor financiare necesare pentru realizarea lucrării care a generat brevetul.

Mai departe, ca alternative la varianta 1c2 sînt posibile, după caz, şi variantele 1b2 şi 1b3.

Observaţie. După cum se vede din anexa 3, în literatură există multe discuţii şi, respectiv, în legislaţia diferitelor ţări există multe variante (sau nuanţe) privind caracterizarea drept "invenţii de serviciu" a diferitelor creaţii cu caracter de invenţii: dacă a fost "misiune invenţivă explicită", dacă finanţatorul a asigurat condiţiile etc. Dar problema este tratată mai ales în legătură cu relaţia dintre cel care angajează şi inventator şi foarte puţin în legătură cu relaţiile dintre unităţile executantă şi beneficiară, aspect care apare foarte puţin în literatura consultată. Ea apare şi la noi, în Legea nr. 64 şi în Regulamentul aferent; din păcate, pentru contractele de cercetare, actele normative menţionate trans,ează prea simplu lucrurile, excluzînd pe inventatorul cercetător (ca persoană) de la dreptul la brevet de invenţie, indiferent dacă "misiunea" a avut grad mare sau mic de inventivitate, dacă invenţia a constituit obiect explicit al temei sau a rezultat suplimentar faţă de obligaţiile asumate prin temă sau într-o sferă conexă în raport cu obiectul temei etc. Aceste probleme necesită aprofundare în pregătirea unei viitoare legislaţii.

In altă ordine de idei, este interesantă o prevedere din legislaţia şi jurisprudent,a din SUA: cînd lucrează pentru un contract guvernamental, "un contractant calificat ca organizaţie non-profit sau ca mică întreprindere are prioritate pentru a obţine drepturile de patent pentru o invenţie realizată de un salariat al său" [67, pag. 25-26], teză care este suplimentar în favoarea variantei c1, chiar şi pentru cercetări din categoria b), pentru organizaţiile non-profit şi întreprinderile mici.

Proprietarul unui brevet poate acorda licenţă de utilizare a brevetului. O licenţă non-exclusivă autorizează titularul său să realizeze activităţile pe care le presupune în acelaşi timp cu proprietarul şi cu alţi titulari de licenţe non-exclusive. O licenţă exclusivă dă drepturi exclusive titularului. Nici o licenţă nu trebuie să fie considerată exclusivă, dacă aceasta nu se stipulează explicit în contractul de licenţă.

In variantele în care brevetul nu revine unităţii executante (1b1...1b3, 1c2), părţile contractante pot conveni, dacă unitatea executantă este interesată, şi asupra următoarei clauze, suplimentare faţă de cele menţionate:

"Executantul are drept de prioritate de ... luni de la data brevetării, pentru obţinerea unei licenţe exclusive/neexclusive".

Simetric, în varianta 1c1, în caz de interes, este recoman- dabilă o clauză suplimentară:

"MCT are drept de prioritate de ... luni de la data breve- tării, pentru obţinerea unei licenţe exclusive/neexclusive"; drept pe care, evident, poate să-l transfere, de exemplu - asupra beneficiarului de aplicare.

O astfel de clauză ar corespunde şi uzanţelor în materie, de exemplu, din cadrul CEE, unde, pentru programe finanţate de CEE, Comunitatea beneficiază de o licenţă "irevocabilă, neexclusivă şi gratuită asupra informaţiei şi brevetelor primare, rezultate din contract, pentru utilizarea lor, dacă necesităţile o impun, în institutele de cercetare ale Comunităţii" [20].

In fond, alegerea între variantele, prezentate, în care titular al brevetului este sau nu executantul, are, într-o anumită măsură, caracter politic: într-o politică etatistă şi centralistă, se vor prefera variantele 1b şi 1c2 (titular de brevet - MCT sau beneficiarul de aplicare); într-o politică orientată spre autonomia unităţilor, spre întărirea patrimoniului institutelor, spre crearea unor premise pentru privatizare, varianta c1 (titular de brevet - executantul) ar putea fi adoptată, într-o perioadă de tranziţie, şi în cazul unora dintre cercetările din categoria notată în cap. 1 cu b.

De menţionat că în legătură cu invenţiile există un drept de autor, pentru inventator (inclusiv pentru inventatorul care nu este şi posesor al brevetului). Acest drept, prevăzut de Legea nr. 64/1991, este un drept moral, de recunoas,tere publică (art. 38), şi material, patrimonial, de a primi recompense băneşti "stabilite pe bază de contract" (art. 39). De aceea, la toate clauzele prezentate, valabile în cazurile în care executantul nu este titular al brevetului, trebuie adăugată clauza:

"Se recunosc drepturile de autor cuvenite, conform legii, inventatorilor."

Aceasta, deoarece pot exista, în principiu, cazuri în care să se considere că, prin contractul de cercetare încheiat, viitorii inventatori renunţă anticipat la drepturile menţionate. Astfel de cazuri pot fi, în situaţia actuală, excepţii cu totul deosebite, tratate de la caz la caz şi soluţionate prin absent,a din contract a acestei clauze.

2.2. Informarea; materializarea dreptului de brevetare

In Legea nr. 64/1991, art. 5 alin. 3, se prevede, inclusiv pentru cazul cînd invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare: "...inventatorul şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare", iar în alin. 5: "...dacă, în termen de 60 zile de la data cînd salariatul a informat în scris unitatea asupra redactării descrierii inven-ţiei, cererea de brevet nu a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în lipsa altei convenţii între părţi, dreptul la depunerea cererii de brevet şi la eliberarea brevetului de invenţie aparţine salariatului ..." Nici în Regulament, Regula 51 "Relaţiile dintre salariaţii inventatori şi unitatea unde lucrează", nu se prevăd excepţii sau derogări de la termenul de 60 zile.

Sînt posibile două variante:

Varianta 2a: Se respectă litera şi spiritul Legii; în acest caz, în cazul contractelor de cercetare finanţate de MCT şi pentru care dreptul la brevet urmează să revină MCT sau altor organisme, cu excepţia executantului, MCT trebuie să se organizeze astfel încît să fie în măsură să se încadreze în termenul legal, ţinînd seama şi de întîrzierea de pe circuitul executant - MCT (şi cu atît mai mult dacă sînt subexecutanţi sau dacă dreptul de brevetare este cedat altui organism). In toate aceste cazuri, este util să se prevadă o clauză:

"Executantul va comunica în scris (după caz, MCT sau direct altui organism, stabilit în celelalte clauze ca beneficiar al dreptului de brevet) în termen de 7 (10?) zile orice înştiinţare privind o cerere de invenţie realizată în cadrul contractului. In cazul unor subexecutanţi, aceştia o vor comunica în scris direct (MCT sau ...) şi executantului principal, în acelaşi termen."

Varianta 2b: uzînd de stipularea "în lipsa altei convenţii între părţi", citată, se poate imagina o clauză de genul:

"In contractele încheiate cu personalul de cercetare, executantul va cere acestuia să se abţină de la dreptul prevăzut de Legea nr. 64/1991, art. 5 alin. penultim."

La nivelul prezentului studiu, nu s-a putut imagina o versiune de "altă convenţie între părţi" care să nu fie, în fond, echivalentă cu cea menţionată. Se poate aprecia că nu este în interesul MCT, al progresului cercetării şi tehnologiei în România, ca o astfel de clauză să existe. Reversul ei nu este decît operativitatea activităţii MCT şi, deci, varianta 2a.

Este posibil ca MCT să-şi asume rolul de elaborator al documentaţiilor ce trebuie depuse la OSIM, sau să mandateze în acest sens pe executant, prevăzînd acest lucru şi cu prilejul dimensionării resurselor financiare alocate. In acest ultim caz, poate fi oportună următoarea clauză, în continuarea celei menţionate la 2a: "MCT va comunica executantului acordul său în termen de 15 zile, executantul asigurînd întocmirea şi depunerea la OSIM a cererii de brevet de invenţie."

In cadrul studiului s-a mai ridicat şi problema cazului de divergenţă între inventator şi titularul de brevet privind modul de redactare a descrierii de invenţie, de formulare a revendicărilor. Soluţionarea litigiilor de această natură constituie o problemă dificilă, dar ea nu este de natură să implice clauze speciale în contractele de cercetare finanţate de MCT.

O altă problemă demnă de reţinut este cea a plăţii taxelor pentru înregistrarea brevetelor de invenţie şi apoi pentru menţinerea lor; în t,ară şi în străinătate. Pentru a obţine şi a păstra dreptul de proprietate asupra brevetelor MCT trebuie să-şi prevadă fondurile necesare (inclusiv în valută, pentru brevetele în străinătate); respectiv, în alternativa de a sprijini institutele pentru obţinerea şi păstrarea de drepturi de proprietate asupra brevetelor, poate fi necesară şi sprijinirea lor financiară şi, respectiv, valutară.

Capitolul 3. Proprietatea intelectuală aupra rezultatelor cercetărilor, altele decît invenţiile

Proprietatea intelectuală cuprinde [9], în afară de brevete: mărci de fabrică, de comerţ şi de serviciu, drepturi de autor (copyright), secrete de comerţ, topografii de circuite integrate s,.a. O serie de alte creaţii tind, pe plan mondial, la situaţii similare cu brevetele de invenţie (protejare prin regim de declarare şi înregistrare): proiectele - de design şi modelele industriale, "modelele de utilitate" s,.a. Drepturile de autor se referă şi la: toate tipurile de programe de calculator, colecţii sau compilaţii de materiale sau date protejate ori nu, inclusiv baze de date (în măsura în care constituie o creaţie intelectuală, datorită acţiunii de selectare, corelare sau aranjare a conţinutului lor). In conformitate cu art. 13 din Legea nr. 64/1991, nu sînt considerate invenţii brevetabile (şi, deci, necesită protejare pe alte căi decît brevetele de invenţie): "ideile, descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, programele de calculator în sine, soluţiile cu caracter economic sau de organizare, diagramele, metodele de învăţămînt şi instruire, regulile de joc, sistemele urbanistice, planurile şi metodele de sistematizare, fenomenele fizice în sine, reţetele culinare, realizările cu caracter estetic". Alte categorii de rezultate de cercetări, care necesită protejare: know-how, datele (informaţia), optimizările (structurale, funcţionale, dimensionale), soluţiile eficiente care din dife- rite motive nu pot fi brevetate (brevete căzute în desuetudine, soluţii brevetate în străinătate dar nebrevetate în România, soluţii avînd ca obiectiv adecvarea la condiţii locale s,.a.).

Pentru multe dintre tipurile de proprietate intelectuală, principalele forme de exercitare a drepturilor de proprietate şi de protecţie a acesteia sînt: 1) licenţa (posibilă numai pentru forme de proprietate susceptibile de înregistrare, sau pentru cele de tip know-how, care necesită transferarea unui ansamblu complex de informaţii, instruire etc.); 2) utilizarea soluţiilor în condiţii de secret comercial, de firmă (atît timp cît secretul permite obţinerea de avantaje comerciale, ştiinţifice sau de altă natură); secretul comercial constituie o condiţie preliminară şi minimă pentru valorificarea prin licenţe a soluţiilor care nu pot fi legal înregistrate; 3) publicarea, urmată de dreptul de a interzice reproducerea neautorizată sau folosirea abuzivă (copyright, încă nereglementat juridic în România).

Cu excepţia brevetelor, majoritatea celorlalte forme de proprietate intelectuală nu pot fi preluate practic în proprietate de către MCT (sau de către un organ mandatat de acesta), din multiple şi variate motive: nu pot fi utilizate de MCT - dată fiind calificarea de specialitate diversificată care ar fi necesară şi baza materială necesară pentru valorificare; nu pot fi publicate sub numele MCT (dreptul de autor rămînînd, de regulă, al cercetătorilor elaboratori). Mai trebuie să se aibă în vedere: volumul mare de informaţie (de documentaţie sau alţi suporţi), pentru stocare, motiv pentru care, în contractele încheiate anterior, MIS-DS prevedea clauza că "documentaţia rămîne în custodie la executant", renunţînd astfel, practic, la orice drept de proprietate intelectuală, cu excepţia brevetelor de invenţie.

Pentru acele rezultate referitoare la soluţii, programe de calculator, know-how, date etc., care se consideră oportun să fie preluate în proprietate şi licenţiate de către MCT sau beneficiarul de aplicare, contractul trebuie să expliciteze, prin clauze speciale, conţinutul documentaţiei pe care executantul urmează să o predea, specificaţia informaţiei şi tipul suporţilor etc.

Pentru rezultatele de tipul know-how şi alte rezultate care nu pot fi valorificate decît cu participarea executantului, "Executantul se obligă să asigure instruirea personalului beneficiarului (beneficiarului de aplicare ... ) (se negociază dimensiunile şi condiţiile de acordare a instruirii) şi / sau să asigure asistent,a necesară pînă la realizarea stadiului ..." (se negociază stadiul, precum şi dimensiunile şi condiţiile de acordare a asistenţei).

De asemenea, pentru categoriile de cercetări "a" şi "b" din paragraful 1.2, se poate recomanda clauza:

"Executantul se obligă să nu transmită (să nu licenţieze) şi să nu permită să se transmită, integral sau parţial, ca atare sau în formă adaptată, prelucrată sau dezvoltată, unor terţi, cu titlu oneros sau gratuit, rezultatele ce vor fi obţinute în cadrul prezentului contract de cercetare, fără acordul beneficiarului prezentului contract, acord care va putea fi condiţionat de plata unor compensaţii sau redevenţe către beneficiar (sau către organismul care va fi indicat de acesta), compensaţii care vor fi negociate şi care nu vor putea depăşi ... % din (sau, după caz: de ... ori) valoarea prezentului contract, pentru fiecare licenţiere în parte."

In principiu, clauza menţionată ar trebui să poată fi şi bilaterală, simetrică. Adică, dacă MCT a finanţat un contract de cercetare dimensionat numai pentru o anumită sferă de aplicare, executantul trebuie să aibă drept de prioritate pentru lucrările de extindere şi la alte aplicaţii sau de dezvoltare, sau să primească anumite compensaţii/redevenţe, sau de la început valoarea contractului să fie de aşa natură, încît să includă şi orice alte drepturi sau pretenţii ulterioare ale executantului. Acest lucru este cu atît mai mult valabil în cazul cercetărilor din categoria "b", unde beneficiarii de aplicare trebuie să aibă obligaţia de a nu disemina rezultatele primite, fără acordul şi fără compensarea MCT şi a executantului.

In ceea ce priveşte păstrarea secretului comercial, pentru cercetările din categoriile "a" şi "b" care nu sînt destinate unor sfere largi de diseminare, este oportun să se introducă în contracte clauza:

"Părţile se obligă să păstreze şi să asigure confidenţialitate asupra conţinutului documentaţiei care va rezulta din prezentul contract, precum şi asupra oricăror informaţii ce vor fi comunicate reciproc pe parcursul desfăs,urării cercetării conform contractului, la încheierea acesteia şi 3 (5) ani după încheierea acesteia."

Dreptul de autor al inventatorului, menţionat în cap. 2 în legătură cu invenţiile, - drept moral şi material, trebuie considerat valabil ca drept de autor al cercetătorului şi pentru celelalte categorii de creaţii, enumerate în capitolul de faţă.

Publicarea constituie, în principiu şi în practică, nu numai un drept şi un interes de valorificare morală pentru cercetător, ci şi o componentă indisolubilă a vieţii ştiinţifice normale - interne şi internaţionale, ca o condiţie a circulaţiei şi criticii ideilor. In ceea ce priveşte impactul publicării asupra intereselor de comercializare, publicarea unor rezultate neprotejate prin brevete poate dăuna. Dar, indirect, dimpotrivă, ea poate constitui o reclamă, o afirmare de prioritate ştiinţifică; totodată, ea poate cres,te prestigiul părţii române în negocieri, mai ales dacă publicarea s-a făcut în străinătate.

Brevetele de invenţie (şi celelalte creaţii ce pot fi protejate prin înregistrare), de regulă, se publică de către OSIM prin efectul legii, sub forma legal înregistrată (ceea ce nu împiedică publicarea - de regulă, ulterioară - de către autor(i), sub formă dezvoltată, comentată, pusă în context etc.).

Pe plan mondial, este uzual ca rezultatele cercetărilor să fie publicate sub numele autorilor, dar cu menţionarea, într-o formă rafinată, a finanţatorului (de exemplu: "Autorii mulţumesc conducerii firmei Y... pentru autorizarea publicării prezentei lucrări", sau, mai explicit: "Cercetarea de faţă a fost realizată în cadrul unui program susţinut de firma ... "). Fac excepţie lucrările comandate şi plătite special spre a fi publicate sub numele beneficiarului, pentru care se consideră că autorul şi-a vîndut anticipat, prin contract, acest drept.

Acestor situaţii le corespund clauzele contractuale:

"Drepturile de publicare a rezultatelor aparţin executantului, cu acordul scris prealabil al beneficiarului (sau, respectiv, al beneficiarului de aplicare), acord exclusiv sub aspectul nedăunării unor interese comerciale, precum şi cu dreptul beneficiarului de a condiţiona acordul pentru publicare de menţionarea sa, în textul ce va fi publicat."

Sau, numai în mod excepţional, dacă este cazul:

"Executantul renunţă în favoarea beneficiarului la orice drepturi de comunicare sau publicare şi se obligă să nu divulge nici un fel de informaţie din care ar putea să rezulte contribuţia sa la realizarea lucrării."

De la caz la caz, se pot negocia şi alte astfel de clauze, precizînd drepturi, obligativităţi sau, dimpotrivă, restricţii privind publicarea sau menţiuni cu prilejul publicării.

Capitolul 4. Proprietatea asupra rezultatelor materiale

Ca urmare a unei cercetări finanţate de către MCT, pot rezulta:

- dotări ajutătoare cercetării;

- prototipuri, modele;

- instalaţii pilot;

- materiale, aparatură de laborator, utilaje etc., achizi-ţionate sau realizate în cadrul lucrărilor.

Acestea pot constitui:

- mijloace circulante;

- mijloace fixe.

Sub aspectul utilităţii, rezultatele materiale menţionate pot fi:

- materiale noi, aprovizionate şi parţial neconsumate;

- materiale cu valoare de des,euri;

- materiale, aparate, utilaje, instalaţii, cărţi, documentaţii etc. specifice temei de cercetare încheiate şi pentru care nu se întrevăd alte utilizări;

- materiale, aparate, utilaje, instalaţii, cărţi, documentaţii etc. nespecifice, care pot fi valorificate, prin utilizare în continuare la executant sau prin vînzare.

Din literatura străină consultată, o singură sursă [24] specifică, în acest sens, prevederile contractuale impuse de UNFPA - United Nations Fund for Population Assistance. Se stabilesc două categorii de materiale şi echipamente: consumabile şi neconsumabile. Materiale şi echipamente consumabile sînt considerate cele cu durată de viaţă economică sub 5 ani şi sub o valoare limită impusă; neconsumabile sînt cele cu durată de viaţă mai mare de 5 ani şi valoare mai mare de 250$. Evident,a materialelor şi echipamentelor neconsumabile este de inventar şi poate forma obiect de control din partea reprezentantului UNFPA. Listele cu echipamentele neconsumabile vor fi incluse în proiect şi vor conţine, "dacă este posibil": denumirea, marca, specificaţii şi alte informaţii utile pentru o eventuală valorificare.

Din punctul de vedere al MCT, se poate considera că problema prezintă două aspecte de principiu:

- controlul utilizării judicioase a fondurilor alocate, prin evitarea unor supraaprovizionări, sau a unor deturnări de valori materiale;

- stabilirea corectă a destinaţiei unor mijloace fixe, procurate / realizate în cadrul lucrărilor; posibilitatea unor economii la cheltuieli viitoare prin valorificarea mijloacelor fixe procurate anterior.

