cuantificare a situaţiei lor financiare, activitatea de cercetare-dezvoltare din România este grevată, pe de o parte, de un trecut financiar artificial, iar pe de altă parte, de un prezent şi de un viitor susceptibile de a fi supuse unor mutaţii şi restructurări profunde.

Aceste şi alte considerente vor fi reluate şi, în măsura posibilă,

aprofundate pe parcursul studiului de faţă, propunîndu-se soluţii

la unele dintre problemele care se pun în domeniul evaluării patrimoniului

institutelor, laboratoarelor, a altor active de cercetare-dezvoltare

şi de înaltă tehnicitate.

Problematica evaluării patrimoniului unităţilor de cercetare-dezvoltare,

sub aspect ştiinţific, metodologic şi practic, se intersectează în

măsură importantă cu problematica evaluării activităţii de cercetare-dezvoltare.

Zona de intersecţie o constituie în special activele intangibile,

care reflectă, pe de o parte (din perspectiva evaluării patrimoniului),

capacitatea de a genera soluţii noi, viabile şi competitive şi, prin

acestea, de a genera profit, la unitatea de C&D şi la clienţii săi,

iar pe de altă parte (din perspectiva evaluării activităţii în cadrul

politicii ştiinţei), capacitatea de a genera progres ştiinţific, tehnologic,

social, ecologic etc.

Trebuie spus că institutele, laboratoarele de C&D se pot confrunta

cu două categorii de parteneri de negociere:

- cei din sfera economico-financiară; aici, indiferent de specificitatea

cercetării, trebuie vorbit în limbajul "clasic" al evaluării şi trebuie

să se răspundă, în primul rînd, la întrebările care sînt uzuale în

sfera respectivă de specialitate. Nu trebuie, totodată uitat că, în

această sferă, institutele nu se compară, de regulă, între ele, ci

institutele ca afaceri sau ca obiect de afaceri se compară cu alte

afaceri, de orice alt profil (în limitele sau cu influenţa stimulentelor

fiscale sau de altă natură, preferenţiale sau nepreferenţiale, diferenţiate

sau nediferenţiante, stabilite de stat şi de bănci prin politica lor

şi reflectate în legi, hotărîri, regulamente, norme metodologice,

procente etc.);

- parteneri de negociere din sfera manageriatului ştiinţific şi a

clienţilor (a beneficiarilor, cu un termen caduc) C&D. Aici institutele

concurează între ele, aici contează potenţa lor ştiinţifică şi antreprenorială, iar "patrimoniul" lor de active tangibile (şi chiar unele dintre cele intangibile) are în primul rînd valoarea de întrebuinţare prin care pot fi asiguraţi clienţii că li se rezolvă problemele bine şi în termen; în al doilea rînd - valoarea pe care o imprimă (prin cote de regie,

tarife pe de o parte, prin facilităţile sau pretenţiile de plată,

prin fondurile solicitate pe de altă parte) asupra părţii financiare

a tranzacţiei cu clienţii.

Pe parcursul lucrării s-a căutat să se răspundă, separat sau împreună,

la ambele categorii de probleme care se pun, considerînd că nici una

dintre cele două preocupări nu este suficientă în sine, că lumea cercetării

are nevoie, pentru a exista şi a face faţă economiei de piaţă şi propriei

meniri, de deschidere şi de instrumentare în ambele direcţii.

În Anexa 1 sînt prezentate unele repere cantitative privind patrimoniul

din domeniul C&D.

Un punct de vedere al elaboratorului

Această lucrare trăieşte sub semnul unor controverse.

Ea a fost iniţiată de executant, acceptată şi sprijinită de Agenţia

Natională pentru Privatizare, acceptată, sprijinită şi finanţată de

Ministerul Invăţămîntului şi Ştiinţei - Departamentul Ştiinţei, Direcţia

de privatizare, după cum îi spune şi denumirea, ca lucrare de evaluare

de patrimoniu, mai larg - ca lucrare de evaluare a institutelor

în rolul lor de întreprinderi, cu sensul pe care aceste concepte

îl au în practica economiei de piaţă. De aceea, lucrarea începe,

se dezvoltă şi se încheie în matca generală a uzanţelor din practica

evaluării profesioniste de patrimoniu (în limitele profesionale ale

autorilor), încercînd particularizările posibile şi accentele necesare

în specificul cercetării-dezvoltării. Toate acestea - cu conştienţa

faptului că misiunea asumată este extrem de dificilă şi că reuşita

obţinută în această primă fază nu putea fi, deocamdată, decît modestă.

Din lucrare se constată că practica evaluării profesioniste de patrimoniu

conduce spre valori şi spre accente care sînt secundare, poate chiar

deformante, în raport cu specificul şi cu menirea cercetării. Dar

orice bancă, orice organ financiar, poate - şi anumiţi posibili investitori, nu vor renunţa să li se prezinte, la nevoie, răspuns la întrebările lor, pe limba lor. Este ceea ce îşi propune să realizeze această lucrare, pe parcursul primei faze şi al fazelor sale următoare.

După cum se subliniază în mod repetat pe parcursul lucrării (şi după

cum se ştie bine în sfera cercetării-dezvoltării), institutele reprezintă,

însă, întreprinderi cu o menire şi cu o funcţionalitate cu totul aparte.

Menirea lor este să genereze profit nu atît la ele, ci în primul rînd

la alţii (şi nu ştim dacă, chiar într-o economie de piaţă "normală",

profitul obţinut de institute constituie o măsură relevantă a profitului

pe care ele l-au prilejuit şi, mai ales, pe care îl vor prilejui în

economie). Patrimoniul lor constă nu atît în terenuri, clădiri şi

echipamente, cît în talentul, experienţa şi priceperea oamenilor de

a concepe şi realiza în practică idei noi (sau şi, să fim realişti

pentru specificul unei ţări mici - de a realiza şi a aplica în condiţiile

specifice din România lucruri deja defrişate pe plan mondial). Desigur,

de exemplu, la cercetările de fizică, un accelerator de particule

unical şi extrem de scump ar reprezenta principalul patrimoniu, dar,

şi în aceste cazuri, nici valoarea de înlocuire, nici durata de utilizare

sau alte criterii uzuale în evaluarea întreprinderilor nu ar fi cele

mai semnificative criterii de evaluare.

Noi, cei din lumea cercetării-dezvoltării, dorim ca valoarea institutelor

să releve sistemul de valori specific acestei lumi: creaţia, cunoaşterea,

aplicabilitatea, capacitatea de a concepe soluţii noi şi eficiente

şi de a le promova. Nu este numai o dorinţă subiectivă. Orice management

al cercetării-dezvoltării, orice demers de politică a ştiinţei, orice

obţinere şi alocare de reurse financiare pentru lucrări de cercetare,

de la astfel de criterii trebuie să pornească. Mai puţin (sau chiar

deloc) contează, într-un astfel de demers, valoarea rămasă a utilajelor

sau clădirilor, sau chiar profitul obţinut într-o economie cu preţuri

încă deformate, cu fonduri de buget special (care sînt necesare),

cu subvenţii alocate, în trecut, de fapt, după numărul de cercetători

existenţi. Managementul macroeconomic şi cel microeconomic al ştiinţei,

inclusiv politica de finanţare a acesteia, se bazează pe alte sisteme

de valori, pe alte criterii, în altă abordare decît ceea ce este uzual

în evaluarea de patrimoniu al întreprinderilor. După cum arată experienţa,

inclusiv cea din România, cu toată dorinţa şi iluzia unor convergenţe

între cele două clase de obiective, ele pot avea zone de intersecţie,

dar considerăm că, în ansamblu, ele sînt ireconciliabile, din cel

puţin patru categorii de motive:

- în timp ce contabilitatea consemnează trecutul şi prezentul, efectele

ştiinţei pregătesc viitorul;

- cercetarea este valoroasă prin neprevăzutul pe care îl creează,

iar lumea finanţelor cere certitudini sau, cel mult, evaluări de risc

pe criterii conjuncturale generale şi mai puţin pe ceea ce constituie

realitatea gradului de risc al fiecărei cercetări în parte;

- cu cît o cercetare este mai importantă, mai inovativă, cu impact

mai general - cu atît reflectarea efectelor ei în contabilitate, în

profitul institutului, este mai ascunsă, mai indirectă, mai inexplicită,

mai întîrziată;

- recurgerea la criteriile de evaluare din politica ştiinţei necesită

date extracontabile, aprecieri greu de cuantificat şi, mai ales,

greu de însumat între ele, date cu înalt grad de subiectivism sau/şi

date foarte greu de obţinut şi de actualizat.

Cele două abordări nu trebuie să se ignore sau să se conteste reciproc

(deşi acesta este, se pare, impulsul natural al multor specialişti

din cele două sfere).

Demarînd cercetarea de faţă ca lucrare dedicată primei abordări

- evaluare de patrimoniu, executantul a ţinut să releve, ca gen

proxim şi diferenţă specifică, şi abordarea de evaluare în cadrul

politicii ştiinţei (conform schiţei prezentate în cap. 5 al lucrării),

urmărind o maximă convergenţă între aceste abordări, dar conştient

de limitele posibile ale unei astfel de convergenţe. Subliniind limitele,

se degajă concluzia că evaluarea (evaluările) necesare în sfera

politicii ştiinţei ar justifica cercetări special dedicate, dar că

şi o evaluare concludentă de patrimoniu al institutelor continuă

să constituie obiect de reală cercetare.

Capitolul 2. Concepte şi sistematizarea metodologiilor de evaluare a patrimoniului, cunoscute pe plan mondial

2.1. Unele concepte principale cu care se operează în teoria

şi practica evaluării întreprinderilor

Valoarea patrimonială corespunde sumei valorii bunurilor aflate

în proprietatea întreprinderii, la care se adaugă valoarea drepturilor

de folosire a unor elemente. Datoriile, la valoarea lor reală, sînt

scăzute din suma constituită în acest mod, astfel încît valoarea întreprinderii

obţinută pornind de la estimarea patrimoniului să fie o mărime netă.

Valoarea substanţială desemnează valoarea de ansamblu a bunurilor,

oricare ar fi natura, modul lor de finanţare şi statutul lor juridic,

care participă la activitatea curentă a unei întreprinderi. Faţă de

valoarea patrimonială, valoarea substanţială nu cuprinde acele elemente

care, deşi aflate în proprietatea întreprinderii, nu participă la

procesul de producţie, incluzînd în schimb bunuri care nu sînt proprietate

a întreprinderii, dar pe care aceasta le utilizează (bunuri obţinute

prin închiriere, leasing mobiliar şi imobiliar).

Bunuri tangibile (materiale, corporale) sînt acelea care apar în

evidenţa contabilă a întreprinderii cu o anumită valoare.

Bunurile intangibile (nemateriale, necorporale) sînt bunuri care

contribuie la activitatea întreprinderii, fără însă a apare în mod

distinct în evidenţa contabilă. Motivul este acela al dificultăţilor

în estimarea valorii unor astfel de bunuri, cum ar fi: brevete, licenţe,

experienţă, mărci, clientelă etc.

Pentru unele dintre ele, teoria economică oferă metode de estimare,

care permit luarea lor în calculul valorii întreprinderii. Altele,

neputînd fi cuantificate separat, sînt avute în vedere la determinarea

goodwill-ului sau ca elemente suplimentare la negocierea preţului

întreprinderii.

Obsolescenţa este o pierdere de valoare a unui bun, datorată altor

factori decît deprecierea fizică (rezultată prin utilizare în procesul

de producţie);

În timp ce conceptul de depreciere (uzură) fizică este foarte simplu,

cel de obsolescenţă (uzură morală) este foarte complex.

Există diferite tipuri de obsolescenţă. Unele se aplică bunurilor

luate separat, altele ansamblului de imobilizări tehnice sau unor

grupuri dintre acestea. Prezintă de asemenea, importanţă, în aceste

analize, faptul dacă valoarea la nou este reprezentată de costul de

reconstrucţie sau de cel de înlocuire, respectiv dacă se consideră

mai eficient a se înlocui bunul analizat cu unul de acelaşi tip sau

cu unul de o concepţie nouă, dar cu utilitate similară.

Există mai multe componente ale obsolescenţei. "Obsolescenţa economică"

este definită ca pierderea de valoare datorată factorilor externi

întreprinderii. Ea poate rezulta din subutilizarea utilajelor din

cauza modificării cerinţelor pieţii, din cauza unei amplasări în spaţiu

care nu mai corespunde, sau a costurilor anumitor materii prime şi

servicii.

Reducerea de valoare rezultată se calculează adesea actualizînd costurile

operative suplimentare care vor trebui suportate pentru perioada de

viaţă economică rămasă a respectivului utilaj.

"Obsolescenţa operativă" este determinată de creşterea nivelurilor

producţiei şi reducerea costurilor operative, care se pot obţine cu

un nou utilaj, potrivit principiului înlocuirii. ’i în acest caz penalizarea se determină capitalizînd (actualizînd) costurile în exces.

"Obsolescenţa funcţională" cuprinde:

- excesul de investiţii, care reflectă o reducere a valorii datorită

necesităţii aplicării unor inovaţii constructive sau utilizării unor

materiale superioare. În acest caz, costul cel mai mic al investiţiei

reprezintă alegerea corectă;

- insuficienţa sau inadecvanţa funcţională, datorată slabei echilibrări

între faze sau secţii de producţie şi în general unor motive de neadecvare

care provoacă excese (faţă de utilajele moderne) în ceea ce priveşte

costurile operative. Rectificarea valorii se face actualizînd costurile

cele mai ridicate pentru o perioadă corespunzătoare duratei de utilizare

rămase.

Termenul de "activ" are 2 sensuri:

a) activ contabil (ca parte a bilanţului, alături de pasiv)

b) active ale întreprinderii - bunuri aflate în proprietatea acesteia

şi care, în general, sînt evidenţiate distinct în evidenţa contabilă.

În practica actuală a privatizării întreprinderilor, termenul de "activ"

este utilizat pentru a desemna nu numai bunuri individuale (utilaje,

echipament, clădiri), ci şi un ansamblu de bunuri care se constituie,

de exemplu, dintr-o unitate de producţie ce poate funcţiona de sine

stătător (secţie de producţie, unitate comercială, unitate de alimentaţie

publică).

- Provizioanele sînt "rezerve" financiare, constituite pentru

acoperirea unor pierderi sau cheltuieli cu risc, şi care în final

pot afecta profitul întreprinderii.

- Participaţiile sînt acţiuni sau părţi sociale pe care întreprinderea

le deţine în permanenţă pentru a controla o altă întreprindere sau

pentru a exercita, prin intermediul lor, o influenţă predominantă.

Evaluarea patrimoniului, în condiţii de piaţă, trebuie să ofere o

imagine asupra a ceea ce reprezintă întreprinderea căreia îi aparţine

acesta, adică poziţia ei în cadrul ramurii şi pe piaţă, profesionalitatea

oamenilor săi, capacitatea de a produce un profit viitor viabil, folosind

dotarea fizică şi umană existentă.

Evaluarea patrimoniului unei întreprinderi se confruntă cu două probleme

primordiale:

- alegerea, dintre tipurile de valori şi metode de evaluare, a acelora

care corespund cel mai bine scopului urmărit;

- aplicarea efectivă a metodei de evaluare, pentru a determina preţul

pe care potenţialul cumpărător este dispus să-l plătească pentru a

intra în posesia întreprinderii sau a unei părţi din întreprindere.

2.2. Varietatea metodologiilor de evaluare pe plan mondial

Teoria şi practica internaţională în domeniul evaluării întreprinderilor

prezintă o gamă largă de metodologii de evaluare, care sînt utilizate

în funcţie de:

a) scopul pentru care este solicitată evaluarea;

b) caracteristicile fiecărei ţări în parte în ceea ce priveşte raportul

între cercetarea academică, practica profesională şi operatorii financiari

în domeniul evaluării. Astfel, în ţările în care evaluarea întreprinderilor

urmează rezultatele cercetării academice şi ale practicii profesionale

în domeniu (este cazul ţărilor europene cu economia de piaţă, mai

puţin Marea Britanie), metodologiile de evaluare se caracterizează

prin:

- recunoaşterea unei importanţe limitate a preţurilor negociate, inclusiv

a cursurilor de bursă - principiul "non-relevanţei preţurilor";

- căutarea unei formule de evaluare dotată cu o semnificaţie generală

şi deci nelegată de condiţii relative la cerere şi ofertă, de forţe

contractuale care se opun şi deci liberă de orice condiţie subiectivă;

- recunoaşterea oportunităţii unei mulţimi de criterii, între care

cele patrimoniale, ale randamentului (veniturilor) şi mixte, sînt

întotdeauna prezente.

În schimb, în ţările în care evaluarea este făcută îndeosebi de operatorii

financiari şi în primul rînd de Merchant Banks şi Investment Banks

(de exemplu S.U.A., Marea Britanie, Suedia, Canada, unde sînt utilizate

metodele cunoscute sub denumirea de "anglo-saxone"), metodologiile

sînt orientate spre:

- recunoaşterea validităţii relevante a pieţei şi deci a preţurilor;

- evaluări subiective, care ţin cont de subiecţii interesaţi şi de

condiţiile chiar limitative, în care se desfăşoară negocierile;

- atribuirea unei ponderi însemnate, chiar exclusive, criteriilor

financiare de evaluare.

În ceea ce priveşte Japonia, aceasta cunoaşte şi aplică, în funcţie

de caz, ambele categorii de metode. Astfel, marile bănci analizează

criteriile financiare atunci cînd participă la operaţii de "mergers

and acquistions" nordamericane. Neîncrezîndu-se, însă, pînă la

sfîrşit, în rafinatele supoziţii şi în suma de ipoteze nedemonstrabile

ce caracterizează metodele financiare, practicienii japonezi iau în

considerare deopotrivă aspectele patrimoniale, cu accent pe valoarea

prezentă a imobilizărilor tehnice şi, în particular, a imobilelor,

precum şi cele referitoare la venituri (randament).

Avînd în vedere consideraţiile de mai sus, putem grupa metodologiile

de evaluare promovate de practica internaţională în următoarele categorii

principale de metode (M):

M.1. Metode patrimoniale, simple sau complexe

M.2. Metode de evaluare pe baza veniturilor (sau a valorii

de randament)

M.3. Metode mixte, bazate pe criterii patrimoniale şi de venit

M.4. Metode financiare (cash-flow)

M.5. Metode de evaluare bursieră

O sinteză a diversităţii de metode este dată în tabelul 2.1. În continuare

este respectată numerotarea din acest tabel.

Conceptualizarea şi sistematizarea din prezentul capitol nu sînt

singurele posibile sau singurele acceptabile. Aici a fost urmărită

o deschidere cît mai largă faţă de sfera de metode existente şi o

grupare a acestora, adecvată categoriilor cu care se operează (sau

se va opera) şi în sfera cercetării-dezvoltării.<D>

M.1. Metode patrimoniale

Metodele patrimoniale se bazează pe principiul evaluării analitice

a elementelor de activ şi pasiv care compun capitalul întreprinderii.

În timp ce elementele de pasiv sînt luate toate în considerare, cele

de activ sînt tratate în mod divers. Astfel, intră totdeauna în calcul

elementele de activ tangibile, existînd însă poziţii diferite faţă

de bunurile intangibile. În funcţie de luarea sau nu în consideraţie

a acestora din urmă, metodele patrimoniale se împart în:

- Metode patrimoniale simple, care cuprind la activ doar bunurile

tangibile.

- Metode patrimoniale complexe, care iau în calcul şi bunurile intangibile.

În funcţie de procedeele de valorizare a bunurilor intangibile, aceste

metode se împart în:

- metode empirice, în care valorizarea bunurilor intangibile se bazează

pe parametrii sau formele deduse din comportamentul operatorilor economici

pe piaţă, în procesul de negociere;

- metode analitice - cu valorizare motivată şi documentată a bunurilor

intangibile.

În practică, metodele patrimoniale simple sînt cele mai cunoscute

şi cu largă răspîndire, ele constituind în permanenţă o bază de informaţii

relevantă şi de neînlocuit.

Metodele patrimoniale complexe, de tip empiric, sînt aplicate frecvent

în unele categorii de întreprinderi: bănci, societăţi de asigurare,

magazine de vînzare cu amănuntul. În aceste cazuri, valoarea diferitelor

bunuri intangibile (valoarea depunerilor, a portofoliului de premii,

a autorizaţiei de comerţ) este exprimată pe baza unor preţuri reale

sau presupuse, aplicate în negocierea unor bunuri similare.

Metodele patrimoniale complexe analitice sînt, în schimb, tipice întreprinderilor

cu profil industrial, elementele de validitate generală pe care le

conţin făcîndu-le însă aplicabile oricărui tip de întreprindere.

Diferenţa esenţială dintre cele două procedee complexe constă în aceea

că cel analitic este o demostraţie raţională, bazată pe date, a valorii

ce se atribuie diferitelor bunuri intangibile (mărci, brevete, soluţii

pentru produse, procedee), în timp ce procedeul empiric nu demonstrează

nimic, ci se bazează pe un parametru sau o formulă dedusă din observarea

tranzacţiilor intervenite pe piaţă. Acest ultim procedeu este prin

urmare eficient doar dacă tranzacţiile sînt frecvente şi omogene.

M.1.1.Metoda patrimonială simplă

Valoarea obţinută prin aplicarea metodelor patrimoniale este cunoscută

în literatura economică europeană ca valoare substanţială (literatura

franceză), valoare patrimonială, valoare a activului net, estimarea

sa presupunînd două etape principale:

- inventarierea elementelor patrimoniale şi gruparea, pe de o parte,

după natura lor, iar pe de alta, după gradul de utilitate pe care

îl au în desfăşurarea activităţii întreprinderii;

- atribuirea unei valori acestor elemente; valoarea să ţină cont de

nivelul tehnic, de gradul de uzură fizică şi obsolescenţă şi să fie

corelată şi cu preţurile de pe piaţa externă, pentru a evita atît

subevaluarea, cît şi supraevaluarea patrimoniului.

Teoria evaluării întreprinderilor pune un deosebit accent, în cazul

aplicării metodelor patrimoniale, pe corecta delimitare a bunurilor

materiale, în funcţie de contribuţia lor la activitatea întreprinderii

şi, împlicit, la valoarea acesteia. Se va ţine seama de faptul că,

la modul general, se consideră că fac parte din patrimoniu toate acele

elemente care:

- sînt necesare pentru a îndeplini obiectivele întreprinderii, pentru

a edifica şi menţine capacitatea sa de randament,

- nu pot fi dobîndite decît cu preţul unor eforturi şi sacrificii,

adică prin intermediul unor cheltuieli financiare.

Această precizare permite delimitarea masei de bunuri care, deşi aflate

în proprietatea întreprinderii, nu contribuie la desfăşurarea activităţii

acesteia. Este vorba, în principal, de:

- fonduri fixe noi care, din diferite motive, nu au fost niciodată

utilizate;

- fonduri fixe uzate fizic, dar care nu au fost amortizate şi, prin

urmare, nu pot fi casate;

- utilaje şi echipamente rezultate din dezafectarea unor capacităţi

excedentare şi care nu au mai putut fi utilizate în alte scopuri.

Este vorba, de asemenea, şi de acele mijloace circulante - stocuri

supranormative, produse neterminate - care, fie că s-au degradat în

timp, fie că a dispărut scopul pentru care urmau a fi folosite, astfel

încît nu mai au, la momentul evaluării, nici o utilitate pentru întreprinderea care le deţine.

Pe baza acestor considerente, elementele patrimoniale care intră în

calculul valorii patrimoniale pot fi grupate în:

a) patrimoniu necesar întreprinderii şi în acelaşi timp afectat producţiei

(exploatării, activităţii de bază);

b) patrimoniu necesar întreprinderii, dar neafectat producţiei, respectiv

acele elemente care, deşi nu sînt utilizate în prezent, vor fi folosite

în viitor pentru realizarea obiectivelor întreprinderii, precum şi

bunuri de care întreprinderea are nevoie, dar care nu sînt utilizate

în exploatare pentru scopuri productive (investiţii în curs de realizare,

rezerve financiare şi materiale, dotări social-edilitare, participaţii

şi titluri de participare);

c) patrimoniu destinat producţiei, care nu mai este necesar întreprinderii,

compus din capacităţi excedentare şi mijloace excesive;

d) patrimoniu neafectat producţiei şi care nu este necesar întreprinderii,

respectiv bunuri aflate în proprietatea întreprinderii, dar de care

aceasta se poate dispensa fără a afecta buna desfăşurare a activităţii

sale.

Prin urmare, elementele care nu vor lipsi din calculul valorii substanţiale

sînt cele de la punctele a) şi b). Bunurile specificate la punctul

c) vor putea fi incluse doar printr-o sumă obţinută prin eventuala

lor disponibilizare, în măsura în care acest lucru este posibil. Cele

de la punctul d) pot fi incluse în valoarea substanţială sau evidenţiate

separat, de asemenea printr-o mărime echivalentă valorii lor de lichidare.

Odată făcută inventarierea şi gruparea bunurilor întreprinderii, urmează

evaluarea propriu-zisă şi însumarea acestora, care permite determinarea

valorii întreprinderii.

Procedeul este cunoscut sub denumirea de metoda acumulării activelor.

Metoda acumulării activelor este o abordare indirectă pentru determinarea

valorii unei întreprinderi, deoarece presupune o abordare separată

a tuturor tipurilor de active.

Rezultatul abordării acumulării activelor este activul net, determinat

ca un excedent al bunurilor şi drepturilor întreprinderii asupra tuturor

datoriilor sale faţă de terţi (stat, alte întreprinderi, salariaţii

săi...). Este necesar ca acesta să fie reevaluat (corectat), datorită

deprecierii monetare, politicii de amortizare, politicii de preţuri,

modalităţilor de contabilizare, ce pot antrena puternice distorsiuni

între bilanţul economic şi cel contabil.

Toate activele şi pasivele unei întreprinderi sînt estimate la valoarea

obiectivă de piaţă din ziua evaluării. Cînd nu se dispune de valoare

de piaţă sau preţuri, trebuie făcute estimări realiste, care depind

adesea şi de judecata subiectivă a experţilor.

Această metodă presupune o abordare separată a următoarelor tipuri

de active:

- activele tangibile

- imobilizările financiare

- activele intangibile

- activul circulant

Valoarea fiecărui activ menţionat este determinată separat, folosindu-se

tehnica de evaluare cea mai potrivită pentru fiecare activ în parte.

Suma valorii activelor reprezintă valoarea obiectivă de piaţă a tuturor

activelor.

Se determină apoi valoarea curentă a tuturor pasivelor, respectiv:

- provizioane cu caracter de rezerve

- alte provizioane

- alte elemente ale pasivului

- impozitul latent

M.1.2. Metoda patrimonială complexă

Această metodă introduce în valoarea întreprinderii, pe lîngă mărimea

rezultată prin aplicarea metodei patrimoniale simple - valoarea substanţială

patrimonială - o valoare corespunzătoare bunurilor intangibile.

Introducerea bunurilor intangibile în metodologiile de evaluare

a întreprinderii este relativ recentă (pe scară largă a avut loc în

anii '70), aceste bunuri fiind tot mai mult reprezentate ca elemente

esenţiale şi decisive în definirea competenţelor distinctive sau a

punctelor de forţă ale unei întreprinderi (cu atît mai mult - ale

unor institute).

