Studii de fundamentare

pentru elaborarea unei politici optimizate

de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă

Concluzii şi recomandări de ansamblu ale temei

CUPRINS

Denumirile fazelor anterioare ale cercetării................................................

Capitolul I - Elemente de noutate apărute pe parcursul cercetării în literatura de specialitate şi în economia României.........................................................

I.1. Efecte ale liberalizării comerţului. Necesităţi de protejare a industriei.

I.2. Politicile comerciale - protecţionism în cadrul ansamblului de politici industriale

I.3. Selecţia unor industrii prioritare româneşti în lumina ultimelor evoluţii economice globale....................................................................................................

Capitolul II - Constatări şi concluzii de ansamblu privind protecţionismul în industria românească................................................................................................

II.1. Constatări sintetice şi concluzii rezultate din analiza comparativă a protecţionismului în România în raport cu alţi parteneri comerciali....

II.2. Argumente teoretice pro şi contra în utilizarea protecţionismului. Un istoric al evoluţiei protecţionismului în România, în perioada de tranziţie........

II.3. Recomandări şi soluţii de stimulare economică

a industriei româneşti.....................................................................

II.3.1. Măsuri stimulative la nivelul global al politicilor economice-..

II.3.2. Măsuri specifice de stimulare a activităţii industriale-............

II.3.3. Măsuri specifice la nivel dezagregat sectorial-......................

II.3.4. Soluţii legislative de sistem cu impact privind stimularea şi protecţia industriei autohtone.-..........................................................................................

Capitolul III - Recomandări finale de sinteză privind protecţia industriei româneşti

Bibliografie.................................................................................................

ANEXA.......................................................................................................

© SCIENTCONSULT, noiembrie 1998

Denumirile fazelor anterioare ale cercetării

B.2.1 / 1997. Analiza problemelor şi a direcţiilor de acţiune în concordanţă cu practicile internaţionale în domeniu

B.2.2 / 1997. Recomandări de prevederi legislative pentru stimularea şi protecţia industriei autohtone

A.2.1 / 1998. Analiza comparată a unor politici de protecţie a industriei în ţări ce constituie parteneri comerciali reprezentativi ai României

A.2.2 / 1998. Studii de caz sectoriale din industria României

V. şi: Liberalizarea comerţului internaţional şi interesul naţional

Capitolul I - Elemente de noutate apărute pe parcursul cercetării în literatura de specialitate şi în economia României

Foarte multe voci de specialişti în domeniul comerţului internaţional au recomandat, cu argumente teoretice puternice, necesitatea liberalizării comerţului exterior pentru statele aflate în curs de dezvoltare sau cele subdezvoltate, ca premisă sigură pentru expansiunea producţiei interne sau a exporturilor lor totale. Măsura a fost recomandată global, fără a se ţine seama de gradul de dezvoltare, sau de structura industriei, în general a economiei, ţării respective.

Studiul tendinţelor mondiale, la sfârşitul acestui mileniu, indică faptul că din ce în ce mai multe state subdezvoltate au fost marginalizate în context internaţional, datorită dependenţei lor excesive de producţia şi exportul unor materii prime de care beneficiază ca resurse interne. Studiile cele mai recente demonstrează efecte negative ale liberalismului adoptat de aceste state, în sfera relaţiilor lor economice internaţionale: în multe ţări, reducerea gradului de protecţionism a fost acompaniată de fenomenul intern de “dez-industrializare”, iar creşterea exporturilor nu a fost totdeauna expresia creşterii capacităţilor de producţie eficiente.

Fără a fi o ţară slab dezvoltată, România a trebuit să suporte un şoc de deteriorare a balanţei sale comerciale, la începutul deceniului zece, odată cu declanşarea procesului de tranziţie. Măsurile de liberalizare au fost luate pe fondul a două fenomene care au afectat comerţul exterior al României: pierderea bruscă a multor pieţe tradiţionale (fostele state comuniste, libere dintr-odată să-şi aleagă alţi parteneri comerciali, după criterii de competitivitate), şi declinul prelungit şi pronunţat al economiei interne, care a slăbit cronic cererea agregată internă. Drept urmare, cota de piaţă mondială a României s-a diminuat în ultimii opt-nouă ani, iar competitivitatea produselor româneşti se află, în ansamblu, pe o linie de tendinţă descendentă.

În contrast cu rezultatele prezentate mai sus, statisticile mondiale prezintă şi aspectele pozitive generate de liberalizarea comerţului internaţional, precum şi câştigurile bilaterale sau multilaterale în actul schimbului de bunuri şi servicii. Pe totalul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, se înregistrează o creştere a ponderii acestora în comerţul mondial, de la adoptarea primelor măsuri de liberalizare, acum 20-25 de ani. Mai mult decât atât, pierderea cotelor de piaţă, care a fost menţionată anterior, a avut loc în sfera materiilor prime, în timp ce creşterile de volum de comerţ au fost sesizate în schimburile cu produse prelucrate. Dacă în perioada Rundei Tokyo - GATT, doar 15 state în curs de dezvoltare raportau măsuri de liberalizare unilaterală a comerţului exterior, numărul acestora se mărise de peste patru ori, în perioada Rundei Uruguay. Efectul liberalizării a constat în creşterea ponderii tuturor statelor slab şi mediu dezvoltate în comerţul internaţional cu produse ale industriei prelucrătoare, de la 10% la aproape 20%.

Si în cazul României, există multe ramuri ale industriei prelucrătoare care, în urma liberalizării regimului comerţului exterior din 1990, continuat ca proces în ultimii ani (sub impactul finalizării Rundei Uruguay, al înfiinţării OMC, al Acordului de Asociere la Uniunea Europeană şi al integrării în CEFTA), şi-au mărit gradul de competitivitate externă, implicit nivelul de eficienţă economică generală. Este cazul industriilor confecţiilor textile, mobilei, metalurgice (parţial), de mijloace de transport auto etc. În general, sectorul industriei prelucrătoare a avut performanţe economice mai bune decât sectorul serviciilor (cu precădere, al utilităţilor publice), din punct de vedere al evoluţiei productivităţii capitalului, al muncii, al finanţării investitţiilor noi.

Sunt pro-uri şi contra-uri în dezbaterea pe tema necesităţii unei politici de protejare industrială în România aflată în tranziţie, deci în plin proces de restructurare. Nu există un răspuns unic la întrebarea: trebuie adoptată o politică protecţionistă în industria românească ? De fapt, răspunsul trebuie nuanţat: Există ramuri industriale în România actuală care necesită măsuri de protecţie, în funcţie de priorităţile acordate acestor ramuri în cadrul unei viziuni sistemice şi unitare ! Există, de asemenea, mai multe tipuri de politici economice care pot fi aplicate, astfel încât, în final, efectul lor să fie cel de protejare al ramurilor industriale ce trebuie susţinute.

Într-una din fazele anterior realizate ale acestei lucrări de cercetare, se puneau întrebările retorice (repetând aserţiuni ale puterii politice sau ale anumitor specialişti): Este industria României un morman de fiare vechi ? Poate prospera România doar prin dezvoltarea unilaterală a agriculturii şi serviciilor turistice ? Se poate restructura industria doar în jurul tehnologiei informaţionale ? Răspunsul decis pe care am dorit să-l argumentăm de-a lungul acestei cercetări este: EVIDENT, NU! pentru toate întrebările de mai sus. Dezvoltarea economiei româneşti pe termen lung, astfel încât să asigure treptat convergenţa la structura şi stadiul de dezvoltare al economiei Uniunii Europene învecinate, nu se poate realiza fără o industrie autohtonă robustă, competitivă şi flexibilă, care să se completeze şi să concureze cu economia restului lumii!

I.1. Efecte ale liberalizării comerţului. Necesităţi de protejare a industriei.

Diferenţele în percepţia termenilor sau în judecăţile de valoare din sfera protecţionismului sunt legate de greutatea relativă care se acordă factorilor economici, respectiv politici. Liberalismul comerţului exterior ajunge, de obicei într-o ţară aflată în recesiune, să fie numit teoretic util din punct de vedere economic, dar periculos din perspectivă politică. Motivul acestui comportament incert este faptul că cei care câştigă din liberalizare, anume consumatorii, au fiecare un câştig relativ redus (deşi permanent), negrupându-se pentru a-şi impune punctul de vedere, în timp ce cei care pierd, de obicei firme şi sindicate din anumite ramuri industriale, formează grupuri puternice de lobby, care pot asigura un suport politic bine orientat şi ferm, în contrapartida unui serviciu.