In prezent, MCT stabiles,te că "devizul de cheltuieli este în responsabilitatea exclusivă a executantului". In străinătate, organismele care finanţează cercetări solicită devize estimative, cu grade diferite de detaliere [20, 75]. Practica devizelor estimative pentru lucrări de cercetare a existat şi la noi înainte de 1990 şi există şi în prezent, la o serie de regii autonome şi societăţi comerciale.

In legătură cu aceasta, se pot prezenta următoarele consi- derente:

- Atît întocmirea, cît şi verificarea acestor devize constituie operaţiuni, pe de o parte, ancombrante, iar pe de altă parte - grevate de mult formalism, fiind vorba de hîrtii apte să acopere nereguli şi abuzuri, chiar dacă sînt contrasemnate de ambele părţi contractante.

- Un deviz estimativ în cercetare trebuie privit cu trei categorii de rezerve:

prima - cheltuielile pot varia considerabil în funcţie de parametrii de calitate a lucrării ce urmează să fie realizată, ţinînd seama şi de precizia destul de redusă cu care se definesc în prezent condiţiile impuse lucrării de cercetare, parametrii, rezultatele ce urmează să fie obţinute;

a doua - cheltuielile pot varia considerabil în funcţie de elementele de risc şi neprevăzut, inevitabile pe parcursul cercetării;

a treia - structura pe articole de cheltuieli este foarte labilă (de exemplu, la rest de condiţii date, un executant poate realiza o anumită parte din lucrare cu forţe proprii, sau comandînd-o unui colaborator, ceea ce, fără a modifica esenţial valoare totală, poate afecta substanţial structura).

In economia de piaţă, preţurile se negociază şi se stabilesc în funcţie de cerere şi ofertă, avînd în vedere parametrii de calitate ai produsului / serviciului contractat, iar structura cheltuielilor constituie un secret comercial al furnizorului.

Dar finanţarea de la buget nu constituie un astfel de mecanism. Cu toate adevărurile amintite, nu este recomandabil ca alocările de resurse financiare de la buget să se facă în conti- nuare fără elemente minime de fundamentare financiară, care să permită preliminar şi ulterior o analiză financiară şi un control financiar. In economia de piaţă a nici unei ţări nu este uzual să se aloce resurse financiare de la buget fără elemente minime ale unui business plan.

Pentru a nu complica excesiv birocraţia şi a nu produce cheltuieli nejustificate, poate fi oportun ca practica de pînă în prezent (contracte de cercetare fără justificări financiare) să fie menţinută numai pentru lucrările cu cheltuieli totale anuale sub un anumit plafon; de exemplu, sub 500.000 lei (lei decembrie 1992) şi numai pentru prima fază, în cadrul căreia să se întocmească şi proiecţii financiare pentru faza / faze următoare sau / şi, după caz, pentru ansamblul lucrării, proiecţii care să poată fi actualizate la fiecare dintre fazele următoare. De asemenea, în justificările financiare să fie explicitate investiţiile ce urmează să fie efectuate (cu valoare, de exemplu, peste 300.000 lei) şi destinaţia avută în vedere pentru acestea după încheierea cercetării.

Pentru validarea devizelor, este oportun să se constituie, treptat, un corp de experţi specializaţi (cunoscători ai problemelor financiare, dar şi ai specificului cercetării).

In condiţiile subdotării actuale a cercetării (ca bază materială a laboratoarelor), problema păstrării de către executant a unor aparate de laborator sau echipamente procurate în cadrul contractelor de cercetare cu MCT poate fi privită în principiu favorabil, cu următoarele două condiţii:

- efectuarea de investiţii (semnificative) din cheltuielile de cercetare, precum şi destinaţia finală a acestor investiţii, să fie convenite prin contract,

- la încheierea contractului (sau, după caz, şi pe parcurs), se existe un document asupra investiţiei realizate şi asupra destinaţiei sale, precizînd viitorul proprietar al investiţiei, document acceptat de beneficiarul de contract.

Cu referire la eventuale alte cheltuieli materiale nu integral consumate, se poate aprecia că urmărirea lor centralizată de către MCT ar constitui un efort birocratic considerabil, care nu se justifică şi nu este recomandabil. Problema trebuie rezolvată exclusiv la nivelul gestiunii financiare şi al controlului financiar intern din unităţile executante, fără clauze contractuale speciale între acestea şi MCT.

Capitolul 5. Participarea MCT la profiturile obţinute

După cum se afirmă şi în anexa 3, în ampla literatură de specialitate consultată, nu s-au găsit informaţii concludente privind returnarea, către finanţatori bugetari, a unor profituri obţinute ca urmare a aplicării în practică a rezultatelor cercetărilor.

Această situaţie poate avea următoarele cauze: A) Obţinerea profitului decurge întotdeauna dintr-un ansamblu de factori indisolubili, în care aplicarea rezultatelor cercetărilor constituie o parte, dar alte părţi decurg din efortul de aplicare, efortul productiv, tehnologic, financiar, managerial, comercial, al celui care aplică. B) Profitul real obţinut constituie un anumit secret comercial al producătorului.

Demersurile metodologice şi organizatorice susţinute, întreprinse pentru a decela efectele obţinute prin valorificarea rezultatelor C&D şi a decela, în acestea, contribuţia C&D, nu s-au materializat nici în condiţiile dictatoriale din anii '70 - '80. Cu atît mai puţin s-ar putea obţine astfel de informaţii acum, în condiţiile autonomiei agenţilor economici, ale interesului şi ale libertăţii de a nu raporta.

Soluţia, specifică economiei de piaţă, la importanta pro- blemă pusă de beneficiarul acestui contract, este cea de valorificare a licenţelor, prin vînzare sau / şi prin redevenţe: se negociază preţul de vînzare a licenţei sau / şi redevenţa, pe bază de evaluări (făcute, separat, de către cel care acordă licenţa şi de cel care o achiziţionează) asupra cheltuielilor de realizare a soluţiei din licenţă şi asupra profiturilor prezumate, scontate, presupuse. Mai departe, după negocierea şi convenirea preţului de vînzare-cumpărare şi a redevenţei, dacă profiturile scontate se obţin sau nu, dacă ele sînt mai mari sau mai mici - este avantajul sau riscul (şi efortul) celui care a achiziţionat licenţa.

Redevenţa poate fi stabilită fie numai în funcţie de timp (lunară, trimestrială, anuală), pe o durată delimitată, fie în funcţie de volumul de aplicare (de exemplu, număr de exemplare fabricate), de obicei - în limitele unui număr maxim de exemplare, fie în funcţie de încasări. Nu se cunoas,te vreo practică de redevenţe în funcţie de profitul realizat.

După cum se ştie, în calitatea sa de organism guvernamental, public, bugetar, MCT nu poate beneficia de sumele realizate prin vînzarea licenţelor şi prin redevenţe. Situaţia este similară cu cea din alte state, după cum afirmă explicit literatura consultată. (Desigur, s-ar putea imagina unele artificii financiare, dar care ar fi contestate de organele financiare, iar recurgerea la aceste artificii - foarte labilă).

Gestionarea unor astfel de sume poate fi efectuată numai de o persoană juridică avînd atribute de agent economic, cum va putea fi preconizata Agenţie pentru Transferul de Tehnologie, sau Agenţie pentru Valorificarea Cercetărilor [84]. (SCIENTCONSULT S.R.L. urmează să prezinte în 1993, în cadrul altui contract, textele desfăs,urate ale documentelor necesare pentru înfiint,are.) Pentru gestionarea şi realizarea unor acţiuni concrete de transfer de tehnologie pot fi, de asemenea, mandataţi alţi agenţi economici, cu capital de stat sau privat, avînd în obiectul de activitate profilul corespunzător.

In orice caz, pentru contractele de cercetare pe care urmează să le încheie MCT în 1993, problema care se pune este cea a rezervării de către MCT a drepturilor de proprietate - asupra brevetelor (cap. 2) şi asupra celorlalte soluţii (cap. 3), sau a unor drepturi de licenţă obligatorie neexclusivă. Intocmirea contractelor de licenţă constituie o problematică ce depăs,es,te limitele prezentului studiu.

PARTEA A II-A

Capitolul 6. Alocarea fondurilor

Lucrarea de faţă nu analizează dimensiunea fondurilor alocate C&D în România. Informaţii privind această problemă, în diferite ţări şi comparaţii intenaţionale, după diferite criterii, s-au făcut cu numeroase alte prilejuri, inclusiv în [84, 85].

Susţinerea dimensiunii alocaţiilor de la buget pentru C&D, a menţinerii fondului de 1% pentru bugetul special, au format şi formează obiectul unor eforturi susţinute ale MCT, Consiliului Consultativ, UPICDPR.

Lucrarea de faţă examinează problematica metodologiei de alocare a fondurilor pentru C&D ce vor fi obţinute (indiferent de dimensiunea lor concretă, dar care în mod evident va fi mai mică decît necesităţile ideale de finanţare a C&D româneşti, de susţinere a progresului tehnic în economie în general şi în industrie în particular), precum şi problematica de avizare şi aprobare a finanţării lucrărilor.

6.1. Conceptul de selectare

Necesitatea selectării proiectelor C&D, adică a analizei acestor proiecte la stadiul de "ofertă", sau - cu alte cuvinte - a evaluării lor prin valori de input, rezultă în principal din două cerinţe:

- asigurarea folosirii cît mai judicioase a fondurilor alocate cercetării;

- stimularea competiţiei în C&D, ca o condiţie absolut necesară cres,terii eficienţei.

In ţările industriale dezvoltate, problema selectării proiectelor de C&D deţine un loc important în managementul acestor activităţi, atît la nivelul industriei bazate pe ştiinţă şi tehnologie, cît şi la nivelul guvernelor care finanţează o anumită parte a cercetărilor, în cadrul unei poli- tici specifice. Sub denumirile "selecting R&D" şi "setting priorities", numeroase articole din reviste de specialitate [52, 54, 63, 71, 75, 76-79, 80, 81] se ocupă de metodele utilizate în acest sens de organele care conduc activitatea de cercetare. Recent, în dezbaterile întîlnirii de specialişti în politica ştiinţei din SUA şi România, care a avut loc în iulie 1992, s-a subliniat necesitatea unui "mecanism pentru selecţionarea priorităţilor, cu abordări specifice pentru cercetarea fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare" [82]. Iar la "Workshop-ul Internaţional despre Metodologiile de Evaluare a Potenţialului Institutelor de Cercetare", care a avut loc la Praga în martie 1992, unii experţi au expus metodele aplicate în SUA pentru "evaluarea programelor şi propunerilor (sau ofertelor) de cercetare şi a cererilor de subvenţionare (grants-uri)" [83].

In cadrul marilor companii industriale, care duc o politică proprie de C&D de mare anvergură, sînt precizate procedurile de selectare a temelor şi programelor de cercetare, proceduri care statuează:

- cine efectuează analiza comparativă şi cine aprobă concluziile?

- cum se face selectarea, pe baza căror criterii?

- cînd se face selectarea, în ce faze ale desfăs,urării procesului ? (uneori procedura se repetă după rezultatele preliminare ale cercetării şi, din nou, înainte de trecerea la faza industrială).

Factorul comun al tuturor acestor proceduri constă din rolul antemergător al strategiei în orientarea activităţii de C&D. In acest sens, se urmăres,te ca programele şi temele de C&D să fie subordonate obiectivelor strategice ale cercetării, derivate la rîndul lor din obiectivele strategice ale suprasistemului.

La noi în t,ară, în cadrul conducerii supercentralizate şi restrictiv planificate a vechiului regim, problema selectării proiectelor de C&D nu şi-a găsit locul, fiind tratată oarecum periferic de fostele institute centrale şi de fostul CNST, pe baza unor fis,e sumare de fundamentare, care vizau exclusiv şi cu o doză mare de improvizaţie perspectivele de output ale temelor. De fapt, principalul criteriu de alocare a fondurilor a constat - cel puţin în aparenţă - în aplicarea "indicaţiilor" privind "diversificarea" produselor şi dezvoltarea capaci-tăţilor de producţie.

Odată cu începerea tranziţiei spre economia concurenţială de piaţă, s-au luat măsuri importante pentru finanţarea parţială a activităţii de C&D din bugetul de stat şi din alte fonduri constituite în acest scop la nivel guvernamental. Tot- odată, s-a reglementat rolul de coordonator de credite la nivel ministerial şi s-a constituit Colegiul Consultativ pentru cercetări aplicative şi dezvoltare, precum şi Comisiile pe ramuri ale acestuia. Deşi sarcina de selectare a proiectelor de C&D finanţate din fondurile susmenţionate nu a fost formulată explicit, acest rol a fost preluat de Comisiile de specialitate ale Colegiului, care au desfăs,urat o activitate extrem de utilă.

In prezent, opiniile experţilor privind virtuţile şi neajunsurile sistemului actual sînt împărţite.

O serie de experţi exprimă opinia că actualul sistem este unic posibil, sau cel puţin optim pentru condiţiile date, şi că orice modificare a lui în prezent ar perturba pregătirea acţiunii de contractare pe 1993.

Alţi experţi, recunoscînd şi susţinînd virtuţile sistemului actual, rolul său în realizările din 1991-1992, progresul pe care l-a reprezentat, sînt totodată deschişi spre căutarea unor îmbunătăţiri mai mult sau mai puţin profunde.

Numai această a doua grupă de probleme formează obiectul temei-program: "analiza posibilităţilor şi soluţii pentru îmbunătăţirea metodologiei de alocare a fondurilor de la buget şi de la bugetul special".

O enumerare a unor posibile puncte critice în metodologia de selectare existentă se prezintă în anexa 4.

6.2. Posibilităţi şi soluţii privind selectarea proiectelor de C&D

In cele ce urmează, se prezintă schiţa unei proceduri de selectare a proiectelor de C&D. Procedura propusă încearcă să adapteze, la cadrul instituţional actual din t,ara noastră, metode folosite în S.U.A. şi Vestul Europei, în cadrul mecanismelor de finanţare a cercetării la nivel guvernamental şi al marilor concerne industriale . Modul de lucru propus este totodată compatibil cu o eventuală restructurare viitoare a sistemului global de finanţare a activităţii de C&D, prin intermediul unei organizaţii (agenţii) specializate.

(a) Documentaţia de prezentare a proiectului

Documentaţia care se supune Colegiului Consultativ, în vederea aprobării finanţării, se elaborează de echipa de cercetare care ofertează (categoriile a sau b din paragraful 1.2), respectiv, care propune (categoria c) realizarea lucrării. Documentaţia va cuprinde, în esenţă:

- Descrierea conţinutului ştiinţific / tehnologic al proiectului, precum şi a obiectivelor urmărite. Modul în care aceste obiective se integrează în obiective sau programe de nivel superior (grupuri de firme, programe naţionale sau inter-naţionale). Situarea proiectului faţă de stadiul problemei în t,ara noastră şi în străinătate.

- Date şi referinţe privind organizaţiile coordonatoare şi cele colaboratoare ( resurse ştiinţifice, tehnologice şi umane). Date şi referinţe privind personalitatea conducătorului de proiect şi a principalilor colaboratori.

- Planul financiar de cercetare/valorificare (cheltuieli, resurse de finanţare, venituri es,alonate în timp pînă la valorificare). Se va căuta evidenţierea prevederilor privind întregul ciclu de cercetare - dezvoltare - valorificare, a unui plan (business-plan) unitar (sub aspect tehnic şi economic);

- Evaluarea probabilităţii de succes sub aspect ştiinţific, tehnologic, comercial şi financiar.

Autorii prezentării vor fi liberi să expliciteze mai mult sau mai puţin elementele de mai sus, în funcţie de specificitatea proiectului şi de caracterul de noutate, respectiv de gradul de cunoas,tere a temei.

(b) Evaluarea

Operaţia de evaluare se face de către o echipă de experţi (1 ... 3 persoane ), desemnată ad-hoc de Colegiul Consultativ, pe baza propunerilor Comisiilor interesate.

Competent,a echipei se asigură, în prima etapă, prin desemnarea în cadrul ei a unor specialişti (cercetători, tehnologi), recrutaţi din domenii apropiate de cele vizate de proiect.

Neutralitatea echipei se asigură prin desemnarea exclusivă a unor experţi care nu fac parte din organizaţii implicate în proiect (dar nici din unităţi concurente !).

Pentru o etapă viitoare, ar urma să se organizeze recrutarea şi instruirea unui număr de experţi, urmată de atestarea

unui corp de auditori de cercetare, în mod similar cu auditorii financiari, sau cu auditorii de calitate (prevăzuţi în ISO 9000).

Evaluarea se va face în două faze. Prima va consta în studierea de către experţi a documentaţiei de prezentare,

urmată de vizitarea facilităţilor de cercetare incluse în proiect şi de informare asupra eventualelor lucrări anterioare cu tematică apropiată, efectuate de aceleaşi organizaţii, sau de alte organizaţii.

A doua etapă va consta dintr-un interviu (audit) al experţilor cu echipa de cercetare, în cadrul căruia experţii vor urmări precizarea răspunsurilor la întrebările pertinente din ghidul de interviu (check-list) anexa 5. Pentru fiecare întrebare se va sintetiza un calificativ, sub formă de notă între 1 ... 5 şi în procente pentru probabilitatea de succes.

(c) Raportul de evaluare

In final, experţii prezintă un raport de evaluare, cuprinzînd comentarii la problemele analizate, chestionarul cu calificativele stabilite şi propuneri de :

- respingere;

- acceptare cu sau fără recomandări, cu indicarea unui calificativ global: interes minor, major sau excepţional;

- organizarea de concurs sau licitaţie.

Intr-o iteraţie următoare, rapoartele de evaluare întocmite şi evaluate distinct pentru diferite lucrări / programe ar urma să intre într-o evaluare comparativă a unui alt grup de experţi, de sinteză, care să stabilească ierarhizări şi priorităţi în alocarea resurselor financiare.

Hotărîrea de acceptare se ia de Colegiul Consultativ.

(d) Concursuri sau licitaţii

- Concursuri sau licitaţii se vor organiza la propunerile experţilor, atunci cînd apar mai mulţi ofertanţi existenţi sau prezumtivi, putîndu-se deci crea o situaţie concurenţială.

Departajarea concurenţilor se va face pe baza unor evaluări comparative, similar cu cea de la punctele (a), (b), (c) de mai sus.

Schiţa de procedură de mai sus se propune spre a fi experimentată pe un număr de proiecte din domenii şi de anverguri diferite, începînd cu poiecte importante sau care ridică pro- bleme.

6.3. Reconsiderări posibile în sistemul de alocare a resurselor de finanţare a cercetărilor şi în programele de cercetare

CINCI POSTULATE

Primul postulat. Susţinerea cercetării trebuie să fie integrată în efortul de redresare, de relansare a economiei naţionale. Cercetarea nu poate fi promovată independent şi indiferent de faptul dacă industria, celelalte ramuri şi activităţi de profil tehnologic, sînt în cădere.

Corolar. Fondul de 1% nu va putea fi menţinut la nesfîrşit (şi cu atît mai puţin - amplificat şi diversificat la nivelul necesităţilor), numai prin insistenţe de principiu, fără ca economia să resimtă rezultate, efecte concrete realizate (nu ipotetice) ale alocării lui.

Al doilea postulat. După cum se arată în mod repetat în toate sursele bibliografice străine, citate în anexa 3, nu este uzual să se finanţeze integral, dintr-o singură sursă bugetară, lucrări de C&D. Suportul bugetar trebuie să fie în completarea unor eforturi financiare proprii sau/şi în completarea unor finanţări parţiale directe, pe lucrările respective, de către beneficiarii de aplicare interesaţi.

Al treilea postulat. Un program de cercetare trebuie să fie definit nu numai printr-o sferă de preocupări, ci printr-un scop de atins, cît mai riguros definit şi evaluat, jalonat în timp. Lucrările trebuie să conveargă, în mod coordonat, sinergic, spre realizarea în termen a scopului.