Bunurile intangibile pot fi definite ca resurse ale întreprinderii,

bazate pe informaţie. Astfel de informaţii sînt încorporate fie în

personalul întreprinderii (know-how tehnologic, de marketing, managerial

în sensul larg etc.), fie în persoane şi instituţii externe întreprinderii

(de exemplu stima şi reputaţia de care se bucură pe lîngă clienţi,

credibilitatea faţă de organizaţiile politice şi sindicale etc.)

Teoria evaluării întreprinderilor nu oferă soluţii unanim acceptate

pentru estimarea bunurilor intangibile.

Depăşirea dificultăţilor impune ca punct de pornire o definire a bunului

intangibil sau individualizarea caracteristicilor pe care un astfel

de bun trebuie să le prezinte.

Aceste caracteristici au în vedere următoarele aspecte:

a) bunul trebuie să fie la originea unor costuri cu utilitate diferită

în timp;

b) bunul trebuie să fie transferabil, adică să poată fi cedat terţilor,

fie chiar şi în anumite condiţii şi uneori împreună cu alte bunuri

materiale sau imateriale;

c) bunul trebuie să aibă o valoare măsurabilă.

Inovativă şi esenţială, între caracteristicile menţionate, este cerinţa

de transferabilitate. Ea trebuie înţeleasă în sensul că bunul poate

fi cedat extrăgîndu-l din întreprinderea în care s-a format. Nu reprezintă

în schimb un bun intangibil un cost care, chiar dotat cu o utilitate

definită, nu poate fi extras şi cedat. (N.B.: În această concepţie,

nu constituie "activ intangibil", de exemplu, experienţa de

ansamblu a unui institut, capacitatea sa inovativă).

Cerinţa de transferabilitate răspunde, pe plan logic, la o exigenţă

esenţială, în scopul individualizării şi clasificării bunurilor intangibile,

protejînd de riscul, frecvent în acest domeniu, de suprapuneri şi

duplicaţii.

Astfel, se citează adeseori, ca exemple de bunuri intangibile, cotele

de piaţă, renumele firmei, marca, produsele, reţelele de vînzare,

managementul comercial eficient. Mai multe dintre aceste elemente

sînt în realitate moduri diferite de a enunţa, mai mult sau mai puţin,

acelaşi lucru. Cotele de piaţă, de exemplu, pot fi sinteza tuturor

celorlalte. Dacă se are în vedere cerinţa de transferabilitate, orice

risc de duplicare dispare: pot fi cedate, la preţuri măsurabile, produse,

mărci, reţele de vînzare, uneori chiar numele firmei. Prin urmare,

toate acestea sînt bunuri intangibile.

Un alt exemplu îl constituie costul pregătirii profesionale a personalului.

Sînt evident costuri cu utilitate diferită, care pot fi, cu oarecare

aproximaţie, chiar măsurate, dar care nu pot fi cedate separat. Cedarea

lor se poate face doar cedînd întreprinderea sau o parte a ei. Aceasta

înseamnă că ele nu au o valoarea autonomă. Binenţeles însă că, în

cazul vînzării întreprinderii, se va ţine cont, într-un anumit mod,

chiar indirect, şi de aceste costuri.

Din cele prezentate rezultă că, de regulă, bunurile intangibile privesc,

în întreprinderi, aria marketingului şi a tehnologiei. Alte domenii,

chiar dacă conţin condiţii esenţiale pentru producerea profitului,

cum ar fi personalul şi managementul, sînt dificil de pus la originea

unor bunuri intangibile. Ele pot exprima condiţii importante pentru

conservarea şi dezvoltarea capacităţii de profit a întreprinderii,

dar lipsa caracteristicii de transferabilitate nu permite încadrarea

lor ca bunuri intangibile.

Criterii empirice de estimare a bunurilor intangibile

În cazul acestor criterii se face întotdeauna referire la piaţă. Metodele

de estimare sînt specifice fiecărui tip de întreprindere în parte.

Cazurile uzuale cele mai semnificative sînt cele ale instituţiilor

bancare, ale întreprinderilor comerciale, editurilor, instituţiilor

de asigurări etc.

Criterii analitice de estimare a bunurilor intangibile

Dificultăţile prezentate de evaluarea bunurilor intangibile impun

sintetizarea lor în cît mai puţine elemente. Astfel, pentru o întreprindere

industrială, aceste bunuri pot fi grupate în două arii:

- bunuri intangibile care ţin de marketing, numite în mod sintetic

mărci;

- bunuri intangibile care ţin de tehnologia produselor şi a proceselor

productive, cu denumiri ca: know-how tehnologic, patrimoniu tehnologic,

valoarea cercetării etc.

În ceea ce priveşte evaluarea propriu-zisă a acestor bunuri, există

şi un alt motiv care impune exprimarea lor într-o singură entitate

sau în cît mai puţine. Astfel, valoarea ce se atribuie bunurilor intangibile,

definită într-o primă aproximaţie prin costurile efectuate, se verifică

prin capacitatea întreprinderii de a produce profit. Dacă întreprinderea

nu are capacitatea de a produce profituri adecvate, nu are sens să

se atribuie o valoare bunurilor intangibile. Avînd în vedere că profitul

este un concept unitar nedistribuibil între diferitele bunuri intangibile,

rezultă prin urmare că atribuirea unor valori distincte diferitelor

bunuri intangibile nu poate fi verificată din perspectiva profitului,

pentru fiecare bun în parte.

Metodele cele mai recomandabile de evaluare analitică a bunurilor

intangibile sînt:

- determinarea valorii reziduale a costurilor efectiv suportate pentru

obţinerea lor;

- actualizarea costurilor în cazul unei ipotetice reproduceri a lor;

- actualizarea profiturilor diferenţiale obtenabile ca efect al unor

astfel de bunuri;

- actualizarea pierderilor care ar trebui suportate ca efect al privării

de astfel de bunuri.

a) Determinarea valorii reziduale a costurilor suportate se bazează

pe evaluarea costurilor istorice care s-au dovedit în timp a fi necesare

pentru formarea bunurilor intangibile, diminuate în funcţie de o eventuală

depreciere (calculată ca o amortizare liniară, raportată la durata

presupusă de viaţă a bunului).

Acest procedeu este corespondentul criteriului de evaluare a imobilizărilor

tehnice pe baza costului istoric, prezentînd prin urmare şi limitele

acestui criteriu, datorate semnificaţiei reduse pe care costurile

istorice o pot prezenta în anumite cazuri.

b) Actualizarea costurilor ce trebuie suportate în cazul unei ipotetice

reproduceri a bunurilor intangibile se poate face:

- pe cale analitică, adică evidenţiind punct cu punct volumele de

activitate necesare şi preţurile unitare (de exemplu, în scopul obţinerii

unei anumite notorietăţi a unei mărci, cîte anunţuri publicitare de

anumite dimensiuni sînt necesare, care sînt preţurile lor actuale,

cum se repartizează cheltuiala globală în timp),

- cu ajutorul indicilor, stabilind de exemplu coeficienţi înţeleşi

ca multiplicatori ai cheltuielii anuale suportate pentru a reproduce,

la preţuri curente, bunurile respective.

Indiferent cum a fost calculat, costul urmează a fi rectificat pentru

a se ţine seama de starea de uzură a bunului.

Se foloseşte relaţia:

V = C_r_(2.1)

în care:

V - valoarea finală

C_r- costul de reproducere

V_r - durata de viaţă rămasă a bunului

V_t - durata de viaţă totală a bunului

Există, totuşi, situaţii în care rectificarea pentru depreciere nu

se aplică. Este cazul bunurilor intangibile evaluate în starea în

care se găsesc, cum ar fi de exemplu marca, pentru care durata de

viaţă rămasă coincide cu durata de viaţă totală.

Acest procedeu corespunde criteriului evaluării imobilizărilor tehnice

pe baza costului de reconstrucţie (sau de reproducere). Limitele derivă

din aceeaşi cerinţă de a lega valoarea unui bun nu numai de costul

ce trebuie suportat pentru reproducerea lui, ci şi de beneficiul pe

care el îl permite să se obţină.

c) Actualizarea profiturilor diferenţiale ce se pot obţine ca efect

al unor astfel de bunuri, presupune delimitarea rezultatelor economice

diferenţiale determinate de anumite bunuri intangibile.

Se au în vedere, în acest caz:

- valoarea vînzărilor realizate şi durata;

- anumite avantaje legate de bunurile respective, cum ar fi un preţ

mai mare pe care o anumită marcă permite să fie obţinut faţă de concurenţă,

la paritate de produse.

Credibilitatea acestei metode este afectată de dificultăţile de repartizare

a profitului global al întreprinderii pe diferite componente.

d) Actualizarea pierderilor ce urmează a fi suportate în caz de cesiune

exprimă măsura a cît ar fi dispuşi responsabilii unei întreprinderi

să plătească pentru a obţine din nou elementele care au fost cedate.

Este o metodă utilizată mai ales în S.U.A.

M.2. Metode bazate pe venituri sau pe valoarea de randament

Întrucît metoda evaluării activelor nu ia în considerare motivaţia

profitului, care este de bază într-o economie de piaţă, ea nu se foloseşte,

de obicei, ca unică metodă de evaluare, ci ca o metodă auxiliară de

susţinere a metodei capitalizării cîştigurilor prin stabilirea valorilor

de lichidare, ca limite minime ale valorii întreprinderilor.

Se ştie că unităţi care fac parte din aceleaşi ramuri de activitate

şi care au valori aproximativ egale din punct de vedere al patrimoniului

pot obţine rezultate financiare diferite şi pot avea o poziţie diferită

pe piaţa bunurilor şi serviciilor ce constituie domeniul lor de activitate,

datorită condiţiilor de organizare şi desfăşurare a producţiei.

Metodele de evaluare prin randament sînt fondate pe simpla constatare

că întreprinderea nu este suma bunurilor materiale ce constituie patrimoniul

său, ci un ansamblu de factori economici a căror înlănţuire este productivă.

Acest ansamblu are o valoare distinctă de cea a elementelor constitutive

luate separat, valoare care depinde de capacitatea sa de a degaja

un profit.

Ideea care stă la baza tuturor metodelor bazate pe valoarea de randament

este aceea că valoarea întreprinderii depinde doar de profiturile

(veniturile) pe care ea este în stare să le producă.

W = f(R) (2.2)

în care W - valoarea întreprinderii

R - profitul scontat

Aspectele care trebuie avute în vedere pentru a explicita această

relaţie generală se referă la:

- tipul de funcţie care leagă W de R

- definirea parametrilor funcţiei alese

- modul în care R va fi definit şi măsurat

a) Tipul de funcţie

Funcţia aleasă este una de capitalizare, în sensul că mărimea W se

presupune, printr-o ipoteză unanim acceptată, ca fiind formată dintr-o

serie de valori actuale ale profiturilor viitoare ale întreprinderii.

Funcţia prezintă o structură diversă, în funcţie de modul în care

se consideră profiturile:

1. Cu durata nedefinită, caz în care se aplică funcţia valorii actuale

a rentei perpetue

W = (2.3)

în care: R - profitul mediu scontat

i - rata de capitalizare

2. Cu durata limitată, caz în care se calculează valoarea actuală

a profitului anual calculat pentru "n" ani

W = R sau W = R_ani (2.3 ')

În practică, în general, se utilizează formula rentei perpetue, cel

puţin din două motive:

- întreprinderea se consideră, prin definiţie, că este destinată a

dura în timp;

- atribuirea unei durate de viaţă unei întreprinderii este deosebit

de dificilă, practic imposibilă. Excepţiile sînt date de întreprinderi

care îşi bazează activitatea pe o concesiune obţinută sau de întreprinderi

care exploatează resurse naturale limitate (mine), ale căror dimensiuni

se pot aprecia cu oarecare precizie.

De asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că, după un anumit număr

de ani, diferenţa între valoarea actuală a rentei limitate la "n"

ani şi cea a rentei perpetue devine neglijabilă.

b) Primul parametru folosit este rata de capitalizare, care are, în

evaluarea întreprinderii, o semnificaţie similară ratei de actualizare

utilizate în calculul investiţional, ea permiţînd compararea valorilor

(cheltuieli sau venituri) care se realizează în diferite perioade

şi exprimînd rentabilitatea minimă sperată de investitor. Astfel spus,

ea serveşte la determinarea beneficiilor ce vor fi obţinute în perioade

diferite şi indică remunerarea ce trebuie atribuită patrimoniului

întreprinderii ce se evaluează.

Pentru alegerea ratei de capitalizare sau de actualizare există două

criterii:

- criteriul ratei de oportunitate, care constă în alegerea unei rate

echivalente randamentului oferit de investiţii alternative, la paritate

de riscuri; (b1)

- criteriul costului capitalurilor, care face referire la punctul

de vedere al cumpărătorului unei întreprinderi, care vrea să determine

valoarea limită. (b2)

b.1. Conform primului criteriu, "i" se compune din:

i = r + s

în care:

i - constantă reprezentativă a ratei de remunerare a investiţiilor

fără risc

s - indice cantitativ al intensităţii riscului întreprinderii

În perioade de stabilitate monetară, "r" se determină relativ

uşor, putînd fi echivalent de exemplu, cu randamentul titlurilor de

stat sau garantate de stat.

În caz de puternică instabilitate monetară, multe dintre investiţiile

considerate în mod tradiţional "fără risc" sînt supuse deprecierii

monetare, deci unui risc important. Randamentele unor astfel de investiţii,

măsurate la nivel net în raport cu eroziunea monetară, pot fi chiar

negative.

Două sînt componentele randamentului investiţiilor care permit, în

final, aprecierea sa;

- remunerarea monetară sau randamentul imediat,

- cîştiguri în termeni de revalorizare a capitalurilor (capital gains),

monetizabile doar în momentul investiţiei, dar care se produc gradual,

prin intermediul creşterii preţurilor bunurilor considerate şi în

măsură uşor controlabilă. În condiţii de inflaţie ridicată, se alege

între a considera "r" la net de eroziunea monetară, deci ca

rată reală, sau a lua în calcul eroziunea doar în măsura în care şi

capitalul investit în întreprindere este capabil să se sustragă eroziunii.

A doua componentă, s, a ratei de oportunitate, este intensitatea

riscului, pentru a cărei cuantificare se utilizează:

- evaluarea sintetic-subiectivă, bazată doar pe aprecirea celui care

face evaluarea. În ciuda gradului ridicat de subiectivism, această

metodă este larg aplicată, considerîndu-se că aprecierile referitoare

la risc pot fi efectuate doar în mod sintetic, prin comparaţii cu

situaţii similare, ale căror randamente şi riscuri sînt cunoscute

sau se pot determina;

- evaluare pe baza analizei pieţei, utilizată în ţări cu puternice

pieţe financiare, îndeosebi cele anglo-saxone:

s = β ( (2.4)

în care

r - rata investiţiilor

- indice care expimă randamentul general mediu al pieţii

β - coeficient care măsoară riscul întreprinderii date, exprimat

de variaţia randamentului său faţă de cel al întregii pieţe;

- evaluare cantitativă a lui "s", prin intermediul unei serii

de indici, care cuantifică principalele circumstanţe în care se produce

riscul. În practică este o metodă puţin apreciată, datorită atît dificultăţilor

de calcul, cît şi faptului că nu oferă un rezultat credibil.

b.2. Criteriul costului capitalurilor presupune ca întreprinderea

să fie privită ca o serie de profituri viitoare (sau de solduri pozitive

de casă, în cazul metodelor financiare), care se actualizează în baza

costului banilor, pentru cel care cumpără.

Prin urmare:

(2.5)

în care: - rata costului capitalului propriu

- rata costului capitalului de la terţi (împrumutat)

C - ponderea procentuală a resurselor cu titlu de capital

D - ponderea procentuală a resurselor cu titlu de debit

c) Profitul luat în considerare

Cel mai adesea, în practică, se foloseşte ca rată de capitalizare

rata dobînzii la împrumuturile pe termen lung, motiv pentru care "i"

poate avea în unele formule şi semnificaţia de rată a dobînzii.

Profitul care se ia în calcul este analizat din mai multe puncte de

vedere:

c.1. Profitul viitor; acesta este înţeles ca:

- o serie de profituri anuale aşteptate în cursul întregii vieţi a

întreprinderii sau pentru o lungă perioadă de timp;

- o medie a unor astfel de profituri sau o expresie sintetică a lor.

c.2. Tehnicile de previziune a profitului sînt:

- metoda rezultatelor istorice - presupune conservarea rezultatelor

obţinute în perioade recente;

- metoda proiecţiei rezultatelor istorice, în viitor;

- metoda rezultatelor programate - bazată pe rezultatele economice

exprimate în buget sau în planurile întreprinderii pentru perioadele

viitoare;

- metoda inovaţiei, care presupune noi condiţii de gestiune viitoare

şi îi evaluează consecinţele probabile cu termeni de profit.

c.3. Profitul poate fi privit ca:

- profit contabil, care rezultă din costurile şi bilanţurile întreprinderii;

- profit normalizat, adică corectat astfel încît să exprime o mărime

echilibrată a randamentului, destinată a dura în timp;

- profit prelevabil, care priveşte acea parte a profitului care poate

fi distribuită fără a compromite capacitatea întreprinderii de a supravieţui

economic şi de a se dezvolta.

c.4. Faza de evoluţie în care se află întreprinderea:

- întreprinderea nouă, adică în fază iniţială de dezvoltare, care

nu produce profit sau îl produce în măsură redusă;

- întreprinderea matură, care a obţinut sau ar fi trebuit să obţină

rezultate în echilibru.

M.3. Metode mixte

Metodele mixte pun în evidenţă noţiunea de "goodwill", considerată

a fi o plusvaloare, un beneficiu suplimentar, înţeles ca diferenţă

între valoarea de randament (W) şi valoarea patrimonială (K)

(2.6)

În întreprinderile rentabile, goodwill-ul este pozitiv

( > K ), iar în cele nerentabile sau cu pierderi el devine negativ,

numindu-se "badwill".

În funcţie de modul în care se operează cu cele trei componente ale

valorii întreprinderii (valoare patrimonială, valoare de randament

şi goodwill), se disting două grupe mari de metode mixte:

- metode directe (anglo-saxone)

- metode indirecte (germanice)

M.3.1. Metode directe

Metodele directe pornesc de la determinarea goodwill-ului, care este

însumat cu valoarea patrimonială, obţinîndu-se astfel valoarea totală.

În funcţie de principiul de calculare a goodwill-ului, deosebim:

- metode directe empirice

- metode directe matematice

a) Metodele directe empirice fac o estimare, mai mult sau mai puţin

arbitrară, a valorii goodwill-ului, fondînd evaluarea acestuia pe

valoarea de achiziţie a întreprinderii, pe cifra de afaceri sau pe

beneficiu, utilizînd procedee simple şi mai puţin matematizate, aplicabile

în special micilor întreprinderi.

În cazul utilizării cifrei de afaceri, goodwill-ul se stabileşte pe

baza formulei:

G = M . x . c_a (2.7)

în care:

M - factor de evaluare specific ramurii de producţie sau tipului

de întreprindere evaluată

x - numărul de ani luaţi în calcul

c_a- cifra de afaceri anuală (medie)

În cazul utilizării beneficiului, goodwill-ul se determină fie ca

sumă a beneficiilor obţinute de întreprindere în ultimii<MI> x<D>

ani

G = , unde n=x, (2.8)

fie ca multiplu (m) al beneficiului mediu (B_k) din

ultimii x ani

G = m . B_x unde B_x= (2.9)

Acest procedeu este cunoscut în literatura anglo-saxonă sub denumirea

de "Year's purchase of past annual earnings".

Limitele aplicării acestor metode sînt date de modul arbitrar în care

se aleg diverşii factori: M, m.

b) Metodele directe matematice aduc un plus de formalizare şi un fundament

teoretic mai stabil calculelor de evaluare a întreprinderilor.

Ele pornesc de la principiul că un cumpărător al întreprinderii achiziţionează

practic randamentul ei viitor, adică atît remunerarea activului său

(renta valorii substanţiale, sau patrimoniale) cît şi un surplus de

venituri (renta goodwill-ului). Vînzătorul are în acest caz dreptul

la o compensaţie, pentru că a renunţat la randamentul total viitor

al întreprinderii.

Cele mai cunoscute metode din această grupă sînt:

b.1. Metoda capitalizării limitate a profitului mediu (sau metoda

capitalizării superbeneficiului) se bazează pe formula:

W = K + a_ni’(R – i . k) (2.10)

în care:

K - valoare patrimonială

R - profitul mediu scontat pentru viitor

n - număr definit şi limitat de ani

i - rata dobînzii normale, relativ la tipul de investiţie

considerat; în acelaşi timp simbolul "i" este utilizat în

accepţiuni diferite, dar care în fond, fără a fi identice, prezintă

anumite trăsături comune:

i’ - rata de actualizare a profitului sau superbeneficiului,

adică a diferenţei (R - i . K)

a_ni’ =

Determinarea valorii lui "n" are la bază constatarea că profiturile

ce depăşesc nivelul obişnuit tind să dispară sau să se atenueze în

decursul anilor.

Conform practicii mai vechi, "n" putea varia între 3 şi 5

ani.

În ultima vreme, odată cu accentuarea aspectelor legate de profit

în evaluarea întreprinderii, s-a schimbat şi optica faţă de "n".

Astfel, se consideră că pentru întreprinderile caracterizate de o

rentabilitate ridicată şi stabilă, care pot face obiectul unor previziuni

cu grad ridicat de credibilitate pe temen mai lung, "n" poate

ajunge la 8-10 ani.

Rata dobînzii normale "i", aplicată valorii patrimoniale,

exprimă o mărime de randament considerată satisfăcătoare, ţinînd cont

de gradul de risc al întreprinderii.

Rata "i" de actualizare trebuie înţeleasă ca o compensare

financiară pentru trecerea timpului. Ea este independentă de problemele

de risc specifice întreprinderii şi se raportează la parametri financiari

fără risc (de ex. rata de randament a titlurilor de stat).

b.2. Metoda capitalizării nelimitate a profitului mediu utilizează

relaţia

W = K + (2.11)

bazîndu-se pe ipoteza că superbeneficiul se produce la infinit. Această

convenţie are sens dacă se adoptă o rată "i" de capitalizare

ridicată, care practic atenuează greutatea superbeneficiilor scontate

a se obţine după o anumită perioadă de timp.

b.3. Metoda actualizării rezultatelor nete din unele exerciţii viitoare

ia ca referinţă nu profitul mediu aşteptat pentru anii viitori, ci

o serie de date specifice, care exprimă rezultate economice pentru

anii viitori, diminuate cu randamentul normal al capitalului investit.

M.3.2. Metode indirecte

Metodele indirecte urmăresc determinarea valorii întreprinderii (W)

ca o medie aritmetică a valorii patrimoniale (K) şi a valorii

de randament, determinarea prin formula rentei perpetue .

De aici:

(2.12)

care se mai poate scrie:

(2.13)

în care reprezintă goodwill-ul.

Principala limită a acestei metode o constituie compromisul pe care

ea se bazează, şi anume că valoarea întreprinderii reprezintă o medie

simplă a valorii patrimoniale şi a celei de randament, motiv pentru

care ea nu va fi folosită atunci cînd se consideră că valoarea întreprinderii

este dată mai mult de una dintre cele două valori.

Există şi alte variante ale metodelor indirecte (metoda amortismentului

infinit, metoda amortismentului limitat, metoda valorii randamentului

industrial).

M.4. Metode financiare (cash-flow)

Aceste metode se bazează pe conceptul că valoarea unei întreprinderi

este egală cu valoarea actualizată a tuturor fluxurilor de numerar

pe care ea le va genera în viitor.

Se utilizează noţiunea de "cash-flow" (CF), care este

egală cu diferenţa dintre toate intrările şi toate ieşirile de disponibilităţi

provenind din exploatarea întreprinderii.

Valoarea societăţii estimată prin metoda cash-flow actualizat este

egală cu suma valorilor actualizate ale cash-flow-urilor în timpul

întregii durate a vieţii acesteia.

Paşii ce se parcurg sînt:

- calcularea cash-flow-ului anual (CF_a)

- calcularea valorii actualizate a unei unităţii monetare primite

în anul "n", adică a factorului de actualizare F_a:

(2.14)

- calcularea valorii actualizate a cash-flow-ului în anul "n"

(CF_act) :

CF_act = CF_a. F_a (2.15)

Prin tehnica actualizării se asigură comparabilitatea unor parametri

tehnico-economici de cheltuieli şi efecte ce se realizează şi se obţin

în perioade diferite de timp.

Calculul cash-flow presupune o cunoaştere detaliată a tuturor elementelor

ce intră în calcul, care îl ajută pe pontenţialul investitor să-şi

stabilească costul investiţiei de aşa manieră încît să recupereze

această cheltuială într-o perioadă anume şi să obţină un profit din

activitatea întreprinderii.

Cumpărătorul doreşte să cîştige cel puţin profitul ce ar rezulta dacă

suma respectivă ar fi depusă într-un cont de economii cu dobînda "i".

Prin parcurgerea modelului standard se observă că baza o constituie

veniturile viitoare, respectiv beneficiile viitoare. Implementarea

directă a modelulului în mod corect din punct de vedere teoretic cere

o previziune cuantificată a beneficiilor considerate relevante.

Deci, se impune analiza veniturilor, a cheltuielilor, investiţiilor,

a structurii capitalului şi a valorii reziduale.

a) Analiza veniturilor presupune o proiectare în viitor a veniturilor

rezultate din vînzarea produselor sau serviciilor întreprinderii.

Această analiză implică luarea în considerare a următoarelor aspecte

privind piaţa:

- cantitatea vîndută

- preţul mediu de vînzare

- dinamica pieţii

- concurenţa

- elasticitatea preţurilor în raport cu cererea

- schimbări în diverse reglementări

- schimbări în tehnologie

O problemă importantă în proiectarea veniturilor este capacitatea

existentă a societăţii. În cazul în care creşterea proiectată depăşeşte

capacitatea existentă, este necesar să se prevadă cheltuieli de capital

suplimentar pentru creşterea capacităţii.

b) Analiza cheltuielilor presupune o examinare a cheltuielilor

de producţie din perioadele anterioare şi în perioadele pentru care

se realizează proiecţia. Deseori este necesară corectarea bugetului

de venituri şi cheltuieli din perioadele anterioare, în vederea eliminării

efectelor cheltuielilor accidentale, ajungîndu-se, astfel, la o imagine

adecvată a cheltuielilor analizate. În anumite cazuri, este necesar

ca analiza să fie aprofundată, în sensul efectuării unei analize a

cheltuielilor fixe şi a celor variabile.

c) Analiza investiţiilor constă în stabilirea valorii capitalului

de lucru necesar pentru creşterea afacerii şi a valorii investiţiei

de capital necesară pentru înlocuirea echipamentelor existente, dacă

acestea ar fi uzate, şi a suplimentărilor pentru creşterea capacităţii

de producţie.

d) Analiza structurii capitalului ajută la stabilirea ratei de

actualizare utilizată în cadrul modelului şi are în vedere următoarele

aspecte:

- structura curentă a capitalului

- structura obişnuită a capitalului pentru tipul de afacere analizată

- costul diferitelor componente ale capitalului, cum ar fi costul

datoriilor şi costul capitalului propriu

- riscurile asociate afacerii, specifice domeniului din care face

parte întreprinderea şi ţării în care se efectuează evaluarea.

Stabilirea ratei de actualizare se bazează, în general, pe media ponderată

a costului capitalului.