Definiţia clară a procesului de liberalizare a comerţului exterior este greu de oferit, dar el reprezintă o reducere a gradului de control şi o reducere a numărului instrumentelor de control al operaţiunilor de comerţ exterior. Deşi se constată variaţii de la stat la stat în ceea ce priveşte secvenţierea etapelor, există un set comun de măsuri de politică economică, încadrate în mixul de politici de ajustare structurală, care se regăsesc în cadrul proceselor de liberalizare:

· Eliminarea treptată a contingentelor de import şi a altor restrângeri cantitative, sau transformarea graduală a acestora în tarife vamale.

· Reducerea treptată a tarifelor vamale, precum şi dispersarea uniformă a ratei de impozitare vamală.

· Devalorizarea compensatorie a monezii naţionale, pentru a face faţă declinului brusc al termenilor comerciali (reducere masivă a competitivităţii produselor autohtone).

· Eliminarea sau reducerea taxelor pe exporturi (sau a subvenţiilor directe).

România a aplicat toate aceste măsuri de liberalizare, în perioada 1990-1997, dar efectul lor nu poate fi cuantificat cu exactitate, deoarece situaţia economică generală a tranziţiei a fost atât de variabilă, încât este greu de determinat ponderea fiecărui factor de influenţă în cadrul perturbaţiei globale. Ceea ce se poate afirma, cu certitudine, este faptul că liberalizarea comerţului nostru exterior nu a contribuit decisiv la îmbunătăţirea situaţiei economice; altfel exprimat, importanţa acestui factor este relativ mai mică decât a altor politici economice de creştere.

Acest corolar este susţinut de studiile recente ale UNCTAD. Dezvoltarea economică durabilă presupune atât creşterea în ritm accelerat a exporturilor, cât şi a capacităţilor de producţie cu productivitate mai ridicată. Acestea, la rândul lor, înseamnă atragerea investiţiilor externe, promovarea unui climat investiţional intern favorabil şi creşterea corespunzătoare a importurilor de dotare. Dacă ritmul de creştere a importurilor ajunge să depăşească ritmul de creştere a exporturilor, ţara respectivă se va trezi confruntată foarte curând cu o criză de resurse valutare, prin cronicizarea unui deficit crescător al balanţei comerciale. Sunt cazuri în care balanţa serviciilor se află într-un surplus cu tendinţă crescătoare (venituri din turism, de exemplu), sau când, pe perioade de timp limitate, intrările de capital financiar contrabalansează cererea crescândă de valută (un mediu economic aflat în expansiune atrage capitalul de portofoliu). Semnalul de alarmă trebuie tras, totuşi, deoarece mărirea deficitului comercial reprezintă măsura lipsei competitivităţii externe a economiei respective, care dă dovadă, în acest caz, de o elasticitate scăzută a exporturilor, de lipsă de flexibilitate. Se poate aprecia că politicile comerciale în acea ţară nu au fost bine alese sau administrate, iar exporturile au crescut natural, fără a fi promovate. Acesta este, din nefericire, situaţia actuală a economiei româneşti, grevată de o acută lipsă de competitivitate. Cea mai clară dovadă în această direcţie, este oferită de evoluţia balanţelor comerciale bilaterale cu statele CEFTA. După intrarea României în CEFTA, deci odată cu liberalizarea cvasi-totală a schimburilor de mărfuri cu aceste state, România a pierdut, din punct de vedere al exporturilor nete, în raport cu toate statele membre CEFTA ! (conform datelor prezentate în documentaţia fazei precedente, A.2.2). Deci, chiar în grupul ţărilor foste comuniste, suntem ţara cu cea mai slabă competitivitate, de vreme ce exporturile lor către România au crecut în ritm superior exporturilor nostre către aceste state. Desigur, există ramuri industriale în care performanţele noastre au fost superioare (textile, confecţii, încălţăminte, anumite produse metalurgice), dar situaţia globală este îngrijorătoare.

Studiul UNCTAD [15, 16], devenit recent accesibil, realizat pe un eşantion larg de ţări aflate în curs de dezvoltare (41), pentru perioada 1975-1992, încearcă să depisteze factorii de creştere - în ordinea importanţei efective a acestora - pentru state cu performanţe foarte diferite (21 au avut creştere peste medie, 20 creştere sub medie sau declin economic), pe parcursul a două perioade de timp distincte: din 1970 până la momentul liberalizării comerţului exterior, şi de la acel moment (plasat undeva pe la începutul deceniului nouă) până astăzi. Rezultatele vorbesc de la sine:

· Diferenţele de rate de creştere economică de la o perioadă la alta sunt relativ mici, pentru grupul de state considerat, la modul agregat. Există puţine ţări pentru care se constată o revigorare certă a creşterii economice, în urma liberalizării.

· Factorii cei mai importanţi, în asigurarea creşterii, sunt exporturile şi investiţiile, implicit posibilitatea susţinerii unor importuri din ce în ce mai mari, care au permis tehnologizarea industriilor statelor respective.

· Orice creştere masivă a exporturilor nu s-a dovedit sustenabilă pe termen lung, dacă nu a fost acompaniată de creşterea corespunzătoare a capacităţilor de producţie noi, deci de dezvoltarea industrială.

· Dezvoltarea industrială, implicit a capacităţilor de export, s-a putut face doar în statele cu o structură multisectorială a industriei, care poate fi pusă pe baze moderne. Nici-unul din statele performante nu a reuşit fără legislaţia foarte permisivă în sfera investiţiilor străine, indiferent de gradul efectiv de protecţionism afişat pe plan internaţional.

Concluziile de mai sus sunt extrem de importante. Ele pot da o explicaţie evoluţiei comerţului exterior românesc, în ultimii ani, precum şi adâncirii treptate a deficitului balanţei comerciale, care - în ţara noastră - aproape coincide cu cea de cont curent. Cu o producţie industrială aflată în declin, ca tablou general, România nu putea realiza minuni în domeniul exporturilor, atât timp cât mediul economic (administrativ şi legislativ) intern a fost departe de a fi favorabil investiţiilor (autohtone sau străine)[1], iar barierele administrative blochează atractivitatea economiei noastre în faţa restului lumii. Creşterea exporturilor din perioada 1994-95 a fost conjuncturală, ea datorându-se deschiderii economiei Uniunii Europene ca urmare a Acordului de Asociere cu România, precum şi aplicării primelor măsuri OMC, post-Marrakech, de liberalizare a comerţului mondial.

Din analiza efectuată la nivel mondial se pot extrage câteva constatări:

1. Există multe motive pentru care liberalizarea comerţului exterior trebuie privită specific în funcţie de ţară, nerespectarea particularităţilor putând conduce la eşecul reformelor economice. Multe state, printre care şi România, au făcut reforma comerţului ca un prim pas în restructurarea economică, în urma presiunilor externe, fără a ţine seama de cum era percepută intern nevoia de reformă, de ordinea liberalizării care se impunea în contextul dat. Nu s-a luat în considerare nivelul global de dezvoltare a economiei, ponderea industriei în cadrul respectivei economii, sau specificul structurii economice (cum ar fi, de exemplu, ponderea considerabilă[2] a sectorului agricol în economia României).

2. Presupunerea teoretică a realocării eficiente a resurselor în urma liberalizării simultane şi rapide a tuturor pieţelor interne, este corectă într-o lume ideală, dar cu siguranţă este inaplicabilă în ţările slab dezvoltate sau în cele aflate în tranziţie, având moştenirea unor sisteme centralizate şi distorsionate. Realitatea este mult mai ineficientă economic: gradul de dezvoltare tehnologică este diferit între statele parteneri comerciali şi între sectoarele economiei interne, unele firme se bucură de putere de monopol în sectoare-cheie ale acestor economii, iar aportul lor la înzestrarea investiţională sau în procesul educării şi formării forţei de muncă este minimal.