Al patrulea postulat. Fără aplicarea în practică, cercetarea în ansamblu şi cercetătorii în parte se deprofesionalizează. Valorificarea constituie nu numai un scop social şi economic, ci şi feed-back-ul profesional al cercetătorului, instrumentul acumulării unei experienţe veritabile, antidotul amatorismului.

Nu munca şi abilitatea pentru valorificare sînt esenţiale; efortul pentru valorificare poate fi încredinţat unor antreprenori profesionişti. Pentru cercetători (în special pentru cei din domeniul tehnologic), esenţială este şcoala confruntării soluţiilor cu practica.

Al cincilea postulat. Pentru un cercetător nu este gravă - şi poate fi chiar benefică - schimbarea domeniului de activitate, în cadrul specialităţii sale (şi, uneori, chiar în altă specialitate).

Dacă se iau în considerare - şi se acceptă - aceste postulate, se pot schiţa şi unele direcţii de reconsiderare a actualului sistem de finanţare a cercetărilor, punctate în continuare.

A. LA NIVEL STRATEGIC şi TACTIC

A1. Este de dorit ca, în demersurile pentru obţinerea resurselor de finanţare a cercetării şi de alocare a acestora, MCT să iniţieze şi să propună (oferteze) parteneriat concret cu fiecare dintre beneficiarii intrinseci şi potenţiali ai C&D: industria, construcţiile, transporturile, telecomunicaţiile, agricultura, sănătatea, învăţămîntul, mediul, amenajarea teritoriului, serviciile, sistemul financiar-bancar etc.

Pentru aceasta, este recomandabil să se analizeze măsura în care programele de C&D rezolvă probleme concrete în sferele respective (sau de utilitate generală), cu referire la :

- probleme convenite, de interes pentru parteneri;

- soluţii şi acţiuni duse pînă la utilitatea practică pentru parteneri;

- efectul de antrenare pentru alte sfere/ramuri;

- lucrări realizate cu eforturi (financiare şi umane) conjugate,

- inclusiv: cu participarea forţelor de C&D ale partenerilor.

A2. Sînt necesare metode şi obiective de finanţare dife- renţiate:

A2.1. Finanţare instituţională: acordare de fonduri în responsabilitatea totală a institutelor, fără formalitatea şi formalismul contractelor:

1) pentru cercetări fundamentale,

2) în sfera cercetărilor socio-umane,

3) la institutele care şi-au cîştigat autoritatea morală prin realizări anterioare - pentru o parte (5 - 15%, eventual chiar mai mult) din capacitate, pentru a permite cercetări de iniţiativă, care să intre ulterior cu o anumită pregătire în filiera contractuală şi concurenţială.

A2.2. Finanţare pe contracte:

1) De pornire / de finalizare a unor lucrări de C&D

2) Pentru C&D / pentru aplicarea unor rezultate de C&D

3) Parţială, cu antrenarea de agenţi economici interesaţi (fie ca participanţi la realizare, fie ca beneficiari) / totală

4) Pentru garantare de credite sau / şi susţinere de dobînzi (efect multiplicativ al volumului de lucrări ce pot fi abordate)

Caz particular la 1)...4): Finanţare de pornire (seed capital) pentru întreprinderi mici care să dezvolte activităţi productive, prin care se valorifică rezultate de cercetări.

A2.3. Pentru programe / pentru iniţiative

A2.4. Pentru cheltuieli curente / pentru dotări, pentru brevete, pentru documentare, inclusiv pentru vizite de documentare (totuşi, preferabil, în cadrul cheltuielilor pe lucrări)

A2.5. Noi demersuri pentru includerea C&D româneşti

în programele străine de asistenţă financiară [alături de (alte) infrastructuri - energie, transporturi, drumuri etc. şi de alte obiective ale reformei şi obiective sociale - privatizare, sănătate, învăţămînt]

B. LA NIVEL OPERAŢIONAL : EXPERIMENTE PRECONIZATE

O parte sporită (în 1993, de exemplu, cu 15-20% mai mult decît în 1992) din fondurile de la buget şi de la bugetul special să fie rezervată, cu titlu experimental, pentru finanţarea unui / unor program(e) constituite top-down (de sus în jos), adică pornind de la scop către executanţi (după cum s-au mai făcut anumite propuneri susţinute, în ultimii ani).

Pentru aceasta, MCT să organizeze un concurs public, în vederea alocării fondurilor respective, concurs la care să poată participa (în calitate de beneficiari de aplicare) agenţi economici sau servicii publice româneşti, care vor să întreprindă anumite acţiuni de modernizare a produselor / tehnologiilor, de asigurare a calităţii etc. Să se pună, între altele, următoarele condiţii de calificare:

a) utilizarea fondurilor alocate, în proporţie de min. ... (de exemplu, 70) %, pentru finanţarea lucrărilor contractate cu unităţile de C&D româneşti (cu clauze explicite care să împiedice orice deturnare a fondurilor spre alte destinaţii);

b) fondurile alocate de MCT să reprezinte maximum ... (de exemplu, 60) % din fondurile necesare;

c) să se prezinte studii de fundamentare, incluzînd şi business plan-uri, întocmite de agenţii / serviciile publice interesate, în colaborare cu viitorii parteneri din C&D. Pentru întocmirea studiilor, să se aloce pînă la ...(de exemplu, 70) % din fondurile necesare acestor studii tot din buget / bugetul special al MCT, în baza unei precalificări (adică, în portofoliul de teme finanţate de MCT în 1993 să intre şi astfel de studii de fundamentare).

Ideea necesită aprofundare şi detaliere, dacă va fi agreată în principiu.

şi alte elemente de diversificare, menţionate ca direcţii strategice şi tactice, pot fi abordate în 1993 cu titlu experimental, parţial, alocînd fracţiuni din fondurile care vor fi disponibile, fără a periclita situaţia de ansamblu faţă de cea din 1992.

6.4. Unele aspecte complementare privind finanţarea activităţii de C&D

Fondurile obţinute de la bugetul naţional şi de la bugetul special reprezintă singurele surse viabile astăzi, capabile să susţină procesul de inovare tehnică şi ştiinţifică în condiţiile crizei economice.

Evaluarea eficienţei utilizării acestor fonduri nu trebuie făcută prin rezultatele directe (atît s-a cheltuit - atît s-a obţinut prin vînzarea produsului, procedeului tehnologic etc), ci prin rezultatele indirecte: înnoire a produselor, înnoire tehnologică, calitate-competitivitate, efecte sociale etc. Cu condiţia ca astfel de rezultate să existe real, nu numai prezumtiv.

In absent,a legii cercetării (lege care nu a existat nici înainte de 1990), se face apel la acte normative (unele din ele - încă în vigoare), care au stabilit în anumite etape modul de desfăs,urare a unei lucrări de cercetare-dezvoltare. Acestea nu au avut un caracter general, ele fiind ordine ale minis,trilor care stabileau modul de desfăs,urare a acestei activităţi în cadrul ministerelor respective sau pentru cercetările al căror beneficiar erau ministerele respective. Poate, cel mai complet este Ordinul M54 al Minis,trilor Apărării, Industriei Construcţiilor de Maşini, Industriei Electrotehnicii, Industriei de Utilaj Greu şi Industriei Chimice, reprezentînd norme metodologice privind asimilarea în fabricaţie a produselor de tehnică militară, noi sau modernizate.

Demn de reţinut, conform acestui act normativ încă în vi- goare, este faptul că cercetarea ştiinţifică se termină cu realizarea şi avizarea modelului experimental, activitate prin care se demonstrează posibilitatea tehnică şi tehnologică (chiar principială) de îndeplinire a cerinţelor temei de cercetare.

Riscurile financiare ale acestei activităţi aparţin celui care a comandat cercetarea.

Vorbind de finanţarea cercetării, se au în vedere numai resursele necesare derulării unui anumit program (manoperă, materiale, regii etc.), fără a lua în considerare necesităţile

de modernizare a dotării. Se ajunge implicit la situaţia în care cu dotări corespunzătoare deceniului 8, nu se pot obţine rezultate conforme sfîrşitului de secol.

Capacitatea investiţională a structurilor de cercetare este extrem de mică, astfel încît modernizarea acestora nu va putea fi făcută decît tot prin surse guvernamentale, care trebuie generate fie alături de celelalte surse de finanţare a activităţii de cercetare-dezvoltare, fie în mod deliberat, în cadrul surselor existente.

De asemenea, lipsesc sursele de sprijin financiar al etapelor de aplicare în practică a rezultatelor cercetărilor, problemă care se pune mai ales în legătură cu produsele cu grad ridicat de risc, cu necesităţile de interes public s,.a.

Ideile, susţinute de persoane din afara domeniului cerce- tării, de atribuire a fondurilor pentru un anumit program / temă prin licitaţie, nu ţin seama de faptul că se vor licita promisiuni şi nu certitudini, iar modul de atribuire a unei tematici poate fi alterat de elemente care sînt greu evaluabile (începînd cu bonitatea profesională a licitatorului şi terminînd cu gradul de dotare tehnică). In literatura de specialitate consultată se arată în mod insistent (de exemplu, [71]) faptul că organizarea de licitaţii pentru mii de lucrări de C&D constituie o activitate extrem de laborioasă, care necesită o amplă organizare, informatizare, durate de ordinul anilor şi, pentru ţări mici, antrenarea comunităţii ştiinţifice internaţionale. Ea nu poate constitui o soluţie pentru anul 1993, dar poate (şi este oportun) să fie studiată aprofundat şi pregătită în cursul anului 1993.

In ţările dezvoltate, programe de importanţă deosebită sînt finanţate simultan pentru 2 - 3 participanţi, iar ceea ce se licitează este rezultatul cercetării, concretizat în produse şi importante comenzi guvernamentale (şi nu numai) pentru aceste produse.

Spre exemplu, pentru realizarea sistemului de comunicaţii mobile cu salt de frecvenţă, Departamentul Apărării al S.U.A. a finanţat programele de cercetare-dezvoltare ale firmelor ITT, Harris, Rockwell şi Collins, iar armata americană (şi nu numai ea) a fost dotată cu echipamente din sistemul SINGRAS, dezvoltat de ITT.

In condiţiile în care evoluţia sistemului nostru economic spre o economie de piaţă, descentralizată, se concretizează în structuri şi mecanisme stabile, trebuie avut în vedere faptul că se finanţează activităţi şi nu instituţii; de asemenea, în mod egal trebuie să aibă acces la sursele de finanţare toţi agenţii economici capabili să desfăşoare activităţi de cercetare-dezvoltare, indiferent dacă activitatea de C&D este constituită în unităţi de CDP distincte sau este integrată în unităţi de producţie / servicii, precum şi indiferent de dimensiunile sau de natura proprietăţii unităţilor.

Fiind vorba de utilitatea, importanta şi, pînă la urmă, valorificarea cercetării ştiinţifice, ar trebui subliniat (folosind o metaforă), că romane şi poezii scriu numai unii oameni, în timp ce tipărirea acestora o fac mult mai mulţi, iar valoarea unui roman nu este evidenţiată prin vînzarea manuscrisului, ci după numărul de volume vîndute.

Capitolul 7. Sinteză. Concluzii

Problematica drepturilor de proprietate asupra rezultatelor cercetărilor finanţate de MCT este strîns legată de cea a alocării resurselor financiare, a aprobării finanţării lucrărilor.

Cu problemele cu care ne confruntăm se confruntă şi alţii. De aceea, este foarte instructivă parcurgerea punctelor de vedere din ampla literatură care le este consacrată pe plan mondial, sintetizată în anexa 3.

Din punctul de vedere ale departajării drepturilor patrimo- niale asupra rezultatelor lucrărilor de cercetare finanţate de către MCT, studiul grupează aceste lucrări în trei mari categorii definitorii:

a) cercetări iniţiate şi efectuate în interesul direct al MCT, sau decurgînd din programe naţionale aflate în responsabilitatea directă a MCT;

b) cercetări iniţiate sau efectuate în interesul altor organisme, sau făcînd parte din programe coordonate de alte organisme, incusiv agenţi economici, contractate de MCT numai deoarece (sau în măsura în care) MCT este organul unic mandatat să gestioneze toate fondurile acordate de la buget (inclusiv fondul special) pentru cercetare, la nivel naţional;

c) cercetări iniţiate de către unităţile de cercetare (sau alţi executanţi) şi care primesc finanţare de la buget (sau fondul special) cu caracter de subvenţie (echivalentul termenului internaţional uzual "grant").

Practica internaţională (diversificată, de altfel), conduce către următoarele principii de stabilire a drepturilor de proprietate intelectuală (inclusiv invenţii), rezultate din contracte:

- plătitorul are drept de proprietate pentru rezultatele lucrării făcute cu plata sa;

- dacă plătitorul este bugetul statului, sau dacă plătesc programe sau organisme internaţionale, atunci lucrurile se împart:

- dacă statul este comanditar şi beneficiar efectiv, ca şi orice agent economic, atunci statul (sau organisme internaţionale direct interesate, cum ar putea fi NATO, de exemplu) îşi păstrează şi dreptul de proprietate intelectuală;

- dimpotrivă, dacă statul are rol de sprijinitor, de sponsor, respectiv dacă finanţarea se face prin programe sau organisme internaţionale cu caracter de asistenţă (ONUDI sau CEE de exemplu), atunci dreptul de proprietate intelectuală revine executantului, uneori - cu obligaţia de a o folosi în interes comun, iar plătitorul are drept de licenţă neexclusivă.

In România, Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenţie, prevede că, "în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea", iar Regulamentul aprobat prin HGR nr. 152/1992 lasă deschisă posibilitatea ca în contractul de cercetare să se prevadă "dreptul la eliberarea brevetului de invenţie fie unităţii care a comandat cercetarea, fie unităţii de cercetare, fie ambelor unităţi". Intrucît termenul "a comandat cercetarea" nu este identic cu termenul "a finanţat cercetarea", în studiul de faţă se ajunge la concluzia că, de regulă, pentru categoria de cerce- tări "a" dreptul de proprietate intelectuală trebuie rezervat pentru MCT, pentru categoria de cercetări "b" - organismelor interesate sau coordonatoare corespunzătoare, iar pentru categoria de cercetări "c" - unităţilor executante.

De regulă, dar cu ce excepţii, sau ce factori de influenţă se pot întrevedea ?

MCT ar trebui să poată fi abilitat, din punct de vedere financiar, să gestioneze drepturi de proprietate. Se ştie că acest lucru ar fi extrem de dificil, motiv pentru care în lume se recurge la "agenţii", ceea ce se preconizează şi la noi. şi alţi agenţi economici, specializaţi în antreprenoriat şi transfer de tehnologie, pot fi mandataţi să gestioneze astfel de drepturi concrete, întrucît MCT este interesat să beneficieze de drepturile de proprietate intelectuală nu pentru sine, ci pentru promovarea unor acţiuni de transfer de tehnologie.

Lăsarea în proprietate executanţilor a drepturilor de proprietate create prin cercetări din categoriile "a" sau "b" ar constitui un sprijin acordat institutelor, capitalizării acestora, întăririi lor în scopul realizării în viitor a altor lucrări tot în interesul MCT, respectiv al altor organisme. Dar principalul argument este caracterul stimulativ pentru activitatea de cercetare, pentru însăşi generarea de invenţii, ceea ce constituie un interes naţional.

Dimpotrivă, concentrarea la MCT sau la alte organisme de stat (sau la Agenţia preconizată) a drepturilor de proprietate decurgînd din cercetări din categoria "c" poate contribui la o valorificare ipotetic mai largă a rezultatelor obţinute, dar aceasta - în dauna aspectului stimulativ.

Se poate aprecia că aceste opţiuni au un caracter politic, fiind necesară o orientare generală la nivelul MCT.

Pentru celelalte drepturi de proprietate intelectuală - altele decît invenţiile, metodele şi formele de protejare diferă (asigurare a confidenţialităţii, publicare etc.), dar repartizarea proprietăţii între MCT şi executanţi poate urma aceleaşi reguli generale, menţionate mai înainte.

Pentru toate aceste situaţii, în studiu sînt date, în variante, exemple de enunt,uri de clauze contractuale.

In ceea ce priveşte modul de valorificare a dreptului de proprietate intelectuală, pe baza analizei a tot ceea ce s-a găsit în literatura de specialitate şi a posibilităţilor prezumtive de materializare şi în România, lucrurile trebuie soluţinate prin sistemul vînzărilor de licenţe de către deţinătorul proprietăţii intelectuale, cu plăţi pentru vînzare şi cu redevenţe în funcţie (de regulă) sau nu de volumul de aplicare.

Proprietatea asupra rezultatelor materiale ale cercetărilor (proptotipuri, instalaţii, utilaje etc.) trebuie reglementată, în cazul unor valori importante, la contractare şi la faza de constituire a acestor rezultate materiale, în funcţie de destinaţia avută în vedere prin contract şi de posibilităţile de utilizare.

Drepturile morale de autor şi libertatea de publicare şi de comunicare sînt rezervate, de regulă, executanţilor direcţi (cercetătorilor), cu unele rezerve şi precuaţii, menţionate în lucrare.

Se semnalează faptul că, pe plan mondial, organismele guvernamentale şi internaţionale solicită elemente de business plan - şi chiar devize - cînd acordă subvenţii. Se consideră necesar ca astfel de documente să existe, pentru cercetări peste o anumită valoare.

De asemenea, din întreaga literatură consultată rezultă, ca o regulă de aur (dar şi de fier) că nu se acordă subvenţii integrale; că cei care solicită subvenţii trebuie să-şi asigure o parte din sumele necesare prin efort propriu, pentru a exista interesul în finalizarea lucrărilor şi recuperarea sumelor investite.

In cadrul studiului se analizează posibile căi de obiectivare a procesului de selectare a lucrărilor pentru care se soli- cită finanţare de la MCT. Se consideră că, pentru cercetări aplicative şi de dezvoltare, principalele direcţii de îmbună- tăţire pot fi:

- accentuarea caracterului concret, orientat, conjugat şi delimitat al programelor, din care să decurgă teme (şi nu invers, ca acum, cînd, în unele cazuri, teme în fapt disparate se "adună" în "programe" foarte generale);

- conjugarea (prin negocieri) a eforturilor - atît finan- ciare, cît şi de concepţie şi antreprenoriale - cu principalele ramuri şi domenii de valorificare potenţială a rezultatelor cercetărilor; conjugarea cauzei redresării cercetării cu cea a redresării generale a industriei, a ramurilor şi domeniilor economiei şi societăţii, preferînd acţiuni concrete de parteneriat;

- utilizarea unor proceduri de evaluare cantitativă şi comparată a propunerilor de teme importante, de către echipe de experţi neutri, cu introducerea în evaluare a unor informaţii pertinente.

Nu se propune generalizarea acum a licitaţiilor şi concursurilor pentru finanţarea de teme de cercetare, metoda - după cum arată experient,a citată în literatura consultată - necesitînd eforturi considerabile, timp de pregătire, o serie de alte condiţii.

Dat fiind momentul apropiat al începerii anului contractual 1993, se consideră că, pentru a nu periclita situaţia generală, înnoirile preconizate pot fi introduse (extinse) în mod experimental, pentru sume reprezentînd fracţiuni (15...30%) din valoarea fondurilor care vor fi disponibile în 1993.

In funcţie de poziţia de principiu care va fi adoptată de către beneficiarul prezentului contract faţă de diferitele concluzii şi propuneri din prezentul studiu, ţinînd seama şi de eventualele amendamente care vor putea fi aduse, executantul va realiza un ghid practic de aplicare a concluziilor (şi a clauzelor contractuale) ce vor fi reţinute.

NB. Vă invităm să parcurgeţi şi textul şi anexele studiului, dacă nu le-aţi parcurs pînă acum. Ele cuprind multe informaţii semnificative, care nu au încăput numai în aceste "concluzii".

Bibliografie

1. Why the S, UNESCO, 1991.

2. Etudes et documents de politique scientifique, No. 48, Manuel de budgetisation nationale des activités scientifiques et technologiques, UNESCO, Paris, 1981.