În mod obişnuit, cumpărătorul unei afaceri va fi capabil să achiziţioneze

întreprinderea cu o combinaţie a capitalului propriu şi a finanţării

prin credite. Raportul tipic dintre capital/credite cu care cumpărătorul

poate să achiziţioneze întreprinderea are structura 65/35.

e) Analiza valorii reziduale presupune determinarea cash-flow-ului

viitor, generat de afacere, după o anumită perioadă.

Această valoare reziduală poate fi determinată prin metode variate,

cum ar fi un multiplu de preţ/cash-flow, care presupune o vînzare

a afacerii la sfîrşitul perioadei de proiecţie sau capitalizarea cash-flow-ului rezidual după perioada de proiecţie, folosind o formulă care estimează

valoarea prezentă (V) a tuturor cash-flow-urilor în acel moment.

Modelul standard al cash-flow-ului actualizat este următorul:

(2.16)

CF - cash-flow din anii 0 - n

VR - valoarea reziduală a afacerii din anul <MI>n<D>

i' - rata de actualizare

n - numărul de ani prognozaţi

M.5. Metode bazate pe valoarea bursieră

Aceste metode au ca obiect întreprinderile cotate la bursele de titluri

de valoare, valoarea globală determinîndu-se prin utilizarea valorii

acţiunilor, a dividendelor şi a numărului de acţiuni.

Principiul de bază constă în faptul că valoarea totală (V_t)

este egală cu valoarea acţiunilor sale multiplicată

cu numărul de acţiuni, valoarea acţiunii fiind dată de raportul stabilit

între valoare dividendului şi rata de capitalizare. Deci:

(2.17)

A - număr de acţiuni

d - valoarea dividendului

i - rata capitalizării

Această relaţie presupune că toate acţiunile sînt de acelaşi fel,

primesc acelaşi dividend, iar acesta rămîne neschimbat în timp şi

este vărsat de-a lungul unui număr infinit de ani.

În practică, relaţia este de forma:

(2.18)

2.3 Metodologii de evaluare folosite în diferite ţări

S.U.A.

Semnificaţia atribuită termenului de "valoare a întreprinderii"

variază în funcţie de optica de referinţă.

După situaţia în care este încadrată întreprinderea, se disting:

- "Going Concern Value" - pentru o întreprindere în funcţiune

- "Liquidation Value" - pentru una care urmează a fi lichidată

În funcţie de finalitatea evaluării, se disting:

- Fair Market Value - definită ca preţul la care proprietatea ar putea

fi transferată într-un anumit moment de către un vînzător mediu aflat

în posesia unor informaţii suficiente şi care nu e constrîns să vîndă,

unui cumpărător mediu dotat cu cunoştinţe şi predispoziţii analoage.

Prin urmare, această valoare este influenţată de condiţiile de moment

ale pieţei.

Fair Value se diferenţiază de Fair Market Value prin aceea că nu ţine

cont de situaţia conjuncturală a pieţii.

- Investment Value exprimă valoarea pe care o întreprindere o are

pentru un investitor. Se calculează pe baza metodei financiare.

- Intrinsec Value sau Fundamental Value se apropie de conceptul de

valoare totală.

Metodele cele mai utilizate de către Investment Banks care se ocupă

de operaţii de vînzare-cumpărare de întreprinderi, plasarea acţiunilor

pe piaţă, sînt cele financiare, de tipul celei care se bazează pe

determinarea cash-flow-ului: Discounted Cash Flow Method.

Se alege o periodă limitată: 5-10 ani, la sfîrşitul căreia se identifică

un ultim (chiar dacă ipotetic) flux, reprezentînd valoarea finală

a întreprinderii.

Marea Britanie

În Marea Britanie, ţară în care, datorită gradului ridicat de mobilitate

a pieţii, atît teoria, cît şi practica evaluării întreprinderilor

sînt bine dezvoltate, se poate face o distincţie între metodele de

evaluare în funcţie de scopul în care sînt ele folosite: cumpărări,

fuziuni, cesiuni şi alte operaţii asimilabile acestora, pe de o parte

şi evaluări efectuate în scopuri fiscale şi/sau legale, pe de alta.

Primele urmăresc determinarea unei valori "efective" ("true

value") a acţiunilor unei întreprinderi, îndeosebi pentru cele

necotate la Bursă. Se obţine astfel o true value a titlurilor întreprinderii,

bazată pe valoarea economică a întreprinderii.

Celelalte, dimpotrivă, nu urmăresc determinarea valorii efective sau

reale, ci a valorii legale ("statutory value"). Pentru aceasta,

sînt avute în vedere dispoziţiile legale în vigoare. Toate aceste

dispoziţii fac referire la o singură accepţiune a conceptului de valoare:

aşa numita "open market value", care este definită ca preţul

pe care se poate presupune că l-ar obţine întreprinderea dacă ar fi

vîndută pe "piaţa liberă".

Un concept care caracterizează teoria şi practica evaluării britanice

este acela că în procesele de evaluare obiectul de măsurat nu este

atît un patrimoniu, cît un complex de bunuri care funcţionează şi

determină producţia de resurse financiare şi profitul viitor. Prin

urmare, principalele tipuri de metode folosite sînt:

- metode financiare şi dintre acestea, Discounted Cash Flow Method

(metoda cash-flow-ului actualizat);

- evaluări bazate pe indicatori bursieri, îndeosebi pe raportul Price/Earnings

(cost/beneficiu).

În ceea ce priveşte metodele patrimoniale şi cele mixte, ele sînt

aplicate doar în situaţii speciale.

Germania şi Austria

Teoria şi practica germane ale evaluării se caracterizează prin faptul

că nu prezintă deosebiri esenţiale, aspect favorizat de existenţa

unui regulament juridic în domeniul evaluării, ale cărui principii

sînt respectate inclusiv de către operatorii financiari.

Metodele indicate a fi utilizate sînt, potrivit acestor regulamente:

- metoda patrimonială;

- metoda veniturilor (a valorii de randament), pentru care se sugerează

utilizarea formulei capitalizării nelimitate a unui profit mediu normal;

- metoda mixtă, cu determinarea autonomă a goodwill-ului;

- metoda valorii minime a întreprinderii, reprezentată de fapt de

valoarea de lichidare.

În ceea ce priveşte metodele financiare, acestea sînt practic ignorate

de literatura de specialitate, datorită în parte şi gradului scăzut

de relevanţă a pieţelor financiare, comparativ cu dimensiunile sistemului

industrial.

Franţa

În ciuda faptului că o mare parte a literaturii economice franceze

este puternic orientată spre utilizarea metodelor patrimoniale, ale

veniturilor şi ale celor mixte, o parte a practicii s-a aliniat în

ultima vreme, tendinţei prevalente în ţările anglo- saxone, utilizînd

în mod exclusiv metode financiare sau bazate pe indicatori bursieri.

Acest lucru este mai evident în rîndul operatorilor financiari francezi,

care consideră că piaţa mobiliară a atins în Franţa acel nivel de

transparenţă şi eficienţă care să-i permită să exprime, cu o bună

aproximaţie, aşteptările investitorilor; ca urmare, cursurile acţiunilor,

pe termen lung, ar avea tendinţa de a se apropia de valoarea efectivă

a acţiunilor.

Principalele metode utilizate sînt:

a) Metodele patrimoniale, care în general nu sînt acceptate ca un

criteriu exclusiv de determinare a valorii unei întreprinderi, fie

pentru că nu evidenţiază suficient potenţialul de obţinere de profituri

al întreprinderii, fie că investitorul este în general interesat de

capacitatea întreprinderii a produce profit şi mai puţin de consistenţa

sa patrimonială efectivă.

Conceptele utilizate sînt cele de:

- valoare intrinsecă (sau activ net contabil rectificat)

- valoare substanţială, concept original, care include toate elementele

pe care o întreprindere le utilizează în producţie, indiferent dacă

sînt sau nu în proprietatea sa - valoarea capitalurilor permanent

necesare gestiunii;

b) Metodele veniturilor, sînt similare celor deja prezentate

c) Metodele mixte (patrimoniale şi ale veniturilor)

utilizează, în locul valorii patrimoniale, valoarea substanţială

d) Metodele financiare, dintre care se evidenţiază Discounted Cash

flow şi metoda actualizării marginii brute a autofinanţării disponibile

e) Metode bazate pe indicatori bursieri şi pe dividende

Argentina

Contextul în care trebuie privite teoria şi practica argentiniene

în domeniul evaluării este caracterizat de:

- incertitudine politică

- rata deosebit de ridicată a inflaţiei, la care se adaugă şi existenţa

a două rate de schimb ale monedei argentiniene (pentru shimburile

comerciale şi pentru mişcările de capital cu străinătatea)

- rate ale dobînzii cu fluctuaţie ridicată, atît în termeni nominali,

cît şi în termeni reali.

În lipsa unei pieţe consistente pentru întreprinderi şi a negocierilor

care pot constitui un precedent în materie, este dificil de apreciat

gradul de utilizare a metodelor recomandate de teorie şi adoptate

în practică.

Tehnicile de evaluare se bazează, în general, pe schemele metodologice

utilizate în Europa, cu adaptările solicitate de contextul naţional.

Astfel, atunci cînd se aplică metode patrimoniale, valoarea bunurilor

va fi mereu indicizată, după cum impune legislaţia argentiniană în

domeniul contabilităţii, utilizîndu-se coeficienţi multiplicatori

egali cu creşterea anuală a preţurilor en-gros.

Pentru a realiza o evaluare, mai realistă şi acceptabilă, a diferitelor

elemente de activ şi pasiv, se mai face, în limita posibilităţilor,

o evaluare de piaţă a valorilor din bilanţ (cum ar fi autovehicule,

maşini electronice etc.)

Pentru bunurile intangibile nu există o piaţă activă de referinţă,

preţul mărcilor şi al licenţelor fiind determinat prin tratative de

negociere, în care se ţine cont de profitul marginal ce poate fi generat

de produs.

În aplicarea metodelor veniturilor, principalele probleme care apar

vizează:

- venitul care va fi luat în calcul, datorită incertitudinii previziunii

veniturilor viitoare, ca urmare a puternicelor fluctuaţii ale variabilelor

economice şi financiare;

- alegerea ratei de capitalizare pentru care se preferă în general

ratele pieţei financiare locale (de exemplu rata scontului recunoscută

oficial de autoritatea monetară sau ratele aplicate de către băncile

cele mai importante clienţilor de încredere);

- durata de producere a venitului, care se consideră a fi de 5 ani,

ipoteza duratei nelimitate fiind considerată ca inacceptabilă, datorită

incertitudinii care domină contextul economic argentinian.

În cazul metodelor financiare, pentru a calcula fluxurile nete monetare

se procedează la estimarea fluxurilor viitoare şi a incidenţei inflaţiei

şi apoi la actualizare cu ajutorul unei rate de scont.

Rata de scont (a dobînzii) ce se aplică, depinde de criteriile adoptate

pentru determinarea fluxurilor. Dacă acestea sînt calculate în monedă

curentă, se aplică ratele menţionate la metoda veniturilor (rata creditelor

bancare). Dacă se utilizează preţurile curente, este posibilă aplicarea

unei rate în vigoare pe plan internaţional pentru dolar (ratele nordamericane,

Libor, adăugînd 1-2 procente în funcţie de rata de risc asociată operaţiunii.

Bibliografie la Capitolul 2

1. Viel J., Bredt O., Renard M.: L'évaluation des entreprises et des

parts d'entreprise, Dunod, 1971 şi 1990 (ediţia italiană).

2. Sage E.: Comment évaluer une entreprise, Sirey, 1979

3. Hansser J.: Le Bénéfice, base de l'évaluation de l'entreprise,

Ed. Herbert Lang & Cie SA Berne, 1970.

4. Dictionnaire de gestion financière, Dunod, 1979.

5. Depallens G.: Gestion financière de l'entreprise, Sirey, 1974.

6. Rappaport A: La strategia del valore. Le nuove regole della performance

aziendale, Milano, 1989.

7. Trattato di finanza aziendale, Milano, 1985.

8. Itami H.: Le risorse invisibile, Isedi, 1988.

9. Brugger G.: La valutazione dei beni immateriali legati al marketing

e alla tecnologia, în Finanza, Marketing e Produzione, nr. 1/1989.

10. Guatri L.: La valutazione delle aziende, Milano, 1990.

11. Brilman J., Maire C.: Manuel d'évaluation des entreprises, Les

éditions d'organisation, 1990.

12. Ross T.: Valuation Notes, The Asset Accumulation Approach, October,

1987.

13. Farmache Ileana: Patrimoniul intreprinderii: premise teoretice

ale evaluării, Tribuna economică 32/1990, Modalităţi de exprimare

a valorii întreprinderii, Tribuna economică 33, 35/1990.

14. Farmache Ileana, Ulceluşe Anişoara: Evaluarea întreprinderii,

în Oeconomica nr. 2, 3, IRLI, 1991.

Capitolul 3. Cadrul juridic şi informaţii privind practica evaluării patrimoniului în România

Procesul de privatizare, componentă a reformei economice, este reglementat

în Legea nr. 58/1991, Hotărîrea Guvernului României nr. 634/1991,

Hotărîrea Guvernului României nr. 264/1992. O specificare a cadrului

juridic în vigoare în România, aferent problematicii evaluării patrimoniului, este dată în Anexa 2.

HG nr. 634/1991 se referă la vînzarea de active ale societăţilor comerciale

cu capital de stat precizîndu-se, la art. 12 al. 2, că "ministerele

de resort pot preciza, după caz, tehnici de evaluare specifice pentru

unele active din sectorul respectiv". Prin anexa 3 la HG 634/1991

pct.13 se menţionează că trebuie să se justifice metoda de evaluare

folosită, deci se poate face apel la orice metodă standard utilizată

pe plan mondial şi care este apropiată de specificul activului evaluat.

HG 264/1992 este dată în aplicarea Legii 58/1991 pentru detalierea

modalităţilor de privatizare a societăţilor comerciale cu capital

de stat prin vînzarea de acţiuni înainte de crearea celor două tipuri

de fonduri (proprietate de stat şi proprietate privată), precizîndu-se

la art. 9 al. 1 că "evaluarea societăţii comerciale are drept

obiect stabilirea valorii de piaţă a acesteia în vederea vînzării".

În anexa 5 la această hotărîre a guvernului se detaliază elementele

care stau la baza evaluării, precizîndu-se la pct.1 că se vor utiliza

cel puţin două din următoarele metode:

a) metoda activului net actualizat

b) metoda fluxurilor financiare actualizate

c) metoda comparaţiilor de piaţă

d) metoda capitalizării veniturilor

Se poate constata că aria evaluării societăţii comerciale este destul

de largă, putîndu-se face apel la orice metodă standard ce se utilizează

pe plan internaţional, alegerea fiind de competenţa evaluatorului,

care va ţine cont de specificitatea societăţii şi de posibilitatea

aplicării unei metode sau a alteia.

În mod practic se agrează metodele de la pct. a) şi b).

Metoda comparaţiilor de piaţă nu se poate aplica, datorită lipsei

unei pieţe de capital şi lipsei de tranzacţii în Europa de Est în

general şi în România în particular[1]. Această metodă presupune existenţa

unor societăţi comparabile care evoluează pe pieţe comparabile. Or,

în ceea ce priveşte societăţile analizate pînă în prezent, întreprinderile

din acelaşi sector asupra cărora să se dispună de informaţii sînt

întreprinderile occidentale care, din punct de vedere al capacităţii

de producţie şi a pieţelor, sînt puţin comparabile. În aceste condiţii,

metoda comparaţiilor nu poate fi utilizată decît cu titlu informativ.

Rezultă că valoarea societăţilor ce vor fi vîndute în viitor ca parte

a procesului de privatizare, sau valoarea tranzacţiilor dintre cumpărător

şi vînzător, trebuie înregistrată şi dimensionată prin prisma informaţiilor

financiare, în scopul dezvoltării unei baze de date a tranzacţiilor

multiple. Pe măsură ce o astfel de bază de date se constituie, se

pot realiza ghiduri, se pot alimenta statistici.

În plus, deoarece valorile bazate pe tranzacţiile de piaţă sînt derivate

din situaţii economice variate, ele trebuie să fie ajustate cu rata

de risc specifică ţării în care societatea este evaluată. Aceste ajustări

sînt speculative prin natura lor, inclusiv pentru viitorul apropiat.

În ceea ce priveşte metoda capitalizării veniturilor, aceasta reduce

aria elementelor ce se pot lua în considerare la estimarea valorii

societăţii, ţinîndu-se cont numai de nivelul beneficiului. Nu se iau

în considerare celelalte surse de finanţare a activităţii şi investiţiilor

viitoare.

În cazul societăţilor comerciale, metoda fluxurilor financiare actualizate

(discounted cash-flow) este cea mai pertinentă şi cea mai complexă,

căci ea necesită o bună cunoaştere a societăţii evaluate, a pieţei

sale şi o estimare a investiţiilor ce se cer a fi efectuate.

Societăţile comerciale care au o puternică nevoie de investiţii formează

obiectul estimării prin metoda enunţată mai sus, care permite să se

evidenţieze impactul investiţiilor asupra valorii.

Obiectul operaţiunii este estimarea în mod real a perspectivelor de

dezvoltare, a primei de risc care va fi cerută de investitori, ca

şi furnizarea unei valori de referinţă pentru procesul de negociere.

Metoda activului net actualizat a fost aplicată în paralel pentru

a se verifica coerenţa rezultatelor obţinute prin metoda anterioară,

ce are la bază mai multe scenarii.

În aplicarea metodelor de la pct. a) şi b) s-au pus diverse probleme

specifice, pentru care s-au căutat soluţii, nedorind să se considere

că ar fi singurele soluţii abordabile.

În scopul aplicării metodei activului net actualizat se pune problema

evaluării activelor intangibile sau a goodwill-ului.

Evaluarea activelor intangibile de tipul clientelă, marca de fabricaţie,

forţa de muncă etc., se bazează pe tehnici statistice şi reclamă date

financiare detaliate, care adesea nu sînt disponibile în societăţile

de evaluat.

Dacă există o valoare stabilită pentru active intangibile sau goodwill,

care în mod normal, sînt plauzibile în cadrul unor societăţi profitabile,

aceasta va fi indicată, în rezultatele obţinute, utilizînd metoda

fluxurilor financiare actualizate sau alte metode bazate pe estimarea

veniturilor.

În evaluarea proprietăţilor imobiliare punctul critic şi cel mai

pregnant îl constituie lipsa de date generale şi specifice. Această

deficienţă se datorează absenţei unei pieţe organizate a tranzacţiilor,

din care ar deriva datele necesare, ştiut fiind că sarcina evaluatorului

este să se raporteze la o piaţă şi nu să o creeze.

În estimarea valorii proprietăţii imobiliare poate fi utilizată atît

metoda costurilor, cît şi metoda veniturilor (care constă în obţinerea

datelor de piaţă cum ar fi chirii comparabile, grad de ocupare, venituri

fezabile din funcţionarea proprietăţii şi date privind cheltuielile;

informaţii ce sînt disponibile). Este necesar să se constituie o bază

de date şi cu aceste informaţii.

Problema evaluării echipamentului în România este de asemenea legată

de lipsa de date necesare. Costurile indexate utilizate pentru reevaluarea

tuturor activelor, aşa cum este cerut prin lege în România, indică

tendinţa ca aceste costuri iniţiale să reflecte costurile curente

de înlocuire. Aceste costuri indexate pot fi comparate cu cele furnizate

de alte surse din vest.

Multe societăţi comerciale sînt în situaţia de a cauta oferte pentru

înlocuirea liniilor principale de fabricaţie sau a echipamentelor

de la producători sau distribuitori. Aceste oferte includ automat

preţuri ale echipamentelor şi instalaţiilor. Se poate face o comparaţie

între costurile de înlocuire, calculate pe baza tendinţei preţurilor

şi preţurile furnizate de ofertanţi.

În aplicarea metodei fluxurilor financiare actualizate o problemă

specifică care se ridică este cea referitoare la selectarea corectă

a ratei de actualizare, datorită:

- lipsei datelor de piaţă pentru rata de actualizare

- inflaţiei rapide

- lipsei unui istoric de funcţionare pentru a putea face previziuni

(în cazul evaluării activelor)

- reducerii utilizării unor capacităţi de producţie datorate lipsei

de materii prime.

Este oportun să se determine o estimare rezonabilă a cash-flow-ului

pentru un an şi să se capitalizeze acest flux de cash, bazîndu-ne

pe rata de capitalizare calculată utilizînd rata de actualizare ajustată

cu rata de creştere estimată (adică scăzînd creşterea estimată pe

termen lung din rata de actualizare). Aceasta elimină un anumit grad

de incertitudine privind proiecţia în viitor, pentru cîţiva ani în

special la societăţile mici pentru care nu există un istoric al funcţionării

lor.

Din practica evaluării activelor în România, a rezultat că la stabilirea

preţului de pornire a licitaţiei se pot folosi:

- valoarea de înregistrare a activului (conform evaluării)

- 80% din valoarea de înregistrare a activului.[2]

La această valoare se pot aplica coeficienţi diferiţi pentru active

similare din diferite judeţe, observîndu-se impactul preţului de ofertă

asupra preţului final al activului.

Toate aceste probleme privind estimarea valorii, precum şi inconvenientele

fiecărei metode de evaluare, recomandă aplicarea a cît mai multe metode

posibile, pentru a stabili un set rezonabil de valori. Medierea sau

ponderarea acestor abordări, bazate pe performanţele lor relative,

conduce la diminuarea inconvenientelor.

Pînă în prezent, nu s-au făcut evaluări (oficiale) de patrimoniu ale

unor institute sau laboratoare de C&D, neexistînd, deci, o experienţă

în domeniu în România.

Capitolul 4. Metode de evaluare - dezvoltări, detalieri, particularizări privind institutele şi activele de cercetare-dezvoltare

În sinteza care urmează, o serie de aspecte, în special privind activele

tangibile şi pasivele, sînt mai importante la întreprinderi decît

la institute. Ele trebuie să fie, însă, cunoscute şi în cazul institutelor,

urmînd a fi apreciate în funcţie de specific. În cazul unor instalaţii

costisitoare, aparate speciale de laborator etc., ele pot avea ponderi

importante, semnificative în ansamblul patrimoniului institutelor;

în rest - predominante sînt activele intangibile: capacitatea de a

elabora şi promova soluţii noi, calificarea şi experienţa personalului

etc.

4.1. Active tangibile

Elementele cu caracter de active tangibile luate în considerare la

evaluarea patrimoniului sînt: fondurile fixe (terenurile, clădirile,

utilajele, echipamentele, aparatura etc.), mijloacele circulante (materialele,

obiectele de inventar, produsele finite, semifabricatele etc.), mijloacele

şi cheltuielile pentru investiţii, alte active.

La stabilirea criteriilor şi factorilor de influenţă pentru evaluarea

patrimoniului este necesar să se ia în considerare atît aspectele

legate de valoarea substanţială a bunurilor din gestiunea unităţii

de cercetare-dezvoltare, cît şi valoarea de randament a acestor bunuri,

cu alte cuvinte "valoarea pe care o atribuie un subiect economic

unui patrimoniu creşte în aceeaşi măsură ca şi profitul ce poate fi

realizat prin exploatarea acestuia, în timp ce o masă patrimonială

care nu permite beneficii este "grosso modo" lipsită de valoare

sau ea nu mai are decît valoare lichidativă".

4.1.1. Fondurile fixe

Estimarea valorii masei de bunuri de care dispune unitatea de cercetare-dezvoltare

presupune două etape principale:

- inventarierea elementelor patrimoniale şi gruparea acestora, pe

de o parte după natura lor, iar pe de altă parte după gradul de utilitate

pe care îl au în desfăşurarea activităţii unităţii;

- atribuirea unor valori acestor elemente, valori care să ţină cont

de nivelul tehnic, de gradul de uzură fizică şi morală şi care să

fie corelate cu preţurile de pe piaţa externă, pentru a evita atît

subevaluarea, cît şi supraevaluarea patrimoniului.

Avînd în vedere caracterul de excepţie al acţiunii de determinare

a valorii unităţii, inventarierea trebuie făcută cu maximum de rigurozitate,

prin verificarea existenţei faptice şi nu doar scriptice a diferitelor

elemente care compun patrimoniul tangibil al unităţii.

Deşi fac parte din categoria fondurilor fixe, terenurile vor fi tratate

separat de celelalte elemente ale acestei categorii economice, datorită

unor particularităţi importante, care reclamă acest tratament.

Terenurile

Principalii factori de influenţă care se iau în considerare la evaluarea

terenurilor din patrimoniul unei unităţi sînt:

- stadiul în care se găseşte unitatea în elaborarea documentaţiei

necesară în vederea dobîndirii "Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor";

- forma de deţinere a terenurilor din patrimoniul unităţii: proprietate

în exclusivitate sau proprietate în indiviziune cu alte unităţi, teren

închiriat, teren dat în folosinţă temporară altor unităţi, etc.;

- nivelul de organizare administrativă a localităţii de care aparţine

terenul;

- amplasarea terenului în cadrul localităţii;

- poziţia terenului faţă de accesul la reţele de transport;

- echiparea tehnico-edilitară a zonei în care se află terenul;

- caracteristicile geotehnice ale terenului;

- restricţiile de folosire a terenului conform planului urbanistic

general şi regulamentelor aferente;

- gradul de poluare al terenului.

Terenurile figurează în general în bilanţ la valoarea lor de achiziţie.

Ele pot să conţină o plus-valoare potenţială importantă. Este necesar

să se facă distincţie între terenurile construite şi cele neconstruite.

În cazul terenurilor fără construcţii, valorea lor depinde de anumiţi

parametri: localizare, cererea şi oferta, facilităţile urbanismului,

autorizaţia de construire...

Estimarea valorii poate fi făcută pe bază de date statistice de piaţă

cu ajutorul serviciilor specializate, cu ajutorul agenţilor imobiliari

din zonă, a primăriilor (pentru zonele industriale).

Este important să se stabilească facilităţile, riscurile de expropriere,

posibilităţile de a construi.

Pentru terenurile ocupate cu construcţii, se convine să se ţină cont

de acest fapt în valoarea adoptată. Sînt utilizate în mod curent două

modalităţi:

- practicarea unei abateri forfetare de 30% din valoarea totală a

proprietăţii,

- considerarea unui preţ pe metru pătrat construit, care nu face să

apară valoarea independentă a terenului.

Pot apare probleme atunci cînd se efectuează o evaluare a unei proprietăţii

care are un amplasament foarte bun în cazul cînd clădirea este foarte

veche sau în stare proastă, cînd este un loc neobişnuit de mare în

comparaţie cu proprietăţile tipice pentru această utilizare. În astfel

de cazuri, alocarea procentului pentru valoarea pămîntului trebuie

să fie ajustată cu o sumă considerată rezonabilă.

În cazul în care terenurile sînt închiriate de către societăţi specializate

în astfel de afaceri, evaluarea ţine cont de diversele indemnizaţii

pe care locatarul ar putea să le pretindă în caz de evicţiune (expulzare).

Factorii de influenţă în evaluarea privind celelalte fonduri fixe, altele

decît terenurile (clădiri, utilaje, echipamente, aparatură etc.),

din patrimoniul unităţilor de cercetare-dezvoltare, sînt de largă

diversitate; astfel:

a) Titlul cu care fondul fix se găseşte în evidenţa unităţii

Fondurile fixe aflate în evidenţa unităţii se pot găsi în situaţiile

următoare:

- în folosinţa unităţii;

- date în folosinţă gratuită altor unităţi;

- închiriate altor sau de la alte unităţi;

- investiţii efectuate la fonduri fixe închiriate;

- fonduri fixe pentru care s-au obţinut aprobările legale de scoatere

din funcţiune, dar nu au fost demontate, dezmembrate sau demolate;

- fonduri fixe transferate, în curs de demontare la unitatea predătoare,

în curs de transport sau de remontare la unitatea primitoare.