3. Multe din statele în curs de dezvoltare sau în tranziţie au fie un sector industrial şi capabil de export slab dezvoltat (primele), fie un sistem productiv slab tehnologizat, nemodern, construit cu costuri mari, datorită unor politici impuse de substituire a importurilor, care au generat după deschiderea economiilor lor, rate de utilizare a capacităţilor foarte scăzute. Cazul României este acut în acest sens, economia noastră ajungând la rate sub 50% în periada de recesiune de la începutul deceniului, sau în cea următoare, care continuă în 1998. Politica de substituire forţată a importurilor din deceniul trecut a creat industrii întregi, sau platforme concentrate industriale, cu eficienţă foarte scăzută, uneori situate sub pragul capacităţii de a genera valoare adăugată (v. industria de cupru din zona Ardealului de Sud, sau exploatările miniere de lignit la suprafaţă). Rezultatul liberalizării înaintea restructurării a fost apariţia unui deficit de resurse financiare externe (prin reîntoarcerea la importurile utile) şi a unui deficit de forţă de muncă calificată pentru domeniile în expansiune, în timp ce masa şomerilor este formată din indivizi calificaţi în meserii care nu mai au cerere.

4. Programele de ajustare structurală au accentuat tendinţa de diminuare a investiţiilor interne, în ţările reformatoare care traversau deja o criză economică. Atunci când baza industrială a economiei respective are pondere mică, este în declin sau afectată de rămâneri în urmă tehnologice, şi când structura producţiei este rigidă (cum este în cazul economiilor de tranziţie), liberalizarea poate supune sectorul industriei prelucrătoare la presiuni nedorite, inflamate de constrângerile globale la nivelul cererii interne, datorate politicilor macroeconomice de austeritate. Supraevaluarea programelor de devalorizare a monedei naţionale, în faţa alternativei programelor de susţinere a creşterii productivităţii, constituie o mare greşeală. Studiile arată că la fiecare depreciere nominală cu 10% a monedelor naţionale, rezultatul efectiv, în termeni de depreciere reală, raportată la inflaţia internă, a fost de numai 3%. În schimb, state care au făcut deprecieri masive, au înregistrat căderi şi mai spectaculoase ale nivelului productivităţii[3]. Dacă procesul de devalorizare are loc simultan în mai multe ţări, care au o structură similară a economiei sau exporturilor, atunci efectul devalorizării poate fi nul, sau chiar negativ, prin efectul indirect al scăderii preţurilor mondiale la anumite produse exportate de grupul de ţări în cauză.

Concluzia de bază ce poate fi trasă din toate referirile de mai sus este următoarea: Chiar dacă recunoaştem rolul pozitiv, pe termen lung, al liberalizării comerţului exterior, prin aportul de eficienţă economică adus, şi prin creşterea de competitivitate impusă de necesitatea supravieţuirii în cadrul unei economii mondiale globalizate, măsurile de protecţie sunt necesare, în anumite momente ale dezvoltării economice, aplicate diferenţiat pe sectoarele sau subsectoarele economiei, în funcţie de priorităţile managementului la nivel naţional.

I.2. Politicile comerciale - protecţionism în cadrul ansamblului de politici industriale

Politicile comerciale ar trebui să vizeze, în principal, creşterea pe termen lung a capacităţii de producţie a naţiunii, în condiţii de competitivitate şi eficienţă. Această creştere nu poate fi lăsată doar pe seama forţelor pieţii, spun concluziile aceloraşi specialişti ai ONU-UNCTAD.

Economiile în curs de dezvoltare (printre care şi România) suferă de rigidităţi structurale, de o infrastructură slab dezvoltată şi de un sistem educaţional aflat în regres relativ. Realocarea resurselor de la un sector la altul necesită fonduri speciale destinate unor investiţii de mari proporţii, precum şi formarea unei forţe de muncă în concordanţă cu cererea economiei în viitor şi în prezent. Pieţele de bunuri, de servicii, de factori de producţie, sunt - de multe ori - imperfecte, imature, fragmentate şi nu au mobilitatea necesară realocării rapide a resurselor. În consecinţă, intervenţia guvernamentală este dezirabilă, în sensul construcţiei şi stimulării-protejării unor capacităţi industriale noi în sectoare moderne (“infant industries” [4]), destinate sau nu creşterii exporturilor, dar şi în sensul corectării imperfecţiunilor pieţelor, a diminuării distorsiunilor existente.

Economia mondială se transformă în direcţia globalizării şi internaţionalizării; simultan, are loc o modificare a conştiinţei decidenţilor în sfera politicilor economice, care conduce la adoptarea unei alternative de specificitate în detrimentul politicilor comune de liberalizare recomandate până acum, ca panaceu. Politicile comerciale nu mai pot însemna o simplă deschidere necondiţionată şi multisectorială a economiilor naţionale către piaţa internaţională. Ele trebuie să ia în calcul experienţa statului respectiv, gradul său de dezvoltare şi structura sa economică, strategia de dezvoltare aleasă intern de decidenţii politici. Într-o lume de imperfecţiuni, uniformitatea nu conduce întotdeauna la rezultate pozitive. În continuare, vom oferi câteva recomandări generale referitoare la aspectul modern dezirabil al politicilor comerciale adoptate de statele în curs de dezvoltare:

1. Politicile comerciale ar trebui să fie orientate către dezvoltarea economică, destinate construirii, pe baze selective, a capacităţilor de producţie moderne, care să asigure dezvoltare durabilă pe termen lung. Ele trebuie să fie parte integrantă a politicilor industriale şi a strategiei naţionale de dezvoltare. Ca instrument de dezvoltare, politica comercială nu este sinonim cu liberalizarea comerţului exterior, iar liberalismul nu este în mod necesar garanţia succesului unui stat în implementarea strategiei sale de creştere. Pentru unele bunuri, politica comercială optimă poate fi liberalizarea totală, după cum, pentru altele, creşterea sau relaxarea ratei de protecţionism poate fi soluţia cea mai bună. Acest protecţionism poate însemna impunerea tarifelor, măsuri administrative utilizate ca bariere comerciale, restricţii ascunse asupra volumului mărfurilor tranzacţionabile. Orice măsură menită să asigure, în final, dezvoltarea reală şi eficientă a industriilor selectate strategic, este o componentă a politicii comerciale optimale.

2. Politicile comerciale pot varia de la un caz la altul, de la un stat la altul, în funcţie de caracteristicile socio-economice şi culturale, transformate în preferinţe naţionale. Pentru statele care au un grad mai ridicat de dezvoltare a sectorului industrial, cum este România, şi care au făcut paşi însemnaţi în trecut în sensul substituirii importurilor, sunt recomandate politici de protejare a industriilor cu avantaj competitiv şi a celor care pot deveni competitive în scurt timp, astfel încât să fie promovată creşterea accelerată a exporturilor. Pentru statele care au capacitate de export deja demonstrată, politicile de protecţie trebuie orientate către uşurarea procesului de înlocuire a capacităţilor neperformante cu tehnologii moderne, de înaltă specializare, care să asigure penetrarea agresivă pe noi pieţe internaţionale. Politicile comerciale trebuie să fie foarte dinamice, astfel încât să răspundă imediat la cererea pieţei mondiale aflată în permenentă schimbare, sau la modificările structurale ale pieţei interne.

3. Protecţia iniţială a industriilor în formare este strict necesară şi permisă la nivelul tratatelor internaţionale. De asemenea, substituţia importurilor este o măsură utilă, atunci când pleacă de la premisele respectării eficienţei economice. În ambele cazuri, măsurile de protecţie trebuie eliminate după câţiva ani, iar această constrângere temporală trebuie anunţată din start, şi respectată, pentru a fi credibilă.

4. În ţările în care ponderea importurilor în produsul intern brut este ridicată sau în creştere (cum este în cazul României), şi unde sectorul industriei prelucrătoare cere importuri în mod intensiv, creşterea exporturilor produselor prelucrate se poate face prin politici industriale selective (menite să crească competitivitatea ramurilor respective), mai bine decât prin măsuri uniforme de depreciere-devalorizare a monedei naţionale. Astfel de măsuri pot fi: subvenţii la export (dacă bugetul statului permite), relaxări fiscale sau subvenţii financiare de tip credit ieftin, pentru anumite industrii prioritare. Toate aceste măsuri, mai puţin inflaţioniste decât politica de depreciere a cursului, nu-şi au rostul dacă nu sunt corelate cu performanţele la nivel microeconomic, din sectorul de activitate industrială respectiv.