3. Science policy studies and documents, No. 56, Science policy and organization of research in the Republic of Korea, UNESCO, Paris, 1985.

4. Etudes et documents de politique scientifique, No. 65. Activités de l'UNESCO en science et technologie dans la région des Etats arabes, UNESCO, Paris, 1985.

5. Etudes et documents de politique scientifique, No. 67. Manuel d'inventaire du potentiel scientifique et technologique, UNESCO, Paris, 1985.

6. Dupuis, X. Culture et développement. De la reconnaissance à l'évaluation, UNESCO/ICA, Paris, 1991.

7. The Positive Sum Strategy, Hornessing, Technology for Economic Growth, New York, 1986.

8. Rapport sur le commerce et le developpement, Aperçu Général par le Secrétaire général de la CNUCED, 1991.

9. Acord privind relaţiile comerciale între Guvernul Româ- niei şi Guvernul Statelor Unite ale Americii, Adevărul economic No 18, pag 6 - 8, 22 - 28 iunie, 1992.

10. Adams, F.G., Klein, L.R. Industrial Policies for Growth and Competitiveness. An Economic Perspective, D.C. Heath Comp., Pennsylvania, 1983.

11. Intellectual Property - Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, London, 1991.

12. Pollizien, M.G. International licensing agreements, New York, 1975.

13. Langen, E. Patent, Trademark and Copyright Laws, New York, 1989.

14. WIPO - World Intellectual Property Organization. Gene- ral Information, Geneva, 1988.

15. ABC des Nations Unies, Nations Unies Ed., New York, 1990.

16. Jeffrey, M.S. Patent, Trademark and Copyright Laws, The Bureau of National Affairs (BNA), Washington D.C., 1989.

17. Phillips J. Introduction to intellectual property law, Allison Firth ed., London, 1990.

18. Kerhurst, A.M. Modern introduction to international law, London, 1984.

19. Bainbridge J.D. Computers and the law. A practical introduction to hardware and software contracts, London, 1990.

20. Anexa la contractele de C & D încheiate de Comunitatea Europeană.

21. Parris, J. Making commercial contracts. John Parris ed., London, 1988.

22. Coiper M. & comp : Le droit des "contrats informatiques", Maison Ferdinand Larcien, Bruxelles, 1983.

23. Fransman, M. Technology and Economic Development, Fransman Martin Ed., New York, 1986.

24. UNDP and UNFPA Guidelines for projects, 1988.

25. WIPO, Committee of experts on a possible protocol to the Berne convention for the protection of literary and artistic works. Questions concerning a possible protocol to the Berne Convention - Part I, First Session, Geneva, November 4 to 8, 1991.

26. OMPI, Comité d'experts sur les dispositions types de législation dans le domaine du droit d'auteur. Projet de dispositions types de législation dans le domaine du droit d'auteur. Partie II, Projet de dispositions types. Première session, Genève, 20 février - 8 mars, 1989.

27. Comisia Comunităţilor Europene. Indrumător pentru Coo- perarea în ştiinţă şi Tehnologie cu ţările Europei centrale şi de est, 1992.

28. EUREKA Application Form No. 845.

29. Barett, E.T. Write Your Own Business Contracts. What Your Attorney Won't Tell You, Oasis Press, USA, 1991

30. Calandu, D., Coats, A.W. The Spread of Economic Ideas, Cambridge University Press, New York, 1989.

31. Behrman, Jack N., Fisher, W.A. Science and Technology for Development, New York, 1980.

32. Savings and Credit for Development. Conferinţă sub egida O.N.U., Danemarca, mai, 1990.

33. Comisia Economică O.N.U. pentru Europa, Contrats de coentreprises extérieures, 1989.

34. Science and Technology in Developing Countries, Strategies for the 1990's. UNESCO, 1992.

35. Ce este COST ? material obţinut de la MIS - DS, 1992.

36. Ce este EUREKA ? material obţinut de la MIS-DS, 1992.

37. Webster's New World Dictionary, College Edition, S.U.A., 1968.

38. Directiva Consiliului Comunităţilor Europene privind protecţia juridică a programelor pentru calculator, Bruxelles, 14 decembrie, 1990.

39. Business Software Alliance, ghid pentru protecţia juridică a programelor pentru calculator, 1990.

40. Belous, V. Manualul inventatorului, Editura Tehnică, 1991.

41. Bucşă, Gh., Popescu, T. Unele consideraţii privind evaluarea brevetelor de invenţie şi a drepturilor ce decurg din aceasta, 1992 (publicaţie uz intern).

42. Cameniţă, I. Protecţia internaţională a proprie-tăţii intelectuale, Ed. Littera, 1982.

43. Eminescu, Yolanda. Invenţii şi inovaţii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

44. Lorenţ Al. ş.a. Bazele protecţiei creaţiei tehnice originale, 1985 (publicaţie de uz intern).

45. OSIM : Lucrările simpozionului naţional de proprietate intelectuală, mai, 1991.

46. OSIM : Lucrările simpozionului internaţional "Invenţiile de serviciu ", octombrie, 1992.

47. ASIIT. Informaţia Tehnică, Nr. 1 - 7.

48. Legea nr. 64 privind brevetele de invenţie, 1991.

49. Regulament de aplicare a legii no. 64/1991, privind brevetele de invenţie, 1992.

50. Ashworth, J. Higher Education Institutions and Business Enterprise, Research, Innovation and Business Enterprise-Venture Capital in Higher Education, Proceedings from the seminar in Helsinki, June 3-4, 1987, Uppsala University, 1988, Editor Allan Klingström, 1988.

51. Bullock, M ş. a. Concluding discussion, Cooperation between Higher Education and Industry, Proceedings from the Seminar in Uppsala, April 24 - 25, 1986, Uppsala University, Editor Allan Klingström, 1987.

52. Carlsson, J. Panel Discussion, Research, Innovation and Business Enterprise-Venture Capital in Higher Education, Proceedings from the Seminar in Helsinki, June 3-4, 1987, Uppsala University, 1988, Editor Allan Klingström.

53. Clark, J. Oxford Industrial partnership, Industry and Higher Education, June 1988.

54. Clark, J. : The Economics of the Transfer of Technology. A Strategy for Higher Education : the Oxford Experience", Paper, 28.06.1989.

55. Clark, J. Research in U.K. Higher education, Paper, 11.12.1989.

56. Clark, J. Pharma Analytica, Daily Brief (c), February, 1991.

57. Clark, J. Normative Change or Deviance, Paper, 11.09.1991.

58. Clark, J. Research Funding, Paper, 1991.

59. Collins, P.M. Corespondenţă cu specialişti români privind elaborarea propunerii de proiect de cercetare cu tema "Analiza comparativă a elementelor privind managementul cercetării şi dezvoltării tehnologice în Ungaria, Polonia, România, în perioada de tranziţie la economia de piaţă", 29 iulie, 1992.

60. Commission of the European Communities - Cooperation in Science and Technology with Central and Eastern European Countries, Form 3 C, 1992.

61. European Collaboration in Science and technology. Pointers to the future for Policy Makers (II), SEPSU, No 3, 1989.

62. Segal, N. The Academic Enterprise Model, Cooperation between Higher Education and Industry, Proceedings from the Seminar in Uppsala, April 24-25, 1986, Uppsala University, Editor Allan Klingström, 1987.

63. Ringe, M. J. The Contract Research Business in the U.K., Scinece and Engineering Policy Studies Unit, No. 6, Royal Society and the Fellowship of Engineering, London, august, 1991.

64. Mulatier L. Law and Practice of Employee Inventions in France, Simpozionul Internaţional Invenţiile de serviciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

65. Heimbach K.J. Law and Practice of Employee Inventions in Germany, Simpozionul International Invenţiile de serviciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

66. Halvorsen R. Law and Practice of Employee Inventions in Sweden, Simpozionul internaţional Invenţiile de serviciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

67. Kline R.C. ş.a. Law and Practice of Employee Inventions in the United States of America, Simpozionul internaţional Invenţiile de serviciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

68. O'Neill G.T. The Law and Practice of Employee Inventions in Canada, Simpozionul internaţional Invenţiile de serviciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

69. Yano M. Law and practice of Employee Inventions in Japan, Simpozionul internaţional Invenţiile de serviciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

70. O nouă lege privind regimul brevetelor de invenţie în Cehoslovacia, Simpozionul international Invenţiile de servi- ciu, Bucureşti, octombrie, 1992.

71. Frackowiak J.K. Research Grants : New Method of Financing Science in Poland, in Transformation of Science in Poland, Warsaw, 1991, p. 19 - 30.

72. Amsterdamski S. Difficulties in the Enforcement of the Reform, in Transformation of Science in Poland, Warsaw, 1991, p. 293-297.

73. Brunovska A. ş.a. The transformation of scientific institutions in Slovakia, in Transformation of science in Poland, Warsaw, 1991., p. 208 - 214.

74. Preston J.T. The role of the University Licensing Office in Transferring Intellectual Property to Industry, in Transformation of Science in Poland, Warsaw, 1991, p. 235 - 248.

75. Financial Incentives for Production and Research Activities in Southern Italy, Agezia per la promozione dello sviluppo nel Mezzogiorno, Roma, 1992.

76. Reviews of National Science Policy - Greece, OCDE, Paris, 1984.

77. Reviews of National Science and Technology Policy - Austria, OCDE, Paris, 1988.

78. Innovation Policy - Spain, OCDE, Paris, 1987.

79. Innovation Policy - Ireland, OCDE, Paris, 1987.

80. Un rôle nouveau pour les organismes publics de recherche, OCDE, Paris, 1989.

81. Gaynar, G. Selecting Projects, în: Research, Technology Management, No. 7-8, 1990.

82. Academia Română, Comisia de Scientică. Concluzii şi recomandări la Romanian - American Workshop "Science and Technology Policy in Romania During the Transition Period to Market Economy", 7-10 iulie 1992.

83. Acad. Grigorovici, R., Acad. Haiduc, I. Raport asupra Workshop-ului Internaţional despre Metodologiile de Evaluare a Potenţialului Institutelor de Cercetare, Praga, martie 1992.

84. Wiener, U. (coord.) Studiu privind crearea sistemului instituţional de valorificare - difuzare, transfer, aplicare - a rezultatelor activităţii de cercetare ştiinţifică. Faza 1.1: Schiţa preliminară a soluţiilor, iulie 1992; faza 1.2: Evaluări de fezabilitate, decembrie 1992. SCIENTCONSULT S.R.L., contract cu MIS-DS.

85. Duma M. (coord.) Posibilităţi de aplicare a diferitelor forme şi metode de privatizare şi de organizare în activitatea de cercetare-dezvoltare. Faza 1: Specificaţie şi criterii (red. 1). SCIENTCONSULT S.R.L., contract cu MIS-DS, iunie 1992.

Anexa 3

Aspecte prezentate în literatura de specialitate consultată

A fost studiat un amplu material bibliografic, cu scopul de a cunoaşte modul în care se pun şi modul în care se rezolvă pe plan mondial problemele care formează obiectul prezentei lucrări. A fost urmărită cumoaşterea preocupărilor şi a punctelor de vedere nu numai în ţările puternic industrializate, ci şi în ţările cu o situaţie similară cu România (inclusiv ţări foste socialiste), precum şi în organizaţiile internaţionale care finanţează programe de cercetare.

Informaţiile considerate mai semnificative pentru ceea ce preocupă astăzi cercetarea din România au fost grupate astfel:

- proprietatea asupra invenţiilor;

- proprietatea intelectuală în general;

- valorificarea (exploatarea) proprietăţii intelectuale;

- finanţarea activităţilor de C&D.

Aceste probleme sînt, de fapt, faţete diferite ale aceleiaşi teme, ele se întrepătrund, motiv pentru care materialele documentare nu au putut fi strict delimitate.

Proprietatea asupra invenţiilor

Invenţii de serviciu

Aspecte privind problema invenţiilor de serviciu pe plan mondial au fost discutate recent în cadrul simpozionului internaţional cu aceeaşi temă, organizat în octombrie 1992 la Bucureşti de către OSIM şi WIPO (World Intellectual Property Organization - Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelec- tuale) [46].

In cadrul simpozionului, invenţia de serviciu a fost definită ca invenţie care "este făcută de salariat fie în timpul exercitării funcţiei sale, fie în domeniul de activitate al întreprinderii, fie pe baza cunoaşterii sau utilizării tehnicilor sau mijloacelor specifice întreprinderii sau datelor/informaţiilor procurate de aceasta". In situaţia mai sus menţionată, legislaţiile prevăd, în general, că cel care angajează (patronul) are dreptul să i se atribuie proprietatea sau dreptul de folosinţă a tuturor sau a unei părţi din drepturile aferente brevetului de invenţie.

In Franţa [47] există posibilitatea ca, în contractul care se încheie între angajat şi cel care angajează, să se prevadă clauze exprese care să stabilească dreptul angajatului de a primi în cazul aplicării invenţiei sale fie o remunerare suplimentară, fie chiar drept de coproprietate.

In cazul salariaţilor angajaţi pentru activitate de cercetare-dezvoltare, apare mai evident dreptul celui care angajează de a primi drepturile asupra invenţiei realizate.

Totuşi, unele legislaţii cer ca şi în acest caz să existe în contractul de angajare o clauză care să precizeze fie că salariatul este angajat pentru a realiza invenţii, fie că el este de acord să transfere dreptul de proprietate patronului. In toate ţările, drepturile de proprietate asupra invenţiei se pot stabili prin clauzele contractului de angajare.

In Suedia [66], unde, de asemenea, în condiţiile menţionate anterior, invenţiile de serviciu sînt proprietatea celui care angajează, legea no. 345 revizuită în 1980, privind drepturile asupra invenţiilor de serviciu, menţionează (secţiunea 6) că "dacă cel care angajează este, în conformitate cu această lege sau altfel, în întregimea sau total, îndreptăţit să preia drepturile salariatului asupra unei invenţii făcute de acesta din urmă, salariatul are dreptul la o remuneraţie rezonabilă şi acest lucru este valabil chiar dacă s-au făcut alte înţelegeri înainte de apariţia invenţiei". In determinarea remuneraţiei, se ţine seama atît de valoarea invenţiei şi mărimea drepturilor pe care şi le asumă cel care angajează, cît şi de importanţa pe care locul de muncă al salariatului l-a avut pentru realizarea invenţiei. In cazul invenţiei de servi- ciu (deci realizată ca sarcină de serviciu), se prevede că, "pe lîngă o remunerare rezonabilă pentru cheltuielile pe care salariatul le-a făcut pentru invenţia sa, se va da o compensaţie numai pînă la limita în care valoarea drepturilor la invenţie pe care cel care angajează şi le-a asumat depăşeşte ceea ce se consideră rezonabil, referitor la salariul salariatului şi altor beneficii sau avantaje specifice funcţiei"

In Canada [68], de asemenea, "The Patent Act" din 1977 stipulează că cel care angajează este proprietarul invenţiei de serviciu, salariatul inventator avînd dreptul la o compensaţie în cazul în care brevetul generează un beneficiu patronului.

Studiul prezentat de delegatul canadian subliniază (pag. 6), că această compensaţie, în special pentru salariaţii plătiţi din bugetul statului (funcţionari de stat), reprezintă aproape echivalentul unei licenţe exclusive şi prevede redevenţe avantajoase. Salariatul inventator obţine beneficii suplimentare prin faptul că guvernul, figurînd ca proprietar al patentului, garantează un mai înalt nivel de protejare a invenţiei. Datorită acestor avantaje, se afirmă că inventatorii din instituţiile guvernamentale canadiene consideră sistemul ca fiind convenabil.

Şi în Statele Unite [67], invenţiile de serviciu sînt proprietatea celor care angajează, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract. De regulă, în prezent, în contractele de angajare se prevede ca o clauză expresă faptul că salariaţii transferă invenţiile lor celor care îi angajează, ca parte din obligaţiile contractuale. Totodată, se practică din ce în ce mai mult sistemul compensaţiilor pentru invenţiile făcute de sa- lariaţi.

In cazul cînd un salariat plătit din bugetul statului a realizat o invenţie lucrînd la un proiect finanţat de stat pentru o întreprindere mică (sub 500 salariaţi), sau pentru o organizaţie non profit, instituţia bugetară la care lucrează respectivul salariat este autorizată să transfere sau să asigneze toate drepturile aferente invenţiei întreprinderii mici sau organizaţiei non profit; în baza paragrafului 202 din USC 35, care încurajează participarea acestora la eforturile de C&D suportate de stat. Aceste avantaje nu se acordă întreprinderilor mari.

Legislaţia americană prevede că "un salariat angajat să inventeze, să perfecţioneze sau să îmbunătăţească; să conducă sau să realizeze o cercetare; să supravegheze, să conducă, să coordoneze sau să avizeze o cercetare din fonduri guvernamentale ... trebuie să asigneze invenţia sa guvernului."

Şi în S.U.A. legea prevede compensaţii pentru inventator.

Legislaţia actuală din Japonia [69] privind invenţiile de serviciu se încadrează în schema general valabilă menţionată pînă acum. Se pune un accent mai mare pe aprecierea echitabilă a rolului salariatului şi al celui care angajează (patronului).

"Patronul (cel care angajează, employer) contribuie în mare măsură la invenţie prin faptul că el încredinţează inventatorului atribuţiile din care rezultă invenţia şi asigură facilităţile, materialele şi cheltuielile, inclusiv o recompensă. In timpul exercitării atribuţiilor sale, salariatul obţine experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a realiza invenţia. Pe de altă parte, invenţia nu poate fi creată numai prin contribuţia patronului. Invenţia făcută de salariat poate fi realizată numai datorită talentului inventiv şi eforturilor salariatului."

Se consideră că "o soluţie rezonabilă este ca una din părţi să primească drepturile de proprietate asupra brevetului, iar cealaltă să primească compensaţia care i se cuvine".

Legea japoneză prevede chiar că "salariatul are dreptul să obţină brevetul şi poate deveni proprietarul brevetului acordat invenţiei sale". Se menţionează, de asemenea, că salariatul care transferă patronului său dreptul de a obţine sau poseda brevetul are dreptul la o compensaţie rezonabilă. In practică însă, toate contractele de angajare prevăd că salariatul acceptă să transfere patronului drepturile asupra invenţiilor, în schimbul compensaţiei.

Mărimea compensaţiei - se arată în referatul citat - ar trebui să corespundă profitului pe care patronul îl poate obţine nu atît din vînzări, cît din deţinerea monopolului asupra invenţiei. Totodată se ţine seama de gradul în care patronul a finanţat cheltuielile de cercetare, cheltuielile făcute de acesta pentru facilităţi, materiale etc., precum şi de salariul plătit angajatului.

Legea nu prevede indicaţii precise privind aceste calcule, considerîndu-se că evaluarea este foarte dificilă. In practică, se acordă nişte cote estimative, sau cote cu referire la profiturile prezente.

In Germania [65], legea prevede că, la origine, salariatul este proprietarul invenţiei, dar, conform prevederilor aceleiaşi legi (respectiv dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute), el transferă acest drept de proprietate celui care l-a angajat. In acelaşi timp, salariatul are dreptul la o compensaţie adecvată din partea patronului, iar acesta este obligat ca, în cererea pentru brevetul de invenţie, să-l numească inventator pe salariatul respectiv şi să dovedească la oficiul de invenţii modul în care a avut loc transferul dreptului de proprietate.

Legea în vigoare în Ceho-Slovacia [70] prevede că drepturile primare asupra invenţiei revin inventatorului. Dacă o soluţie tehnică a fost realizată prin finanţare de către altă persoană, drepturile de proprietate revin finanţatorului.

Proprietatea intelectuală

Constituirea rezultatelor cercetării (sau a unei părţi a lor) în proprietate intelectuală (prin înregistrare), creează posibilitatea transferului de tehnologie, în graniţele unei ţări sau între state; "Posesia unor drepturi exclusive, (obţinute prin constituirea proprietăţii intelectuale, n.n.) garantează celor care realizează activitatea de C&D posibilităţi de exploatare comercială a rezultatelor" [8].