Fiecare din cazurile prezentate reclamă un mod diferit de tratare

în cadrul acţiunii de (re)evaluare a fondurilor fixe.

b) Starea fondului fix din punctul de vedere al amortizării

Din acest punct de vedere fondurile aflate în evidenţa unităţii se

pot găsi în situaţa că valoarea fondului fix a fost amortizată sau

nu.

c) Uzura morală a fondurilor fixe

În funcţie de gradul de uzură morală a fondului fix, valoarea acestuia

se corectează cu coeficienţi unitari sau subunitari în corelaţie cu

generaţia tehnologică din care face parte fondul fix respectiv.

Uzura morală are acţiune diferită în funcţie de tipul fondului fix

(durată de viaţă, rapiditatea progresului tehnic, etc.).

Acest factor de influenţă este în corelaţie cu cel privind "Decalajul

tehnologic al fondului fix faţă de nivelul tehnologic mondial".

d) Uzura fizică a fondului fix

Amortizarea fizică se calculează în funcţie de viaţa economică folositoare

a echipamentelor şi viaţa activă a acestora. Viaţa economică folositoare

este stabilită prin acte guvernamentale sau conţinută în publicaţii

pe baza studiilor efectuate, iar cea activă - în funcţie de viaţa

folositoare reziduală a echipamentului, estimată şi validată de experţii

în domeniu.

Acest factor de influenţă se intercondiţionează cu factorul de influenţă

referitor la starea fondului fix din punctul de vedere al recuperării

pe calea amortizării fiind însă necesar să se ţină seama de faptul

că gradul de uzură fizică a fondului fix nu este în toate cazurile

în corelaţie cu gradul de uzură scriptică (de amortizare).

Gradul de uzură fizică estimat U se determină, în procente,

prin raportarea duratei de serviciu consumată la durata de serviciu

estimată:

(4.1)

DE = DC + DR

unde:

- DC - durata de serviciu consumată - reprezintă perioada în

ani de la data punerii în funcţiune pînă la data (re)evaluării;

- DE - durata de serviciu estimată - reprezintă suma dintre

durata de serviciu consumată (DC) şi durata de serviciu rămasă

(DR);

- DR - durata de serviciu rămasă - reprezintă perioada de serviciu

în ani, cînd fondul fix mai poate funcţiona pînă la scoaterea efectivă

din funcţiune, ca urmare a uzurii, ţinînd seama de starea concretă

a fondului fix în momentul (re)evaluării. La stabilirea duratei de

serviciu rămasă se ţine seama de: documentaţia tehnică întocmită cu

prilejul ultimei reparaţii capitale sau modernizării, regimul de exploatare,

modul de lucru şi calitatea prelucrărilor efectuate, avariile suferite

pe parcurs, duratele de serviciu efective ale fondurilor fixe similare

scoase din funcţiune etc.

Gradul de uzură fizică estimat al unui fond fix poate să fie mai mic

decît gradul de uzură scriptică a aceluiaşi fond fix, datorită:

- executării corespunzătoare a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii;

- efectuării de lucrări de modernizare pe calea investiţiilor sau

cu ocazia reparaţiilor capitale;

- menţinerii în stare de rezervă sau în conservare a fondurilor fixe

în condiţii corespunzătoare,

iar în cercetare - datorită specificităţii sale, fiind folosit numai

pentru un număr redus de cercetări.

Gradul de uzură fizică estimat al unui fond fix poate fi mai mare

decît gradul de uzură scriptică în cazurile în care a funcţionat în

condiţii deosebite de exploatare (altele decît cele avute în vedere

în cartea tehnică a acestuia) sau nu a avut o fiabilitate corespunzătoare.

În cazurile cînd gradul de uzură fizică estimată a unor fonduri fixe

diferă cu mai mult de 15% faţă de gradul de uzură scriptică,

aceasta va influenţa (re)evaluarea fondului fix prin creşterea sau

diminuarea valorii, după caz.

e) Valoarea de inventar a fondului fix - are influenţă indirectă

asupra valorii la care va fi (re)evaluat un fond fix prin faptul că,

pe baza valorii de inventar, se calculează gradul de uzură scriptică.

f) Utilitatea fondului fix în activitatea unităţii de cercetare-dezvoltare

este un factor care influenţează valoarea de randament; din acest

punct de vedere se impune o analiză asupra modului cum fiecare din

fondurile fixe şi-au dovedit utilitatea în perioada anterioară datei

(re)evaluării, analiză finalizată cu o departajare în clase de utilitate

a fondurilor fixe.

Pentru departajarea claselor de utilitate, din punctul de vedere al

evaluării cantitative, sînt relevante evidenţele anterioare datei

(re)evaluării, referitoare la ponderea timpului de utilizare efectivă

a fondului fix, respectiv în totalul timpului disponibil.

Pentru aparate şi instalaţii de cercetare, este însă esenţială utilitatea

previzibilă, în lucrări viitoare.

g) Valoarea de înlocuire a fondului fix are o influenţă directă

importantă asupra valorii la care va fi (re)evaluat un fond fix. Formula

de calcul a valorii rămase actualizate (V_RA), pentru

fiecare fond fix, este /2/:

(4.2.)

unde:

V_f - valoarea de înlocuire a fondului fix - totalitatea

cheltuielilor ce ar trebui efectuate la data (re)evaluării pentru

înlocuirea unui fond fix existent în administrarea unităţii

cu un altul în stare nouă, cu caracteristici tehnico-economice similare

celui care se înlocuieşte

U – gradul de uzură fizică estimat, în %

Valoarea de înlocuire a fondului fix se determină de regulă în funcţie

de preţurile de producţie sau de livrare în vigoare la data (re)evaluării

fondului fix şi de cheltuielile de achiziţie şi montaj actualizate.

În situaţia în care pentru unele fonduri fixe nu există preţuri de

producţie sau de livrare, acestea se determină avînd în vedere data

fabricaţiei, parametrii tehnico-funcţionali principali ai fondului

fix supus (re)evaluării, utilizînd următoarele metode:

- metoda identificării, care constă în stabilirea identităţii fondului

fix pentru care se determină valoarea de înlocuire cu un fond fix

care are preţ de producţie sau de livrare;

- metoda asimilării, care constă în compararea fondului fix ce se

(re)evaluează cu unul din fondurile fixe cu preţ de producţie sau

de livrare care are parametrii esenţiali foarte apropiaţi ca mărime;

- metoda corelării, care se aplică în cazurile cînd se iau ca bază

de calcul unul sau mai multe fonduri fixe asemănătoare, constructiv

şi ca destinaţie, cu fondul fix ce se (re)evaluează şi la care mărimea

parametrilor nu diferă esenţial faţă de utilajul existent pe teren

(cu mai mult de 5%).

Această metodă constă în:

- compararea fondului fix ce se (re)evaluează cu unul sau două fonduri

fixe care au stabilite preţuri de producţie sau de livrare;

- stabilirea diferenţei între mărimile parametrilor esenţiali pentru

(re)evaluare;

- calculul valorii de înlocuire a fondului fix ce se (re)evaluează

în raport cu valoarea de înlocuire a fondului fix sau a fondurilor

fixe cu care se face corelarea, prin calcule de proporţionalitate

simplă, interpolare sau extrapolare;

- metoda indicilor de actualizare a preţurilor de producţie şi de

livrare, care se aplică sub formă de excepţie, în situaţii în care

(re)evaluarea fondurilor fixe nu poate fi efectuată prin metodele

anterioare. Indicii medii de actualizare se determină pe baza preţurilor

dintr-o perioadă de referinţă şi data (re)evaluării, conform actelor

normative, pe utilaje, grupe de utilaje sau după caz pe subramuri

industriale; la clădiri şi construcţii speciale se determină indici

rezultaţi din actualizarea preţurilor din activitatea de construcţii-montaj.

h) Decalajul tehnologic al fondului fix faţă de nivelul tehnologic

mondial - se exprimă printr-un indice, de regulă subunitar, care porneşte

de la valoarea unitară pentru capacităţile de producţie cu performaţe

tehnico-funcţionale la nivelul tehnic şi tehnologic actual şi este

în strînsă legătură cu capacitatea patrimoniului de a genera venituri.

Acest parametru este foarte dificil de cuantificat, în practică.

i) Cursul de schimb valutar la data (re)evaluării

Este un factor de influenţă care intervine la (re)evaluarea fondurilor

fixe provenite din import. (Re)evaluarea fondurilor fixe provenite

din import se face pe baza preţurilor interne de import, formate pe

baza preţurilor externe la cursul de schimb la data (re)evaluării,

inclusiv cheltuielile de montaj actualizate; în situaţiile cînd nu

se dispune de astfel de preţuri, actualizarea se va face pe baza indicilor

medii de modificare a preţurilor externe faţă de cele practicate la

achiziţionarea fondurilor fixe.

Evaluarea imobilizărilor tehnice priveşte în general bunuri aflate

deja în folosinţă, deci nu bunuri noi. Este vorba, prin urmare, de

bunuri care, în cea mai mare parte, nu au un preţ de piaţă, decît

în eventualitatea în care există o piaţă a bunurilor uzate.

În acest din urmă caz, bunurile sînt evaluate pe criteriul preţului

curent, deci al preţului pieţii. Intră în această categorie:

- construcţii şi clădiri civile sau industriale (acestea din urmă

nu totdeauna, deoarece, în anumite situaţii, nu se pot exprima preţuri

de piaţă; cu atît mai mult în cazul construcţiilor experimentale speciale);

- mijloace de transport auto şi aero;

- anumite tipuri de aparate, maşini şi echipamente care se negociază

frecvent pe o piaţă a uzatului (comerţ "la mîna a doua") şi

pentru care sînt disponibile preţuri în raport cu vîrsta şi gradul

de uzură.

Cînd nu există o piaţă a uzatului, se utilizează costul de reconstrucţie

(reproducere) şi costul de înlocuire. Costul de reconstrucţie este

utilizat atunci cînd cumpărarea unui bun identic reprezintă modul

cel mai economic pentru a-l înlocui pe cel analizat. Dacă acest lucru

nu este posibil sau se dovedeşte a fi ineficient din punct de vedere

tehnic, se recurge la costul de înlocuire.

"Costul de înlocuire" este costul necesar pentru construirea

sau achiziţionarea unor clădiri, maşini, instalaţii etc., bazate pe

tehnologii şi materiale actuale, care sînt în măsură să înlocuiască

bunul în folosinţă, posedînd aceeaşi capacitate şi producînd, în general,

aceeaşi utilitate.

Indiferent de modalitatea în care este definit costul la nou - de

reconstrucţie sau de înlocuire - se fac o serie de ajustări pentru

a exprima fie uzura fizică ce caracterizează bunurile, fie diferitele

elemente de inferioritate pe care ele le prezintă, relativ la bunurile

noi - obsolescenţa sau uzura morală.

Aspecte specifice diferitor tipuri de fonduri fixe

Clădirile

Pentru estimarea valorii clădirilor se poate utiliza cel mai bine

metoda costurilor, care constă într-un set de proceduri în care evaluatorul

determină o valoare prin estimarea costului curent pentru reproducerea

sau înlocuirea structurii existente, prin scăderea tuturor amortizărilor

acumulate în proprietatea imobiliară.

Pentru început se stabilesc caracteristicile proprietăţii în relaţie

cu alte proprietăţi din zonă, relaţia între vîrsta reală a clădirii

şi starea sa; dacă a fost reconstruită; dacă este mai bună sau mai

rea decît ar trebui să fie acest tip de proprietate; dacă îndeplineşte

cerinţele funcţionale pentru utilizarea curentă.

a) Estimarea valorii construcţiei

Se porneşte de la costul de înlocuire, respectiv costul presupus pentru

construirea, la preţurile curente, a unei clădiri cu o utilitate echivalentă

cu construcţia ce se evaluează, utilizîndu-se materiale moderne, proiecte

şi planuri curente.

Costul de înlocuire se stabileşte prin examinarea costurilor actuale

ale clădirilor similare, consultarea antreprenorilor locali de clădiri

şi a estimatorilor de costuri şi/sau utilizînd estimări de costuri

oferite de un serviciu oficial de estimare a costurilor. Firma respectivă

trebuie să fie capabilă să estimeze costul de înlocuire a unor îmbunătăţiri

cum sînt pavajele, îngrădirile etc.

b) Estimarea costurilor indirecte

Costurile indirecte şi profiturile întreprinzătorilor, adică costurile

neincluse în construcţie, cum ar fi comisioanele profesionale, costurile

de finanţare, impozitele din timpul construcţiei, cheltuielile de

închiriere... se exprimă, de obicei, sub formă de procente aplicate

asupra costurilor directe.

Pentru acoperirea acestor costuri este considerat rezonabil un procent

între 10-20%.

Costurile indirecte se adaugă la cele directe în vederea determinării

costului clădirii.

c) Ajustarea costului clădirii cu suma amortizării capitalizate

Echipamentele

Înainte de efectuarea evaluării, trebuie să fie precizate premizele

valorii, adică valoarea de schimb şi valoarea de folosire a mijlocului

fix.

Valoarea de schimb reprezintă valoarea la care un mijloc fix se poate

vinde individual, pe cînd valoarea de folosire este dată de valoarea

lui ca parte a unui întreg ce funcţionează contribuind la profitabilitatea

întreprinderii. În cazul unui institut sau al unui activ, valoarea

luată în considerare este cea de folosire, presupunîndu-se că mijloacele

fixe vor continua să fie utilizate ca parte a unui întreg în funcţiune,

de exemplu în cadrul unui stand complex de încercări.

Estimarea valorii echipamentelor se face prin metoda costurilor. Un

investitor prudent nu va plăti pentru un mijloc fix mai mult decît

suma cu care ar putea înlocui mijlocul fix cu unul nou.

Abordarea prin cost constă deci, în estimarea costului curent de înlocuire

a echipamentului, mai puţin amortizarea dată de uzura fizică, cea

funcţională şi economică.

a) Informaţii solicitate pentru evaluare

Minimum de informaţii solicitate se referă la:

- lista echipamentelor, cu descrierea fiecăruia, costul de achiziţie

şi data achiziţiei;

- diagrama operaţiunilor, indicînd echipamentele de operare importante

şi liniile tehnologice.

b) Estimarea costului de înlocuire

Estimarea costului de înlocuire curent sau costului de înlocuire nou

al echipamentului se poate realiza prin:

- indexarea costului original al echipamentului;

- prelungirea tendinţei costului reflectat în bilanţ, pe baza vîrstei

medii estimate a echipamentelor importante pentru producţie;

- utilizarea informaţiilor privind costul de înlocuire oferit de producătorii

şi comercianţii de echipamente.

c) Ajustarea costului de înlocuire cu amortizarea

Amortizarea dedusă este datorată obsolescenţei fizice, economice şi

funcţionale.

d) Estimarea valorii tuturor echipamentelor

În final, la valoarea estimată a echipamentelor de exploatare se adaugă

valoarea echipamentelor care nu sînt în funcţiune (a căror valoare

poate fi adesea egală cu zero).

4.1.2. Active circulante

Factorii de influenţă care intervin la (re)evaluarea mijloacelor circulante

(materii prime şi materiale, semifabricate, piese de schimb, obiecte

de inventar, produse finite, mărfuri, ambalaje, baracamente şi amenajări

provizorii etc.) sînt:

a - categoria mijlocului circulant;

b - gradul de uzură reală a mijlocului circulant;

c - gradul de uzură morală a mijlocului circulant;

d - utilitatea mijlocului circulant.

a) Categoria mijlocului circulant - determină metoda de evaluare

a acestuia. Astfel, de exemplu materiile prime, materialele, piesele

de schimb, obiectele de inventar, materialele şi echipamentele de

protecţie noi, ambalajele din depozite etc. se evaluează la preţurile

de aprovizionare la data (re)evaluării, pe cînd evaluarea baracamentelor

sau amenajărilor provizorii care se cuprind în patrimoniu se face

în funcţie de preţurile de deviz actualizate şi gradul de uzură fizică

a fiecărui baracament şi amenajare provizorie.

b) Gradul de uzură reală a mijlocului circulant influenţează valoarea

acestuia la (re)evaluare prin coeficienţi care au valoare unitară

în cazul mijloacelor circulante noi şi valoarea subunitară proporţională

cu gradul de uzură reală a mijloacelor circulante deja utilizate.

c) Gradul de uzură morală a mijlocului circulant este un factor

de influenţă cu efect important, în unele cazuri. Exemplul tipic este

cel al bibliotecii tehnice a unităţii, pentru care reevaluarea va

trebui făcută de o comisie multidisciplinară din unitate, care să

fie în măsură să facă departajarea publicaţiilor valoroase pentru

activitatea viitoare la momentul (re)evaluării, de cele cu conţinut

depăşit, care cuprind teorii infirmate, banalizate etc. a căror unică

valorificare este ca deşeu de hîrtie.

d) Utilitatea mijlocului circulant - reprezintă un factor important

în unele situaţii (de exemplu, schimbarea în timp a profilului unităţii

de cercetare-dezvoltare) analiza făcută cu ocazia (re)evaluării patrimoniului,

ca şi în cazul mijloacelor fixe, avînd ca rezultat departajarea pe

clase a mijloacelor circulante în funcţie de utilitatea previzibilă

în perioada următoare:

- mijloace circulante utile în cantitate suficientă;

- mijloace circulante utile insuficiente;

- mijloace circulante utile în exces;

- mijloace circulante inutile.

4.1.3. Stocuri şi cheltuieli pentru investiţii în curs

(Re)evaluarea este influenţată de:

- natura stocurilor şi cheltuielilor pentru investiţii;

- stadiul investiţiilor (în curs de executare, puse în funcţiune total

sau parţial, sistate etc.).

a) Natura stocurilor şi cheltuielilor pentru investiţii

În momentul (re)evaluării investiţiile puse în funcţiune total sau

parţial, pentru care nu s-au întocmit forme de înregistrare ca fonduri

fixe (investiţiile în curs), se (re)evaluează în mod similar cu fondurile

fixe, în timp ce materialele pentru investiţii, piesele de schimb,

obiectele de inventar de natura primei dotări se evaluează la preţurile

de aprovizionare la data (re)evaluării.

b) Stadiul investiţiilor este un factor care intervine în analiza

valorii acestora, departajîndu-se:

- investiţii în curs de execuţie;

- investiţii puse în funcţiune total sau parţial;

- investiţii sistate

Stocurile

Stocurile sînt ajustate pentru orice obsolescenţă a lor (fizică, funcţională,

economică). În mod normal, o valoare de lichidare este plasată în

funcţie de vechime şi de grad de vandabilitate, aplicîndu-se un discont

de 50-70% din costul original.

Clienţii

Sumele de încasat sînt corectate prin reflectarea oricăror sume imposibil

de colectat. Se înscriu în situaţia extracontabilă, adică nu se iau

în considerare la stabilirea valorii reale a acestui activ, 50% din

sumele datorate cu vechime de peste 90 zile şi 100% cele cu vechime

de peste 120 zile. (Cifrele au în vedere condiţiile de economie de

piaţă, nu alte situaţii, ca de ex. blocajul financiar în unele cazuri

de tranziţie).

Imobilizările financiare

Împrumuturi pe termen mediu şi lung

Ele trebuie să fie estimate la valoarea lor contabilă. Cîteodată,

cînd este vorba de operaţiuni cu dobîndă redusă, se vor actualiza,

cu o dobîndă egală cu diferenţa între dobînda normală şi cea curentă.

Participaţii

Participaţiile (cînd institutele au astfel de participaţii, la alte

societăţi) sînt evaluate într-o manieră distinctă şi sînt considerate

ca bunuri în afara producţiei.

Participaţiile întreprinderilor necotate vor putea fi evaluate fie

plecînd de la valoarea de capitalizare a dividendelor, fie plecînd

de la valoarea plauzibilă de negociere.

Participaţiile în întreprinderile cotate vor fi prinse la valoarea

lor normală de bursă.

4.2. Elemente de pasiv

Provizioane cu caracter de rezerve

În general, aceste provizioane trebuie reintegrate în activul net,

dar apare cazul cînd aceste rezerve, deja constituite, conţin şi impozitul

aferent. Se va deduce din provizioane valoarea actualizată a cheltuielilor

fiscale de plătit.

Alte provizioane

În momentul în care apar riscuri în legătură cu procesele în curs

sau cele previzibile, litigii diverse... ar trebui eventual să se

constituie provizioane. Provizioanele sînt anulate în cazul în care

nu se mai justifică.

În ambele cazuri, tebuie să se ţină cont de impactul fiscal, dacă

acesta există.

Alte elemente de pasiv

În general, nu se efectuează nici o corecţie a celorlalte elemente

de pasiv. Singurul caz în care o corecţie semnificativă ar putea fi

făcută, este cel al întreprinderilor care beneficiază de credite pe

termen lung cu dobînzi inferioare celei de piaţă.

Se poate admite actualizarea creditului primit cu diferenţa între

dobînda pieţii şi dobînda împrumutului.

Impozit latent

Majoritatea plus sau sub-valorilor constatate sînt purtătoare de impozit

latent. Se convine ca acesta să fie luat în considerare.

Se au în vedere trei cazuri:

- pentru bunurile din afara exploatării, în momentul cesionării lor

trebuie plătit un impozit, ce va fi luat în calcul;

- pentru bunurile de exploatare amortizabile, amortizarea se calculează

asupra valorii contabile de achiziţie şi nu asupra valorii economice,

ceea ce duce la un impozit latent (care poate fi diferenţa între amortismente

şi economiile de impozit) sau forfetar;

- pentru bunurile de exploatare neamortizabile, impozitul latent este,

în general, ignorat, deoarece realizarea bunurilor este prin definiţie

îndepărtată în timp.

4.3. Active intangibile

4.3.1.Drepturi de proprietate intelectuală

Brevete. Licenţe. Concesiuni

Sînt mai mult situaţii, cu grade diferite de complexitate, care trebuie

tratate diferenţiat:

Primul caz: Întreprinderea (în particular, institutul) este titulară

a brevetelor a căror exploatare a fost integral cedată unui terţ şi

pentru care încasează redevenţe.

Valoarea brevetului este deci egală cu valoarea actuală a anuităţilor

sperate şi depinde:

- de numărul anuităţilor; deci de durata de valabilitate a brevetului;

- de perspectivele redevenţelor, ce depind de cifra de afaceri scontată.

Pentru a aprecia care sînt perspectivele redevenţelor trebuie să se

studieze care sînt perspectivele produsului şi mijloacele de punere

în practică de către cesionar pentru a răspunde la cererea pieţei.

De multe ori, contractele implică un minimum de redevenţe, fixîndu-se

pragul cel mai de jos.

În cazul în care brevetul nu este exploatat sau este exploatat prost,

este foarte dificil pentru concesionar să-l vîndă.

În schimb, în caz de reuşită, procentele redevenţelor trebuie să fie

adesea rediscutate.

Al doilea caz: Întreprinderea (în particular, institutul) a achiziţionat

brevetul în schimbul unei sume forfetare. În acest caz, din punct

de vedere al estimării, se declară că valoarea brevetului este egală

cu suma plătită, diminuată cu amortismentul corespunzător numărului

de ani scurşi după anul de origine, în cadrul perioadei de protecţie.

Totuşi, această modalitate de estimare a valorii nu pare a fi satisfăcătoare,

deoarece nu se spijină pe durata vieţii brevetului şi pe difuziunea

produsului. Dacă ne aflăm la începutul duratei şi lansarea pare a

fi favorabilă, amortismentul va fi slab; invers, dacă lansarea nu

denotă nici un succes, amortismentul va fi foarte ridicat.

Al treilea caz: Întreprinderea (în particular, institutul) este şi

inventator şi exploatator. Presupunînd cheltuielile de cercetare şi

de prototip integral amortizate, se poate considera că estimarea valorii

se face în funcţie de succesul produsului şi cadenţa previzibilă a

vînzărilor. Se adaugă, dacă este cazul, potenţialul reprezentat prin

posibilităţile cesionării licenţei în străinătate.

O metodă relativ simplă constă în a disloca fictiv inventatorul de

exploatator şi a considera ca valoare a brevetului raportul pe care

ar putea să-l furnizeze dacă era cedat unui terţ (redevenţe normale

de 3-7%, în funcţie de natura brevetului şi ramura de activitate).

O dificultate metodologică se constată atunci cînd institutul ajunge

periodic la descoperiri mai mult sau mai puţin importante, brevetabile

sau nu. Institutul realizează, deci, în permanenţă o investiţie, care

poate fi asimilată "intangibilelor tehnice". Investiţia constă

în cheltuielile curente de cercetare şi cele de investiţii pentru

laboratoare.

Se consideră că prin această modalitate se crează capitalul care trebuie

să fie amortizat pe durata medie de reînnoire a cercetărilor de un

anumit profil. Se preconizează să se calculeze valorea medie în capital,

multiplicînd investiţia anuală prin durata amortizării şi divizînd

la 4. Factorul 4 este considerat subiectiv şi preluat din practica

industrială, deoarece durata medie de reînnoire a unui produs, a unei

anumite linii, se situează adesea între 5 şi 15 ani, ceea ce s-ar

traduce în final prin luarea în considerare a unei durate de recuperare

a valorii brevetelor de 1^1/2 la 3^1/2 din cheltuielile

de cercetare-dezvoltare.

O evaluare obiectivă a acestei potenţialităţi a brevetelor se poate

realiza prin examinarea (în cazul în care există o veritabilă echipă

de cercetare) a rezultatelor obţinute în trecut, frecvenţa şi natura

acestor rezultate. Se verifică dacă s-a atins pragul critic al unei

cercetări eficiente. De asemenea, se verifică dacă cheltuielile de

cercetare sînt uşor de suportat de către întreprindere şi dacă au

fost contabilizate şi repartizate pe unităţi, pe contracte, etc.

Se evaluează această potenţialitate de la 1 an pînă la 1^1/2

an de cheltuieli.

Procedee. Modele. Desene

Noţiunea de procedeu, ceea ce anglo-saxonii numesc "know-how"[3],

este adesea preponderent în viaţa întreprinderii şi cîteodată mai

important decît brevetele.

Din păcate, procedeul nu beneficiază de o protecţie legală echivalentă.

El nu poate fi apreciat decît prin referinţă la o marjă suplimentară

în raport cu cea a concurenţilor. Este necesară o serie de condiţii

pentru a aprecia procedeul:

- situaţia privilegiată ce rezultă din acest procedeu să fie clar

caracterizată şi cuantificată;

- trebuie să se poată aprecia în timp caracterul durabil sau nu al

acestei situaţii;

- trebuie să se stabilească cine este autorul procedeului şi responsabilii

care l-au pus în practică şi să se judece ataşamentul lor faţă de

institut, căci plecarea lor ar duce la compromiterea valorii lui,

cu atît mai mult cu cît ei s-ar putea duce la un concurent;

- trebuie să se examineze costul punerii în practică a procedeului

şi să se verifice dacă avantajul obţinut, ţinînd cont de cost, nu

ar duce la o situaţie dezavantajoasă.

În urma acestei examinări, se poate proceda fie ca în materie de brevet,

fie reţinîndu-se cheltuielile angajate ce sînt apoi diminuate cu amortismentul

real (funcţie de timp şi de speranţele produsului), fie reţinînd în

mod forfetar de la 1 la 3 ani de cîştiguri procurate de produsul realizat

conform procedeului.