În final, concluzia este clară: nu se poate concepe dezvoltare economică fără o industrie puternică care să susţină intern acea economie. Nu ponderea industriei în total dă forţa economiei, ci gradul înalt de competitivitate al sectorului industrial.

Construcţia unei industrii capabile de efort susţinut este dependentă de existenţa unei infrastructuri fizice adecvate, de existenţa unui sistem managerial capabil în societate, cuprinzând managementul firmelor, al administraţiei publice centrale şi locale, al sistemului educaţional, precum şi de clădirea unei reţele instituţionale propice dezvoltării. Nu în ultimul rând, circulaţia rapidă a informaţiei este strict necesară, precum şi transparenţa la nivelul tuturor schimburilor cu restul lumii, sau a celor interne. În această direcţie, rolul politicilor comerciale poate fi imens, prin eliminarea barierelor administrative nenecesare, şi prin importul comportamentului mondial în cadrul sistemelor interne de valori.

Datorită faptului că obiectul economiei îl constituie gestiunea resurselor rare, care impun constrângeri în orice societate, dar şi datorită dezvoltării inegale a ramurilor economice sau sub-ramurilor industriale în fiecare stat al lumii (prin legăturile diferite avute cu celelalte componente, sau prin efectele indirecte pe care le resimt din perturbaţiile externe sau interne), este absolut necesar, ca la nivel naţional, să existe o strategie clară de dezvoltare a economiei, bazată pe un sistem clar de ramuri prioritare, selectate după criterii care să evidenţieze capacitatea de dezvoltare a resurselor regenerabile ale naţiunii respective. Politicile comerciale trebuie să protejeze acele ramuri care exportă eficient, sau produc eficient substitute ale importurilor, precum şi ramurile care au o pondere mare de valoare adăugată, echivalent al unei rate potenţiale mari de investiţie.

I.3. Selecţia unor industrii prioritare româneşti în lumina ultimelor evoluţii economice globale

Într-una din documentaţiile fazelor anterioare la aceeaşi temă, am evaluat actualul stadiu de dezvoltare şi tendinţele prezente în cadrul structural al industriei României. Vom sintetiza concluziile acelei prezentări, pentru a oferi recomandări privind selecţia ramurilor prioritare din punct de vedere al necesităţii protecţiei, în lumina concluziilor prezentate în subcapitolele anterioare.

Au fost consideraţi mai mulţi indicatori dinamici sau comparativi, pentru fiecare ramură în parte, care să permită o evaluare a sub-ramurilor industriale din perspectiva competitivităţii lor, dar şi a tendinţei de dezvoltare demonstrate în ultimii ani:

- Evoluţia indicelui producţiei industriale (în preţuri constante);

- Evoluţia ponderii exporturilor în producţia industrială;

- Evoluţia importurilor şi exporturilor totale ale ramurii (incluzând re-exporturile);

- Situaţia indicelui de specializare a producţiei în raport cu principalii parteneri comerciali (Uniunea Europeană);

- Situaţia indicelui de specializare a exporturilor şi importurilor în raport cu aceiaşi parteneri.

- Evoluţia ponderii producţiei industriale a ramurii în producţia industrială totală;

- Evoluţia ponderii exporturilor (respectiv importurilor) ramurii în exporturile (respectiv importurilor) totale ale României.

La această analiză de indicatori macroeconomici, putem adăuga şi metodologia de calcul, propusă în prima fază, dintre cele patru anterioare, a studiului de faţă (Faza B.2.1. - finalizată în octombrie 1997), care se referea la calculul ratei efective de protecţie din ramurile industriale. Concluziile cumulate din toate aceste analize metodologice, la care vom adăuga şi evoluţia din ultimele 12 luni, când mediul economic a devenit mai liber, dar mai expus concurenţei internaţionale, ne-au permis următoarea clasificare a sub-ramurilor industriale din economia românească, clasificare ce are la bază ideea de performanţă economică globală, pe termen lung:

1. Ramuri strategice: sunt ramurile care asigură funcţionarea unui sistem socio-economic naţional chiar şi în condiţii de instabilitate socială, politică sau în cazul unor potenţiale conflicte armate (industria alimentară, sub-ramuri ale industriei textile, de medicamente, sub-ramuri ale industriei constructoare de maşini sau ale industriei metalurgice, industria de armament), sau ramuri industriale care susţin infrastructura unei ţări şi producţia de energie a acesteia (prelucrarea combustibililor, industria extractivă, distribuţia de energie termică şi electrică). Din perspectiva protecţionismului prin politici comerciale, interesează doar acele ramuri care au produse ce se comercializează, de regulă, pe piaţa internaţională (de exemplu, industria energetică şi cea extractivă nu sunt considerate sectoare cu produse comercializabile extern), sau ramurile în care ţara respectivă a deţinut şi deţine încă ponderi mari în producţia sau exporturile mondiale, sau un grad înalt de tehnologie (cazul industriei de prelucrare a produselor petroliere în România). Dar o protecţie adevărată, manifestată printr-un sistem de politici industriale, trebuie acordată tuturor acestor sub-ramuri, care nu este bine să rămână la latitudinea funcţionării pieţei libere, în condiţiile unei cereri actuale restrânse şi a unei agresivităţi a exporturilor mondiale.

Cele mai importante ramuri strategice pentru ţara noastră, ţinând seama şi de ponderea lor în producţia internă, în exporturile naţionale şi de gradul de specializare faţă de principalul nostru partener extern (Uniunea Europeană), sunt: industria alimentară şi industria prelucrării petrolului. Nu trebuie uitate anumite[5] sub-ramuri ale industriei constructoare de maşini (ramură care necesită o abordare detaliată, la un nivel superior de dezagregare).

2. Ramuri cu specializare a producţiei, relativ la piaţa internaţională: Pentru România, conform celor prezentate în subcapitolul I.1., din faza A.2.2., ramurile pentru care indicele calculat de specializare a producţiei, în raport cu UE, este sensibil mai mare decât unitatea, şi în care se accentuează această specializare, pe fondul creşterii eficienţei, sunt: industria de prelucrare a pielii şi de încălţăminte, industria confecţiilor textile şi industria de prelucrare a nemetalelor[6]. În grupul ramurilor cu pondere mare în producţia internă se numără şi cea extractivă (petrol, cărbuni) sau cea energetică, dar aceste ramuri produc aproape exclusiv pentru piaţa internă, decizia de protejare a lor trebuind a fi luată la nivelul politicilor fiscale, nu la cel al politicilor comerciale.

3. Ramuri cu specializare a exporturilor, relativ la comerţul mondial: În cazul României, aceste ramuri sunt, în general, aceleaşi cu cele în care există o specializare a producţiei, la care s-ar putea adăuga: industria de prelucrare a lemnului şi cea de mobilier, precum şi industria produselor textile de bază.

4. Ramuri cu pondere mare sau cu tendinţă de creştere a importurilor, pentru care ponderea producţiei industriale este relativ mare: evoluţia unor astfel de ramuri este incertă, de obicei, prezentând variaţii ale ritmului de creştere a producţiei în funcţie de cererea internă şi externă, şi fiind foarte sensibile la evoluţia preţurilor mondiale. Mai multe sub-ramuri ale industriei chimice româneşti se află în această situaţie, precum şi o mare parte a industriei construcţiilor de maşini şi echipamente. Protecţia adresată acestor industrii trebuie să fie deosebit de selectivă, deoarece produsele acestor ramuri sunt importante pentru construcţia unui sistem naţional de capacităţi de producţie, deci o politică de restrângere necondiţionată a importurilor ar putea fi dăunătoare pe termen lung.