WIPO (World Intellectual Property Organization) a O.N.U. includea, în 1988 [14], în proprietatea intelectuală, pe lîngă operele literare şi artistice: patente, mărci, proiecte de design industrial. In 1990, tot din sfera activităţii ONU [15] se stabilea că proprietatea intelectuală cuprinde două ramuri principale : proprietatea industrială (brevete şi alte drepturi asupra invenţiilor tehnice, mărci depuse, proiecte de design industrial etc.) şi drepturile de autor.

In categoria drepturi de autor şi drepturi învecinate sînt incluse şi toate tipurile de programe de calculator, precum şi selecţii sau compilaţii de materiale sau date protejate ori nu, fie ele tipărite, citibile pe maşină sau în orice altă formă, inclusiv baze de date, cu condiţia satisfacerii cerinţei de originalitate [9].

In Anglia [17] se recomandă protecţia cumulativă a proiectelor industriale prin: drepturi de autor, "design înregistrat" şi "drepturi de design". Sintagma de design înregistrat (registered design) se referă la formă, configuraţie, model/ topografie (pattern) sau ornament. Accepţiunea necesită aprofundări. Designul aplicat la produsele industriale determină forma şi aspectul acestora, deci asigură calitatea estetică şi starea lor fizică. Sistemul de protecţie reglementat de "Registered Design Act " (1949) este similar cu cel pentru brevete ("Patents Act ", 1977). Protecţia - limitată în timp - legiferează garantarea drepturilor numai în urma examinării cererii de înregistrare (iar propunerea trebuie să fie aplicabilă cel puţin la o aplicaţie industrială). Protecţia apără caracterul de confidenţialitate.

"Dreptul de design" este similar cu dreptul de autor şi se aplică numai proiectelor de după 1 august 1989 şi numai celor înregistrate.

Referitor la drepturile de autor, în [26] se arată că ele pot fi morale sau patrimoniale.

Drepturile morale pot fi păstrate şi după cedarea drepturilor patrimoniale şi se referă la: revendicarea paternităţii operei, opţiunea de a rămîne anonim, opoziţia faţă de adaptări sau modificări ale operei.

Drepturile patrimoniale conţin pe cele de reproducere, traducere, prezentare, punere în circulaţie a operei. Drepturile patrimoniale sînt limitate, printre altele, de prevederea prin care este permisă - fără autorizarea şi remunerarea autorului - reproducerea licită a unei opere, dar exclusiv pentru utilizarea privată (în special pentru scopuri ştiinţifice şi de cercetare).

Cu referire la drepturile de titularitate a operelor create:

- autorul unei opere este primul titular al drepturilor morale şi patrimoniale asupra operei;

- în cazul unei opere create de un autor prin finanţarea de către o persoană fizică sau juridică în cadrul unui contract de lucru şi ca sarcină de serviciu pot fi două variante:

a) primul titular pentru drepturile morale şi patrimoniale este autorul (în absenţa unor dispoziţii contrare de contract), dar drepturile patrimoniale asupra operei se consideră a fi fost transferate finanţatorului într-o măsură justificată de activitatea sa faţă de crearea operei;

b) primul titular al dreptului patrimonial este finanţatorul, autorul beneficiind de drepturile morale.

In ceea ce priveşte designul industrial, după [17], "dreptul de design" rezervă proprietarului său dreptul exclusiv de a reproduce un design, întreg sau parţial, pentru scopuri comerciale sau pentru a elabora articole după design sau pentru a executa o documentaţie de proiectare în scop de fabricaţie ("efectuarea acestor acţiuni de către alte persoane decît autorul constituie infracţiuni").

Primul proprietar al dreptului de design şi al designului înregistrat este autorul operei originale, cu următoarele cazuri de exceptare:

- opera este creată pe durata unui contract de angajare; atunci, drepturile de autor aparţin patronului;

- autorul a efectuat o cedare de drepturi unei persoane care a comandat lucrarea înainte de a fi creată.

In acest caz, dreptul de design şi dreptul de înregistrare a unui design vor reveni celui care a făcut comanda şi a plătit pentru a fi creat proiectul. Următorul ca prioritate vine patronul proiectantului şi ultimul este creatorul sau alt autor al proiectului. Drepturile de design pot fi transferate şi mai tîrziu (decît momentul înregistrării), astfel încît, în teorie, un designer este liber să efectueze înţelegeri în alţi termeni decît cei care se referă la partea care a comandat proiectul sau la patron.

In Statele Unite, prin "Actul privind dreptul de autor" (Copyright Act), din 1976, proprietatea asupra dreptului de autor (copyright) pentru o lucrare revine autorului, cu excepţia cazului "lucrărilor contractate" ("work for hire"), cînd copyright-ul revine de la început celui care angajează sau altei persoane pentru care s-a făcut lucrarea şi nu autorului [67].

Drepturile de proprietate în cazul produselor informatice sînt analizate pe larg în literatura consultată [16, 22, 25, 26, 38, 39].

In cadrul Consiliului Comunităţilor Europene a fost adoptată în 1990 "Directiva privind protecţia juridică a programelor pentru calculator" [38], care prevede ca "statele membre ale CEE protejează programele pentru calculator prin dreptul de autor, ca opere literare, în sensul Convenţiei de la Berna". Se prevede, de asemenea, ca statele membre să adopte dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative necesare pentru intrarea în conformitate cu directiva CEE - pînă la 1 ianuarie 1993.

Ca regulă generală [20], executanţii din CEE, care sînt proprietari ai informaţiei şi patentelor primare rezultate din executarea contractelor, vor dezvolta, exploata sau comercializa aceste rezultate în conformitate cu interesele Comunităţii, în cadrul unei perioade de timp rezonabile, agreate de părţile contractante. Fiecare executant participant la contract va fi titularizat să exploateze sau să comercializeze în domeniul său rezultatele respectivului contract - sau, pe riscul şi cheltuielile sale, acestea să stea la baza: (a) - a unui proces de fabricaţie al unei terţe părţi (din cadrul Comunităţii sau din afara ei, dar în interesul Comunităţii), pentru produse care încorporează rezultatele respective sau (b) - a unei activităţi de exploatare sau comercializare de către aceşti terţi.

Dacă executantul nu este capabil de utilizare, se pot aplica regulile de transfer către utilizator, mai sus menţionate, caracterul de gratuitate sau nu stabilindu-se în funcţie de potenţialul de comercializare al rezultatelor C&D; un eventual refuz de transfer al drepturilor către utilizator trebuie să fie bine fundamentat.

Pentru verificarea îndeplinirii obligaţiilor de exploatare sau/şi comercializare, executantul va păstra, la dispoziţia Comisiei Comunităţilor Europene şi persoanelor autorizate, informaţii şi documente din care să rezulte că exploatarea sau comercializarea informaţiei şi brevetelor primare s-a efectuat cu respectarea intereselor Comunităţii şi în conformitate cu interese industriale rezonabile şi convenabile ale executantului. Executantul de contract are dreptul să pună limitări rezonabile în transferul informaţiei şi brevetelor, însă aceste limitări pot fi atacate de cei în cauză, mergîndu-se pînă la o eventuală reziliere a contractului.

Durata prevederilor contractuale privind "proprietatea, exploatarea şi diseminarea rezultatelor" au o valabilitate de 10 sau 5 ani.

In cadrul proiectelor finanţate de către CEE, proprietatea intelectuală aparţine [20]:

a) executantului - în cazul primirii unei subvenţii;

b) finanţatorului - în cazul contractului de cercetare.

Cu titlu general, Comisia Comunităţilor Europene beneficiază, conform contractului, [20], de o licenţă "irevocabilă, non-exclusivă şi gratuită asupra informaţiei şi brevetelor primare, rezultate din contract, pentru utilizarea lor, dacă necesităţile o impun, în institutele de cercetare ale Comunităţii, respectiv în "Joint Research Centre" şi "European Atomic Energy Community". Totodată, dacă executantul nu este capabil sau nu doreşte să ceară o brevetare în ţara specificată de Comisia Comunităţilor, el nu are drept de dezvăluire a secretului de brevet, iar Comunitatea poate acţiona - cu asistenţa tehnică a executantului - pentru protejarea brevetelor potenţiale în interesul comunităţii şi al executantului.

Indiferent de natura contractului, în [29] se recomandă să fie avute în vedere aspectele de confidenţialitate şi proprietate intelectuală rezultate din acel contract.

Se are în vedere o relaţie: cumpărător (finanţator) - executant a unei lucrări. Necesitatea de confidenţialitate asupra rezultatelor unui contract este guvernată de interesul de proprietate asupra acestora.

Confidenţialitatea se aplică atît proprietăţii intelec- tuale, cît şi asupra informaţiei de firmă: materiale tehnice - planuri, desene, proiecte, specificaţii, cerinţe, instrucţiuni, date, manuale; modele, echipamente; proceduri de afaceri, identităţi de organizaţii şi persoane etc., inclusiv furnizate pentru scopul contractului de către cumpărător.

Se precizează că "informaţie confidenţială" poate fi orice informaţie considerată ca atare de către cumpărător (inclusiv la propunerea executantului), de regulă:

- ea este pusă la dispoziţie de către beneficiarul de contract;

- este obţinută de către executant de la terţi;

- este rezultată din activitatea desfăşurată conform contractului.

După stabilirea în contract a obiectului confidenţia-lităţii, trebuie stabilită perioada pe care se aplică prevede- rile de confidenţialitate.

Transferul de confidenţialitate se consemnează în scris.

Se recomandă atenţie faţă de prevederi contractuale conţinînd angajamente de confidenţialitate totală.

Se recomandă, de asemenea, atenţie, în cazul executantului de contract, privind asumarea unor angajamente de confidenţialitate în favoarea beneficiarului de contract în faza de precontractare: executantul poate pierde drepturile de autor şi de brevetare în cazul în care contractul nu se încheie. Aceeaşi situaţie - în cazul unui design: nu este sigur că va fi valorificat.

"Nu este admisibilă o formulare de înţelegere de confidenţialitate care dă toate drepturile finanţatorului de contract".

Pentru păstrarea confidenţialităţii asumate într-un contract, beneficiarul de contract va lua măsuri de angajare de confidenţialitate, în scris, a salariaţilor săi.

Inţelegerile de confidenţialitate trebuie să aibă semnături la niveluri oficiale.

Inţelegerile de non-dezvăluire sau non-confidenţialitate trebuie să fie explicite şi scrise.

Tot în lucrarea [29] se prezintă conţinutul unei înţele- geri de transfer de brevet. Intre altele, de reţinut:

- este util să se introducă cerere de brevet pentru orice idee nouă, şi să se revină periodic, ori de cîte ori şi aceasta se schimbă în decursul elaborării lucrării ("creării de idei noi"); o cerere de brevet costă puţin şi, deci, este bine să se facă chiar dacă în viitor nu va ieşi nimic din ea;

- cîştigurile pe care le poate avea licenţiatorul şi care trebuie prevăzute în contractul de vînzare a licenţei se formulează sub formă de procente (de valoare progresivă) din volumul de vînzări pe baza licenţei.

In continuare, se prezintă unele informaţii, semnificative pentru tema studiată, privind deţinătorul proprietăţii intelectuale în universităţi din ţări puternic industrializate, precum şi cadrul instituţional corespunzător.

Astfel, Universitatea din Cambridge [50] consideră că proprietatea intelectuală aparţine persoanei. Universităţile din Suedia [51] au în general aceeaşi concepţie. In Marea Britanie însă poziţiile diferă mult de la o universitate la alta (v. şi [62]).

Perspectiva Universităţii din Cambridge este neobişnuit de clară asupra acestei controversate probleme a proprietăţii şi comercializării proprietăţii intelectuale. Universitatea consi- deră că dacă know-how-ul urmează să fie comercializat cu succes prin oricare din canale (consultanţă, creare de firme noi etc.) aceasta depinde de motivarea individului; motivarea include în mod necesar o componentă financiară. Ea depinde de energia şi iniţiativa fiecărui cadru academic în parte. Universitatea nu poate impune aceste lucruri. Dacă persoana va produce bani, este avantajul ei. Dacă va produce bani în cantitate mare probabil că îi va înapoia într-un mod adecvat, într-o anumită proporţie, Universităţii.

Dacă va pierde bani, va fi neşansa persoanei. Conducerea cere doar ca dacă o persoană utilizează resursele universităţii pentru comercializarea know-how-ului, să o declare şi să plătească pentru aceasta. Dar în afara acestei situaţii, responsabilitatea este lăsată la nivelul individului.

In Suedia [51, p. 123] invenţia realizată în cadrul Universităţii aparţine inventatorului individual. El este liber să o exploateze el însuşi, urmînd doar să plătească o taxă Universi- tăţii pe perioada cît aceasta oferă condiţiile pentru maturizarea ideii pînă la stadiul de a fi preluată de către o întreprindere particulară sau de stat care să o exploateze.

La Universitatea Salford (Anglia) [62, p. 27], cadrele academice trebuie să raporteze conducerii Universităţii activităţile lor din afara universităţii. Cu cîţiva ani în urmă, un număr de persoane din universitate şi-au format firme proprii în afara acesteia. Conducerea universităţii le-a cerut însă să le organizeze în cadrul său.

Situaţia drepturilor de exploatare comercială a inven-ţiilor rezultate din cercetări finanţate de Consiliile cercetării din Anglia (fonduri publice) (după [55]) este prezentată astfel: pînă în 1985, monopolul era deţinut de British Technology Group (BTG); din 1985, dreptul de comercializare a fost dat utilizatorilor fondurilor publice. Opţiunile la dispoziţia Universităţilor sînt:

a) menţinerea situaţiei anterioare, respectiv continuarea utilizării BTG;

b) cooperarea cu altă organizaţie cu experienţă în trans-

ferul de tehnologie precum Research Corporation Rsd;

c) exploatarea prin eforturi proprii.

In [55] se afirmă: "Multe din alocaţiile primite de Universitatea din Oxford de la consiliile cercetării, mai ales de la Consiliul Cercetării Stiinţifice şi Inginereşti, sînt însoţite de condiţii de a colabora cu industria şi orice tehnologie care rezultă din cercetare urmează să fie atribuită partenerului industrial în schimbul unor redevenţe."

La negocierea contractelor pentru proiectele de cercetare la Universitatea Oxford [53-58] se pune accentul între altele, pe:

- publicare/confidenţialitate;

- redevenţe;

- responsabilitate.

Publicare/confidenţialitate

Dreptul de a publica este crucial pentru sănătatea comunităţii academice, este condiţia pentru păstrarea libertăţii academice. In aceeaşi situaţie sînt şi seminarele, simpozioanele, prelegerile, prelegerile, discuţiile colegiale.

In contrast, confidenţialitatea este cheia succesului unei firme în competiţia pe piaţă.

In cazul contractelor universitate-industrie, se poate impune condiţia amînării publicării cu 6 luni. Este timpul necesar pregătirii cererii de brevet, care permite firmei industriale care a finanţat cercetarea în sectorul public să-şi poată obţine profitul meritat.

Redevenţe

Universităţile au creat mecanisme pentru încasarea unei părţi din toate redevenţele care rezultă din exploatarea comercială a cercetărilor realizate sub egida lor. In cele mai multe cazuri, universitatea adoptă politica atribuirii drepturilor de proprietate organizaţiei care a finanţat cercetarea, în schimbul unei părţi rezonabile din redevenţe. Acestea sînt apoi distribuite între inventator(i) (50%), catedră şi Universitate (Fondul General) (cîte 25%).

Pe de altă parte, odată cu creşterea complexităţii proiectelor finanţate din afara Universităţii, aceasta a început să urmărească să deţină drepturi de proprietate intelectuală, care pot avea un rol fundamental pentru cercetările viitoare.

Sponsorii nu finanţează niciodată complet o cercetare, o parte revenindu-i Universităţii prin punerea la dispoziţie a clădirilor, laboratoarelor, serviciilor de bibliotecă şi calculator, administraţie. Universitatea suportă, de asemenea, salariul cercetătorului principal (personalul academic permanent însărcinat cu realizarea proiectului).

Dacă proiectul este iniţiat de către personalul academic şi Universitatea caută fonduri în afară, de la un organism dispus să finanţeze cercetarea, ea atribuie, de obicei, drepturile de proprietate acelui organism, în schimbul unei părţi din redevenţe. Dacă însă cercetarea priveşte domeniul de bază de predare şi cercetare al cercetătorului principal, atunci dreptul de proprietate va fi reţinut de Universitate, în aşa fel încît rezultatele să poată fi utilizate în viitoarele proiecte finanţate din exterior, cu cedarea unei licenţe neexclusive sponsorului, care va permite exploatarea comercială (în schimbul unor redevenţe).

Modalităţile de a încasa redevenţe sînt diverse :

- redevenţe mici, urmînd unei sume iniţiale importante;

- redevenţe în valoare descrescătoare;

- redevenţe importante, pe o durată determinată de timp.

Responsabilitate

Universitatea Oxford nu îşi asumă responsabilitatea apli- cării rezultatelor cercetării, cînd aceasta se face unilateral de către finanţatorul cercetării; în acest caz, Universitatea nu mai acordă garanţii pentru succesul rezultatului final al cercetării.

Universitatea Oxford pretinde o clauză de garanţie de la finanţator, potrivit căreia nici Universitatea şi nici vreun membru al personalului său nu vor fi urmărite pentru daune în legătură cu respectivul proiect.

Valorificarea proprietăţii intelectuale

In [20], formularele 3.C Joint Research Projects (Proiecte de cercetare comune) ale programului Comisiei Comunităţilor Europene "Cooperation in Science and Technology with Central and Eastern European Countries" , la pct. 5 "Proprietatea şi exploatarea rezultatelor", se precizează:

"Toate drepturile de proprietate intelectuală rezultate din proiectul de cercetare vor fi deţinute de cei mai relevanţi contractanţi" (contractant = contractor - cel care semnează contract cu Comisia Europeană şi îşi asumă rolul de a asigura executarea lucrării avute în vedere), "care însă trebuie:

- să exploateze sau să comercializeze aceste drepturi în conformitate cu interesele Comunităţii (aceasta include şi necesitatea de a negocia pe baze comerciale preluarea licenţelor de către alte organizaţii care activează în Comunitate, atunci cînd exploatarea sau comercializarea nu se pot realiza sau organiza de către participanţii înşişi - nu este permis ca rezultatele să rămînă sub cheie);

- să distribuie între ei, în mod liber, licenţele şi drepturile de proprietate, pentru a asigura realizarea proiectului de cercetare, precum şi toată activitatea ulterioară de exploatare şi comercializare; unor organizaţii necomerciale, li se pot plăti redevenţe în anumite condiţii, dar orice înţelegere finală nu trebuie să împiedice sau să prejudicieze această exploatare şi comercializare;

- să pună la dispoziţie, în anumite circumstanţe, licenţele şi drepturile de proprietate altora, care au nevoie să aibă acces la rezultate. In scopul facilităţii utilizării rezultatelor finale obţinute, pot fi puse la dispoziţie, în condiţii limitate şi contra unor plăţi, şi rezultatele de bază (iniţiale) care au fost realizate fără sprijinul Comunităţii.

Participanţii trebuie să informeze Comisia în cazul oricăror propuneri de dobînzi care ar afecta obligaţiile lor privind exploatarea şi difuzarea (diseminarea) rezultatelor.

In anumite circumstanţe, Comisia poate proteja rezultatele finale pe care contractanţii nu doresc să le breveteze etc. Cercetătorii, în special cei din organizaţii necomerciale, sînt sfătuiţi să consulte experţi din organizaţiile lor sau din cele ale partenerilor lor asupra potenţialului comercial al rezultatelor, înainte de a face publice informaţiile, fapt care, ulterior, ar putea prejudicia obţinerea brevetului".