Termenul de modele şi desene acoperă următoarele situaţii: modele

de fabricaţie (modele de turnătorii, mulaje, tipare...), creaţii originale

din domeniul modei de lux, creaţii de design.

În cazul modelelor de fabricaţie există tendinţa de a le amortiza

cît mai repede posibil, chiar dacă s-ar mai putea asigura fabricaţia

a numeroase exemplare. Se convine să se stabilească un amortisment

economic, în funcţie de uzura reală şi cerere, căci adesea aceste

modele sînt făcute pentru un client sau o clientelă bine stabilită,

care a putut să-şi supraestimeze nevoile sale.

În cazul modelelor de colecţie, acestea pot fi în curs de utilizare

şi se procedează ca în materie de brevete, sau nu mai sînt utilizate,

dar constituie un tip de fond de colecţie ce ar furniza idei. Experienţa

demonstrează că, în caz de dificultate, aceste colecţii practic nu

se vînd.

Pentru a fi vandabile, ele trebuie să aibă impact comercial. Dar,

în acest caz, ele cer o gestionare relativ grea şi costul acestei

gestionări este adesea excesiv în raport cu serviciul prestat.

În fapt, este practic imposibil să fie utilizate identic, necesitînd

o adaptare, iar inspiraţia poate să se regăsească şi în revistele

de specialitate.

Marca

Marca poate constitui obiectul unui depozit, care va atesta caracterul

său durabil.

Marca şi clientela pot să se confunde. Cumpărătorul achiziţionează

produsele pentru că aceste produse posedă calităţi intrinseci şi preţurile

lor îi convin. Dacă apare un defect al produsului sau dacă preţul

devine inacceptabil, el ia un produs al concurentului.

În acest caz, se admite că valoarea mărcii este indisociabilă de evaluarea

clientelei.

Dar marca poate fi cunoscută nu numai de cei care utilizează produsul

în cauză, ci şi de terţi, care constituie o clientelă potenţială,

prin mesajul publicitar care are un impact asupra lor chiar dacă produsul

are un slab defect. Marca rămîne prezentă în spiritul acestora şi

cu prima ocazie devin sau redevin cumpărători.

Pentru a valoriza marca, trebuie să se verifice acţiunile publicitare,

să se studieze rezultatele lor, să se examineze dacă pragul critic

a fost atins, să se studieze efectele secundare şi costul publicitar

al stabilităţii, să se studieze reacţiile concurenţilor.

Se poate proceda la două calcule:

- plecînd de la randament: cunoscîndu-se care este ponderea acţiunii

publicitare în creşterea cifrei de afaceri, se stabileşte rentabilitatea

corespunzătoare. Se poate reţine profitul actualizat de 1<$E 1/2 >

la 3 anuităţi, al suplimentului de cifră de afaceri;

- se reţine nu numai rezultatul, ci şi cheltuielile angajate, urmînd

aceiaşi modalitate de 1^1/2 la 3 anuităţi de cheltuieli de publicitate,

cu corecţia pasivului prin impozitul de supravaloare.

Clientela

În estimarea valorii clientelei se pleacă de la cost şi venit.

Plecînd de la cost: este vorba de suma efortului comercial pentru

implantarea reţelei de vînzare, publicitate, etc.

Acest efort este variabil, ca urmare a modului de difuzare şi naturii

produsului în ansamblul unei întreprinderi, la nivelul de 5-15% din

preţul de vînzare, cheltuieli comerciale, comisioane şi cheltuieli

diverse, cu excepţia costurilor interne.

În cazul clasic, comisioanele absorb cheltuieli ce conţin jumătatea

acestor procente şi se reţine un cost rezidual de 2,5-7,5%. Acest

cost este traducerea investiţiei comerciale. Ţinînd cont de cheltuielile

de reînnoire, se reţine 1^1/2 la 2 ani din acest cost ca expresie

a clientelei.

Plecînd de la venit: raţionamentul este invers, dar poate fi mai facil

de urmat, după cum se arată în continuare.

Marja comercială normală oscilează în funcţie de produs, servicii,

abstracţie făcînd de costurile interne, între 10-35% din preţul de

vînzare (cîteva situaţii particulare pot suporta marje ce ajung pînă

la 50%).

Marjele înglobează anumite cheltuieli, comisioane (procentual cu marja),

publicitate... care absorb cca. 2/3 din venitul suplimentar. În consecinţă,

rezultă un profit potenţial variabil, funcţie de ramura de activitate,

cuprins între 3-12% din cifra de afaceri (fără taxe).

Ţinînd cont de schimbarea clientelei, de modă etc. se reţine ca expresie

a valorii clientelei pe 1-3 ani de marjă, între 3-18% din cifra de

afaceri, diminuată cu abaterea pentru impozitul de supravaloare.

Prin aceste abordări variate este susceptibil să se dea o valoare

fondată pe practică, pe experienţă, dar, poate, pentru a da o culoare

ştiinţifică evaluărilor, s-a căutat valoarea elementelor intangibile

şi în special a clientelei, căci adesea imobilizările intangibile

se limitează la ea, prin cercetarea goodwill-ului.

Acestea au fost principalele tipuri de active intangibile, legate

de specificul C&D, prezente în literatura de specialitate.

Pentru experienţa generală a unui colectiv ştiinţific (colectiv,

laborator, institut), pentru creativitatea sa, capacitatea sa de a

genera soluţii noi şi de a pilota pregres tehnic, de a răspunde la

probleme noi ce i se pun sau pe care este în măsură să le iniţieze,

pentru lucrări nematerializate în brevete sau într-o licenţă formalizată

de know-how, literatura accesibilă de evaluare a patrimoniului nu

dă răspunsuri. De regulă, aceste componente nici nu sînt explicitate;

în mod implicit, ele se includ în ceea ce constituie valoarea mărcii

firmei şi a clientelei sale.

4.3.2. Poziţia ştiinţifică, economică şi comercială a institutelor, pe plan intern şi în contextul internaţional

Poziţia pe plan intern

O unitate de cercetare-dezvoltare, care activează într-o ramură stabilă,

depune eforturi doar pentru menţinerea poziţiei ce o ocupă în sfera

de activităţi pentru ramura respectivă.

În cazul unor ramuri, ce sînt în curs de reprofilare, de reaşezare

a capacităţilor şi tehnologiilor, unităţile de cercetare-dezvoltare

de profil trebuie să-şi dovedească eficienţa prin experienţa şi profesionalismul specialiştilor, receptivitatea faţă de nou, prin rapiditatea în acţiune şi în idei.

Unităţile de cercetare-dezvoltare actuale, care sunt, în general, profilate pe o anumită ramură şi sînt singurele care activează în ramura respectivă se află într-o situaţie avantajată. Ele cunosc foarte bine problemele ramurii, deţin date privind istoricul acestor probleme, informaţii asupra lucrărilor din trecut, asupra succeselor şi eşecurilor, cît şi asupra cauzelor acestora şi, în general, lucrează în cercurile de specialişti din

ramură de mai mulţi ani sau zeci de ani. Noile societăţi de cercetare-proiectare în aceste ramuri se pot afirma fie prin scindarea unităţii existente(cu delimitarea sau nu a domeniilor de activitate), fie în cazul cînd unitatea de ramură nu manifestă suficientă receptivitate pentru nou,

este anchilozată într-o organizare rigidă, ceea ce face să nu fie

suficient de competitivă în serviciile ce i se solicită. În astfel

de cazuri, modul în care unitatea de cercetare-dezvoltare răspunde

la solicitările ramurii conduce la apariţia unor firme concurente

mai dinamice, mai ieftine, mai adaptabile la cerinţele clientului.

Uneori, într-un domeniu există o singură societate comercială de producţie

şi o singură unitate de cercetare-dezvoltare. Acestea îşi desfăşoară

activitatea împreună de mai mulţi ani, timp în care s-au stabilit

anumite realaţii profesionale şi sociale care asigură o încredere

reciprocă (sau dimpotrivă). Interesul ambelor firme de a continua

sau nu colaborarea, pentru a beneficia de o poziţie cît mai prosperă

pe piaţă, depinde de o mare diversitate de factori endogeni şi exogeni.

Cînd există un număr mare de societăţi producătoare într-un anumit

domeniu, se poate ajunge la situaţia ca să fie un număr tot atît de

mare, dacă nu şi mai mare, de unităţi de cercetare-dezvoltare. În

acest caz, concurenţa de piaţă se manifestă în mod neîngrădit. Activitatea

de cercetare-dezvoltare, în aceste cazuri, se poate desfăşura fie

pentru acoperirea completă a problemelor (de tipul institutelor de

profil sau al laboratoarelor centrale), fie axată pe anumite probleme

de strictă specializare, urmărind obiectivul de a fi cît mai bun într-un

domeniu dat.

Cele de mai sus ilustrează atît diferenţele de poziţie şi de nuanţă

în care se poate afla un institut, laborator sau altă unitate de cercetare-dezvoltare, cît şi nevoia de a găsi unităţi de măsură, care să permită caracterizarea patrimoniului intelectual al acestora în corelare cu poziţia ramurii, precum şi a unităţii în ramura, domeniul sau segmentul de piaţă în

care acţionează.

În acest scop, se porneşte de la ipoteza că volumul activităţilor

de cercetare-dezvoltare este proporţional cu volumul producţiei, ce

se realizează în domeniul respectiv. Această idee se poate materializa

prin anumite relaţii matematice, ce se propun mai jos.

Ca punct de pornire se recomandă adoptarea valorii medii a profitului

(P), realizat de unitatea de cercetare-dezvoltare în ultimii

ani:

(4.3)

unde:

B - beneficiul (actualizat la zi) (lei)

n - numărul de ani, pentru care s-a actualizat beneficiul

P_b- profitul brut (actualizat la zi) (lei)

m - numărul de ani, pentru care s-a actualizat profitul brut

Relaţia de mai sus consideră că beneficiul calculat după metodologia

aplicată pînă în anul 1989, este similar cu profitul brut, ce se calculează

după metodologia actuală.[4]

În privinţa numerelor n şi m de mai sus se recomandă

ca suma lor să fie 5. Desigur că, pentru unităţi noi, care nu au o

vechime de 5 ani, această sumă va fi egală cu vechimea unităţii.

Valoarea P, obţinută prin relaţia de mai sus, urmează să fie

influenţată de un factor de corecţie k, care să caracterizeze

poziţia unităţii în ramura, domeniul sau segmentul de piaţă respectiv,

pentru a obţine profitul mediu corectat (Pc)

Pc = k P (lei) (4.4)

Factorul de corecţie (k) trebuie să ţină seama de poziţia unităţii

de cercetare-dezvoltare pe piaţă, nu numai în prezent, ci şi cu extindere

asupra perioadei viitoare:

- pentru unităţile care activează în domeniul respectiv singure în

prezent şi pentru următorii 2-3 ani nu se întrevăd modificări, k =1;

- pentru unităţile care activează în domenii în care se întrevede

că activitatea se va restrînge sau au apărut şi alte unităţi de cercetare-dezvoltare sau se apreciază că acestea vor apare în viitorul apropiat, factorul de corecţie k va avea valoarea subunitară;

- pentru unităţile din domeniile în care se întrevede dezvoltarea

activităţii, k poate avea o valoare supraunitară.

Profitul mediu corectat se află în strînsă corelaţie cu cifra de afaceri

ce se realizează în ramura, sectorul sau segmentul de piaţă respectiv,

mai bine zis cu profitul brut al ramurii, sectorului etc.:

(Lei) (4.5)

unde:

α - cota profitului brut în cifra de afaceri a unităţii de

cercetare-dezvoltare

β - cotă din profit destinată activităţii de cercetare-dezvoltare

în cadrul ramurii, domeniului sau segmentului de piaţă

PR_b - profitul brut pe ramură, domeniu sau segment de piaţă

pe ultimul an încheiat (actualizat la zi) (lei)

z - numărul de unităţi de cercetare-dezvoltare în ramura, domeniul

sau segmentul de piaţă considerat.

În cazul cînd nu se dispune de valori pentru β, se poate apela

la informaţii din literatura de specialitate dar, pe cît posibil,

pentru condiţii apropiate de cele din România, la data cînd se face

evaluarea.

Poziţia în context internaţional

Pentru a ţine seama în analiză de poziţia unităţii de cercetare-dezvoltare

sau de înaltă tehnicitate în context internaţional, problema trebuie

abordată cel puţin din două puncte de vedere. Pe de o parte este vorba

de poziţia unităţii pe piaţa mondială, atunci cînd participă cu oferte

pe această piaţă, iar pe de altă parte este vorba de poziţia pe piaţa

românească, cînd se află faţă în faţă cu ofertele altor firme de profil

din străinătate.

Se menţionează faptul că este mult mai greu să se contracteze executarea

unei lucrări de cercetare-dezvoltare în exterior, decît să se cîştige

o competiţie cu firme străine pe piaţa internă. Faptul că un institut,

laborator sau altă unitate de cercetare-dezvoltare, execută lucrări

în cadrul unor contracte externe este un argument pentru aprecierea

nivelului profesional al acestei unităţi. În unele cazuri, lucrările

de cercetare-dezvoltare contractate la export se datorează şi preţului

deosebit de scăzut la care s-au oferit, fiind cunoscut faptul că nivelul

salariilor (componentă importantă în acest gen de activităţi) este

(ţinînd seama şi de cursul de schimb) de 20-40 ori mai scăzut la noi

decît în ţările industrializate.

În ceea ce priveşte activitatea pe piaţa românească, în paralel cu

activitatea altor firme străine de profil, se pot afirma următoarele:

În anii trecuţi, această activitate a stat sub semnul lipsei de disponibil

valutar, ceea ce a făcut ca unităţile de cercetare-dezvoltare româneşti

să nu cunoască practic o competiţie cu firmele străine pe piaţa românească.

În prezent, cînd activitatea de cercetare-dezvoltare se efectuează

în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, unităţile autohtone

sînt considerate la un nivel de competenţă mai scăzut şi sînt suspectate

de parţialitate. Această atmosferă se resimte atît în modul de lucru

al unor organisme internaţionale şi firme străine, cît şi la unele

societăţi comerciale româneşti. Se apreciază că aceasta este o situaţie

de moment, pînă ce beneficiarii cercetării vor fi în măsură să discearnă

toate implicaţiile recurgerii le tehnologie străină sau la cercetare

proprie, iar, la rîndul ei, activitatea de cercetare-dezvoltare a

unităţilor româneşti se va adapta la modul de a acţiona în condiţiile

economiei de piaţă, vor fi însuşite metodologiile de lucru şi logica

de analiză specifice acestor condiţii.

Este de subliniat faptul că specificul local, condiţiile tehnice,

economice, financiare, sociale etc., sînt cel mai bine cunoscute de

către institutele, laboratoarele şi unităţile din ţară. Acest lucru

a fost înţeles foarte bine de unele echipe străine care au elaborat

studii şi analize pentru cazuri din România apelînd la serviciile

unităţilor şi sfera specialiştilor din cercetare-dezvoltare din ţară.

Cunoaşterea specificului local poate fi, de la caz la caz, un avantaj,

dar şi un handicap prin prelungirea unei rutine ineficiente.

Pentru a caracteriza poziţia în context internaţional a unui institut,

laborator, a unor active de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate,

se propune folosirea unui termen E, care să reflecte valoarea

lucrărilor contractate cu firme străine. Valoarea termenului E

este dată de relaţia:

(lei) (4.6)

Unde V_is = valoarea încasărilor realizate din contractele

cu firmele străine pe ultimii m ani (lei)

Numărul de ani m se recomandă să fie 5. Pentru valoarea încasărilor

din contractele cu firmele străine se utilizează cursul de schimb

valutar la data efectuării lucrării (pentru contracte în valută)

Termenul E este folosit pentru a corecta valoarea sumelor încasate

de unitatea analizată pentru o perioadă de m ani:

(lei) (4.7)

În baza acestei relaţii, sumele încasate de o unitate de cercetare-dezvoltare, care ar fi lucrat numai pentru firme străine, apar de cîteva ori mai mari (coeficientul a), decît dacă ar fi provenit numai din

contracte cu unităţi din ţară. Se opiniază ca a în formula

de mai sus să aibe valoarea 10, reprezentînd un raport minim între

tarifele de piaţă ale firmelor străine şi cele practicate de unităţile

de cercetare-dezvoltare româneşti.

Caracterizarea potenţialului de competitivitate

Competitivitatea pe piaţă presupune profesionalism şi competenţă în

materie, dar şi dinamism în acţiune. Calitatea produselor şi serviciilor

impun firma. Efortul depus de firme pentru a se situa în vîrful ierarhiei

profesionale este continuat pentru a menţine locul cîştigat.

În anumite domenii, profesionalismul şi competenţa se pot asigura

cel mai bine pe domenii foarte bine delimitate şi cu colective relativ

restrînse. În aceste condiţii, atmosfera de conlucrare este mai prielnică,

facilităţile de lucru se pot asigura la un nivel mai ridicat de confort

şi civilizaţie, ieşind totodată mai bine în evidenţă aportul fiecăruia

la munca de ansamblu. În alte domenii, sau pentru inovare mai profundă,

poate fi benefică deschiderea spre specialităţi variate, sau tocmai

lipsa unor delimitări rigide.

În privinţa competitivităţii, pe lîngă competenţă mai trebuie avută

în vedere şi componenta financiară: preţurile şi tarifele practicate.

Un tarif prea scăzut de cele mai multe ori denotă neseriozitate în

abordarea subiectului respectiv, iar un tarif exagerat de mare face

afacerea inabordabilă. Esenţială este, însă, calitatea rezultatelor,

aplicabilitatea lor, efectele pe care le asigură.

Preţurile practicate reflectă modul în care este administrată unitatea.

Preocuparea pentru rentabilitate este în sarcina "managerului" mandatat

pentru acumularea de profit şi minimizarea cheltuielilor. O administraţie

adevărată cere flexibilitate în adaptarea la condiţiile dinamice de

transformare a pieţii şi concurenţei.

Pentru a cîştiga poziţie pe piaţă este nevoie să se lucreze cu preţuri

mici, dar care să acopere cheltuielile. Minimizarea cheltuielilor

în activitatea de cercetare-dezvoltare se obţine îndeplinind exact

ce este necesar, cu puţine reluări, fără pendulări între prea multe

variante, timpul de lucru fiind folosit pentru a munci cum trebuie

şi ce trebuie.

Lucrînd cu preţuri mai scăzute se poate conta pe o competitivitate

mai bună.

Pentru a caracteriza potenţialul de competitivitate din punct de vedere

al competenţei şi profesionalismului unui institut, laborator sau

altor unităţi de cercetare-dezvoltare, se poate apela la o serie de

indicatori, cum ar fi zestrea materială, personalul, portofoliul de

lucrări originale, nivelul încasărilor, etc.

Pentru a caracteriza potenţialul de competitivitate din punct de vedere

al preţului şi tarifelor (T) se pot folosi doi factori: fondul de

timp necesar şi tariful orar:

(lei) (4.8)

unde: N - fondul de timp necesar pentru elaborarea lucrării

(ore)

t - tariful orar (lei/oră)

În cazul unor lucrări oarecum standard, ca de exemplu elaborarea unei

analize tehnico-economice, cu un număr mediu de operaţii tehnologice

(30-50) şi cîteva materii prime (3-5), societatea comercială care

va prezenta cea mai scăzută valoare N va fi cea mai competitivă

din punct de vedere al preţului.

Din relaţie rezultă că o valoare scăzută pentru N se poate

obţine prin acţiuni conjugate asupra ambilor factori ai relaţiei.

Uzura fizică, uzura morală, alţi factori de influenţă (aspecte comune)

În ceea ce priveşte cuantificarea influenţelor ce provin din uzura

fizică a patrimoniului în cazul institutelor, laboratoarelor, a altor

active de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate, problemele

pot fi tratate în mod similar cu alte unităţi economice. De regulă

se operează cu coeficienţi subunitari ce se aplică valorii de întrebuinţare

a activelor.

Este cunoscut faptul că progresul tehnic erodează valoarea instalaţiilor

şi a realizărilor existente. Nu s-a elaborat încă o metodologie unitară

care să determine rata de uzură morală şi unitatea de măsură ce s-ar

putea adopta.

În prezentul studiu se propune ca şi în cazul uzurii morale să se

folosească anumiţi factori de influenţă subunitari.

Pentru activele tangibile o comparaţie între principalele caracteristici

tehnice ale activelor analizate şi cele ale unor active, ce s-ar putea

realiza la nivelul tehnicii de azi, ar putea defini acest coeficient.

În primul rînd este necesar să se aibă în vedere calitatea produselor

ce se obţin, consumurile, randamentele, dar şi alţi factori din domeniul

ecologic, social, al confortului industrial.

Este un lucru recunoscut, că activitatea de cercetare-dezvoltare depinde

în cel mai înalt grad de activele tangibile destinate experimentărilor,

măsurătorilor şi tehnicii de calcul.

Simpla corectare a valorii activelor tangibile nu poate fi suficientă.

Se pot întîlni cazuri cînd anumite instalaţii de cercetare sau de

analiză-caracterizare au o valoare importantă şi sînt, cu anumite

corective, încă la un nivel tehnic acceptabil, dar nu se utilizează

în activitatea institutului sau laboratorului. Acestea reprezintă

o valoare importantă în componenta patrimoniului, dar care se reflectă

prea puţin sau deloc în activitatea de cercetare-dezvoltare ce se

desfăşoară. Aşa poate fi cazul unor instalaţii pilot, a unor linii

de prelucrare, sau a unor instalaţii specializate de analiză-caracterizare.

Pentru a introduce diferenţierile necesare în astfel de situaţii se

propune folosirea unui coeficient de utilizare, derivat din gradul

de folosire a instalaţiilor respective. Considerînd într- un an 2000

ore de funcţionare posibile (pentru activitate desfăşurată într-un

singur schimb) şi operînd cu timpul efectiv de lucru (τ) al

instalaţiei respective, se poate obţine coeficientul de utilizare

(U):

(4.9)

unde:

τ - timpul efectiv de lucru (ore)

c - factor de corecţie

Înmulţind valoarea activelor în cauză cu coeficientul de utilizare

pentru anul anterior se obţine o valoare corectată, care reflectă

şi aspectele menţionate mai sus. Se vede că în cazul cînd instalaţia

respectivă a stat fără utilizare (τ = 0) coeficientul de utilizare

ia valoarea zero.

Factorul de corecţie trebuie să adopte diferite valori supraunitare;

de exemplu pentru instalaţii pilot 50, pentru instalaţii de analiză-caracterizare 10, pentru unele de prelucrare 20, etc.

Desigur, în cazul în care instalaţii pilot, linii de prelucrare etc.

urmează să fie evaluate ca active independente, ca posibile unităţi

de producţie, problemele se pun altfel şi evaluarea patrimoniului

urmează să ţină seama de valoarea instalaţiilor într-un astfel de

context.

Cînd se trece la estimarea uzurii morale a celorlalte categorii de

active, dificultăţile se accentuează; dar şi în aceste cazuri se pot

recomanda o serie de relaţii, care să introducă corectivele necesare.

Dacă ne referim la brevete, se poate propune următorul mod de abordare

a uzurii morale. Se cunoaşte că, în cele mai multe ţări, brevetele

se protejează pentru o perioadă de 10-15 ani, deci implicit durata

de viaţă a unui brevet se limitează la acest număr de ani. Diminuarea

în timp a valorii soluţiei brevetate decurge după o ecuaţie exponenţială

de tipul:

(4.10)

care ar putea fi preluată şi ar caracteriza evoluţia în timp a uzurii

morale a brevetului.

Nu se greşeşte prea mult, dacă se apreciază că, în acest caz, uzura

morală decurge după o dreaptă ce porneşte de la valoarea "nominală"

în anul 1 şi ajunge la valoarea zero în ultimul an de valabilitate

a brevetului, respectiv:

(4.11)

unde:

B_x - valoarea brevetului în anul x

B_o - valoarea nominală a brevetului

T - timpul de protejare a brevetului (ani)

În cazul brevetelor noi, cele arătate pot fi adoptate ca mod de abordare

a porblemei. În cazul brevetelor care se aplică deja, evaluarea urmează

să se axeze pe datele legate de avantajele ce vor rezulta din aplicarea

la utilizator (profit suplimentar, influenţe calitative, ecologice,

sociale etc.) şi, în mod corespunzător, ţinînd seama de cota ce va

reveni proprietarului de brevet.

Acelaşi raţionament se aplică şi pentru alte realizări ale unităţii

ce nu fac parte din activele tangibile, cum ar fi soluţiile originale,

soluţiile aplicate sau aplicabile în economie, tehnologiile elaborate

etc. În aceste cazuri apar diferenţieri importante datorate domeniului

de activitate în care funcţionează unitatea de cercetare-dezvoltare

ce se evaluează.

Dacă în relaţia anterioară se consideră că T este timpul de

perimare în care se anulează avantajul unei soluţionări datorită uzurii

morale, relaţia este aplicabilă pentru evaluarea multor componente

ale patrimoniului intelectual al unităţii evaluate. În unele domenii

cu tehnologii consolidate (de exemplu minerit, chimie de bază, prelucrarea

lemnului etc), T poate avea o valoare ridicată (peste 10 ani),

în alte domenii noi (tehnică de calcul, comunicaţii, biotehnologii

etc.) valoarea acestuia poate fi mai mică (cîţiva ani).

În orice analiză de evaluare a patrimoniului se folosesc criterii

şi coeficienţi care să opereze departajările şi diferenţierile necesare.

Este important să se elaboreze un sistem de aducere la zi, de cuantificare

a diferitelor componente ale patrimoniului, care să evite o imagine

distorsionată a realităţii, să nu conducă la crearea de avantaje nereale

şi nici să nu diminueze, în mod eronat valoarea adevărată a unităţii

ce se analizează. Această grijă reprezintă latura cea mai dificilă

în propunerea unor criterii şi metodologii de evaluare a patrimoniului

institutelor, laboratoarelor, altor active de cercetare-dezvoltare

şi de înaltă tehnicitate.

4.3.3. Personalul

În mod deosebit, realizările institutelor, laboratoarelor, altor active

de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate, depind de valoarea

angajaţilor lor, de pregătirea profesională şi de realizările individuale

sau în cadrul anumitor colective, de aportul de creaţie ştiinţifică

şi tehnică al fiecărei persoane.

Un punct central al acestui subiect îl poate constitui valoarea specialiştilor-cheie,

a persoanelor capabile să polarizeze angajaţii pentru obţinerea de

rezultate, pentru deschiderea de noi teme, subiecte sau chiar domenii

de lucru pentru activitatea viitoare a institutului sau laboratorului.

Factorii de influenţă în evaluarea personalului unităţilor de cercetare-dezvoltare

sînt:

- factori determinaţi de existenţa fizică a personalului;

- factori determinaţi de existenţa socială a personalului;

- factori determinanţi pentru potenţialul de creaţie tehnico- ştiinţifică

a personalului;

- factori legaţi de realizările personalului în perioadele anterioare.

Ca metodă de evaluare a personalului se recomandă metoda punctajului

- pentru fiecare factor de influenţă şi criteriu stabilindu-se un

număr de puncte acordat institutului, laboratorului, totalul punctelor

acordate avînd, pe lîngă un scop orientativ, rolul de plasare a unităţii

în contextul celorlalte unităţi cu profil similar sau de a constitui

aport în procesul de negociere.