5. Ramuri cu tendinţă accentuată de creştere pe piaţa internaţională, esenţiale în susţinerea infrastructurii în viitor: exemple de astfel de ramuri industriale, care crează produse utile reţelelor de telecomunicaţii, informaţionale, sau sistemului cultural naţional, sunt industria echipamentelor de birotică şi tehnică de calcul, industria aparaturii de telecomunicaţii şi radio, industria de edituri-poligrafie, industria de mijloace de transport. Ponderea acestora în România, ca şi importanţa acordată dezvoltării lor în ultimii ani a fost şi se menţine la nivel nesemnificativ (poate cu excepţia mijloacelor de transport, pentru care există însă o sub-specializare a producţiei şi exporturilor româneşti), existând necesitatea de a fi declarate industrii tinere, care necesită un program de dezvoltare special. În majoritatea statelor lumii care au avut programe reuşite de susţinere a acestor industrii relativ noi, caracterizate de tehnologii de vârf şi de o productivitate ridicată, cum ar fi: Coreea, Japonia, India (unde au existat, în prima fază, multe nerealizări), acestor industrii li s-a asigurat un grad înalt de protecţionism, simultan cu implementarea unor măsuri speciale de atragere a investiţiilor străine, care să creeze unităţi productive în ţările gazdă.

Ramurile de mai sus au fost selectate după criterii care ţin de priorităţile strategice naţionale, de evidenţierea unor sectoare cu avantaje competitive sau comparative în raport cu partenerii comerciali tradiţionali, de tendinţele reliefate pe piaţa mondială sau de decizia guvernanţilor de a sprijini anumite direcţii de dezvoltare pe termen lung.

Ce ne arată analiza gradului efectiv de protecţie, dar şi evoluţia globală a acestor ramuri industriale, considerate de noi prioritare, în ultimii ani de transformări şi încercări de restructurare ?

Dintre cele cinci grupe sus-menţionate, doar grupele cu specializare industrială sau a exporturilor, au cunoscut perioade de redresare, sau chiar au crescut, în termeni reali, pe perioada tranziţiei. Între aceste ramuri, există unele cu performanţe negative ale producţiei, cum ar fi: industria de produse textile de bază (care a ajuns a produce 40% din nivelul volumului produs în 1990), sau cea a prelucrării nemetalelor (aflată în 1998 la 55,6% din producţia anului 1990), precum şi o ramură deosebit de importantă pentru economia naţională, industria de prelucrare a produselor petroliere, ramură tradiţională pentru România, încă din secolul trecut. Dacă în cazul industriei prelucrării produselor nemetalice, specializarea indică o uşoare redresare în ultimii ani, semnificând o trecere a crizei declanşate prin reformă, declinul producţiei din industria textilă de bază are explicaţii corelate cu politicile comerciale adoptate de România în acest deceniu, în orientarea greşită a protecţionismului. Astfel, deşi poate fi considerată, alături de industria alimentară şi de cea a pielăriei şi încălţămintei, printre cele mai protejate ramuri ale industriei româneşti (vezi documentaţia fazei B.2.1, din Octombrie 1997), produsele textile de bază nu au primit acelaşi grad de protecţie primit de grupa confecţiilor textile. Aportul de capital străin în această ramură a fost relativ mic, raportat la numărul unităţilor care au intrat în diferite relaţii cu capitalul străin (subordonare sau colaborare comercială), ceea ce se traduce printr-un grad foarte redus de retehnologizare. Atractivitatea acestui sector, şi motivul principal care l-a făcut să devină puternic specializat la export, chiar prin comparaţie cu Uniunea Europeană, constă în costul foarte scăzut al forţei de muncă (salariul mediu cel mai scăzut din industria naţională, alături de prelucrarea lemnului). Acest avantaj, precum şi pre-existenţa unei reţele importante de capacităţi de producţie cu tehnologie capabilă să realizeze operaţiuni primare, au făcut ca - în această ramură - să se integreze foarte bine o activitate majoritară de re-exporturi; constituind un câştig în sine, din punctul de vedere al eficienţei economice şi al asigurării resurselor valutare, ritmul înalt de creştere al re-exporturilor a redus preocuparea pentru producţia directă internă, cu atât mai mult cu cât piaţa internă a beneficiat de scăderea preţurilor la produse importate de calitate, care urmau să fie re-exportate (dar nu în totalitate).

Există multe ramuri care ar fi trebuit deja să intre într-o a doua fază, de dezvoltare matură, dacă ar fi beneficiat de atenţia cuvenită de la începutul reformei: sunt acele ramuri care au o tendinţă de creştere explozivă pe plan mondial (tehnică de calcul, înregistrări pe suporţi şi edituri, aparatură de precizie şi optică, echipamente de radio, TV şi telecomunicaţii). Majoritatea se află încă în stadiu pre-incipient în România, ponderea lor în totalul producţiei româneşti fiind cvasi-simbolică, iar tendinţele fiind incerte. Singura excepţie este oferită de industria de aparatură de telecomunicaţii, aflată într-o expansiune evidentă, corelată în mod cert cu intrările masive de capital străin din anii 1996-1997.

În anexa la această ultimă documentaţie a temei de cercetare, prezentăm evoluţia exactă a tendinţelor comerţului exterior al României cu produse din ramurile cu cea mai mare pondere în exporturile româneşti (produse siderurgice, produse textile şi produse chimice de bază), pentru a demonstra incertitudinea care grevează chiar şi dezvoltarea acestor ramuri, în lipsa unei politici industriale coerente, sau a unor politici comerciale protecţioniste direcţionate. Facem, în acest mod, şi o revenire la prezentarea din cadrul fazei A.2.2., unde perioada ultimilor ani nu fusese suficient detaliată, din lipsa datelor dezagregate, la momentul respectiv. Concluziile primare ale analizei din anexă sunt:

1. România înregistrează importuri semnificative în cazul materiilor prime necesare acestor industrii, iar taxele vamale de bază aplicabile sunt mai reduse comparativ. Importuri mai scăzute sunt raportate în cazul produselor prelucrate, unde există şi o protecţie mai insemnată a producţiei interne, prin măsuri de politică tarifară şi netarifară.

2. În cazul în care există materii prime interne, necesare realizării produselor finite, ar trebui să existe şi o măsură de protecţie internă a acestora prin creşterea taxelor vamale de bază, ce se pot aplica. Ca un rezultat, ar trebui sa apară o descreştere a importurilor de materii prime care există şi în ţară, îmbunătăţindu-se, astfel, termenii comerciali. Evident că o astfel de măsură nu poate fi luată fără un calcul prealabil asupra eficienţei ramurii producătoare sau extractive autohtone (cazul mai sus amintit al exploatărilor de cupru este readus în discuţie: dacă efortul valutar pentru a produce cupru intern este mai mare decât cel rezultat în urma importurilor directe, menţinerea industriei autohtone nu se justifică pe termen lung, ci, eventual, pe termen scurt, din motive sociale legate de concentrarea regională a sărăciei).

3. Se constată că exporturile de produse finite din aceste ramuri prioritare ca pondere, au înregistrat evoluţii pozitive, în general. O mai bună utilizare a materiilor prime interne, necesare realizării produselor finite destinate exporturilor, ar putea determina reducerea costurilor de producţie în ramurile exportatoare, fără ca protecţia să se adreseze direct exporturilor (fapt interzis de acordurile internaţionale), ci produselor prime respective.

Capitolul II - Constatări şi concluzii de ansamblu privind protecţionismul în industria românească

Pe parcursul cercetării privind protecţionismul şi posibilele sale implicaţii asupra industriei României, au fost prezentate - în cadrul lucrărilor defalcate pe fazele cercetării - mai multe constatări şi concluzii, care vor fi reluate şi adăugite în continuarea acestui subcapitol. Perspectivele din care sunt analizate evoluţiile şi actualul cadru de reglementări sunt diferite, în funcţie de modalitatea de abordare şi de problematica tratată în amănunt. Astfel, un anume set de concluzii poate fi extras pe baza unei analize comparative a politicilor protecţioniste din România cu politicile abordate de alte ţări ale lumii, după cum alte concluzii şi recomandări vor răzbate dintr-o analiză bazată pe situaţia intrinsecă a eficienţei actuale a industriei româneşti, sau a comerţului exterior al României.