Dintr-o serie de rapoarte ale unor comisii ale organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD), care au analizat politicile naţionale în domeniul ştiinţei ale ţărilor membre ale acestei organizaţii, reiese (de exemplu - [76, pag. 57]) că inventatorilor li se acordă din fondurile statului subvenţii, care sînt rambursabile în caz de succes (de exemplu, aşa procedează în Grecia "Compania pentru sprijinirea inovării" (Innovation Support Company), în Suedia - "Styrelsen för Teknisk Utveckling", în Franţa - "Agence Nationale de Valorisation de la Recherce ".

In [76, pag. 81], se recomandă (ideie regăsită şi în alte rapoarte OECD) ca subvenţiile să se acorde cu prioritate solicitanţilor care sînt asociaţi cu o firmă privată (nu publică), dispusă să finanţeze, chiar cu o contribuţie modestă (de ex. 30%), proiectul propus. Aceasta dă mai multă siguranţă că inovaţia va fi aplicată în producţie.

In acelaşi studiu [76], la pag. 82, se arată:

"Comparînd numărul propunerilor de invenţii din diverse ţări membre OECD (de exemplu Franţa şi Germania) se constată că acesta depinde de drepturile acordate inventatorilor. Cînd proprietatea asupra patentului este automat transferată, fără nici o recompensă, de la inventator la patronul său (public sau privat), numărul de propuneri este redus; cînd, aşa cum este în Germania, inventatorul păstrează un drept asupra invenţiei sale, numărul de invenţii este mai mare. Pentru stimularea creativi- tăţii în industrie ar trebui ca drepturile să fie acordate salariaţilor care inventează, mai curînd decît patronilor acestora, chiar dacă patronul este un organ de stat."

Universitatea din Massachusetts [74] cheltuieşte anual 700 milioane dolari pentru cercetarea ştiinţifică; 80% din cercetarea efectuată fiind sponsorizată de guvern.

In cadrul Universităţii activează Oficiul pentru Licenţe Tehnologice (TLO - "Technology Licensing Office"), care răspunde de păstrarea şi brevetarea proprietăţii intelectuale rezultate din cercetările efectuate în Universitate.

Oficiul primeşte zilnic una sau două propuneri de invenţii (sau pachete de programe informatice - software). Ele sînt analizate de personalul specializat (sînt 14 persoane cu pregătire tehnologică şi cu cîţiva ani de experienţă în industrie) pentru a fi depistate invenţiile cu puternic potenţial comercial şi protejate prin brevetare sau copyright. In medie se redactează săptămînal trei solicitări de brevete.

Primul obiectiv al Oficiului este obţinerea brevetului, apoi realizarea transferului de tehnologie, respectiv aplicarea industrială a invenţiei asigurînd astfel venituri din "royalties", atît pentru Universitate, cît şi pentru cercetători. Oficiul găseşte un beneficiar dispus să cumpere licenţa şi negociază cu acesta repartizarea veniturilor ce vor fi obţinute. Experienţa tehnică şi managerială a specialiştilor din cadrul Oficiului permite acestora să "piloteze" transferul de la brevet la produsul industrial şi să asigure maximum de eficienţă economică.

In unele cazuri, se obţin rezultate mai bune în colaborarea cu întreprinderi mici, care sînt mai flexibile şi mai receptive la inovaţii, sau chiar s-au creat noi întreprinderi destinate realizării noului produs (sau tehnologii, eventual "spin-offs", desprinse din Universitate. Au fost şi cazuri cînd s-a considerat că implementarea inovaţiei este prea costisitoare şi numai o întreprindere mare poate dispune de fondurile necesare (în acest caz s-a constatat că este bine să fie propusă invenţia unei întreprinderi care produce deja un produs similar şi ar fi interesată să aducă o noutate în segmentul de piaţă pe care îl controlează).

Asemenea servicii au început să se organizeze şi în institute de cercetare; s-a reproşat că aceste instituţii plătesc redevenţe prea mici pentru brevetele şi licenţele valorificate. Ele argumentează că fondurile rămase în urma valorificării cercetărilor reuşite sînt necesare pentru a acoperi cheltuielile făcute pentru promovarea unor alte lucrări care, deşi nu puteau fi respinse, nu au trezit interesul potenţialilor beneficiari [80].

Date suplimentare privind organizaţii specializate în valorificarea rezultatelor cercetărilor prezintă şi J. Ashworth în lucrările seminarului ţinut la Helsinki în anul 1987 [50], dînd ca exemplu firma "Salford University Business Ltd", de pe lîngă Universitatea din Salford (Anglia), şi J. Clark [53-58] care prezintă experienţa firmei "Isis Innovation Ltd" de pe lîngă Universitatea din Oxford.

Salford University Business Services Ltd (SBS) (Anglia) este o societate cu răspundere limitată (company limited by guarantee), ale cărei profituri sînt cedate Universităţii Salford. Ea este relativ independentă legal, organizaţional şi managerial de Universitate şi trebuie să lucreze obţinînd profit, ca şi oricare altă companie organizată conform Legii Companiilor.

SBS vinde servicii tehnologice şi de consultanţă organizaţiilor industriale, comerciale etc. în acele arii în care Universitatea posedă calificare (termenul în original: expertise). Cele mai multe activităţi sînt realizate prin cooperarea în echipe mixte: cadre academice şi personal al SBS. Personalul SBS ştie că trebuie să ofere clientului un produs anumit, în condiţii de timp şi cost specificate şi că poate fi urmărit prin lege dacă nu-şi respectă obligaţiile contractuale.

S-a ajuns la concluzia că este mai bine ca relaţiile Universitate-Industrie (formal descrise prin relaţii client-contractant) să fie organizate prin constituirea unei structuri specializate pe afaceri şi nu prin transformarea Universităţii într-un agent economic.

In dezbatere în SUA [52, pag. 104-105]: dacă Universitatea să posede acţiuni în tehnologiile dezvoltate de cadrele sale academice sau să încaseze redevenţe din licenţele vîndute.

- redevenţe. Ex.: Tehnologiile ADN licenţiate de Universitatea Stanford şi Universitatea din California către Genetech au produs un venit din redevenţe de 54 milioane dolari: 50%, după scăderea cheltuielilor, este dat inventatorilor.

- acţiuni (ipotetic). 2,5% din totalul acţiunilor firmei Genetech ar însemna 49,5 milioane dolari pentru fiecare universitate. Posedarea de acţiuni implică şi un risc.

O soluţie luată în considerare este: 50% redevenţe şi 50% acţiuni - în proprietatea intelectuală.

Isis Innovation Ltd [53-58] (Universitatea din Oxford - Anglia), creată în urma ridicării monopolului lui British Technology Group asupra exploatării comerciale a rezultatelor cercetărilor finanţate prin Consiliile cercetării. Companii fonda- toare: Advent Ltd şi Cogent Ltd.

Scop:

a) asigură exploatarea comercială a rezultatelor activităţii finanţate în întregime sau parţial de Consilii ale cercetării din Marea Britanie;

b) oferă condiţii pentru exploatarea rezultatelor reieşite din activităţi pentru care nu există înţelegeri prealabile cu o organizaţie exterioară privind drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv pentru cercetări finanţate din fondurile Universităţii.

Acţiune: compania are la dispoziţie un mic capital de pornire (seed capital) la care Universitatea a contribuit cu 1/3. Acesta se utilizează pentru acoperirea costurilor legate de protejarea proprietăţii intelectuale şi pentru aducerea unei lucrări în stadiul ca potenţialul ei să poată fi evaluat.

Directorul Executiv de progam caută cea mai avantajoasă ofertă prin licitaţie, făcută de posibili sponsori, inclusiv Advent şi Cogent, pentru finanţarea protecţiei, dezvoltării şi exploatării unei idei. Avantajul sponsorului este un avans de 28 de zile faţă de alte organizaţii pentru a căuta o opţiune sau pentru a face o ofertă condiţională, după care Isis Innovation este liberă să contracteze cu oricare altă organizaţie.

Reguli şi uzanţe privind modul de finanţare a lucrărilor de C&D

Aspecte interesante privind probleme actuale ale finanţării activităţilor de cercetare-dezvoltare, cu multe referiri exprese la situaţia unor ţări fost socialiste, dar şi din ţări industrializate dezvoltate, sînt relevate în volumul "Transformation of Science in Poland", editat la Varşovia în anul 1991.

Redăm unele idei extrase din articolele cuprinse în acest volum.

In anul 1991 a fost introdus în Polonia [71] un mod nou de finanţare a activităţilor ştiinţifice, respectiv circa 1/5 din bugetul pentru ştiinţă se acordă sub formă de subvenţii ("grants"). Aceste subvenţii pot fi solicitate de colective sau persoane individuale, indiferent de locul de muncă sau titlul universitar, întreaga responsabilitate revenind şefului de proiect (project manager).

Proiectele pentru care se solicită subvenţia pot fi de trei feluri:

- originale - pentru care este dificil să se găsească direct clienţi interesaţi în rezultatele cercetării;

- contractuale - pe baza temelor propuse de Comitetul de Stat pentru Cercetarea Stiinţifică, cuprinzînd probleme importante pentru realizarea programelor guvernamentale sau pentru dezvoltarea unor tehnologii noi; contractele se obţin prin concurs;

- aplicative - orientate spre rezolvarea unor probleme concrete propuse de utilizatori direct interesaţi în preluarea rezultatelor cercetării şi care sînt dispuşi să participe la finanţarea proiectului.

Comitetul de Stat pentru Cercetarea Stiinţifică a elaborat "Principii", în care se stabilesc criteriile de selectare a proiectelor şi organizarea comisiilor care fac această selecţie. Comisiile sînt formate din diverse persoane cu experienţă în activitatea ştiinţifică, care apreciază valoarea proiectului (şi calitatea/competenţa executanţilor) pe bază de note de la 1 la 5.

Subvenţiile se acordă numai pentru realizarea proiectului, nu şi pentru finanţarea fazei de implementare. Timpul maxim de finanţare nu trebuie să depăşească trei ani; dacă e nevoie de un timp suplimentar se face o nouă cerere.

In primul an, subvenţiile au reprezentat 8% din fondurile alocate cercetării în Bugetul de stat. Se urmăreşte ca ele să ajungă la o cotă de 25% şi să crească treptat, nedepăşind însă 50% din întreg bugetul pentru ştiinţă. Restul de 50% se prevede a fi folosit pentru activităţi ale unităţilor academice, investiţii necesare pentru executarea unor cercetări finanţate din afară, alte activităţi de sprijinire a ştiinţei (publicaţii, protejarea drepturilor de autor, reviste, biblioteci şi arhive, activităţi publicitare/promoţionale etc.).

Se consideră că sistemul de finanţare a ştiinţei prin subvenţii a confirmat următoarele avantaje:

- mobilizarea unui mare număr de colective ştiinţifice în competiţia pentru obţinerea finanţării proiectelor lor;

- intensificarea circulaţiei informaţiei despre proiectele de cercetare în cercurile academice;

- delimitarea clară între un mare număr de proiecte slabe şi un număr egal de proiecte bune;

- un bun început pentru renaşterea unui criticism academic autentic; avizele anonime sînt foarte profunde şi competente;

- obţinerea subvenţiilor de către un important număr de proiecte conduse de tineri cercetători, ceea ce permite depăşirea anumitor stereotipuri şi ierarhii rigide.

Pentru a selecta în Comitetul de Stat pentru cercetarea ştiinţifică personalităţi care se bucură de prestigiu şi încredere în comunitatea ştiinţifică, s-a recurs la sistemul alegerilor; dintre toţi cei care posedau titlul de doctor au fost desemnaţi prin alegeri 12 membri ai comisiei. Din Comisie mai fac parte un preşedinte desemnat de Seim, 5 membri aleşi de primul ministru şi un secretar.

Membrii Comitetului şi membrii subcomisiilor (aleşi tot prin vot) îşi dau avizul asupra solicitărilor de subvenţii pentru cercetare. Pentru fiecare aviz se plătesc 250000 zloţi.

"Există riscul unui conflict de interese, deoarece membrii sînt totodată conducători de institute sau colective de cercetare şi înclină să apere interesele domeniului lor."

"Un membru al unui subcomitet este în mod normal înclinat să apere interesele "secţiunii sale" şi proiectele prezentate în această secţiune."

"Cît timp membri ai acestor comitete şi subcomisii sînt cercetători care sînt conducători în domeniul cercetării şi conduc colective de cercetare, combaterea conflictelor de inte- rese va rămîne o problemă importantă, delicată şi dificil de rezolvat."

In cazul unor diferenţe de opinii s-a recurs la avize suplimentare.

Primul concurs pentru obţinerea de "grants" (subvenţii, alocaţii) (februarie 1991) a fost o grea încercare pentru "Comitetul pentru Cercetare Stiinţifică din Polonia. Membrii comisiilor de apreciere nu au reuşit să asigure în timpul scurt pe care l-au avut la dispoziţie trei avize pentru fiecare proiect; în medie, s-au obţinut 1,7 avize pentru fiecare proiect. Din cele 9600 proiecte prezentate, au fost apreciate pozitiv 4634, dar, ţinîndu-se seama de fondurile de care dispunea Comitetul, a fost aprobată finanţarea numai pentru 2420 proiecte. Intreaga activitate de avizare a durat şapte luni, la ea fiind angrenaţi circa 500 specialişti care au lucrat în 65 secţiuni.

S-a ajuns la concluzia că sistemul de acordare a subvenţiilor trebuie să fie informatizat, această acţiune urmînd să înceapă din 1992.

Experienţa Poloniei în problema acordării subvenţiilor a confirmat faptul că acest sistem este benefic pentru domeniul cercetării-dezvoltării, dar desfăşurarea sa necesită o foarte bună organizare. Autorul studiului aminteşte că celebra "Fundaţie Americană pentru Stiinţă" ("American Science Foundation"), care în mod curent analizează anual 30000 propuneri de finanţare prin subvenţii (grants), a fost constituită în 1950 după cinci ani de discuţii, apoi a avut la dispoziţie 18 luni pentru organizare şi abia în 1952 a acordat primele subvenţii.

..."Trebuie să evităm situaţia pe care am avut-o pînă acum (în Polonia) în domeniul programelor guvernamentale din ultimul deceniu, cînd toate (temele de cercetare) erau în mod artificial incluse în program, fiind considerate prioritare. Cînd totul este o prioritate, nu mai există priorităţi" arată S. Amsterdamski [72] şi, în continuare:

Politica ştiinţei în Polonia trebuie să sprijine numai dezvoltarea acelor domenii şi instituţii de cercetare fundamentală sau aplicativă, care prezintă maximum de competenţă şi performanţă şi care au o importanţă esenţială pentru sistemul educaţional şi cultura naţională.

Realizarea acestei politici întîmpină serioase dificultăţi. Alegerea raţională a priorităţilor în cadrul comunităţii ştiinţifice nu e uşoară - dar e totuşi posibilă - în circumstanţe normale. Este însă aproape imposibil să ajungi la un astfel de consens raţional, în situaţia cînd refuzarea statutului de prioritate pune în pericol asigurarea minimului de condiţii pentru o funcţionare normală sau chiar pentru însăşi existenţa multor instituţii. Se fac presiuni pentru un fel de "politică egalitaristă", în care resursele să se împartă în mod egal - ceea ce nu duce nicăieri. Acest pericol se referă nu numai la identificarea priorităţilor la nivel strategic, dar şi la procedurile de alegere prin "peer revue" (avizul unui grup de specialişti) a celor mai bune proiecte de cercetare în fiecare domeniu.

"Acordarea de subvenţii (grants) din bugetul statului pentru diverse proiecte de cercetare pe bază de concurs a fost considerată esenţiala noutate introdusă în sistemul de finanţare din sfera C&D din Polonia. Sistemul imparţial de "peer revue" a fost considerat cel mai bun (deşi nu idealul) antidot împotriva deciziilor părtinitoare, incompetente şi neloiale pe care prea des le lua înainte birocraţia de stat în finanţarea programelor de cercetare."

Intr-o lucrare cu referire la SUA, se menţionează, în volumul citat, la pag. 142-143:

"Peer revue" rămîne singura cale raţională pentru a se aloca resurse pentru o pluralitate de scopuri pentru care resursele nu sînt suficiente pentru a mulţumi toţi solicitanţii... Nici un sistem "peer revue" nu poate fi perfect şi nici un sistem nu va putea evita total un anumit conservatorism. Răspunsul la această problemă ar fi ca cercetarea să se bazeze pe mai multe surse de sprijin.

"In cazul cînd comunitatea ştiinţifică e mică şi izolată pe plan internaţional, sistemul "peer revue" are şanse de succes limitate."

In Slovacia [73], din anul 1991 s-a pus problema introducerii unui nou sistem de finanţare a cercetării, propunîndu-se ca bugetul de stat să acorde fonduri pentru activitatea de cercetare din centrele de cercetare şi universităţi pe baza propu- nerilor făcute de un consiliu independent, format din oameni de ştiinţă; în completare, se va folosi sistemul subvenţiilor ("grants") de care va dispune Fondul Slovac pentru Stiinţă şi Cercetare. De menţionat că şi acest Fond primeşte alocaţii de la bugetul de stat prin intermediul Ministerului Educaţiei din Slovacia.

Pe lîngă finanţarea direct de la buget, activitatea de cercetare poate primi sprijin financiar prin subvenţii de la Fondul Slovac pentru Stiinţă şi Cercetare şi prin comenzi de stat. Toate finanţările suplimentare se obţin pe bază de concurs, sub controlul unui colegiu format din personalităţi din domeniul C&D.

Fondul Slovac pentru Stiinţă şi Cercetare are următoarele surse financiare:

- alocaţii de la bugetul de stat;

- dividende;

- ajutoare, donaţii de la persoane juridice sau fizice;

- alte surse.

Un interesant mod de finanţare a activităţilor de C&D este prezentat în broşura "Financial incentives for production and research activities in Southern Italy" ("Stimulente financiare pentru producţie şi activităţi de cercetare în Sudul Italiei"), editată în mai 1992 de Departamentul pentru dezvoltare industrială, divizia (secţia) cercetării ştiinţifice şi pregătirii personalului şi oficiul de documentare şi presă al Agenţiei pentru promovarea dezvoltării Sudului Italiei [75].

Agenţia pentru promovarea dezvoltării Sudului Italiei are un program de finanţare parţială a acţiunilor de investiţii sau cercetare care au a obiectiv construirea de noi obiective industriale, reactivarea, extinderea, modernizarea, restructurarea sau conversia celor existente.

Atît pentru investiţiile din industrie, cît şi pentru activităţile de cercetare, finanţarea se face diferenţiat, urmărindu-se o anumită strategie, încurajîndu-se numai anumite domenii de producţie, de exemplu:

- zootehnia, agricultura;

- purificarea şu tratarea preliminară a gazelor naturale folosite în industria petrochimică;

- materiale noi cu proprietăţi fizice şi mecanice deosebite;

- produse intermediare de chimie fină;

- generarea de energie electrică din surse convenţionale şi neconvenţionale;

- robotică;

- epurarea aerului şi apelor din întreprinderile indus triale;

- producerea de echipamente, maşini, aparate şi instrumente pentru electronică, telecomunicaţii;

etc.

Este suspendată finanţarea pentru:

- producerea de ţevi din oţel;

- laminarea şi alte prelucrări ale oţelului, cu excepţia materialelor rezultate din producerea sîrmei;

- producerea de ciment şi aglomerate din ciment;

- producerea de articole din asbest;

- producerea de fibre artificiale şi sintetice;

etc.

In domeniul cercetării, finanţarea încurajează cercetările efectuate prin cooperare, formarea de consorţii de cercetare. Tematica recomandată este, de exemplu:

- tehnologii alimentare;

- piscicultură;

- surse de energie reînnoibile şi economisirea energiei;

- noi tehnologii în informatică şi comunicaţii şi aplicaţiile lor în industria prelucrătoare;

- biotehnologii;

- biomedicină;

- habitat modern;

- tehnologii spaţiale pentru conducerea teritorială şi pentru sisteme moderne de telecomunicaţii;

- robotică avansată;

- tehnologii noi aplicate în pregătirea şi formarea profesională.