Se consideră utilă elaborarea unor formulare unice atît pentru culegerea

informaţiilor la nivel de salariat, cît şi de centralizare a punctajelor

pe fiecare factor de influenţă şi criteriu şi, în final, pe total

unitate.

a) Factori determinaţi de existenţa fizică a personalului

Între aceşti factori se pot enumera:

- numărul mediu scriptic de personal; în legătură cu numărul mediu

scriptic este util de determinat în urma analizei posturilor existente

dacă există exces sau lipsă de forţă de muncă în unitate;

- fluctuaţia personalului; nivelul fluctuaţiei personalului este un

factor de influenţă important, a cărui analiză pune în evidenţă multe

aspecte pozitive sau negative din activitatea unităţii;

- vîrsta medie în unitate; număr de personal pe categorii de vîrstă;

- vechimea medie în muncă a personalului din unitate şi colectivele

de muncă;

- sexul (procente din total bărbaţi, femei)

b) Factori determinaţi de existenţa socială a personalului:

- starea civilă;

- starea materială (salariu mediu pe unitate comparativ cu salariul

minim pe economie, procent personal cu locuinţe proprietate personală,

procent personal cu autoturisme în proprietate etc.);

- distanţa dintre locuinţă şi locul de muncă pe grupe de distanţă;

- număr persoane în întreţinerea exclusivă sau în partaj a salariaţilor.

c) Factori determinanţi pentru potenţialul de creaţie tehnico-ştiinţifică

al personalului:

- procent personal cu studii superioare în total personal;

- procent personal cu titluri ştiinţifice academice;

- procent personal doctoranzi sau cu diplomă după urmarea celei de-a

doua facultăţi;

- grad de stăpînire a tehnologiilor utilizate în domeniul respectiv

de cercetare, eventual cu departajarea tehnologiilor cunoscute de

cele deja utilizate în cadrul lucrărilor elaborate. Pentru concretizarea

acestui factor de influenţă se recomandă ca, pentru fiecare domeniu

de cercetare-dezvoltare, prin colaborarea cu alţi specialişti din

domeniul respectiv, să se identifice, de exemplu, un număr de pînă

la 10 tehnologii importante, (metodologii de lucru, standarde în domeniu,

limbaje de programare etc.) pe baza cărora să se facă o investigare

privind gradul de cunoaştere a tehnologiilor respective de către personalul

unităţii şi să se stabilească modul de acordare a punctajului;

- cunoaşterea limbilor străine de circulaţie (procente de cunoscători

ai unei limbi străine, a două sau mai multe limbi străine în total

salariaţi);

- nivelul motivaţiei - este un factor de influenţă global de o valoarea

deosebită. În ierarhia piramidală a motivelor, necesităţile personale

de creaţie, cercetare, descoperire, autoperfecţionare, esenţiale pentru

desfăşurarea unei activităţi eficiente în cadrul unităţilor de cercetare-dezvoltare sînt plasate pe nivelul cel mai înalt după necesităţile fiziologice (hrană, somn, îmbrăcăminte etc.), necesităţile de siguranţă socială (venit, locuinţă, asistenţă medicală etc.), necesităţile sentimentale (afecţiune şi apartenenţă afectivă la o colectivitate umană) şi necesităţile privind statutul social al individului (confirmarea socială). Este în general util de investigat la ce nivel global de motivaţie se găseşte personalul unităţii, atît pentru explicarea unor realizări anterioare ale unităţii cît şi pentru conturarea unei perspective în politica de personal a unităţii.

d) Factori legaţi de realizările personalului în perioadele anterioare

Realizările concrete ale personalului în perioadele anterioare constituie

o garanţie pentru realizările viitoare, bineînţeles cînd există şi

o cerere a pieţei pentru lucrări de natura celor deja realizate.

Din punctul de vedere al lucrărilor realizate de personalul unităţii

pe o perioadă anterioară convenabil aleasă (de ex. 5 ani), distingem

următorii factori de influenţă:

- procent de personal cu studii superioare antrenat în activităţi

administrative (altele decît cele de cercetare- dezvoltare);

- procent de personal antrenat în conducerea de lucrări în domeniu

(teme de cercetare, studii, metodologii, realizări de prototipuri

etc.) pe grade de complexitate şi originalitate;

- procent de personal antrenat în execuţia de lucrări, pe grade de

complexitate şi originalitate;

- cărţi publicate de personalul unităţii în ţară şi/sau străinătate

(separat);

- articole publicate de personalul unităţii în revistele din ţară

şi/sau străinătate (separat);

- responsabilităţi ale personalului de cercetare-dezvoltare în organisme

interdepartamentale din ţară sau în organisme ştiinţifice din străinătate.

Este necesar ca, în cazul publicării de cărţi sau articole de specialitate,

să se ţină seama dacă acestea sînt rodul efortului individual sau

sînt efectul conlucrării în cadrul unor colective din unitate, pentru

ca să se ajungă la un coeficient de cooperare în cadrul unităţii respective, definit astfel:

(4.12)

unde:

G_C - gradul de cooperare în cadrul unităţii;

N_L - număr total de lucrări realizate în perioada analizată;

N_C - număr de lucrări realizate prin cooperare.

În cazul unităţilor care realizează lucrări cu cooperare externă (cu

alte unităţi din ţară şi străinătate), gradul de cooperare externă

se poate calcula astfel:

(4.13)

unde:

G_CE - gradul de cooperare cu alte unităţi din ţară

sau străinătate;

N_C - număr de lucrări realizate prin cooperare;

N_CE - număr de lucrări realizate prin cooperare externă.

Operînd cu aceşti coeficienţi se poate estima gradul de antrenare

al personalului unităţii în acţiuni de conlucrare în domeniul respectiv.

4.4. Situaţia financiară

4.4.1. Rezultate financiare înregistrate

În evaluarea patrimoniului institutelor, laboratoarelor, a altor active

de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate, o importanţă deosebită

prezintă analiza rezultatelor financiare pe care acestea le-au obţinut

în ultima perioadă de activitate, concludentă fiind o perioadă de

5 ani.

Analiza rezultatelor financiare trebuie să fie astfel organizată,

încît să permită aplicarea diverselor metodologii de evaluare a patrimoniului,

cu elemente statistice evidenţiate în bilanţurile contabile ale perioadei,

precum şi cu informaţiile din alte documente şi documentaţii existente

la deţinătorii patrimoniului. De asemenea, sînt necesare şi trebuie

să fie obţinute datele cu privire la eficienţa la utilizatori a lucrărilor

de cercetare-dezvoltare elaborate.

Aceste informaţii se referă la generarea de profit obţinut prin aplicarea

rezultatelor activităţii de C&D. Aplicările în industrie pot fi evaluate

fie ca o cotă-parte din vînzările anuale de produse elaborate, respectiv

produse realizate cu ajutorul tehnologiilor elaborate, sau din economiile

evidenţiate în unităţile utilizatoare. După cum arată însă practica,

exprimarea cantitativă şi confirmarea oficială a cotei-părţi ce

revine cercetării-dezvoltării în realizările industriale sînt foarte

dificile.

Se reaminteşte faptul că aplicarea în România a diferitelor metode

de evaluare a patrimoniului, care se bazează pe rezultate financiare

anterioare (încasări, cheltuieli, profit, impozite pe profit, normative

de stoc, cote de amortizare etc), trebuie să fie amendată de consecinţele

existenţei în trecut a unei economii planificat-centralizate, în care,

prin diverse acte normative, au fost distorsionate elemente de piaţă,

printre care: raportul preţ-valoare şi concurenţă.

În cazul activităţii de cercetare-dezvoltare, în perioada economiei

planificat-centralizate, rezultatele financiare au fost denaturate,

pe lîngă nerespectarea raportului preţ-valoare şi a lipsei concurenţei,

şi prin limitarea profitului la un anumit procent, destul de mic,

aplicat costurilor, cu scopul de a favoriza implementarea industrială

a lucrărilor respective.

Pentru ca rezultatele financiare din perioada considerată să poată

fi utilizate în analiza economică de stabilire a evoluţiei viitoare

a unui institut de cercetare-dezvoltare, ele trebuie să fie actualizate,

ca valoare absolută, sau transformate în indicatori relativi, exprimaţi

în procente, care să permită stabilirea dinamicii acestora.

Actualizarea valorilor absolute se poate face, de la caz la caz, fie

prin coeficienţi multiplicatori, care să ţină seama de evoluţia factorilor

de influenţă adecvaţi, fie direct prin afectarea preţurilor actuale.

Cuantificarea rezultatelor în analiza financiară este specifică fiecărei

ţări, aceasta fiind în concordanţă cu sistemul financiar-contabil

practicat. În ţara noastră, în cadrul analizei rezultatelor financiare,

documentele care se cercetează şi elementele şi indicatorii a căror

evoluţie se urmăreşte sînt în principal următoarele:

a. Bugetul de venituri şi cheltuieli:

- valoarea încasărilor;

- nivelul şi structura costurilor:

* materiale şi utilităţi;

* salarii şi alte cheltuieli legate de personal;

* cheltuieli de natura investiţiilor, care servesc la o singură

temă de cercetare-dezvoltare;

* amortizarea mijloacelor fixe;

* cheltuieli de întreţinere;

* cheltuieli de administraţie;

* dobînzi bancare;

* alte cheltuieli;

* recuperări şi valorificări secundare (se scad);

- profit brut înainte de plata impozitului pe profit;

- impozit pe profit;

- valoarea şi destinaţia profitului net

* prelevări la bugetul de stat;

* fond de dezvoltare;

* participare salariaţi la profit.

b. Bilanţul contabil:

- activul curent, din care stocuri;

- mijloace fixe, la valoarea rămasă;

- investiţii în curs;

- active intangibile (brevete, licenţe etc.)

- pasivul curent;

- fondurile de investiţii şi de mijloace fixe;

- credite pe termen mediu şi lung;

- profit (pierdere).

c. Darea de seamă:

- indicatori de rentabilitate:

* rata profitului din încasări = profit net / valoarea încasărilor x 100 (4.14)

* rotaţia capitalului = valoarea încasărilor / activ total x 100 (4.15)

* profitul capitalului = profit net / activ total x 100 (4.16)

* rentabilitatea agentului economic (rata profitului net) = profit net / capital social x 100

(4.17)

- indicatori de solvabilitate şi lichiditate financiară:

* solvabilitatea patrimonială = capital social / (capital social + credite pe termen mediu şi lung) x 100

(4.18)

* lichiditate curentă = activ curent / pasiv curent x 100 (4.19)

* lichiditate rapidă = (activ curent + stocuri) / pasiv curent x 100 (4.20)

* lichiditate imediată = (numerar + creanţe) / pasiv curent x 100 (4.21)

O analiză completă a rezultatelor financiare presupune, în măsura

în care se dispune de date adecvate, o comparaţie a indicatorilor

de rentabilitate - formulele (4.14) la (4.17) - obţinuţi la unitatea

analizată, cu indicatorii aferenţi altor patrimonii de acelaşi gen

din ţară şi străinătate.

Un indicator important în analiza rezultatelor financiare, care nu

a figurat în trecut în seria de indicatori urmăriţi prin evidenţa

contabilă, dar care se poate determina uşor cu elementele din bugetul

de venituri şi cheltuieli, este pragul de rentabilitate, definit ca

fiind acel grad de utilizare a capacităţii pentru care profitul este

nul - concept deosebit de actual şi pentru institutele mari cu contracte

puţine.

(4.22)

în care:

PR - pragul de rentabilitate, în %

CF - cheltuielile anuale fixe în raport cu valoarea anuală

a încasărilor;

V - valoarea anuală a încasărilor;

CV - cheltuielile anuale variabile în raport cu valoarea

încasărilor.

Pragul de rentabilitate, ca relaţie între structura costurilor (fixe

şi variabile), gradul de utilizare a potenţialului de cercetare-dezvoltare

şi nivelul tarifelor pentru aceste activităţi, dă posibilitatea unei

analize de sensibilitate privind eficienţa gestiunii patrimoniului

şi de evaluare a riscului acestei activităţi.

În cazul unităţilor de cercetare-dezvoltare, pe lîngă analiza rezultatelor

financiare proprii, este necesară şi o analiză a valorificării lucrărilor

elaborate şi anume analiza eforturilor şi efectelor la utilizatorii

acestora.

Elementele legate de aplicarea lucrărilor de cercetare-dezvolare la

utilizatori sînt următoarele:

- investiţii, în mijloace fixe, în active intangibile, în pregătirea

producţiei şi în modificarea stocurilor de producţie;

- sporul de profit net.

Eficienţa la utilizatori se stabileşte cu indicatorul dinamic: "Rata

internă de rentabilitate financiară - RIRF", care se defineşte ca fiind

acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată a sporului

de profit net este egală cu valoarea actualizată a investiţiilor .

Formula matematică de calculare a acestui indicatori este:

(4.23)

În care:

ΔPN - sporul de profit net;

I - investiţii (cu conţinutul arătat mai sus);

r - rata de actualizare;

n - numărul de ani ai perioadei de analiză.

Rata internă de rentabilitate se utilizează în cazurile în care există

un decalaj în timp între perioada de realizare a eforturilor, în special

a cheltuielilor de investiţii, şi perioada de obţinere a efectelor,

de regulă a sporului de profit.

Nivelul ratei interne de rentabilitate financiară, rezultat pentru

un flux de numerar incluzînd costuri imediate şi cîştiguri viitoare,

se compară cu nivelele dobînzilor la creditele pe termen mediu şi

lung practicate de băncile finanţatoare. Condiţia de acceptare a valorificării

la beneficiar a lucrării de cercetare-dezvoltare este ca rata internă

de rentabilitate financiară să fie mai mare decît dobînda la creditul

bancar.

4.4.2. Previziuni financiare pentru perioada următoare

După cum s-a arătat, valoarea patrimonială a unei unităţi economice

este evaluată, în conformitate cu unele metode, în funcţie de beneficiile

viitoare pe care aceasta le poate produce, realizările ei trecute

servind în principal pentru determinarea mărimii elementelor de calcul

şi pentru stabilirea sensului de evoluţie al indicatorilor consideraţi.

Elementele de calcul a valorii patrimoniale, ca previziuni financiare

pentru perioada următoare, trebuie să fie structurate pe următoarele

direcţii:

- bunuri şi mijloace financiare care compun valoarea substanţială

a patrimoniului;

- elemente care determină goodwill-ul.

Previziunile financiare se materializează în trei bilanţuri, întocmite

pe o perioadă de 3-5 ani şi avînd următoarea structură:

a. Bugetul de venituri şi cheltuieli (Bilanţul rezultatelor; Income

Statement)

1. Venituri din încasări

2. Cheltuieli variabile

3. Marja brută de cîştig (3=1-2)

4. Cheltuieli fixe, exclusiv amortizarea mijloacelor fixe

5. Venit operativ (5=3-4)

6. Amortizarea mijloacelor fixe

7. Fond de rezervă

8. Dobînzi la credite

9. Profit brut (9=5-6-7-8)

10. Impozit pe profit

11. Profit net (11=9-10)

12. Profit net cumulat

b. Bilanţul fluxului de numerar (Cash-flow Statement)

1. Sursele fondurilor

- capital

- conturi debitoare

- credite

- venit operativ

- alte surse

2. Utilizarea fondurilor

- investiţii

- stocuri

- conturi creditoare

- rate rambursare credite

- dobînzi la credite

- impozit pe profit

- alte utilizări

3. Numerar la început de an

4. Cîştig (pierdere) (4=1-2)

5. Numerar la sfîrşit de an (5=3+4)

c. Bilanţul contabil (Balance Sheet)

1. Activ

- activ curent (numerar, stocuri etc.)

- imobilizări (mijloace fixe, investiţii etc.)

- active intangibile

- alte cheltuieli

2. Pasiv

- pasiv curent (fond rezervă, credit pe termen scurt etc.)

- credite pe terment mediu şi lung

- capital (capital social, acţiuni, venit reţinut)

- profit

Aceste bilanţuri se întocmesc pe baza elementelor rezultate fie din

studiile de diagnoză, marketing, viabilitate, restructurare, retehnologizare,

modernizare, fezabilitate etc. elaborate deja pentru unităţile respective,

fie din studii de diagnoză şi prognoză axate pe această tematică,

care trebuie să fie elaborate înainte de acţiunea de evaluare a patrimoniului.

După întocmirea celor trei bilanţuri, cu elementele şi valorile cuprinse

în acestea, se calculează, pentru fiecare an al perioadei viitoare

considerate, indicatorii prezentaţi anterior cu formulele de la (4.14.)

la (4.22.), stabilindu-se tendinţa lor de evoluţie, luînd în considerare

şi anumiţi factori de risc specifici activităţii de cercetare-dezvoltare,

printre care se menţionează:

- scăderea portofoliului de comenzi şi implicit a valorii încasărilor,

datorită unei conjuncturi nefavorabile a activităţii beneficiarilor

temelor de cercetare-dezvoltare, sau datorită apariţiei de concurenţi

noi;

- creşterea costurilor, fixe şi/sau variabile, aferente activităţii

proprii, în special la poziţiile "salarii şi alte cheltuieli legate

de personal", ca urmare a unor presiuni din partea sindicatelor, la

"materiale şi utilităţi" şi la "cheltuieli de natura investiţiilor

care servesc la o singură temă de cercetare-dezvoltare", acestea din

urmă ca urmare a influenţei creşterii disproporţionate a preţurilor

respective de achiziţie.

Valoarea patrimonială a unităţii de cercetare-dezvoltare, din punctul

de vedere al utilizării în continuare a dotărilor materiale şi umane

existente, precum şi a celor viitoare, poate fi analizată şi cu ajutorul

indicatorilor dinamici din metoda COST-BENEFICIU, metodă care foloseşte

tehnica actualizării valorilor în funcţie de momentul cînd are loc

analiza.

Metoda este aplicabilă în acest domeniu datorită faptului că, în activitatea de cercetare-dezvoltare există un decalaj în timp între perioada în care se fac cheltuieli (materiale, investiţii, salarii etc.), care se poate întinde în unele cazuri pe 2-3 ani, şi momentul încasării

valorii activităţii prestate sau a efectelor benefice suplimentare.

Indicatorii dinamici din metoda COST-BENEFICIU şi formulele lor de

calcul sînt următorii:

1. Raportul dintre valoarea actualizată a încasărilor (VA)

şi valoarea actualizată a costurilor (CA):

(4.24)

în care:

V - valoarea anuală a încasărilor;

C - costurile anuale în numerar (investiţii noi, cheltuieli

materiale şi cu munca vie, modificarea stocurilor, impozite etc.);

r - rata de actualizare (de regulă egală cu nivelul dobînzii

bancare la creditele pe termen mediu şi lung);

n - numărul de ani ai perioadei de analiză (de regulă 10-15

ani)

2. Valoarea profitului net actualizat (VPNA):

(4.25)

simbolurile avînd semnificaţia de mai sus.

Este eficientă o activitate pentru care raportul VA/CA este supraunitar,

respectiv VPNA este pozitiv.

3. Rata internă de rentabilitate (RIR), definită ca fiind acea rată

de actualizare pentru care valoarea actualizată a încasărilor anuale

este egală cu valoarea actualizată a costurilor anuale în numerar:

(4.26)

simbolurile avînd semnificaţia de la formula (4.24)

Este eficientă o activitate dacă RIR este mai mare decît nivelul dobînzii

bancare la creditele pe termen mediu şi lung.

4. Cursul intern de revenire al obiectivului (testul Bruno, TB):

(4.27)

în care:

CI - cheltuielile anuale în lei pentru acele elemente

de costuri care nu formează obiect de import-export;

BI - beneficiul net anual în valută, reprezentînd diferenţa

între valoarea încasărilor, calculate la preţuri internaţionale, şi

acele elemente de costuri care formează obiect de import-export;

r şi n - idem formula (4.24).

Este eficientă o activitate pentru care TB este inferior cursului

bancar de transformare a valutei respective.

Bibliografie la Capitolul 4

/1/ ***, 1984, Dicţionarul explicativ al limbii române; Editura Academiei,

Bucureşti, pag. 661.

/2/ Hotărîrea Guvernului României nr. 945/11.08.1990 privind inventarierea

şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat şi Norme

metodologice privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor

economice de stat; Monitorul Oficial al României nr.100 din 15.08.1990.

/3/ Ministerul Finanţelor - Norme metodologice nr. 97989/24.10.1990

privind reevaluarea stocurilor de materii prime, materiale, combustibili

şi alte produse ca urmare a acţiunii de liberalizare a preţurilor.

/4/ ***, Bădescu Gh., Popescu N., Gruzsniczki Veronica, Gheorghiu

Al., Gheorghiu Adriana, Cristea M., ş.a. Suport de curs, Asoiaţia

Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR), 1992.

/5/ Topală E., 1992, Studiul de fezabilitate, Bucureşti.

/6/ ***, Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate

în patrimoniul societăţilor comerciale de stat, în Suplimentul revistei

"Tribuna economică" nr. 14/1992 şi 15-16/1992.

/7/ Farmache Ileana, Ulceluşe Anişoara - Evaluarea intreprinderii

- în revista OECONOMICA nr. 2/1991 pag. 79-92, nr. 3/1991 pag. 85-93.

/8/ Grosu Ion, 1989, Creativitate, notele cursului organizat pentru

specialiştii Institutului de Cercetări pentru Informatică, Bucureşti.

/9/ Tiberiu D., 1991, Metode de evaluare a întreprinderilor - practici

internaţionale, Tribuna Economică nr. 31/1991 pag. 28, nr. 32/1991

pag. 29 şi nr. 33/1991 pag. 28-29.

/10/ Rizescu A., 1992, Aveţi o întreprindere rentabilă?, Tribuna

economică nr. 14/1991 pag. 19-20.

/11/ Ciurea J., 1991, Pragul de rentabilitate al întreprinderii,

Tribuna economică nr. 34/1991, pag. 6-8.

/12/ Hnetcu, Cristina, 1991, Rentabilitatea firmelor particulare,

Tribuna economică nr. 26/1991 pag. 12 şi nr. 27/1991 pag. 28.

/13/ Guvernul României, 1991, Instrucţiuni metodologice de întocmire

a studiilor de fezabilitate pentru evaluarea economică şi financiară

a regiilor autonome/societăţilor comerciale.

/14/ EDI of the World Bank and Institut Europ‚en d'Administration

des Affaires, 1978, Cost-Benefit Analysis: The Time Value of Money.

/15/ Lyn Squire and Herman G. van der Tak, 1975, Economic Analysis

of Projects, A World Bank Research Publication, The John Hopkins University

Press, Baltimore and London.

/16/ Bran P., Gheorghiu Al., Işfănescu A., Mărgulescu D., Boboc St.,

Antonescu C., Elaborarea studiului de fezabilitate-metodologie, 1991,

Tribuna economică nr. 19/1991 pag. 17-21 şi nr. 20/1991 pag. 19-21.

/17/ Fara I., 1986, The Study of a System by Analysing the Evolution

of Marginal Values. Seminarul ONUDI privind conservarea energiei în

industrie - Bucureşti.

/18/ Stan S., 1992, Evaluarea patrimoniului - ştiinţă sau artă? Tribuna

Economică 3-4/1992 pag. 28.

/19/ Durand H., 1988, R&D programmes-competencies matrix: analysing

R&D expertise within the firm; R&D Management 18.2 pag.169-180.

/20/ Ion Petrescu, 1991, Management, Editura HOLDING REPORTER, Bucureşti,

pag. 334.

Capitolul 5. Evaluarea patrimoniului şi contextul evaluării de ansamblu a activităţii de cercetare-dezvoltare

Deciziile privind unitatile de cercetare-dezvoltare si de inalta

tehnicitate sint conditionate de o evaluare corecta si completa a

activitatii acestora.

Cunoasterea potentialului real al cercetarii stiintifice romanesti

nu trebuie si nu se poate sa rezulte numai din semnalele pe care

le ofera "cererea de cercetare", în condiţiile unei economii

aflate in criza si intr-o faza de restructurare profunda.

Mai mult decit atit, deciziile privind situatia (mentinerea, reducerea,

desfiintarea, reprofilarea, privatizarea) institutelor de cercetare-

dezvoltare existente, trebuie sa fie fundamentate pe criterii obiective

de apreciere si nu stabilite mai mult sau mai putin conjunctural,

in functie de optiuni administrative sau simplist economice.

Pentru aceasta este necesara o actiune organizata privind evaluarea

activitatii de cercetare, care trebuie realizata la mai multe niveluri:

a) - evaluarea temelor de cercetare elaborate, din punct de vedere

al valorii stiintifice si aplicative demonstrate, in comparatie cu

nivelul international;

b) - evaluarea personalului de specialitate din cercetare, din

punct de vedere al capabilitatii, creativitatii si potentialului demonstrat

pina in prezent, precum si al posibilitatilor de progres si performanta

in viitor.

c) - evaluarea institutelor de cercetare-dezvoltare ca organizatii

cu functiuni specifice in cadrul economiei si vietii stiintifice,

din punct de vedere al capacitatii de rezolvare a problemelor si cerintelor

stiintifice si tehnologice din trecut si viitor.

In actiunea de evaluare de la acest nivel trebuie incluse toate

colectivele si centrele de cercetare existente, inclusiv cele din

reteaua Academiei Romane si din invatamintul superior.

d) - evaluarea programelor nationale si departamentale de cercetare,

lansate si in curs de derulare la Academia Romana, Departamentul Stiintei,

Departamente si Ministere economice, din punct de vedere al oportunitatii,

corelarii lor cu obiectivele macroeconomice, posibilitatii de sustinere

si realizare din punct de vedere stiintific, tehnologic si financiar.

Activitatea de evaluare implica elaborarea prealabila a unui set

de principii, criterii si obiective, precum si a unei metodologii

flexibile si diferentiate de evaluare.

In urma activitatii de evaluare, se vor obtine datele necesare privind

potentialul real al cercetarii stiintifice romanesti si elementele

necesare pentru fundamentarea si elaborarea politicii de privatizare

in stiinta si tehnologie.

5.1. Criterii de evaluare a importanţei domeniilor din ştiinţă şi

tehnologie

Stabilirea domeniilor din stiinta si tehnologie se poate face pe

baza clasificarii generale elaborate de UNESCO, adaptata la situatia

reala din tara noastra, pornind de la structura disciplinelor stiintifice

si tehnologice din profilul de activitate al universitatilor, facultatilor

si institutelor de cercetare-dezvoltare din evidenta Ministerului

Invatamintului si Stiintei, Academiei Romane si Colegiului Consultativ

pentru Cercetare-Dezvoltare.

Exista si pot fi supuse unor analize nomenclatoare (liste) cu domeniile

principale ale Stiintei si Tehnologiei - in citeva variante.

Trebuie remarcat ca nivelul si calitatea evaluarii depind si de varianta

de clasificare adoptata.

Variantele analitice au avantajul delimitarii riguroase a domeniului,

dar de obicei nu se regasesc ca atare, "in stare pura", in

structura institutionala si a activitatilor de cercetare din sistemul

<<ST>> din Romania si nu permit evaluarea cercetarilor multidisciplinare.

Variantele sintetice au avantajul compatibilitatii cu profilul general

al institutelor de cercetare existente in tara, dar pot conduce la

supra sau subevaluari, in functie de structura concreta a programelor

de cercetare si a unora dintre temele de cercetare efectuate/prevazute

intr-o perioada de timp determinata.