II.1. Constatări sintetice şi concluzii rezultate din analiza comparativă a protecţionismului în România în raport cu alţi parteneri comerciali

Următoarele concluzii au fost expuse în urma prezentării, în cadrul crecetărilor noastre anterioare, a diferite politici comerciale, instrumente protecţioniste sau alte măsuri de protejare a industriilor naţionale, utilizate de mai multe state ale lumii, în câteva ramuri industriale, considerate de interes pentru decidenţii politici români:

1. Există o diferenţă foarte mare între politicile protecţioniste implementate de statele foarte dezvoltate, statele slab dezvoltate, statele cu putere de piaţă mondială şi cele care preiau necondiţionat termenii pieţei mondiale. De asemenea, discrepanţe se constată şi la nivelul posibilităţilor de impunere a respectivelor instrumente protecţioniste.

2. În ultimii ani, ca efect al finalizării rundelor GATT, al creării noii OMC, urmare a fenomenelor de internaţionalizare şi globalizare a pieţelor de mărfuri şi, în special, de servicii, gradul de aplicare a instrumentelor clasice, de tipul politicilor comerciale directe (tarife şi restricţionări cantitative), s-a diminuat, lăsând locul unor forme de protecţie mai perverse (mascate), greu de contracarat sau de ocolit. Fenomenul a fost mai evident în cazul statelor dezvoltate, pentru care tarifele sau alte venituri la buget provenite din impozitarea comerţului internaţional s-au diminuat ca pondere în PIB, această pondere fiind mult mai redusă decât în cazul statelor aflate în curs de dezvoltare.

3. Sfera de interes a decidenţilor politici, în domeniul protecţiei industriale prin intermediul măsurilor comerciale, s-a mutat din zona tarifelor şi contingentelor în cea a măsurilor de control al dumping-ului, a subvenţiilor mascate-indirecte, a reglementărilor privind protecţia mediului, siguranţa sau protecţia consumatorilor interni, a cerinţelor tehnice sau de calitate. Numeroase ţări utilizează barierele administrative, sau lobby-ul intern prin mass-media, pentru a opri accesul produselor străine pe pieţele interne.

4. Protecţionismul este evitat din ce în ce mai des, cu precădere de marile concernuri internaţionale, prin pârghiile oferite de legislaţiile naţionale privitor la regimul investiţiilor străine directe. Acest fapt are un dublu efect pozitiv, atât pentru firma investitoare, capabilă să-şi lărgească piaţa de desfacere - în cele din urmă -, cât şi pentru ţara gazdă, care câştigă în efcienţă economică globală şi, de obicei, în noi locuri de muncă. Poate exista, însă, şi un efect pervers, generat în cazul în care concernul investitor caută prioritar piaţa de desfacere internă, debuşeul exporturilor fiind doar un refugiu posibil pentru viitor, bazat pe acelaşi veşnic avantaj dat de costul scăzut al forţei de muncă în ţara gazdă. În asemenea cazuri, firmele investitoare utilizează forţă de muncă cu grad scăzut de calificare, neinvestind bani în capital fix sau educare-formare a capitalului uman; ele participă tacit la formarea unei pături de şomeri pe termen lung, care acceptă uşor intrarea sau ieşirea pe o piaţă nesigură de locuri de muncă.

5. In încercarea de protejare a industriilor, în special a celor prelucrătoare, decidenţii politici din ţările în curs de dezvoltare pot invoca mai multe argumente: argumentul industriilor tinere, argumentul substituţiei importurilor (care grevează balanţa de plăţi externe a ţării), argumentul promovării exporturilor. Din punct de vedere teoretic, cel mai sănătos dintre aceste argumente este ultimul listat, cel care asigură creşterea competitivităţii mondiale a naţiunii respective, fără a afecta consumatorii interni sau eficienţa globală a ramurii protejate.

6. Multe ţări în curs de dezvoltare utilizează politicile comerciale ca instrument de retaliere[7] la politicile agresive de cucerire a noilor pieţe pe care şi le permit ţările dezvoltate sau marile companii multinaţionale. Politicile anti-dumping, măsurile administrative, politica de comenzi orientate guvernamentale, sunt răspunsuri la atacurile efectuate asupra pieţelor interne ale acestor ţări sărace, obligate să se deschidă în faţa circuitelor internaţionale.

7. Coreea şi Japonia pot oferi exemple reuşite de state care au atins treapta de stat dezvoltat în această jumătate de secol, pe baza unor politici protecţioniste foarte agresive, menite să dezvolte anumite ramuri ale industriei prelucrătoare interne. Reuşita lor a fost dependentă de strategia riguroasă aleasă, ca şi de flexibilitatea guvernelor lor, a administraţiilor centrale, care şi-au concertat eforturile în realizarea obiectivelor bine definite.

8. Uniunea Europeană sau statele NAFTA deţin suficentă putere economică, atât ca producători, cât şi ca pieţe de consum, pentru a nu-şi mai pune problema protecţiei în aceeaşi măsură cu statele aflate în cursa dezvoltării. Acestea, iar România nu constituie o excepţie, trebuie să profite de anii post-apariţie OMC, pentru a beneficia la maximum de utilizarea barierelor comerciale admise încă, dar într-un mod ordonat, bine orientat pe baza unei strategii de dezvoltare industrială specifică ţării respective, care să se refere la avantajele competitive ale industriilor statelor în cauză.

9. Pe linia potenţialei integrări europene a României, decidenţii politici ar trebui să analizeze cu atenţie actualul set de politici comerciale comune ale UE, precum şi gama comună de politici fiscale, standarde de calitate, standarde ecologice, etc. Acomodarea treptată a legislaţiei şi regulamentelor româneşti în domeniu la setul (“acquis”) comunitar va atenua efectul-şoc al integrării, atunci când aceasta se va produce. A nu ţine cont de această necesitate, ar echivala cu opţiunea pentru rămânere în afara spaţiului economic unic european, deoarece o integrare bruscă, fără convergenţă anterioară a politicilor, poate însemna colapsul economiei româneşti, nepregătită a face faţă concurenţei neîngrădite din partea UE.

10. In alegerea politicilor comerciale protecţioniste, un rol însemnat îl are lobby-ul exercitat de grupurile de presiune industriale. Decidenţii din administraţia centrală trebuie să fie conştienţi de acest lucru, să fie pregătiţi cu o strategie naţională proprie, pentru a nu cădea în capcana electorală sau în cea de influenţare lobby-istică, care să deturneze dezvoltarea concertată şi construită pe baze de eficienţă economică către una haotică, situată sub semnul aleatorului sau interesului pe termen scurt.

11. Dacă România vrea să profite de pe urma deschiderii sale economice, atunci anumite industrii prioritare pe plan mondial trebuie să intre pe lista priorităţilor interne. Investitorii străini strategici trebuie atraşi - şi prin pârghii protecţioniste - în acele sectoare care au viitor pe plan internaţional, în perspectiva penetrării produselor româneşti pe pieţele mondiale, într-un mod mai agresiv. Vom nominaliza aici următoarele ramuri industriale: construcţii de mijloace de transport, echipament pentru transferul informaţional şi tehnologie informaţională, procesarea produselor petroliere, anumite subcomponente ale industriei chimice (medicamente).

12. Protecţionismul poate îmbrăca forme dintre cele mai acute la nivelul infrastructurilor societăţii (instituţii, organizaţii), cum ar fi: presiuni administrative asupra reţelelor de distribuţie a produselor pentru reducerea importurilor, modificări legislative dese la nivelul anumitor ramuri, care să permanentizeze ideea protecţiei chiar şi în cazurile în care acesta este oficial eliminat, subvenţii indirecte mascate şi orientate către eficientizarea nemijlocită a producţiei în ramura protejată.

13. Negocierile privind politicile comerciale protecţioniste trebuie purtate pe baze bilaterale (acordurile bilaterale sunt de preferat), deoarece acestea măresc puterea de negociere a partenerilor. Atunci când este avantajos, negocierile plurilaterale sunt dezirabile, ele reducând riscurile de retorsiune sau responsabilitatea ţării ca entitate separată. Ca idee generală, politicile protecţioniste trebuie aplicate de la caz la caz, în funcţie de ramura industrială, selectată pe baza strategiei unice naţionale, şi în funcţie de statul partener, raportat la interesele diplomatice ale României.