Pentru finanţarea activităţilor de cercetare, solicitanţii se adresează nu numai Ministerului pentru Sudul Italiei, ci şi Ministerului Cercetării Stiinţifice şi Tehnologice, care dă avizul tehnico-ştiinţific.

Sprijinul financiar se acordă de către Agenţie prin:

- împrumuturi avantajoase;

- contribuţii de capital nerambursabile.

Solicitanţii adresează cererile Agenţiei şi unei instituţii de credit autorizate de aceasta.

"Sprijinul financiar este destinat să completeze capitalul de care dispune solicitantul şi nu să asigure tot capitalul necesar investiţiei; solicitanţii trebuie să demonstreze că dispun de mijloacele necesare atît pentru realizarea investiţiilor (mijloacele proprii să reprezinte cel puţin 30% din valoarea investiţiei), cît şi pentru cheltuielile curente."

Imprumutul se acordă pe 10-15 ani, cu dobîndă între 36% şi 60% în funcţie de mărimea investiţiei (sub sau peste 36 mld. lire italiene) şi poate reprezenta 30-40% din valoarea investiţiei.

Contribuţia de capital nerambursabilă poate reprezenta între 15% şi 40% din valoarea investiţiei (tot în funcţie de mărimea investiţiei).

In cazul Consorţiilor de cercetare şi Companiilor de cercetare, contribuţia de capital nerambursabilă poate ajunge la 80% din valoarea lucrării.

Intre documentele pe care solicitantul le prezintă Agenţiei şi Instituţiei de Credit trebuie să existe şi planul financiar, privind acoperirea completă a fondurilor necesare investiţiei.

Atît Agenţia, cît şi instituţia de credit, exercită un control permanent asupra modului cum sînt utilizate ajutoarele financiare acordate.

Modul de finanţare a proiectelor de cercetare de către Comisia Comunităţilor Europene (CEE)

CEE [20, 59] acordă subvenţii (alocaţii, grants) pentru cercetări ofertate şi finanţează prin contracte de cercetare rezolvarea unor probleme care o interesează direct.

Acoperirea cheltuielilor în cadrul grant-urilor se face după cum urmează:

a) în proporţie de 100% din costurile marginale - pentru instituţiile din categoria universităţilor, care au deja o finanţare de bază (core), din alte surse;

b) în proporţie de 50% din costurile totale - pentru organizaţii comerciale, institute de cercetare etc.; restul de 50% urmează să se acopere din surse proprii. O sursă importantă este exploatarea comercială a rezultatelor obţinute din respectivul proiect de cercetare.

Dr. P.M. Collins (Directorul Unităţii pentru Studii de Politica Stiinţei şi Cercetării Tehnologice) de sub egida Societăţii Regale şi Academiei Regale de Cercetări Tehnologice (The Royal Society - The Royal Academy of Engineering) a dat, în [59], următoarele explicaţii asupra modului de finanţare a proiectelor de cercetare de către Comunitatea Europeană (CEE):

"Regulile de finanţare (funding) ale CEE permit acoperirea a 50% din costurile organizaţiilor comerciale sau 100% din costurile marginale (adiţionale) ale organizaţiilor de tipul universităţilor, care deja primesc finanţarea de bază (core funding) din alte surse. Toţi partenerii noştri care se află în categoria a doua trebuie să solicite doar acoperirea costurilor marginale.

Pe de altă parte, partenerii aflaţi în prima categorie nu vor obţine ca rezultat al proiectului vreun produs vandabil sau alt avantaj comercial, care să le compenseze restul de 50% neacoperit al costurilor lor. Aş propune să solicităm acoperirea a 100% din costurile economice, argumentînd că CEE are un interes direct în realizarea acestui proiect şi să-l considerăm mai curînd ca un contract decît o alocaţie (grant). Consecinţa ar fi cedarea proprietăţii intelectuale CEE."

Formularul 3C pentru elaborarea propunerilor de proiecte de cercetare pentru a fi finanţate de Comisia Comunităţilor Europene (CEE), în cadrul sistemului "Cooperarea în Ştiinţă şi Tehnologie cu ţările Europei Centrale şi de Est" (COST) [60], dă următoarele indicaţii:

Tipurile de organizaţii

- universităţi/institute de învăţămînt superior

- organizaţii non-profit

- publice sau semipublice

- companii comerciale

Baza de calcul

- costuri totale, pentru firmele comerciale şi institutele de cercetare

- costuri marginale, în mod special pentru universi-tăţi şi instituţii similare

N.B. Costurile marginale sînt costuri adiţionale care îi revin ofertantului pentru a îndeplini sarcinile adiţionale care rezultă din respectivul proiect de cercetare.

Reglementările programelor finanţate din fonduri publice în Europa şi Marea Britanie diferă prin:

1. nivelul suportului financiar;

2. criteriile pentru acordarea suportului financiar;

3. aranjamentele privind proprietatea intelectuală [61, pag. 2].

(1). Piaţa Comună a negociat mărimea suportului financiar în programele industriale la 50% din costurile firmei eligibile pentru finanţare.

Departamentul Industriei şi Comerţului din Marea Britanie a negociat diferite proporţii de suport financiar pentru programele industriale, utilizînd şi proporţia de 50%.

Intrucît în programele academice regula de "100% din costurile marginale" se dovedeşte nesatisfăcătoare, Piaţa Comună a introdus şi varianta "50% din costul complet".

(3). Programele din Marea Britanie prevăd în general ca universităţile să atribuie partenerului industrial drepturile de proprietate generate în cadrul proiectului, în schimbul unor redevenţe.

Contractele CEE pentru ultimele programe industriale oferă universităţilor aceleaşi drepturi ca şi companiilor, pentru exploatarea rezultatelor obţinute în comun. Pe de altă parte, universităţile pot solicita, în schimbul renunţării la drepturile lor intelectuale, să primească venituri sau alte recompense corespunzătoare cînd exploatarea este făcută de partenerii industriali.

Din surse UNESCO [1-6], reiese că scopul finanţării cercetării de către stat, de la buget, este unul de sprijin al activităţilor de S&T, chiar în condiţiile de rentabilitate redusă, deşi [2] evidenţiază pe larg preocuparea pentru cheltuirea eficientă a fondurilor.

Repartiţia resurselor financiare publice între diferitele organisme de C&D si SST (Servicii Ştiinţifice şi Tehnologice) este făcută astfel încît:

- să se asigure finanţarea unor activităţi ştiinţifice şi tehnologice, realizate de organisme publice (statul acţionează aici şi ca finanţator, şi ca executant);

- să se mobilizeze resurse suplimentare de origine naţională, particulară, şi/sau străine - particulare sau publice (ajutoare) pentru activităţi ştiinţifice şi tehnice executate de organisme publice, autonome sau particulare, în conformitate cu obiectivele generale ale dezvoltării (statul joacă aici rolul de promotor).

Finanţarea S&T de către stat depăşeşte cadrul finanţărilor de care statul este direct responsabil, deoarece face credibilă rentabilitatea activităţilor de C&D, făcînd posibilă atragerea de capitaluri de la întreprinderi industriale şi, cîteodată, fonduri ale unor întreprindei străine.

In ţările cu economie de piaţă, bugetele publice finanţează aproape total cercetarea fundamentală, în mare măsură cercetarea aplicativă şi numai anumite lucrări de dezvoltare experimentală, a căror utilitate este recunoscută pentru colectivitate, dar a căror lipsă de rentabilitate imediată este evidentă.

In [2], Partea III, se operează cu noţiunea de bugetizare funcţională a ştiinţei şi tehnologiei (S&T) (bugetizare - întocmirea şi urmărirea realizării bugetului).

Se pledează pentru un buget de S&T integrat - figurînd, deci, ca linie bugetară explicită, de nivel înalt, similar cu finanţarea pentru sănătate, comunicaţii ş.a. - în bugetul general al statului; aceasta deoarece numai un asemenea sistem poate utiliza o procedură bugetară şi un sistem de prelucrare automatizată identic cu cel utilizat de alte funcţii luate în considerare în bugetul general de stat. Numai bugetul integrat de S&T permite să se coordoneze funcţia de S&T cu alte funcţii bugetare.

UNESCO propune ca indicatorul bugetar pentru S&T - pe care se bazează politica naţională a unei ţări, să fie funcţia S&T. Se evidenţiază accentul pus pe utilizarea rezultatelor cercetării în definirea, de către UNESCO, a interconexiunilor funcţiei: "In amonte de funcţia S&T se găseşte funcţia de educaţie şi în aval se situează diverse funcţii economice legate, în sens larg, de producţia de bunuri şi servicii" (funcţia de S&T produce noi cunoştinţe şi găseşte noi aplicaţii la cele existente, iar funcţiile legate de producţie utilizează cunoştinţele noi şi cele existente - pentru a optimiza producţia de bunuri şi servicii).

Astfel, funcţia de S&T acoperă patru mari grupe de activităţi:

- planificarea şi administrarea generală a S&T (răspunde, între altele, de contractele pentru transferul de tehnologii);

- formarea, în domeniul C&D, de cercetători ştiinţifici şi tehnologi;

- cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C&D - nucleu central al S&T);

- servicii ştiinţifice şi tehnice (SST).

SST favorizează, după cum s-a arătat, legătura C&D cu producţia de bunuri şi servicii; din punct de vedere bugetar, SST se împart în: servicii de sprijin al C&D şi servicii de difuzare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice (incluzînd cele referitoare la transferul de tehnologii), pe de o parte în interiorul domeniului acoperit de S&T şi, pe de altă parte, în exterior, către funcţia de educaţie şi funcţiile legate de producţia de bunuri şi servicii. "Ele sînt deosebit de importante, în mod particular, în ţările în curs de dezvoltare" - se spune în [2] - "unde sectorul privat este prea slab sau dominat de întreprinderi transnaţionale, pentru a transfera în practică rezultatele C&D".

Frecvent, SST difuzează ştiinţa şi tehnologia sub formă de informaţii scrise, orale sau vizuale şi de "know-how", incluzînd: (a) - difuzarea documentaţiei şi datelor (prin: biblioteci, arhive, centre de informare şi documentare, servicii de referinţe, colocvii ştiinţifice, bănci de date etc.); (b) - vulgarizare, consultanţă ştiinţifică şi asistenţă tehnică (sînt excluse activităţile curente ale birourilor de studii şi de inginerie care sînt, normal, ataşate la funcţiile legate de producţia de bunuri şi servicii aferentă); (c) - depozitul de înregistrare de brevete şi licenţe.

In organismele ONU specializate (ONUDI, UNESCO etc.), se pune accentul, cînd este vorba de activiţi de C&D sau, mai larg, de S&T, pe scopul lor de stimulare a dezvoltării societăţii. Scopurile declarate ale unei activităţi de S&T sînt: crearea de noi tehnologii, dezvoltarea economică, creşterea nivelului de trai, alte scopuri sociale. Se dă astfel o atenţie deosebită [1] rolului S&T în evoluţia generală a societăţii.

In lucrarea de politică ştiinţifică No.48 a UNESCO [2], sub titlul "Pentru o politică şi un buget al ştiinţei şi tehnologiei", se arată rolul inovării în schimbările pe care S&T le pot aduce în condiţiile materiale şi socio-culturale ale existenţei la nivelul societăţii.

Un studiu UNESCO asupra politicii ştiinţifice şi organizării cercetării în Coreea [3] arată că, în această ţară cu o dezvoltare economică spectaculoasă, a existat preocuparea pentru crearea, prin activităţile de C&D, a unui "climat favorabil ştiinţei şi tehnologiei cu difuzarea în ţară, pînă în mediul rural, a rezultatelor ştiinţei şi tehnologiei".

La scopurile larg sociale ale S&T se fac referiri şi în [4] şi [5]: politica de ştiinţă şi tehnologie este unul din factorii cei mai dinamici ai dezvoltării şi securităţii unei naţiuni; promovarea unei cercetări creatoare şi a unei dezvoltări experimentale este cheia autonomiei ("autosuficienţei") unei naţiuni şi favorizează dezvoltarea ei endogenă; aplicarea planificată, în mod raţional şi novator, a ştiinţei şi tehnologiei, permite ţărilor de a trage mai rapid foloase din descoperirile şi invenţiile recente; interdependenţa ştiinţifică şi tehnică a lumii duce la pace". Iar în [5]: politica ştiinţifică şi tehnologică vizează, în principal

să dezvolte şi să pună în valoare resursele ştiinţifice şi tehnologice naţionale, în scopul de a promova avansarea cunoştinţelor, de a favoriza inovaţia, de a creşte productivitatea şi de a atinge astfel, mai rapid şi mai sigur, obiectivele de dezvoltare economică, socială şi culturală ale unei ţări"

S-au prezentat punctele de vedere de mai sus pentru a se reliefa astfel concluzia că, cel puţin la nivelul organismelor internaţionale ONU care se ocupă de activităţi C & D, - fără să se excludă practici de evaluare şi control de eficienţă / eficacitate a fondurilor alocate C&D, obiectivele avute în vedere sînt mult mai largi, vizînd probleme de fond şi de perspectivă ale dezvoltării societăţii umane (pînă la cele de pace între naţiuni).

Nu se pune, astfel, obligatoriu problema "recuperării" unei părţi din cheltuielile efectuate, evaluarea impactului activităţii de S&T asupra societăţii efectuîndu-se uneori chiar numai pe baza "intrărilor" (volumului de resurse alocate) [6]. Se acceptă, de asemenea, factorul de risc al cercetării, care este privit, de exemplu în S.U.A. [7], ca un factor pozitiv pentru dezvoltare, reflectînd curajul pentru inovare.

Exemplu despre cum se pune problema evaluării rezultatelor C&D în două cazuri concrete : recomandări UNPD şi UNFPA [24]

Pentru finanţarea unui proiect de C&D, UNDP (United Nations Developpment Program) cere o justificare : descrierea succintă a principalelor caracteristici ale domeniului de dezvoltare în care va opera proiectul. Se precizează, totuşi, că "proiectul însuşi poate cere o întreagă gamă de factori, precum politica guvernamentală, investiţii de capital şi alte condiţii externe".

"Obiectivul de dezvoltare reprezintă un scop de nivel mai înalt, situat deasupra obiectivului imediat, dar pentru atingerea obiectivului de dezvoltare, proiectul reprezintă un mijloc "

Se cere ca în cadrul justificării, să se prelimine, pe lîngă "obiectivul imediat" şi "ieşirile" care concură la realizarea

lui, de asemenea - riscurile.

Se solicită evaluări : la "n" luni după demararea implementării integrale, la "m" luni înainte de finalul planificat şi la "p" luni după încheierea lucrării.

De observat că îndrumările UNPD de întocmire a unei cereri de finanţare pentru activităţi C&D prevăd cazul că rezultatele activităţii conţin şi echipamente; nu se pune problema valorificării acestora (se prevăd totuşi restricţii de cheltuieli la acest capitol de deviz).

UNFPA (United Nations Fund for Population Assistance) pune, pentru proiectele finanţate în acest cadru, şi condiţii de atingere a unor obiective pe termen lung. ("Deşi este de prefe- rat ca aceste obiective să fie formulate în termeni specifici cantitativi, este inevitabil cîteodată ca ele să fie formulate în termeni generali.")

Se cere o evaluare a rezultatelor proiectului şi se soli- cită a se prevedea cheltuieli distincte pentru aceasta. "Proiectele complexe sau novatoare impun operaţii de monito-rizare/evaluare mai frecvente şi mai extensive. Decizia despre cît de mult şi cît de des să evaluezi, va depinde de mărimea, complexitatea şi noutatea soluţiilor unui proiect, precum şi de scopul specific al evaluării. Vor fi incluse evaluări interne (la schiţarea proiectului), care vor fi efectuate ca parte a activităţilor normale - uzual de către şeful de proiect sau de consultanţi angajaţi pentru proiect.

Pe măsură ce proiectul devine destul de operaţional, astfel încît să permită formularea de concluzii despre gradul de progres în atingerea obiectivelor, se vor efectua evaluări interne anu- ale. Ca cerinţă minimă, se va completa un formular de evaluare - internă pentru acele proiecte care vor cere o evaluare (evaluări) mai elaborată. Acestea vor fi menţionate în planul de monitorizare, "evaluare".

Referitor la echipamentele elaborate sau achiziţionate în cadrul proiectului, UNFPA stabileşte două categorii de materiale şi echipamente: consumabile şi neconsumabile. Materiale şi exhipamente consumabile sînt obiecte care, de obicei, se uzează în timpul proiectului sau care au o durată de viaţă economică mai mică de 5 ani şi au o valoare sub o limită impusă; pot fi modele, prototipuri, cărţi, reviste ş.a. Echipamente neconsumabile sînt acelea care au o viaţă economică mai mare de 5 ani şi o valoare peste 250$; pot fi: prototipuri, echipamente de birotică, audiovizual etc.

Evidenţa echipamentelor neconsumabile este de inventar şi poate fi obiect de control din partea conducerii agenţiei executoare (o organizaţie sau un guvern care execută un proiect sponzorizat de UNFPA) sau, în cazul proiectelor finanţate direct de către UNFPA - de către Biroul Reprezentantului UNFPA.

Listele cu echipamente neconsumabile vor fi incluse în proiect şi vor conţine "dacă este posibil": denumirea, marca, specificaţii şi alte informaţii utile în procurare.

In instrucţiunile de proiectare ale UNFPA se cere a se introduce, în fazele iniţiale ale proiectului, toate măsurile şi costurile necesare asigurării viabilităţii ulterioare a echipamentului elaborat (service, piese de schimb, materiale consumabile, crearea condiţiilor de instalare şi exploatare, şcolarizare etc.).

De asemenea, se cere precizarea, în proiect - dacă este cazul - a necesităţii echipamentului propus pentru achiziţionare şi a modului cum este ea satisfăcută de caracteristici.

In Anglia, de exemplu la Universitatea din Oxford [53-58], finanţatorii proiectelor urmează să acopere :

- costurile directe (costuri adiţionale atribuibile direct proiectului), deci salarii, materiale consumabile şi echipamente.

- regie (costuri indirecte care rezultă din realizarea proiectului, de exemplu pentru spaţii (local), serviciu de calculatoare, administraţie). In momentul de faţă, regia, la Universitatea din Oxford, se ridică la 42%, care se distribuie astfel: localul 20%, biblioteca 8%, paza 2%, calculatorul 10%, administraţie 2% .

Un exemplu de acord de cercetare este cel încheiat între Universitatea Oxford şi compania farmaceutică Smith Kline Beecham (SKB) [53-58]. Prin acest acord, s-a creat Centrul de Neuropsihobiologie Aplicată, în cadrul catedrei de Farmacologie Clinică a Universităţii.

SKB a acoperit costurile refacerii unui local necesar catedrei. Universitatea a închiriat şi noi spaţii de la alţi posesori; SKB plăteşte chiria şi celelalte sume datorate în cadrul contractului de închiriere, împreună cu toate costurile legate de localuri, inclusiv reparaţii şi întreţinere. SKB asigură, de asemenea, înnoirea dotării cu instalaţii, utilaje, echipamente. In schimb, SKB are dreptul să detaşeze trei cercetători, pentru a lucra în centrul de cercetare.

Profesorul de Farmacologie Clinică este Directorul Onorific al centrului şi toată activitatea de cercetare este realizată sub conducerea sa şi este supusă aprobării sale.