De aceea adoptarea unei clasificari ramine o problema metodologica

deschisa, care trebuie aprofundata prin analize, dezbateri si chiar

experimente in etapele viitoare ale lucrarii.

Dupa stabilirea domeniilor pentru stiintele de baza si pentru cercetarea

stiintifica tehnologica si aplicativa, este necesara evaluarea periodica

a fiecarui domeniu cu ajutorul urmatoarelor criterii principale:

a. - apartenenta domeniului de cercetare stiintifica prin evaluarea

- in % - a structurii activitatii:

- stiinte de baza (fundamentale) - %

- stiinte aplicative - %

b. - strategia domeniului, prin evaluarea pe baza de sistem de

notare a obiectivelor generale stabilite :

- strapungeri stiintifice/tehnologice si realizarea de prioritati

(leader)

- urmarirea si aplicarea rezultatelor importante obtinute pe plan

mondial (follower)

- mentinerea contactului cu cercetarea mondiala

c. - rezultatele obtinute pina in prezent in domeniu

Pentru evaluarea acestora se pot utiliza aprecieri privind distanta

(decalajul) fata de nivelul mondial (european) al domeniului respectiv

de cercetare stiintifica si tehnologica.

Aceste aprecieri pot fi:

- bazate pe calificative (note):

- peste nivelul mondial (15)

- peste nivelul european (12 - 15)

- la nivel mondial (10)

- la nivel european (8 - 10)

- sub nivelul mondial (5)

- sub nivelul european (3 - 5)

- bazate pe marimi atribuite decalajului existent (+, -) estimat

in ani

Observatie

Sistemul de notare este dat ca exemplu.

d. - impactul stiintific

Se apreciaza pe o scara de calificative (note) contributia la dezvoltarea

altor domenii ale stiintei si tehnologiei :

- determinanta (10)

- mare (8)

- moderata (7)

- mica (6)

- nesemnificativa (4)

e. - impactul economic

- contributia domeniului respectiv de cercetare stiintifica si tehnologica

la competitivitatea economiei, pe baza unor evaluari bazate pe calcularea

de indici sau ponderi:

- numar de brevete (licente) din domeniu inregistrate, din totalul numar de brevete inregistrate in tara;

- numar de brevete (licente) aplicate din domeniu din total numar de brevete aplicate in tara;

- numar de brevete (licente) din domeniu inregistrate de autori

din tara, fata de numar brevete (licente) inregistrate de autori din alte tari, intr-o perioada de timp,

- contributia domeniului respectiv de cercetare stiintifica si tehnologica la functionalitatea economiei, prin evaluarea modului in care a influentat:

- mentinerea unor ramuri/sectoare vitale ale economiei;

- dezvoltarea ramurilor/sectoarelor purtatoare de progres tehnic in economie;

- aparitia de ramuri/sectoare noi.

f. - potentialul de cercetare existent

- aparatura de cercetare

- vechime (pe grupe de 5 ani)

- calitate

- comparativ cu nivelul mondial

- comparativ cu cerintele minimale ale activitatii de cercetare

- potentialul uman, pe baza indicatorilor statistici uzuali:

- numar personal

- structura personalului (numar, %)

- pe categorii de activitate

- pe nivel de pregatire

- pe profesii

- pe virsta

5.2. Criterii de evaluare a ramurilor si sectoarelor din economie

si societate

a. - nivelul contributiei ramurii (%)

- in PNB

- in fondul (bugetul) special pentru cercetare-dezvlotare

b. - nivelul ajutorului extern primit (anuntat)- mil.$

c. - ponderea valorica a cercetarilor in ramura

CD / PM

in care :

CD = total cheltuieli de cercetare-dezvoltare in ramura

PM = productia marfa vinduta (si incasata) a ramurii

d. - incadrarea ramurii (evaluare prin note)

Se au in vedere urmatoarele categorii :

- vitala = ramuri/sectoare fara de care nu se poate concepe economia

Romaniei in perioada de timp pentru care se face evaluarea

- prioritara = ramuri/sectoare prevazute a se dezvolta in strategia/politica

economica adoptata

- cu impact economic major

- ramuri/sectoare input in economie

- ramuri/sectoare cu export de produse

- cu cerere constanta/inconstanta de cercetare

- fundamentala

- avansata

- aplicativa

e. - rezultatele obtinute pina in prezent in ramura/sector.

Pentru evaluarea acestora este necesara aprecierea distantei (decalajului)

fata de nivelul mondial (european), prin calcularea indicilor de calitate

a produselor (productiei) principale din ramura/sector. Metodologia

de calcul presupune studii aparte.

f. - impactul social (evaluare prin note)

- capacitatea ramurii de a crea noi locuri de munca (in ramura;

in alte ramuri)

- capacitatea de a asigura locurile de munca existente (in ramura;

in alte ramuri)

5.3. Schema metodologică

Schema metodologica de lucru pentru evaluare este urmatoarea:

- stabilirea listei domeniilor din stiinta si tehnologie

- stabilirea ramurilor din economie si societate

- stabilirea (definitivarea)listei criteriilor de evaluare

- elaborarea unui sistem de notare a fiecarui criteriu/subcriteriu

- acordarea de note (de catre un numar de 5-9 experti)

- prelucrarea datelor

- interpretarea rezultatelor (cu metode specifice acestei categorii

de date - prelucrare statistica, Delphi, Electre, alte metode de analiza

multicriteriala).

5.4. Criterii de evaluare la nivelul institutelor de cercetare

Daca in cazul unor intreprinderi economice din diferite sectoare de

activitate, activele intangibile pot fi evaluate prin aprecierea si

chiar "masurarea" unor componente manageriale pe citeva directii majore

- credibilitate, pozitie pe piata, perspective de dezvoltare, structura

organizatorica etc. - in cazul unui institut de cercetare problema

este mult mai complicata.

Evaluarea privind o serie de active intangibile specifice activitatii

de cercetare-dezvoltare, care nu au numai caracter managerial si pentru

care nu se cunosc metode si metodologii elaborate, se poate referi

la:

- capacitatea de creatie a personalului;

- nivelul productivitatii in munca de cercetare-proiectare;

- structura si mobilitatea personalului;

- nivelul tehnic al aparaturii de cercetare si experimentare (componenta care se refera, de fapt, la activele tangibile);

- nivelul stiintific si tehnologic al activitatii de cercetare;

- potentialul stiintific si tehnologic al institutului;

- pozitia in lumea stiintifica din tara si din strainatate.

In vederea evaluarii activelor intangibile ale unui institut de cercetare-dezvoltare este necesara elaborarea unor criterii de evaluare, a unor indicatori si metode de calcul, lansarea pe baza lor a unor chetionare, prin a caror prelucrare se pot obtine note si aprecieri care sa permita

caracterizarea institutului respectiv.

De aceea reluam si dezvoltam in continuare un sistem de criterii,

definite la nivelul acestei etape a lucrarii.

1. Activitatea desfasurata si orientarile actuale

a.Cele mai importante cercetari ale institutului.

- Pentru 10 - 15 cercetari se vor preciza :

- titlul

- perioada de cercetare

- modul de aplicare/valorificare

- schimbari inregistrate in 1988-1989 in acest domeniu (majore,

minore);

- schimbari produse dupa decembrie 1989 (majore, minore);

b. Noi orientari tematice importante

Se vor preciza :

- titlul

- durata de cercetare prevazuta

c. Structura anuala pe activitati a institutului (mil.lei, %; mii

ore om, %);

- cercetare

- dezvoltare

- microproductie

- servicii

pentru fiecare an din perioada 1988 - 1992

d. Concordanta dintre obiectivele de cercetare stabilite de institut

si cercetarea ceruta de forul tutelar sau alti beneficiari pe baza

de contract. Se va aprecia prin note pe o scara de valori (calificative)

elaborata in acest scop.

e. Directii de cercetare in care sint activi majoritatea cercetatorilor

din institut. Se va preciza :

- denumirea directiei de cercetare,

- numar cercetatori care lucreaza in aceasta directie

f. Rolul si importanta activitatii de cercetare a institutului.

Se va utiliza formula CI / CD

unde:

CI = valoare totala contracte instutut

CD = cheltuieli totale de cercetare-dezvoltare, care pot fi:

- in ramura in care activeaza (CDR)

- in economia nationala (CDE)

- in domeniul de stiinta si tehnologie respectiv (CDS)

g. Situatia bibliotecii institutului

Se va preciza :

- numar de titluri :

- carti

- publicatii periodice

- publicatii neperiodice

- grupare titluri pe perioade de timp (perioade de 3 - 5 ani de la

aparitie)

- valoare

- numar publicatii ale institutului trimise in strainatate.

2. Organizarea, planificarea si evaluarea activitatii

a. - Organigrama institutului

- numar nivele de decizie

- numar compartimente de cercetare

- numar compartimente functionale

- numar noduri de decizie

- tip structura (liniara, arborescenta, retea)

b. - Modul de stabilire a prioritatilor in orientarea stiintifica

a institutului.

- aprecierea in % a participarii conducerii executive, cercetatorilor

si ale altor instante din institut.

c. Periodicitatea de evaluare a activitatii institutului (in luni).

d. Modalitatile de prezentare de catre cercetatorii si specialistii

din institut a rezultatelor activitatii lor in fata comunitatii

stiintifice din tara si din strainatate.

Pentru a raspunde la acest criteriu, trebuie sa se ataseze, pentru

fiecare laborator/colectiv de cercetare, o lista a manifestarilor

stiintifice cu comunicarile prezentate, cu articolele si publicatiile

in care au aparut, separat pentru publicatiile interne si publicatiile

externe, precum si prezenta in monografii, studii, abstracte, recenzii,

pentru perioada 1988-1989 si 1990-1992.

e. Lista brevetelor importante ale specialistilor din institut,

din ultimii cinci ani.

3. Situatia personalului

a. - Numar total personal necesar

b. - Numar posturi ocupate

c. - Structura personalului (numar, % din total)

- pe categorii stiintifice

- pe categorii profesionale

- pe domenii profesionale

- pe grupe de virsta

- pe grupe de vechime in cercetare

- pe grupe de vechime in institut

- pe grupe in functie de nivelul studiilor efectuate

d. - Schimbari in structura personalului in ultimii doi ani (pe

categoriile de mai sus).

- Cadre de specialitate care au parasit institutul pentru o alta activitate

in 1988-1989 si 1990-1992 (numar; %)

- domenii in care au plecat (numar; %)

- in invatamint

- in cercetare-dezvoltare

- in economie

- in sectorul de servicii

- in alte domenii (organisme guvernamentale)

- Personal nou angajat in ultimii cinci ani (numar, %)

- domenii din care au venit (de mai sus)

e. - Nivelul stiintific al personalului

- Doctoranzi in stiinta din institut (numar, %)

- Doctori in stiinta din institut (numar, %)

- Specialisti din institut care lucreaza pentru alte institutii (numar; %):

- ca expert

- in activitatea didactica din universitati si institute de invatamint superior

- consilier

- Specialisti din institut care au participat la manifestari stiintifice

- interne si internationale - in perioada 1988-1989 si 1990-1992 (numar;

4. Finantare

a. - Nivelul fondurilor folosite de institut (mil.lei)

-in perioada 1988-1989

- in perioada 1990-1992 (in preturi comparabile)

b. - Sursele de provenienta (mil.lei, % din total)

- buget de stat

- fond special de cercetare

- fonduri agenti economici

- fonduri proprii ale institutului

- donatii, asistenta externa

- alte surse

c. - Structura bugetului de venituri si cheltuieli (mil.lei, % din

total)

- pe capitole de venituri si cheltuieli

- pe categorii de cercetari

- fundamentale

- avansate

- aplicative

- pe beneficiari

- organe centrale

- unitati economice

- institutii si institute din invatamintul superior

- institute de cercetare stiintifica si dezvoltare

- pe domenii de activitate

- cercetare

- proiectare

- microproductie

d. - orientare in finantarea viitoare (pe surse, - mil.lei, % din

total).

5. Dotare

a. - Situatia dotarii cu aparatura si mijloace de experimentare:

- valoare totala

- nivel tehnic (prin apreciere: de virf, mondial, mediu, minim

necesar)

- grad de uzura (prin apreciere in %, pe categorii de aparatura de

cercetare)

- uzura fizica

- uzura morala

b. - Situatia cladirii si incaperilor institutului (prin apreciere: foarte buna, buna, satisfacatoare, nesatisfacatoare).

c. - Orientari in dotarea viitoare (surse, nivel estimat de dotare

in mil.lei).

6. Recunoasterea din punct de vedere stiintific a activitatii de

cercetare a institutului.

a. - Organizatii cu care colaboreaza institutul (numar):

- din tara

- din strainatate,

b. - Institutii de invatamint superior cu care exista relatii de

cooperare (numar):

- din tara

- din strainatate

c. - Proiecte de cercetare in comun cu cercetatori din invatamintul

superior (numar, % din total proiecte):

- din tara

- din strainatate

d. - Proiecte de cercetare internationale la care lucreaza cercetatorii

si alti specialisti ai institutului (numar, % din total proiecte).

Capitolul 6. Metodologie de evaluare (redactarea 1)

Prezenta schiţă metodologică reia şi rezumă aspecte prezentate pe parcursul

capitolelor anterioare, căutînd să constituie un ghid practic al paşilor

de urmat, fără să reţină toate subtilităţile care ţin de specificul

fiecărei unităţi şi de arta evaluării.

Evaluarea patrimoniului institutelor, laboratoarelor, a altor active

de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate este o activitate

cu un specific aparte, diferită de cea care are ca obiect unităţile

economice "clasice" din domeniile: industrie, agricultură,

servicii, finanţe-bănci etc.

Diferenţa rezultă, în principal, din caracteristicile "produsului"

ce se pune pe piaţă, care, de cele mai multe ori, reprezintă o înlănţuire

de idei şi soluţii de realizare, verificate experimental, prezentate

la un nivel convenabil de aprofundare şi, în special, capacitatea

de a genera astfel de idei şi soluţii, sau/şi de a adopta, prelua,

operaţionaliza idei şi soluţii. Din acest motiv şi piaţa pentru astfel

de produse este mult mai restrînsă decît în alte ramuri. Realizarea

activităţii de cercetare-dezvoltare presupune, de regulă, o bază materială

mai modestă cantitativ decît cea a unei societăţi de producţie industrială,

dar anumite dotări tehnice de înaltă performanţă, precum şi un personal

cu o calificare mult deosebită.

Aceste aspecte fac necesar ca la evaluarea patrimoniului institutelor,

laboratoarelor, a altor active de cercetare-dezvoltare şi de înaltă

tehnicitate, să se ceară o tratare a problemei din mai multe unghiuri

de abordare, cu mai multe metode etc.

În funcţie de scopul evaluării patrimoniului acestor unităţi, pot

să fie diferite componentele de patrimoniu supuse evaluării (tabelul

6.1).

Modul de tratare a evaluării patrimoniului depinde de scopul pentru

care se face evaluarea, diverse componente ale patrimoniului prezentînd

interes diferit pentru un scop sau altul.

În aceste condiţii, metodologia elaborată în primă redactare recomandă,

pentru evaluarea patrimoniului institutelor, laboratoarelor, a altor

active de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate, utilizarea

unor criterii şi factori de influenţă specifici, ce s-au tratat pe

larg în capitolele anterioare ale prezentului studiu.

Este de aşteptat ca, în anumite scopuri, să prezinte importanţă în

principal activele tangibile. Aşa ar putea fi situaţia în caz de lichidare,

de expropriere sau de stabilire a valorii de asigurare. De asemenea

- în cazul unor institute sau laboratoare cu instalaţii de cercetare

foarte costisitoare. În alte situaţii, pe lîngă estimarea activelor

tangibile, este indispensabilă şi o estimare a potenţialului de a

produce profit. Acesta ar fi cazul cînd se urmăreşte evaluarea acţiunilor

unităţii, stabilirea de garanţii pentru credite, sau impozitarea şi

controlul fiscal etc. În celelalte scopuri evaluarea patrimoniului

urmează să ia în considerare în principal activele intangibile, iar

în anumite cazuri şi capacitatea de a produce profit (vînzare-cumpărare,

partaj, fuzionare, aport de activ).

Tabelul 6.1

Părţi componente ale patrimoniului ce se evaluează în funcţie de scopul

acţiunii de evaluare.

Scopul pentru care se face evaluarea patrimoniului	Părţi componente
	Tangibile	Intangibile	Producere de profit
Vînzare-cumpărare integrală	*	*	*
Vînzare-cumpărare parţială ("activ")	*	*	*
Alte forme de privatizare (locaţie, închiriere)	*	*	*
Stabilirea valorii acţiunilor, a aportului la capitalul social	*		*
Scindare, desprindere	*	*
Fuzionare, aport de active	*	*	*
Expropriere	*
Lichidare	*
Stabilire de garanţii pentru credite	*		*
Stabilirea valorii de asigurare	*
Stabilirea politicii de amortizare	*
Impozitare/control financiar	*		*
Informare şi orientare managerială	*	*	*

Schema prezentată s-a construit pe baza unor ipoteze. Pe măsură ce

metodologia va fi testată şi verificată pe analize de caz şi va fi

perfecţionată, ipotezele avute în considerare se vor putea modifica

şi completa. Pentru moment, rolul ei este de a facilita înţelegerea

complementarităţii diferitelor părţi componente ale metodologiei de

evaluare ce se propune.

În consecinţă, metodologia de evaluare a patrimoniului se va baza

pe evaluarea tangibilelor, intangibilelor şi a capacităţii de a produce

profit, gruparea sau evidenţierea părţilor componente făcîndu-se în

funcţie de scopul evaluării.

Se menţionează că, în condiţiile de tranziţie la economia de piaţă,

evaluarea patrimoniului trebuie refăcută ori de cîte ori se va constata

că este necesar. Pe măsură ce nivelul preţurilor la produse şi servicii

va reflecta o corelare mai corectă a acestora, se vor putea stabili

indici de creştere a preţurilor pe grupe de produse şi servicii pentru

anumite intervale de timp, ceea ce va uşura aducerea la zi a unei

evaluări de patrimoniu.

6.1. Active tangibile

Activele tangibile sînt parte componentă a patrimoniului, indiferent

de scopul pentru care se face evaluarea acestuia. Pentru aceste active

se propun relaţii de calcul simplificate, dar care să nu conducă la

denaturarea realităţii.

a) Teren

Acţiunea de evaluare se va referi numai la terenurile ce se află în

proprietatea unităţii.

Dacă valoarea terenului este deja stabilită în baza Hotărîrii Guvernului

nr. 834/1991, aceasta urmează să fie actualizată cu coeficientul de

escaladare a preţului pentru teren pe piaţa din zona respectivă.

De exemplu, dacă la data cînd s-a stabilit valoarea terenului, preţul

terenului pe piaţa din zonă a fost de 500 lei/mp, iar la data cînd

se face evaluarea patrimoniului, acest preţ a devenit 800 lei/mp coeficientul de escaladare, cu care se va opera, va fi 800:500=1,6

Dacă nu se deţine nici o cifră privind valoarea terenului, evaluarea

se va face la nivelul preţului practicat pe piaţa locală pentru terenuri

intravilane similare pentru construcţii de locuinţe. Prin expresia

de terenuri similare s-au avut în vedere facilităţile uzuale: alimentarea

cu energie electrică, cu apă, canalizare, drumuri de acces, apropierea

de liniile transportului în comun, etc. Se aplică criteriile stabilite

pri HGR nr. 834/1991.

În cazuri excepţionale: staţii de experimentare în condiţii de cîmp,

etc., se va apela, după caz, la preţurile pentru terenuri extravilane

în zone similare, cu posibile particularizări funcţie de valoarea

amenajărilor făcute de unităţile de cercetare, a culturilor, a influenţei

asupra calităţii solului etc.

b) Clădiri

Evaluarea clădirilor se face luînd ca bază suprafaţa desfăşurată a

construcţiei:

b.1.) Pentru clădirile în folosinţă se va opera cu valoarea unitară

pe piaţa locală la data evaluării, pentru construcţii de locuinţe

(în cazul laboratoarelor, birourilor, sălilor de proiectare etc.)

sau de hale industriale (în cazul halelor pilot, de microproducţie,

active de înaltă tehnicitate, etc.) după caz. Valoarea unitară pentru

suprafeţele construite exprimată în lei/mp se referă la clădire inclusiv

instalaţiile aferente de energie electrică, apă-canal, încălzire,

ventilaţie generală etc.

În cazul cînd clădirea evaluată nu este prevăzută cu instalaţiile

enumerate mai sus, valoarea unitară se poate diminua cu pînă la 20%

(cca. 5% pentru fiecare tip de instalaţie).

Pentru clădirile ce necesită lucrări importante de refacere (efecte

ale acţiunilor seismice, coroziunea structurii de rezistenţă, etc.),

valoarea unitară se va diminua, de exemplu, cu pînă la 40% din cifra

aferentă unei clădiri noi.

b.2.) Pentu clădirile în construcţie sau ne date în funcţiune, se

va opera cu valoarea unitară pe piaţa locală la data evaluării, corectată

cu un coeficient dat de procentul de realizare fizică a lucrărilor,

faţă de prevederile de proiect. Acest coeficient nu va depăşi valoarea

de 90%.

NOTA: Dotările speciale ale clădirilor cum sînt: posturile trafo,

staţiile de neutralizare a apelor, ventilaţia specială (nişe de laborator,

condiţionarea aerului, etc.), ascensoarele, reţelele de utilităţi

între clădiri etc., se tratează la pct. c) Echipamente şi instalaţii.

c) Echipamente şi instalaţii

Acţiunea de evaluare se referă la toate utilajele, echipamentele şi

instalaţiile ce se află în proprietatea unităţii şi sînt în folosinţă

pentru lucrări în specificul acesteia. Nu sînt luate în considerare

utilajele, echipamentele şi instalaţiile în stare de a nu mai putea

fi folosite, chiar dacă, încă nu au fost casate şi nici acelea care

sînt în stare de folosinţă, dar nu se utilizează la lucrări în specificul

unităţii (cu excepţia cazurilor cînd li se evaluează valoare comercială

luate separat).

Pentru unităţile de cercetare, luarea în considerare sau nu a utilajelor,

echipamentelor şi instalaţiilor de specialitate din dotare, se face

în funcţie de timpul efectiv de lucru al acestora în cursul anului

anterior acţiunii de evaluare.

Nu se supun acestor restricţii activele de înaltă tehnicitate.

În acest subpunct "c" se includ şi utilajele, echipamentele

şi instalaţiile exceptate la clădiri (posturi trafo, staţii de neutralizare

a apelor, ventilaţia specială, ascensoare, reţele de utilităţi între

clădiri, etc.)

Echipamentele şi dotările de tehnică de calcul se includ numai dacă

au o vechime sub 5 ani la data acţiunii de evaluare, socotită de la

data fabricării acestora.

În privinţa estimării valorice a utilajelor, echipamentelor şi instalaţiilor,

problemele sînt mai complexe, deoarece piaţa acestora este mult mai

puţin conturată decît în cazul terenurilor şi al clădirilor.

Se iau în considerare două variante.

c.1.) Utilajele, echipamentele şi instalaţiile ce s-ar putea cumpăra

din ţară la data evaluării, se preiau, de exemplu, la 50% din preţul

zilei, din această valoare urmînd să se preia dublul procentului rămas

neamortizat.

c.2.) Utilajele, echipamentele şi instalaţiile ce ar trebui cumpărate

din import la data evaluării, se preiau la 85% din preţul de ofertă,

se operează cu cursul valutar respectiv şi se aplică influenţa amortizării

(se preia dublul procentului rămas neamortizat).

Utilajele şi echipamentele, care datorită depăşirii tehnice nu mai

sînt obtenabile, se consideră cu valoare zero, chiar dacă încă se

mai utilizează în mod curent.

La aplicarea coeficienţilor de amortizare se va face corelarea cu

starea de uzură fizică, aceasta din urmă avînd prioritate. O astfel

de corelare trebuie să cuprindă minimum 75% din poziţiile de utilaje,

echipamente şi instalaţii (calculată ad valorem).

În cazul cînd se pune problema privatizării sau vînzării unor utilaje

sau instalaţii excluse de la evaluarea patrimoniului unităţii, acestea

se evaluează pe aceleaşi căi (punctele c.1. şi c.2. de mai sus).

d) Biblioteci

Evaluarea bibliotecii se face pentru cărţile tehnice nu mai vechi

de 10 ani şi revistele de specialitate în profil nu mai vechi de 5

ani, care cuprind majoritatea numerelor tipărite într-un an calendaristic. Revistele de referate (abstracte) se asimilează cu revistele de specialitate.

O carte tehnică şi seria pe un an a unei reviste de specialitate se

evaluează la dublul valoarii pe piaţă, la data evaluării, a unei cărţi

bune de literatură de întindere 400-500 pagini.

Excepţie fac enciclopediile tehnice, volumele de constante fizico-chimice,

Manualul inginerului în diverse specialităţi, care, indiferent de

anul editării, se evaluează, pentru fiecare volum, cît 10 cărţi tehnice.

e) Programe de calculator

Evaluarea programelor de calculator se face pentru programele elaborate

în unitate şi pentru acele pentru care unitatea are drept de folosinţă.

Se iau în considerare programele elaborate în unitate a căror vechime

nu depăşeşte 3 ani.

Odată cu formarea unei pieţe pentru programe şi în România, valoarea

unui program se preia pe baza preţurilor de pe această piaţă. Pentru

programe cumpărate, cu drept de folosinţă, se pot adopta fracţiuni

din valoarea lor actuală de achiziţionare.

f) Stocuri

Stocurile activităţii de microproducţie se evaluează la valoarea de

înregistrare contabilă.

Stocurile de materiale, reactivi, piese de schimb (pentru utilajele,

echipamentele şi instalaţiile luate în considerare în acţiunea de

evaluare), componentele electronice etc., se evaluează la preţul zilei.

Pentru operativitate se pot aplica coeficienţi de indexare a preţului

la 2-3 produse pentru o grupă de produse (laminate şi profile pentru

grupa piese mecanice, acid sulfuric şi carbonat de sodiu pentru grupa

chimicale etc.).

g)Încasări neefectuate

Cu toate că literatura de specialitate recomandă diminuarea pînă la

anulare a sumelor neîncasate după o întîrziere de cîteva luni, în

România, în contextul reglementărilor actuale, aceste sume trebuie

evaluate la valoarea nominală. Ele nu sînt supuse indexării, şi rămîn

la valoarea de la data constituirii lor.

h) Alte poziţii

Împrumuturile, participaţiile şi alte elemente de active nu sînt specifice

unităţilor de cercetare-dezvoltare, ele urmează să fie luate în evaluare

pe măsură ce se identifică ca atare.

6.2. Elemente de pasiv

În privinţa elementelor de pasiv, se face menţiunea că este necesară

verificarea situaţiei provizioanelor şi în cazul cînd nu se mai justifică,

acestea trebuie reintegrate în activul net.

După ce se parcurge toată filiera de aprecieri şi calcule prezentate

mai sus, valoarea pentru componenta patrimoniului, formată din activele

tangibile, se obţine prin însumarea tuturor poziţiilor de active tangibile

(de la a la h).

6.3. Active intangibile

Prin specificul lor, unităţile de cercetare-dezvoltare sînt principalele

producătoare de bunuri intangibile de genul brevetelor know-how, soluţiilor

pentru utilaje, instalaţii şi tehnologii întregi etc.