II.2. Argumente teoretice pro şi contra în utilizarea protecţionismului. Un istoric al evoluţiei protecţionismului în România, în perioada de tranziţie.

Protecţionismul este generat de către factorii decidenţi, ca urmare a unor motivaţii economice sau non-economice, care urmăresc corectarea unor imperfecţiuni ale funcţionării sistemului economic de piaţă liberă. Argumentele derivă din:

a) Existenţa imobilităţii factorilor de producţie şi a rigidităţii preţurilor acestora, ceea ce introduce distorsiuni în sfera ofertei (producţiei);

b) Prezenţa dezechilibrelor pe pieţele de consum ale diferitelor bunuri sau clase de bunuri;

c) Nefuncţionarea la echilibru a pieţelor factorilor de producţie, situarea preţurilor acestora la cote diferite de costurile lor marginale.

d) Exemplul celebru care se oferă, de obicei, pentru argumentarea necesităţii politicilor protecţioniste, este cazul industriilor tinere în dezvoltare, considerate a fi excepţia evidentă de la doctrina liberalismului.

e) Un mare grup de justificări în favoarea protecţionismului atinge aşa-numitele obiective non-economice. Termenul nu semnifică lipsa vreunei corelaţii cu domeniul economic, ci încearcă să accentueze latura psiho-socială şi politică a acestor teorii, care trec dincolo de specificul economic, preţuind valori naţional-sociale, precum securitatea naţională (fie ea alimentară, ecologică, socială sau politică).

Specialiştii consideră două tipuri de argumente în favoarea utilizării politicilor protecţioniste: economice sau non-economice. Prima categorie pleacă de la premisa existenţei unor distorsiuni în economia ce trebuie protejată, pentru a favoriza creşterea bunăstării (avuţiei) naţionale. Cea de-a doua categorie de argumente au o natură socio-politică.

A. Rolul esenţial al teoriei economice normative este de a putea răspunde întrebării: care este politica intervenţionistă optimală, în scopul protejării unei anumite ramuri economice, în prezenţa distorsiunilor pe pieţele interne diverse ? Astfel, pot fi enunţate două propoziţii teoretice (Johnson, 1965 [20]), care justifică politicile intervenţioniste:

· Corectarea distorsiunilor de pe pieţele interne ale unei economii nu necesită intervenţionism sub forma taxelor sau subvenţiilor pe comerţ exterior. Punctul surprinzător al acestei teorii este că distorsiunile vor fi compensate cel mai bine prin adoptarea unor taxe sau subvenţii în sfera producţiei sau consumului intern, nu prin intermediul politicilor comerciale externe. În afara unor situaţii extreme, de tipul economiilor cu putere monopolistă sau monopsonistă pe piaţa mondială, când distorsiunea generată acţionează la nivelul preţurilor externe, şi când poate fi aplicată cu succes doctrina tarifului optimal, alegerea unor politici protecţioniste de tip barieră comercială reprezintă, în majoritatea cazurilor, decizia sub-optimală (“second best”). Ele nu vor asigura, la nivelul întregii economii, maximizarea avuţiei (venitului) reale.

· Taxele sau subvenţiile aplicate în domeniul comerţului exterior, introduse în scopul restrângerii distorsiunilor interne sau anulării acestora, nu vor creşte bunăstarea naţională, în mod necesar, prin comparaţie cu situaţia în care comerţul ar fi total liberalizat.

B. Printre argumentele considerate non-economice (de fapt, acele argumente care nu presupun neapărat eficientizarea economiei) pot fi enumerate:

· Argumentul ecologic.- Preocuparea crescândă pentru problemele mediului a făcut din problematica ecologică o sursă din ce în ce mai activă de controverse în sfera comerţului internaţional. Există trei probleme esenţiale de rezolvat în acest sens:

· Cum să fie stabilite politicile comerciale astfel încât să permită fiecărei ţări din circuitul mondial să-şi aleagă nivelurile dorite de protecţie a mediului ?

· Cum să fie sensibilizată opinia internaţională şi influenţată cooperarea internaţională în asemenea mod, încât să ţină seama de necesitatea menţinerii şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu ?

· Cum să se prevină cazurile în care falsa preocupare pentru protecţia mediului devine o scuză pentru impunerea măsurilor protecţioniste ?

· Securitatea naţională şi apărarea.- Anumite sectoare sau ramuri economice deţin un rol strategic important, făcând ţările respective refractare la ideea dependenţei de importuri (pentru consum intermediar al acelor ramuri). Exemple destul de clasice sunt, de regulă, industria alimentară, cea de extracţie şi prelucrare a materiilor prime energetice, sau, în cazul ţărilor cu forţă militară mare, industria siderurgică. Argumentul apărării naţionale implică politici comerciale combinate:

· Preîntâmpinarea dependenţei de importuri de provenienţă din ţări potenial inamice;

· Interzicerea exporturilor către ţări potenţial inamice, în special a acelor bunuri cu conţinut tehnologic înalt.

· Argumentul superiorităţii producţiei interne faţă de importuri - Această teorie are o aparenţă a bunului simţ, care o face deosebit de atractivă: atunci când un bun este produs şi consumat intern, atât bunul, cât şi banii necesari cumpărării sale, rămân în interiorul ţării, în timp ce la cumpărarea unui bun din import, banii vor fi transferaţi în afara ţării. Ca atare, orice ţară va fi mai bogată dacă va produce tot necesarul în interior. Evident, nu se ia în considerare faptul că orice produs are un cost ataşat, reprezentat de resursele pierdute în timpul procesului de producţie. Dacă acest cost este mai mare decât cel al bunului importat, nu este un câştig pentru ţară acea operaţiune de import? În contra-argumentaţie, se poate aduce suplimentar un alt argument protecţionist, anume: protejarea pieţei forţei de muncă interne de pericolul şomajului.

· Teoria industriilor tinere - În cazul acestor industrii, protecţia temporară este cerută şi argumentată pe criteriul conform căruia, după trecerea unei anumite perioade în care vor fi protejate prin tarife vamale sau subvenţii la export, respectivele ramuri economice vor fi capabile să concureze fără alt sprijin pe piaţa internă şi pe cea internaţională (costurile de producţie vor scădea în timp, odată cu stabilirea regimurilor de economie la scară). Drept urmare, se consideră că protejarea acestor ramuri reprezintă o investiţie pentru viitor. De multe ori se face, însă, confuzie între industriile imature şi economiile influenţate de externalităţi. Argumentul externalităţilor se referă la anumite caracteristici permanente ale tehnologiilor utilizate în producţie, care introduc distorsiuni permanente în sistemul economic, necesitând intervenţie guvernamentală pentru corecţie. Argumentul are, în consecinţă, un caracter static. Prin contrast, argumentul industriilor imature este de factură dinamică, cerând o politică protecţionistă temporară, care să compenseze o distorsiune temporară, estimată să dispară odată cu trecerea timpului.

Teoria modernă a protecţionismului trebuie să îmbine modelele care caracterizează scena internă şi cea internaţională, partea reală şi cea financiară, psihologia consumatorului şi utilitatea producătorilor, viaţa politică şi cea socială. Mai mult decât atât, abordările trebuie să mixeze aspectele normative ale politicilor economice cu realitatea descrisă de teoriile pozitiviste. Bhagwati (1971 [21]) descrie şapte domenii distincte de analiză: suboptimalitatea “laissez-faire”-ului în condiţii de piaţă imperfectă, creşterea împovărătoare, ordonarea politicilor alternative în cazul imperfecţiunilor de piaţă liberă, ordonarea eficienţei diferitelor tipuri de taxe şi tarife, compararea comerţului liber cu economia autarhică, compararea comerţului protejat (restricţionat) cu economia autarhică, influenţa obiectivelor non-economice asupra deciziilor de politică economică.