SKB are la dispoziţie 60 de zile pentru a examina propunerile de proiecte pe care Catedra ar dori să le realizeze în cadrul Centrului şi pentru care Universitatea caută finanţare din surse comerciale. Dacă SKB selectează pentru a finanţa, la un nivel acceptabil, o propunere făcută de către Universitate, atunci intră în discuţie şi prevederi privind drepturi exclusive asupra rezultatelor şi proprietăţii intelectuale. Universitatea este de acord să accepte orice ofertă cu 100% finanţare; dacă însă SKB renunţă să finanţeze proiectul sau oferă mai puţin decît solicită Universitatea, atunci aceasta din urmă este liberă să caute fonduri din alte surse.

SKB poate supune Universităţii propuneri de proiecte de cercetare care doreşte să fie realizate în cadrul Centrului pe cheltuiala sa; Universitatea are 60 zile la dispoziţie să decidă dacă aprobă sau nu proiectul.

Devizele de cercetare, conform prevederilor CEE [27], prevăd diverse costuri, inclusiv cele aferente "echipamentului de bază" - cu amortizare în trei ani, în cazul calculatoarelor şi de cinci ani, în alte cazuri - singurele pentru care pot fi angajate cheltuieli înainte (cu maximum 6 luni) de semnarea contractului; costuri de abonamente la periodice de specialitate, procurare de cărţi ş.a. Nu pot fi incluse în deviz profituri la costurile asigurate de Comisie; costurile vor exclude, de asemenea, dobînzi sau rambursări ale capitalului utilizat, costuri "istorice" - de reevaluare ş.a., costuri de difuzare, marketing şi propagandă pentru activităţi de produse, costuri de protejare a brevetelor.

Pentru programul EUREKA [28], se prevăd următoarele faze de contract de cercetare: Fezabilitate - Definire - Implementare (cercetare - dezvoltare - exploatare iniţială - exploatare completă). Se cere prevederea unor "măsuri-suport adiţionale" (de tip SST) pe care trebuie să le asigure guvernele în scopul pregătirii din timp a valorificării.

Pentru capitolul de implementare se solicită informaţii privind aplicaţiile şi piaţa.

O serie de studii efectuate de OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) au relevat aspecte privind politicile de finanţare a cercetării, în ţările membre.

In Austria [77], cercetarea este finanţată în primul rînd de două mari organizaţii:

Fondul pentru promovarea cercetării ştiinţifice - care are ca obiectiv promovarea cercetărilor în ştiinţă şi tehnologie cu orizont de timp mediu şi lung;

Fondul pentru promovarea cercetării industriale - destinat promovării cercetărilor din domeniul industrial care pot fi aplicate în viitorul imediat.

Ele finanţează proiecte şi nu organizaţii sau institute.

Ministerul Federal pentru Ştiinţă şi Cercetare asigură subvenţionarea ambelor fonduri, dar respectă autonomia acestora în modul de finanţare a cercetărilor. Totodată, Ministerul emite comenzi directe prin care finanţează contracte de cercetare. Deşi limitate, aceste comenzi constituie o rezervă strategică pentru deschiderea unor drumuri noi în cercetare sau pentru promovarea cercetărilor la care masa critică nu a fost încă atinsă.

Există şi în alte ministere tendinţa de a contracta direct lucrări de cercetare sau dezvoltare.

In studiu se arată că, deşi, în principiu, concentrarea fondurilor pentru cercetare (oricum insuficiente), ar fi mai avantajoasă din p.d.v. managerial, totuşi, un oarecare pluralism în modul de finanţare ar putea fi benefic pentru promovarea unor idei noi, neconvenţionale.

In Spania [78], Consiliul Superior pentru Cercetare Stiinţifică (CSIC), subordonat Ministerului Educaţiei, asigură finanţarea cercetărilor - atît fundamentale, cît şi aplicative, dintr-un buget compus (în 1983) din :

- 16% partea CSIC;

- 27% partea CAICYT (Comisia de avizare a cercetării ştiinţifice şi tehnice ).

- 18 % taxe parafiscale (din industriile cimentului, cărbunelui şi oţelului).

- 23 % direct de la Ministerul Educaţiei.

Condiţiile prevăzute în contractele de cercetare încheiate de CSIC sînt foarte flexibile, existînd următoarele posibilităţi:

- proiecte subvenţionate de o întreprindere care primeşte în schimb doar rezultatele cercetării;

- proiecte subvenţionate total sau parţial de o întreprindere, CSIC luîndu-şi obligaţia de a nu divulga altei întreprinderi soluţiile brevetabile;

- proiecte pentru care întreprinderea care subvenţionează are toate drepturile de proprietate asupra descoperirilor şi altor rezultate.

In alt studiu [80], publicat în 1989 de o comisie OCDE, se analizează aspecte noi privind finanţarea în cadrul organismelor publice de cercetare din ţările membre.

In lucrare se arată că principalele trăsături actuale ale sistemului de finanţare a organismelor publice de cercetare sînt:

- diminuarea cotei de finanţare instituţională;

- creşterea finanţării pe proiecte;

- creşterea cotei de finanţare pe bază de contract.

Finanţarea instituţională este totalul global al mijloacelor (personal, finanţare, echipament şi investiţii) acordate în fiecare an organismului de cercetare din ansamblul bugetului guvernamental, pentru a le repartiza diferitelor activităţi desfăşurate, principala exigenţă fiind respectarea regulilor formale ale contabilităţii publice, în special cele ce privesc diferitele categorii de cheltuieli.

In prezent, se arată în lucrare, acest mod de finanţare este destinat finanţării activităţilor de cercetare pe termen mai lung, desfăşurate din iniţiativa unor cercetători.

Finanţarea pe bază de proiecte este în relaţie directă cu politica industrială a guvernului, mobilizează adesea mai multe organisme de cercetare, institute de învăţămînt şi industria (care de multe ori contribuie la finanţarea proiectului). Din ce în ce mai frecvent, institutele de cercetare intră în concurenţă pentru a li se atribui aceste proiecte.

Pentru creşterea pertinenţei activităţii lor, organismele publice de cercetare sînt din ce în ce mai interesate să-şi asigure o parte cît mai mare din resursele financiare prin relaţia "client-furnizor", respectiv prin contracte (fie cu întreprinderi sau alţi agenţi economici, fie cu alte organisme guvernamentale - inclusiv autorităţi regionale sau locale). Interesul este datorat şi diminuării finanţării din fondurile publice, care determină institutele de cercetare să-şi finanţeze o parte din activităţile de cercetare prin contracte cu industria. Totodată, se speră că, astfel, întreprinderile şi organizaţiile care au finanţat cercetările vor fi mai interesate să rentabilizeze investiţia făcută şi să utilizeze efectiv rezultatele cercetării.

Alături de cercetarea pe bază de contract, institutele includ în bugetele lor, ca resurse proprii de finanţare, alte surse de venituri: cota parte din drepturile de proprietate intelectuală; plata unor servicii ca utilizarea unor echipamente sau efectuarea unor analize, vînzarea unor produse anexe, ca electricitatea şi elementele radioactive în cazul organismelor de cercetare nucleară sau produse animale sau vegetale în cazul cercetării agronomice.

Se poate menţiona şi faptul că, de cîţiva ani, unele organisme publice de cercetare, ca, de exemplu UKAEA (United Kingdom Atomic Energy Authority - Anglia ) sau CEA (Comisariatul pentru energia atomică - Franţa) şi CNESC (Centrul Naţional de Studii Spaţiale - Franţa) au fost autorizate să finanţeze prin împrumuturi activităţi apropiate mai mult de sfera comercială. Deocamdată, această sursă de venituri financiare pentru cercetare a rămas marginală.

Analiza efectuată în cadrul studiului OECD a arătat că în toate ţările există tendinţa de diminuare a finanţării instituţionale şi de creştere a finanţrii pe proiecte sau prin contracte. Ponderea între cele trei sisteme diferă de la ţară la ţară; totodată, ea diferă în funcţie de profilul de cercetare. Cercetarea fundamentală necesită evident finanţare instituţională; domeniile unde beneficiarii sînt dispersaţi (agricultură, sănătate), sînt finanţate mai mult pe bază de proiecte/programe, iar cercetările pentru sectoarele industriale sînt avantajate de contractele încheiate cu industria. Un exemplu: în 1985, în cadrul TNO (Organizaţia pentru cercetare aplicativă din Ţările de Jos), finanţarea instituţională reprezenta 15%, cea pe bază de programe/proiecte 35%, pe bază de contracte cu sectorul public 13% şi cea pe bază de contracte cu întreprinderile private 37 %, dar cota de finanţare pe bază de contracte mergea pînă la 95% în anumite institute de tehnologie industrială; era de 30%, în domeniul sănătăţii şi de 10% în domeniul apărării.

Studiul relevă o serie de probleme pe care le ridică sistemul de finanţare a cercetării pe bază de proiecte/sau contracte.

In cazul finanţării pe bază de contracte:

- risc serios de excesivă dependenţă faţă de piaţă;

- în cazul cînd contractele devin prea numeroase, apare riscul unei dispersări şi excesive fragmentări a cercetării; insuficienta continuitate în efortul de cercetare şi deci o degradare a calităţii acesteia;

- finanţarea se face pe termen scurt.

In cazul finanţării pe baza programelor de cercetare, se simte necesitatea de a se acorda atenţie egală atît procesului de cercetare propriu-zis şi respectării obiectivelor de politică economică a statului, cît şi aspectelor specifice privind planificarea, programarea, finanţarea şi evaluarea acestor programe.

In cazul organismelor publice de cercetare - se arată în acelaşi studiu [80], finanţarea cercetării pe baza contractelor, în general şi cu sectorul privat în special, ridică alte probleme. Se pune mai întîi întrebarea dacă, încheind un contract cu o întreprindere privată, deci acordînd acesteia, contra unei remuneraţii, dreptul exclusiv de a utiliza rezultatele cercetării care a făcut obiectul contractului, nu apare o contradicţie datorită calităţii de organism public, obligat, prin însăşi natura sa, să lucreze fără discriminare pentru întreg ansamblul comunităţii naţionale. In baza acestui principiu, de strictă separaţie între interesul public şi cel privat, în unele ţări, ca Japonia şi Statele Unite, un organism public de cercetare nu are voie să lucreze pentru o întreprindere (se subînţelege: privată), pe bază de contract. In alte ţări, acest lucru este permis, considerîndu-se că beneficiile obţinute de o întreprindere prin folosirea cercetării publice nu se opresc la respectiva intreprindere, ci se extind asupra întregului ansamblu al economiei sub formă de produse mai bune sau mai puţin costisitoare, creşterea exporturilor etc.

Deoarece tendinţa generală este dezvoltarea finanţării pe bază de proiecte/programe şi contracte, autorii studiului [80] consideră nerecomandabil sistemul practicat în diverse ţări, prin care veniturile proprii ale organismelor publice de cercetare trebuie ulterior vărsate la bugetul public; se recomandă ca aceste fonduri să fie păstrate, total sau parţial, la aceste organisme.

La pag 48 se arată un alt aspect specific cercetării: "regulile administrative şi financiare tradiţionale ale sectorului public sînt a priori inadecvate activităţilor de cercetare-dezvoltare: anualitatea bugetelor, inadaptarea sistemelor de contabilitate publică, rigiditatea regulilor de gestiune; proceduri greoaie etc.

Un efort de C&D nu poate fi realmente productiv şi corespunzător aşteptărilor celui care comandă lucrarea, decît dacă se efectuează în cadrul unei strategii pe termen lung."

La pag. 56 se face următoarea sugestie :

"Un proiect de cercetare - sau proiecte succesive pe aceeaşi temă -, asociind aceiaşi parteneri, poate foarte bine să fie finanţat iniţial în întregime din fondurile publice, apoi printr-o finanţare comună fonduri publice - industrie, în proporţii variabile şi, cu timpul, poate deveni un contract finanţat numai de industrie."

In "Manualul" UNESCO [5] se arată că proiectele C&D trebuie să răspundă unor obiective socio-economice naţionale, dar se subliniază dificultatea de a se măsura ieşirile: "se poate, de altfel considera că rezultatul activităţii de C&D este un flux de informaţie şi că produsul final al ansamblului, sistem este reprezentat de inovările în materie de produse, procese şi sisteme noi."

Modelul cibernetic al sistemului de C&D şi SST (Servicii Ştiinţifice şi Tehnologice) (fig. 1), arată cît de interdependente sînt toate elementele sistemului; măsurarea ieşirii activităţii ştiinţifice, tehnice şi tehnologice (sau a ieşirilor individualizate ), este foarte dificilă şi poate fi chiar imposibilă din cauza interdependenţei sistemice. In timp ce ieşirea finală a sistemului de C&D şi SST este un flux de inovări aplicabil în practică pe o scară mai mult sau mai puţin largă, ieşirile intermediare ale numeroaselor elemente de sistem sînt un flux întrerupt de cunoştinţe noi, informaţii ce sînt dirijate către sectoare numeroase şi diverse şi utilizate cu un grad de decalaj în timp mai mare sau mai mic. Doar o parte este publicată".

Din această cauză, UNESCO [5] apreciază ca "ieşire", eficacitatea eforturilor, relevată la nivelul unităţii statistice de bază cea mai mică posibil, adică unitatea de C&D sau SST (v. fig 1), arătînd totuşi că rolul informaţiei originale rezultate este mult mai larg. "Este interesant - se spune - de a se culege informaţii privind operele, articolele şi tezele ştiinţifice şi tehnologice individuale, precum şi brevetele asociate lor, nu atît pentru a judeca "ieşirea", cît pentru a servi ca refe- rinţe bibliografice în întreg mediul de S&T."

Nu există încă, se opinează în [5], şi poate nu vor exista niciodată, indicatori faptici simpli permiţînd a se măsura "ieşirea" activităţilor ştiinţifice şi tehnologice"

Chiar atunci cînd se abordează metode de tip monetar, ca în [6, 10, 23], respectiv analiza cost-beneficiu, sînt exprimate rezerve faţă de caracterul lor posibil arbitrar.

Anexa 4

Posibile puncte critice în metodologia de selectare existentă

Notă. Prezentînd posibile puncte critice în metodologia de selectare existentă, acestea nu trebuie să fie absolutizate; în diferite ramuri sau domenii ele pot avea o pondere sau o influenţă mai mare sau mai mică, dar metodologic ele sînt posibile. Enumerarea lor are scopul de a susţine eventuale căutări de îmbunătăţire a metodologiei actuale. Dar nu obligatoriu la fiecare dintre punctele critice care vor fi menţionate există soluţii imediate sau simplu aplicabile.

a) Portofoliul actual de teme propuse spre contractare se naşte preponderent "bottom-up", de jos în sus. Multe teme reflectă prelungirea inerţială sau dezvoltarea preocupărilor colectivelor de cercetare existente, cu o insuficientă analiză a măsurii în care aceste propuneri se agregă sau nu în sisteme tehnologice valorificabile, dacă au sau nu suportul orizontal necesar etc.

Rolul unora dintre "programele de cercetare" este mai mult cel de "umbrelă", de împărţire, clasificare şi grupare a diferitelor propuneri - în fapt disparate - ce se primesc, decît rolul de deducere şi coordonare sistemică a unui ansamblu de cercetări necesare pentru realizarea coerentă a unui scop sau a unui ansamblu de scopuri. De altfel, unele dintre actualele programe reprezintă sfere foarte largi.

b) Persoanele care semnează "fişele de analiză" analizează oportunitatea lucrărilor în sine; fiecare temă este analizată de alţi experţi. Dar selectarea înseamnă comparare, promovarea unor teme şi respingerea altora.

c) Este, de asemenea, ştiut faptul că multe dintre semnăturile care se obţin au caracter de complezenţă. Persoanele care semnează fişele în calitate de specialişti nu sînt implicate, prin vre-o responsabilitate sau un interes, în realismul temelor şi în aplicabilitatea cercetărilor propuse.

d) Alocarea fondurilor este, intrinsec, o alocare teoretic pe teme şi programe, practic pe ministere (departamente), institute existente şi mai puţin (sau numai în subsidiar) o alocare pe direcţii de progres ştiinţific şi tehnic necesare sau pe probleme necesar a fi soluţionate efectiv.

e) In insuficientă măsură sînt implicate (decizional, tehnologic şi financiar) direct unităţile productive, cele care constituie cîmpul principal de aplicare a rezultatelor cercetărilor, pe de o parte, şi o zonă unde există (şi tind să se afirme) nuclee proprii de C&D, pe de altă parte. Totodată, chiar dacă se asigură un parteneriat în realizarea cercetărilor, de regulă nu se dispune de resursele necesare pentru aplicarea în practică a rezultatelor obţinute.

f) Colegiul consultativ lucrează cu comisii pe ramuri şi subramuri, care ar trebui să fie în măsură să realizeze opera de selecţie.

Dar toate aceste organisme sînt constituite din manageri de institute, coordonatori de direcţii de cercetare etc., care au interesul asigurării condiţiilor pentru menţinerea/dezvoltarea activităţii propriilor institute şi laboratoare. Prin analogie, se poate vorbi despre insuficienta separare a puterilor - legislativă (aprobarea programelor) şi executivă (realizarea programelor).

In mod similar, comisiile de specialitate primesc, analizează şi înaintează Colegiului Consultativ studii de fundamentare / rapoarte de susţinere a cercetărilor propuse, studii care sînt elaborate, la rîndul lor, tot de viitori executanţi ai temelor propuse.

După cum arată literatura consultată, problema este cu atît mai gravă în ţări relativ mici, în care adesea există monopolul ştiinţific al anumitor specialişti (sau colective), în anumite specialităţi. De aceea, în străinătate se practică metoda invi- tării unor experţi străini pentru evaluările de oportunitate. Desigur, metoda poate avea virtuţi în cercetarea fundamentală, dar în cea aplicativă şi de dezvoltare este necesară nu numai cunoaşterea stadiului şi tendinţelor ştiinţei şi tehnologiei mondiale, ci şi cunoaşterea condiţiilor şi a nevoilor economiei naţionale; în plus, ar trebui găsite sursele de a finanţa pe specialiştii străini invitaţi.

g) In metodologia de fundamentare şi de alocare a fondurilor, partea de business plan, de acţiuni promoţionale etc. este subdimensionată şi tratată formal (şi tardiv).

h) Oportunitatea lucrărilor nu este suficient reanalizată pe parcurs, după ce, prin primele faze, se conturează mai multe elemente de analiză asupra viabilităţii soluţiilor avute în vedere, decît au fost disponibile la iniţierea lucrării.

i) Concentrarea contractării şi finanţării lucrărilor la nivelul MCT reprezintă un efort administrativ considerabil.

j) Promovarea valorificării lucrărilor prin raportări din

partea unităţilor de C&D, de asemenea, reprezintă un efort organizatoric şi birocratic substanţial, fără să constituie un mecanism efectiv de creştere a gradului de aplicabilitate a lucrărilor, fără să soluţioneze cauzele pentru care cercetările se aplică în măsură foarte redusă sau nu au cîmp de aplicare.

Cu prilejul constituirii MCT şi al trecerii la contractarea anului 1993, este posibil să se realizeze un anumit pas pentru a se trece - de la o politică "de supravieţuire" - la o strategie ofensivă, care să integreze ţinte şi mecanisme specifice ale economiei de piaţă. Aceste îmbunătăţiri ar trebui să urmărească în principal :

- degajarea Colegiului şi Comisiilor de activitatea laborioasă de analiză a fiecăreia din miile de teme propuse şi concentrarea lor asupra definirii obiectivelor strategice pe termen mediu şi lung ale activităţii de cercetare, precum şi a principalelor acţiuni şi programe pentru atingerea acestora;

- punerea la punct a unui mecanism, subordonat Colegiului, care să asigure o selectare mai riguroasă a ofertelor de C&D, în condiţiile unei cît mai mari obiectivităţi, pe baza unor proceduri bine stabilite;

- implicarea intrinsecă - prin parteneriat uman, prin condiţii tehnologice şi prin participare la efortul financiar - a unităţilor care urmează să aplice direct rezultatele cercetărilor, o astfel de implicare fiind de natură să contribuie la aplicabilitatea şi la aplicarea rezultatelor ce se vor obţine în cercetare.

R