Deoarece, conform reglementărilor anterioare anului 1990, acestea

aparţineau statului şi valorificarea lor se făcea de obicei prin încasările

pentru produsele şi serviciile respective (utilaje, produse puse pe

piaţă, proiecte, instrucţiuni de lucru, etc.), ca plăţile pentru ele

se regăsesc în sumele deja încasate de către unitate. Cele afirmate

sînt valabile pentru intangibilele de genul celor specificate, care

deja s-au valorificat.

În privinţa intangibilelor ce se vor putea valorifica în perioadele

ce urmează, se admite ipoteza că ele vor fi incluse în încasările

ce se vor prelimina pentru perioadele respective.

Pot fi luate în considerare şi metode de evaluare bazate pe efectele

ce se obţin la utilizatori prin aplicarea rezultatelor lucrărilor

de C&D (creşterea volumului de vînzări, economii la diferite capitole

de cheltuieli, efecte calitative etc.), în condiţiile în care s-a

convenit ca utilizatorii să achite institutului elaborator o anumită

cotă din efectele ce se obţin.

Ca mod corect şi echitabil de estimare a valorii unui brevet, know-how

etc., ar trebui determinat profitul suplimentar, ce se va realiza

prin aplicarea rezolvării respective, care apoi să fie departajat

între utilizator şi deţinătorul de brevet, know-how etc. În situaţia

în care nu se deţin date asupra volumului viitoarei producţii (producţia

efectivă, nu capacităţile instalaţiilor), asupra investiţiilor necesare

(cu sursele de finanţare şi condiţiile de acordare a creditelor) şi

asupra nivelului de preţuri în viitor, orice tentativă de a exprima

prin calcul o anumită valoare, nu prezintă suficiente puncte de sprijin.

Acestea fac ca bunurile intangibile să fie evaluate ca elemente suplimentare

de negociere şi nu ca valori însumabile în acţiunea de evaluare a

patrimoniului. În continuare ele vor fi tratate din acest punct de

vedere.

a) Brevete

Evaluarea se referă la brevetele caracterizate şi în vigoare la data

efectuării analizei. Nu se iau în considerare brevetele decăzute.

Se supun analizei brevetele ale căror autori sînt angajaţii (sau pensionarii)

unităţii ce se evaluează. În cazul cînd o parte din autori sînt din

altă unitate, se aplică cotele de participare stabilite între autori.

Funcţie de vechimea brevetului, se adoptă următorul punctaj:

	Puncte acordate pentru 1 brevet funcţie de vechimea acestuia
	Sub 3 ani 3-5 ani Peste 5 ani
Brevete caracterizate în ţară	10 5 2
Brevete caracterizate în străinătate (indiferent de numărul de ţări)	20 10 4

Pentru cuantificarea valorică a brevetelor în vederea însumării la

valoarea patrimoniului unităţii, se poate recurge la modul de calcul

prezentat la pct. 4.3.1 din prezentul studiu.

b) Lucrări ştiinţifice

În această categorie intră lucrările ştiinţifice elaborate individual

sau în colaborare de persoane angajate ale unităţii la data elaborării

lucrării.

Se consideră lucrări ştiinţifice:

- cărţi şi manuale de specialitate (apărute în ultimiii 10 ani)

- articole publicate în reviste (în ultimii 10 ani)

- referate şi comunicări editate în broşuri sau cuprise în programe

ce au fost multiplicate şi difuzate (elaborate în ultimii 5 ani).

Lucrările se apreciază după punctajul de mai jos:

Cărţi şi manuale Puncte acordate

- apărute în ţară 15

- apărute în străinătate 25

Articole în reviste de specialitate

- reviste din ţară 3

- reviste străine 5

Referate şi comunicări

- prezentate în ţară 0,5

- prezentate în străinătate 2

c) Lucrări elaborate

Pe lîngă această însumare cifrică a lucrărilor ştiinţifice elaborate,

aspectul de calitate a activităţii poate fi cuantificat, de exemplu,

prin:

- număr de semnalări în liste de bibliografie

- număr de recenzii, rezumate etc.

- importanţa pentru deschiderea de noi domenii de cercetare

Se iau în analiză toate lucrările elaborate în ultimii "n"

ani şi anume: cercetări (de laborator, pilot, semiindustrial) perfecţionări

de tehnologie, proiecte (studii, utilaje, instalaţii, obiective de

investiţii, modernizări etc.), bănci de date, machete de utilaje,

instalaţii etc.

În funcţie de vechimea acestora se adoptă următorul punctaj:

- Lucrări elaborate în ultimii n/4 ani 1

- Lucrări elaborate între n/4 şi n/2 ani 0,5

- Lucrări elaborate în urmă cu peste n/2 ani 0,2

Perioada de "n" ani este în funcţie de domeniul de activitate

al unităţii. Se poate utiliza următoarea clasificare:

Domeniul de activitate	Mărimea “n”, ani
Industria grea (mine, energie, materiale de construcţii, metalurgie, chimie de bază, etc.)	10
Industria mijloacelor de transport, construcţii de maşini, produse alimentare, sinteze chimice, înlocuitori, articole casnice, ambalaje etc.	8
Industria electronică, electrotehnică de larg consum, biotehnologii, etc.	4

Specialiştii ce întocmesc analiza pentru evaluarea patrimoniului urmează

să încadreze unitatea analizată prin asimilare în una din grupele

de mai sus.

Punctajul obţinut se ponderează cu coeficienţi subunitari de amploare,

complexitate, noutate/originalitate, actualitate în noile condiţii

ale restructurării economiei.

d) Pregătirea personalului

Analiza se face pentru personalul angajat la data evaluării. Se acordă

următorul punctaj:

- total personal angajat 0,5 puncte de persoană

- suplimentar, pentru fiecare angajat cu studii superioare:

sub 10 ani stagiu în specific 0,5 puncte de persoană

între 10 şi 30 ani stagiu în specific 1punct de persoană

peste 30 ani stagiu în specific 0,8 puncte de persoană

doctori, cadre universitare,

absolvenţi ai mai multor facultăţi 1 punct de persoană

cunoscători de limbi străine<$FSe au în vedere limbile străine:

engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, arabă. > 0,5 puncte de

persoană

colaboratori cu firme şi unităţi

în specific, din străinătate 0,2 puncte de persoană

personalităţi recunoscute, cu rol

important în coordinarea de colective

şi de lucrări complexe 10 puncte de persoană

Pentru ca evaluarea să se afle în spiritul celor avute în vedere la

stabilirea reţelei de punctare, în final, prin însumarea punctelor

de la poziţiile "a - d" de mai sus, activitatea de la poziţia

"c". "Soluţii elaborate" ar trebui să reprezinte 60-80%

din total, iar punctajul de la poziţia "d". Pregătirea personalului"

să fie de 10-20% din total. În cazul cînd poziţia "c" ocupă

o pondere mai mică, iar poziţia "d" o pondere mai mare decît

cea estimată mai sus, este semn că reţeaua de punctare nu este adecvată

şi ea trebuie îmbunătăţită.

Această precizare nu se referă la activele de înaltă tehnicitate din

industrie, sau la unităţile de cercetare-dezvoltare care au o vechime

ce se ia în analiză, mai mică decît "n" ani de activitate.

Pentru unităţile cu profil de cercetare-dezvoltare se poate calcula

indicatorul de eficienţă tehnică T sub forma:

T = tital puncte / nr. personal cu pregătire superioară (6.1.)

Acest indicator serveşte la comparaţia între mai multe unităţi, o

valoare mai ridicată indicînd o poziţie mai bună pe scara aprecierilor.

6.4. Potenţial de a produce profit

Capacitatea de a genera profit este un criteriu important, ce trebuie

avut în vedere la evaluarea unei unităţi, inclusiv a celor cu specific

de cercetare-dezvoltare, cu rezervele şi precauţiile specifice acestei

activităţi.

a)Rezultatele financiare înregistrate

Se preiau în analiză rezultatele pe 5 ani în urmă, sau de la înfiinţarea

unităţii, dacă aceasta are mai puţin de 5 ani de activitate. În cazul

cînd unitatea analizată s-a format prin scindare sau fuziune se operează

cu cotele respective.

Se însumează beneficiul şi profitul brut pe perioada de 5 ani. În

acest scop se actualizează încasările fiecărui an. Beneficiul (profitul

brut) pentru anul respectiv se obţine aplicînd cota de beneficiu realizat

efectiv la volumul actualizat al încasărilor. Operaţiunea se face

chiar şi în situaţia în care beneficiul (profitul) a avut valoare

negativă.

Pentru actualizarea volumului de încasări, se actualizează cheltuielile

pentru salarii (se operează cu coeficientul de creştere a cîştigului

mediu pe angajat) şi cele pentru materiale (operînd cu un indice global

de corectare a preţurilor, sau pe grupe de materiale, cum se prevede

la punctul 6.1.f de mai sus). Restul capitolelor de cheltuieli se

actualizează cu un coeficient ponderal rezultat din aceştia doi.

În cazul cînd unitatea foloseşte anumite utilităţi în calitate de

"materie primă" (apă, gaz metan, energie electrică), acestea

vor fi preluate în calcul la capitolul "materiale".

Dacă încasările au provenit şi din contracte externe, se aduce mai

întîi corecţia expusă în cap.4 şi anume:

lei (6.2)

unde:

I_s - încasări din contracte externe (lei)

CV - cursul valutar la data încasării sumei (lei/valuta respectivă)

Valoarea ΔV_i rezultată se adaugă la valoarea încasărilor

anului respectiv, după care se calculează actualizarea.

Relaţia de calcul, ce se foloseşte, are forma (vezi cap.4):

(4.3)

unde:

B - beneficiul (actualizat la zi) (lei)

n - numărul de ani, pentru care s-a actualizat beneficiul

P_b- profitul brut (actualizat la zi) (lei)

m - numărul de ani luaţi în calcul.

Actualizarea beneficiului (profitului brut) B din anul x se

face cu ajutorul formulei:

(6.3)

unde:

S - cheltuieli anuale pentru salarii, inclusiv cote

aferente (lei)

M - cheltuieli anuale pentru materiale (lei)

b - cota de beneficiu din volumul încasărilor (%)

V_I - volumul anual de încasare (corectat cu formula 6.2., dacă

e cazul)

c₁ - coeficientul de creştere a cîştigului mediu în anul

de actualizare faţă de anul x

c₂ - idem pentru preţul materialelor

Pentru departajarea unităţilor se folosesc următorii indicatori:

- Profitul anual actualizat pe angajat

(lei/an-om) (6.4)

unde:

Nr - numărul de angajaţi

Pentru unităţile de cercetare-dezvoltare, Nr reprezintă angajaţi cu studii superioare

Pentru active de înaltă tehnicitate, instalaţii de microproducţie, prelucrare etc., Nr reprezintă total angajaţi.

- Profitul anual actualizat raportat la patrimoniu (PT):

(lei/mil.lei) (6.5)

unde: ΣT - valoarea patrimoniului evaluat ca sumă de tangibile

(pct 5.1) (mil. lei)

Se menţionează că valorile acestor doi indicatori reflectă şi nivelul

de management în unitatea respectivă.

b) Previziuni financiare pentru perioada următoare

Previziunile ar trebui să acopere o perioadă de 3-5 ani. În cazul

cînd incertitudinile activităţii economice a unităţii au împiedicat

elaborarea de previziuni financiare pentru perioada următoare, se

analizează datele pentru anul în curs.

Eforturile în această analiză trebuie să fie concentrate mai ales

în direcţia cuantificării posibilităţii de a genera profit prin aplicarea

de soluţii, know-how, tehnologii, proiecte etc., elaborate de institutul

supus evaluării.

Se determină valorile P, PNr şi PT şi se compară cu cele de la pct a). Valori mult diminuate, mai ales pentru PNr ,pun sub semnul întrebării activitatea viitoare a unităţii, după cum creşterea indicatorului PNr reflectă o înviorare a activităţii.

În privinţa previziunilor financiare pentru perioada următoare se

reaminteşte că nivelul de profit estimat trebuie verificat şi prin

relaţia (4.5) (vezi cap.4)

Prin metodologia recomandată s-au definit criterii şi factori de influenţă

şi s-au propus relaţii matematice între aceştia, care permit să fie

cuantificate diferite componente ale patrimoniului institutelor, laboratoarelor,

altor active de cercetare-dezvoltare şi de înaltă tehnicitate.

Evaluarea patrimoniului se face pe baza activelor tangibile specifice

unităţilor de acest gen. Evaluarea intangibilelor şi a capacităţii

de a produce profit intervin ca indicatori de negociere şi de apreciere

comparativă între unităţi similare, sau pentru caracterizarea unităţii

evaluate.

Metodologia recomandată caută să găsească reguli de calcul în condiţiile

schimbătoare specifice perioadei de tranziţie spre o economie de piaţă.

Parcurgerea unui program de analize de caz va permite testarea metodologiei

şi va furniza datele necesare îmbunătăţirii acesteia.

Aplicarea metodologiei de evaluare a patrimoniului trebuie să fie

precedată de analiza-diagnostic şi să se încheie cu întocmirea unui

raport de evaluare.

6.5.Informaţii necesare

1. TERENURI (pentru fiecare teren în parte)

1.1. Locul amplasamentului

1.2. Facilităţi:

1.2.1. Energie electrică Da Nu

1.2.2. Alimentare cu apă Da Nu

1.2.3. Canalizare Da Nu

1.2.4. Gaz metan Da Nu

1.2.5. Drum de acces Da Nu

1.2.6. Cale ferată Da Nu

1.2.7. Vecinătate transport în comun Da Nu

1.3. Mărimea (ha)

1.4. Preţ pe piaţa locală (lei/mp)

2. CLĂDIRI (pentru fiecare clădire în parte)

2.1. Locul amplasamentului

2.2. Tipul de referinţă:

2.2.1. Locuinţe Da Nu

2.2.2. Hale industriale Da Nu

2.3. Dotări

2.3.1. Energie electrică Da Nu

2.3.2. Apă, canalizare Da Nu

2.3.3. Încălzire centrală Da Nu

2.3.4. Ventilaţie generală Da Nu

2.4. Diminuări datorită uzurii (%)

2.5. Realizare fizică (%)numai pentru clădiri nedate în funcţiune

2.6. Suprafaţa desfăşurată (mp)

2.7. Preţ pe piaţa locală (lei/mp)

3. ECHIPAMENTE ’I INSTALAĄII

3.1. Instalaţii nominalizate

3.1.1. Ore de funcţionare instalaţii pilot (ore/an)

3.1.2. Idem instalaţii de prelucrare (ore/an)

3.1.3. Idem utilaje, echipamente, instalaţii de analiză şi caracterizare

(ore/an)

3.1.4. Echipamente şi dotări cu tehnică de calcul (nu mai vechi de

5 ani de la data fabricaţiei)

3.2. Pentru rest utilaje şi, după caz, pentru cele de la poz. 3.1.

sînt necesare următoarele informaţii:

3.2.1. Utilaje, echipamente şi instalaţii ce s-ar putea cumpăra din

ţară

3.2.1.1. Preţul zilei (lei)

3.2.1.2. Cotă rămasă neamortizată (%)

3.2.2. Utilaje, echipamente şi instalaţii, ce ar trebui cumpărate

din import

3.2.2.1. Preţul de ofertă (valută)

3.2.2.2. Cursul valutar (leu/valută)

3.2.2.3. Cotă rămasă neamortizată (%)

4. BIBLIOTECI

4.1. Cărţi tehnice (nu mai vechi de 10 ani) (nr. volume)

4.2. Reviste de specialitate în profil (nu mai vechi de 5 ani) (nr.

colecţii anuale)

4.3. Enciclopedii, manualul inginerului (nr. volume)

4.4. Preţ carte de literatură de 400-500 pag (lei)

5.PROGRAME PE CALCULATOR

5.1. Programe elaborate în unitate (nu mai vechi de 3 ani) sau cu

drept de folosinţă (buc)

6. STOCURI

6.1. Din activitatea de microproducţie (lei)

6.2. Materiale (la preţul zilei) (lei)

6.3. Reactivi (la preţul zilei) (lei)

6.4. Piese de schimb (pentru poziţiile luate în considerare la 3.2.1.

şi 3.2.2., la preţul zilei) (lei)

6.5. Componente electronice (la preţul zilei) (lei)

6.6. Alte poziţii, cu pondere valorică (la preţul zilei) (lei)

7. ÎNCASĂRI NEEFECTUATE (la valoarea de constituire) (lei)

8. PROVIZIOANE

Lista acestora cu valoarea, destinaţia şi situaţia la zi

9. BREVETE

9.1. Caracterizate în ţară:

9.1.1. Cu vechime sub 3 ani (nr)

9.1.2. Cu vechime între 3-5 ani (nr)

9.1.3. Cu vechime peste 5 ani (nr)

9.2. Caracterizate în străinătate (indiferent de numărul de ţări)

9.2.1. Cu vechime sub 3 ani (nr)

9.2.2. Cu vechime între 3-5 ani (nr)

9.2.3. Cu vechime peste 5 ani (nr)

10. LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

10.1. Cărţi şi manuale de specialitate (apărute în ultimii 10 ani):

10.1.1. În ţară (nr)

10.1.2. În străinătate (nr)

10.2. Articole publicate în reviste (în ultimii 10 ani):

10.2.1. În ţară (nr)

10.2.2. În străinătate (nr)

10.3. Referate şi comunicări (elaborate în ultimii 5 ani):

10.3.1. Prezentate în ţară (nr)

10.3.2. Prezentate în străinătate (nr)

10.4. Reflectare a lucrărilor în literatura de specialitate

10.4.1. Semnalări în liste de bibliografie (nr)

10.4.2. Recenzii, rezumate (nr)

10.4.3. Preluare în alte domenii (nr)

11. LUCRĂRI ELABORATE

Cercetări (de laborator, pilot, semiindustrial), perfecţionări tehnologice,

proiecte (studii, utilaje, instalaţii, obiective de investiţii, modernizări

etc), bănci de date, machete (de utilaje, instalaţii) etc:

11.1. În ultimii n/4 ani (nr) (Perioada de "n" ani se precizează

pentru fiecare analiză în parte, în funcţie de domeniul de activitate

al unităţii.)

11.2. Între n/4 şi n/2 ani (nr)

11.3. În urmă cu peste n/2 ani (nr)

12. PERSONAL

12.1. Total personal angajat (nr)

12.2. Angajaţi cu studii superioare:

12.2.1. Sub 10 ani stagiu în specific (nr)

12.2.2. Între 10-30 ani, stagiu în specific (nr)

12.2.3. Peste 30 ani, stagiu în specific (nr)

12.2.4. Doctori, cadre universitare, absolvenţi a mai multor facultăţi

(nr)

12.2.5. Cunoscători de limbi străine (nr)(Se au în vedere limbile

străine de largă circulaţie.)

12.2.6. Colaboratori cu firme şi unităţi în specific din străinătate

(nr)

13. DATE FINANCIARE

Se comunică previziunile pentru anul în curs (anul 0) pentru următorii

3-5 ani (dacă s-au făcut previziuni pentru perioada următoare) şi

realizările pe ultimii cinci ani (anul-1; -2; -3; - 4 şi -5)

13.1. Volumul anual de încasări (lei)

13.2. Încasări din contracte externe (lei)

13.3. Cursul valutar la data încasării contractului extern (lei/valută)

13.4. Cheltuieli anuale pentru salarii (inclusiv cote aferente) (lei)

13.5. Cheltuieli anuale pentru materiale (lei)

13.6. Cota de beneficiu (profit brut) în volumul încasărilor anuale

(%)

13.7. Cîştigul mediu (lei/angajat)

13.8. Coeficient mediu de creştere pentru preţul materialelor (pentru

fiecare din cei 5 ani anteriori pînă la anul 0)(%)

13.9. Venituri pe bază de know-how, licenţe, procedee şi soluţii proprii

aplicate la utilizatori (Pentru perioada viitoare: anii +1, +2 etc.)).

Capitolul 7. Program de analize de caz

Conform temei-program, urmează două etape de analiză de caz:

- etapa 1 cu termen decembrie 1992

- etapa 2 cu termen aprilie 1993,

după care se va realiza o sinteză a analizelor de caz şi Metodologie

- redactarea 2.

Resursele alocate prin contract pentru analizele de caz pot fi utilizate

în două variante (modalităţi):

a) pentru finanţarea realizării directe a circa 2 lucrări de evaluare

în cadrul fiecărei etape;

b) pentru instruire, pilotare şi asistenţă la realizarea de evaluări

cu forţe proprii şi din resurse proprii (sau din alte resurse) de

către institute; în acest caz, desigur, poate fi acoperită o cantitate

şi o diversitate mai mare de cazuri; de exemplu, 5 - 10 evaluări în

cadrul fiecărei etape.

În ambele cazuri, se presupune interesul pentru evaluare şi participarea

activă la evaluare a unităţilor (activelor) care formează obiectul

evaluării.

Din punctul de vedere al unei testări cît mai concludente şi al îmbogăţirii

şi finisării metodologiei, ar fi de dorit să se acopere o diversitate

de:

- ramuri (specific tehnologic, pondere în economie, importanţa pentru

redresarea economică etc.),

- tipuri de institute (cercetare, cercetare-dezvoltare, proiectare),

- active de înaltă tehnicitate.

În varianta a), un program maximal de analize de caz poate cuprinde,

pentru ambele etape:

- un institut de cercetare-dezvoltare de profil construcţii de maşini,

electronică, informatică sau mecanică fină;

- un institut de cercetare de chimie, metalurgie, materiale de construcţii

sau industrie alimentară;

- un institut de cercetare cu profil de minerit, construcţii sau transporturi;

- un institut de proiectare;

- un laborator uzinal;

- o secţie de înaltă tehnicitate dintr-o întreprindere de vîrf (aviaţie,

componente electronice, oţeluri speciale etc.)

În varianta b), programul este prezentat în tabelul 7.1 (Nu se include pe CD).

Eşalonarea concretă şi împărţirea pe cele două etape de analize de

caz prevăzute va fi în funcţie de interesul manifestat

de unităţile implicate şi disponibilitatea lor de a participa la evaluare.

Anexa 2

Cadrul juridic în vigoare în România, în problematica aferentă

evaluării patrimoniului

LEGI

Legea nr. 58/1991 - Legea privatizării societăţilor comerciale, publicată

în M.O.nr. 169/1991, în Tribuna Economică nr. 35/1991.

In art. 64, pct. h, se stabileşte că Agenţia Naţională pentru Privatizare

"propune spre aprobare guvernului normele metodologice privind

condiţiile de organizare şi desfăşurare a vînzărilor de acţiuni şi

active".

Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, publicată în M. O. nr. 265/1991,

în Economistul - Ediţie specială nr. 18/19/1991.

In art. 2, stabileşte "contabilitatea, ca instrument principal

de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor

obţinute".

Art. 7: "(1) Inregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile

şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul

pieţei, după caz.

(2) Creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea

lor nominală."

Art. 8 prevede obligativitatea inventarierii generale a patrimoniului:

"la începutul activităţii; cel puţin odată pe an; în cazul fuzionării

sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de

lege."

HOTARIRI ALE GUVERNULUI şi norme ministeriale

Hotărîrea Guvernului României nr. 945/1990, privind inventarierea

şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, aprobarea

Normelor metodologice, publicată în M. O. nr. 100/1990.

Hotărîrea Guvernului României nr. 64/1991, privind stabilirea unor

măsuri pentru evaluarea economică şi financiară a unităţilor economice,

publicată în M. O. nr. 16/1991, Tribuna economică nr. 7/1991.

Hotărîrea Guvernului României nr. 634/1991, pentru aprobarea Normelor

metodologice privind vînzarea de active ale societăţilor comerciale

cu capital de stat, publicată în M. O. nr. 193/1991, cu precizări

prin Hotărîrea Guvernului României nr. 758/1991.

Capitolul III se referă la "Evaluarea activelor", iar anexa

nr. 3 stabileşte conţinutul Raportului de evaluare a activului.

Hotărîrea Guvernului României nr. 834/1991, privind stabilirea şi

evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital

de stat, publicată în M. O. nr. 259/1991. Criteriile elaborate de

Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice

şi Amenajării Teritoriului, privind stabilirea şi evaluarea terenurilor

aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat,

sînt publicate şi în Tribuna Economică nr. 14 şi 15-16/1992.

Hotărîrea Guvernului României nr. 26/1992 privind reevaluarea unor

active şi pasive, ca urmare a unificării cursurilor de schimb ale

leului şi regimului de preţuri şi tarife în aceste condiţii. Normele

metodologice al Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru aplicarea

articolelor 1 şi 2 din HGR nr. 26/1992 (mijloace circulante) sînt

publicate în Tribuna Economică nr. 8-9/1992, iar pentru reevaluarea

fondurilor fixe, în conformitate cu prevederile art. 4 din HGR nr.

26/1992 - în Adevărul Economic nr. 15 şi 16/1992.

Hotărîrea Guvernului României nr. 264/1992, privind aprobarea Normelor

metodologice pentru vînzarea acţiunilor societăţilor comerciale care

se privatizează înainte de organizarea Fondurilor proprietăţii private

şi a Fondului proprietăţii de stat, publicate în M. O. nr. /1992,

Adevărul Economic nr. 13 şi 14/1992.

In art. 9 se stabileşte că "evaluarea societăţii comerciale are

drept obiectiv stabilirea valorii de piaţă a acesteia în vederea vînzării";

art. 32 stabileşte valoarea evaluată ca "preţ de pornire a licitaţiei".

In anexa nr. 5 este stabilit "Conţinutul-cadru al raportului de

evaluare".

"Procedura de contractare cu firme străine a asistenţei tehnice

înainte de organizarea Fondurilor proprietăţii private şi a Fondului

proprietăţii de stat", aprobată prin Ordinul nr. 88/1992 al preşedintelui

ANPDIMM, publicată în Tribuna Economică nr. 14/1992, conţine, în anexa 1, model pentru "Caietul de sarcini", ce include punctajul

pentru "Evaluarea activităţii societăţii comerciale" şi "Evaluarea

şi propunerea preţului minim". In acest document, se prevede "Alegerea

şi fundamentarea alegerii de metode de evaluare adecvate", rezultînd

o "valoare aproximativă pentru societatea comercială".

Sinteza unor „analize de caz” – evaluări de institute Înapoi

[1] Chiar dacă afirmaţia în sine, la modul absolut, este depăşită la nivelul anului 2001, în fapt consistenţa activităţii bursiere şi a pieţei de capital din România încă nu permite o recurgere confidentă şi exclusivă la aceste metode, deşi ele sunt deja de luat în considerare. Note SCIENTCONSULT 2001, aici şi în continuare..

[2] Afirmaţia reflectă stadiul posibil la începutul anilor ’90. La începutul anilor 2000, este evidentă importanţa evaluărilor bazate de valorile piaţă. Idem.

[3] A nu se confunda cu procedeul – în sens de tehnologie, care este poate fi parte constituentă sau chiar obiect explicit al unui brevet de invenţie. Know-how –ul reprezintă ansamblul procedeelor, informaţiilor, cunoştinţelor, experienţei – acumulate în cadrul întreprinderii.

[4] Reglementarea post-decembristă prin care “contractele de finanţare”, finanţate de la buget, aferente programelor naţionale şi planului naţional de cercetare-dezvoltare, sunt obligatoriu cu beneficiu zero, ante- şi post-calculat, face dificilă nu numai recurgerea la această metodă de evaluare, dar în general ridică piedici faţă de orice comensurări între importanţa şi impactul cercetărilor efectuate, pe de o parte, şi indicatorii economico-financiari ai unităţilor de cercetare-dezvoltare respective.