Plecând de la o metodologie proprie de calcul a ratelor efective de protecţie în fiecare ramură industrială, am prezentat în studiile corelate anterioare câteva aspecte analitice ale evoluţiei protecţionismului industrial în România, în perioada de tranziţie, şi am propus anumite scenarii posibile pentru perioada actuală. Concluziile extrase pe baza acestor rezultate sunt expuse în continuare:

· Cu excepţia anului 1990, diferenţele dintre ratele de protecţie nominale şi cele efective[8] sunt considerabile. Cele mai mari diferenţe sunt observabile la industriile alimentară, textilă şi cea de pielărie, sectoare care apar a fi mult mai protejate în realitate. Toate sectoarele care nu participă la comerţul exterior, sau a căror pondere este nesemnificativă, sunt, în realitate, defavorizate, rata efectivă calculată de protecţie fiind negativă; surpriza acestor analize este oferită de sectorul producţiei de energie, care a fost net discriminat de politica tarifară a guvernărilor care au urmat momentului 1989 (cu excepţia măsurilor din anul 1991).

· Datorită faptului că prima etapă a reformei în România (ca şi în multe alte ţări aflate în tranziţie) a fost cea de liberalizare cvasi-totală a comerţului exterior, în 1990 se observă un nivel extrem de redus al ratei de protecţie, atât nominală, cât şi efectivă. Acest fenomen a agravat criza de sistem economic la momentul respectiv, deoarece sectoarele economice s-au văzut brusc expuse unei competiţii externe deosebit de puternice, ceea ce a agravat dezechilibrele interne existente, adâncind recesiunea economică.

· 1991 a fost singurul an în care sectorul energetic a fost protejat prin introducerea unor tarife vamale; mai mult decât atât, politica comercială a guvernului din acel an pare să fi fost consistentă cu dezideratele dezvoltării pe termen lung, presupunând protejarea unor industrii competitive tradiţionale (industria uşoară, chimică, constructoare de maşini şi energetică). Lipsa relativă a protecţionismului poate fi observată în sectorul extractiv sau în cel metalurgic, dar acestea au fost subiectul unor transferuri masive sub forma subvenţiilor bugetare, primind protecţie pe alte canale; oricum, este remarcabilă orientarea protecţiei către sectoare care folosesc intensiv forţa de muncă, nu către sectoarele ineficiente, care necesitau restructurare tehnologică masivă, sau reducere drastică a activităţii globale.

· Tendinţele globale remarcate pe perioada 1990-1993 demonstrează o creştere sensibilă a nivelului de protecţionism, simultan cu reducerea diferenţelor inter-sectoriale. Acest lucru poate fi apreciat drept o evoluţie pozitivă, politicile comerciale ajutând reducerii gradului de distorsiune prezent în economia românească.

La aceste constatări privind situaţia în perioada de început a tranziţiei, şi care demonstrează clar lipsa unei strategii unitare în domeniul protecţionismului, putem adăuga concluziile calculelor bazate pe trei scenarii posibile, ce pleacă de la premisa comună a implementării programului de austeritate şi restructurare demarat în anul 1997:

1. În oricare dintre cele trei scenarii, rata globală a protecţiei se va diminua faţă de perioada anilor 1993-1995, datorită a doi factori:

· Scăderea masivă a subvenţiilor în 1997, urmare a politicilor de austeritate şi eficientizare economică adoptate;

· Micşorarea ratelor tarifelor vamale în 1997, pe linia reducerii treptate a protecţionismului vamal - cerinţă inclusă în protocolul de aderare la OMC şi în Acordul de asociere la Uniunea Europeană.

2. Se poate observa o tendinţă de uniformizare a ratelor efective de protecţie, odată cu înaintarea României pe linia procesului de reformă şi tranziţie. Diferenţe consistente rămân între sectoarele care produc bunuri comercializabile extern şi cele care produc doar pentru piaţa internă (construcii, transporturi, comunicaţii, servicii financiare, comerţ interior, administraţie publică etc.). De altfel, acestea din urmă sunt raportate în analiză doar pentru a oferi imaginea exactă a echivalentului protecţiei într-o economie; se demonstrează apariţia distorsiunilor chiar şi în ramuri care aparent nu schimbă produsele sau serviciile lor cu restul lumii. Dacă în 1993 rata efectivă de protecţie varia între -20% şi 80%, iar în 1995 gama se mărise la -14%, respectiv 91%, pentru scenariile echivalente anului 1997, variaţia maximă se înregistrează în scenariul de bază, gama ratei efective de protecţie fiind între -11% şi 54%. Rezultatele se situează în limitele normale ale teoriei economice, reducerea subvenţiilor diminuând gradul de distorsiune din întreaga economie şi permiţând apropierea sistemului global de cel al unei pieţe libere.

3. În acest moment (conform scenariului de bază [9]), după liberalizarea preţurilor energiei şi reducerea consistentă a subvenţiilor acordate sectoarelor ineficiente, ramurile cele mai protejate ale economiei României sunt:

· Industria alimentară, a băuturilor şi a prelucrării tutunului.- gradul ridicat de protecţie efectivă provine din tarifele vamale încă ridicate, care s-au menţinut în urma negocierilor cu Grupul Băncii Mondiale din februarie 1997, referitoare la acordarea unor credite direcţionate către România. Prezenţa unui protecţionism de tip tarifar în această ramură nu constituie un factor negativ pentru economia noastră, printre argumentele în favoarea acestei aserţiuni putându-se enumera:

· în contextul în care gradul de protecţie aplicat produselor agro-alimentare este ridicat pe plan mondial (cu precădere în Uniunea Europeană), absenţa unui comportament asemănător din partea României ar echivala cu auto-impunerea unor constrângeri discriminatorii;

· această ramură are, în orice ţară, caracteristicile unui sector strategic; fenomenul este accentuat în ţara noastră, unde ponderea agriculturii în formarea produsului intern brut este foarte ridicată (20%);

· reducerea subvenţiilor şi a tarifelor, simultan, a produs, pe termen scurt, o dereglare la nivelul eficienţei economice a unităţilor producătoare interne, care au trebuit să facă faţă brusc unei presiuni crescute din partea exportatorilor externi (majoritatea acestora bucurându-se de subvenţiile Uniunii Europene), dar şi diminuării cererii interne, urmare a programului de austeritate recent adoptat.

· Industria constructoare de maşini, utilaje şi echipamente.- menţinerea unei rate efective de protecţie peste media naţională este, şi în acest caz, acceptabilă. Aceste industrii, caracterizate de o intensitate mai mare a factorului capital în raport cu forţa de muncă, trebuie să fie susţinute pe termen scurt pentru a-şi forma un comportament adaptabil, competitiv pe plan internaţional. Acestea sunt ramurile de la care se aşteaptă saltul de productivitate necesar dezvoltării economice durabile; o combinare a politicilor de protecţie cu cele de atragere a investiţiei străine directe ar putea asigura o evoluţie favorabilă a sectorului, fără inducerea unor perturbaţii negative nedorite.

· Ramura prelucrării produselor nemetalice.- este o ramură tradiţională a economiei României, cu un indice de specializare al producţiei şi al exportului relativ ridicat (comparativ cu ţările Uniunii Europene). Menţinerea în continuare a unui grad ridicat de protecţie nu se justifică, deoarece sectorul are o dinamică redusă pe piaţa internaţională, în timp ce, pe plan intern, firmele producătoare au suficiente resurse pentru a face faţă competiţiei externe, fără a prelua resurse suplimentare de la bugetul statului (subvenţii) sau a transfera costuri suplimentare în sfera consumatorilor interni (tarife).

· Industria extractivă.- existenţa unui nivel de protecţie încă ridicat în această ramură se datora acordării masive a subvenţiilor, care, deşi au fost diminuate considerabil prin raportare la anii anteriori, nu pot fi eliminate brusc, existând riscul unor convulsii sociale puternice. Oricum, toate scenariile de viitor se pot orienta către niveluri mai mici de protecţie în ramura extractivă, ţinând seama de actuala politică guvernamentală şi de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare cu grad scăzut de eficienţă.

4. Industria metalurgică şi de prelucrare a metalelor a fost defavorizată de politicile recent adoptate, rata efectivă de protecţie rezultând negativă în cadrul scenariului de bază. Este posibil ca rezultatul să fie urmarea unor inconsistenţe în datele globale ale ramurii. Concluzia de acest gen este susţinută de rezultatele calculelor în cadrul scenariilor 2 şi 3 [10], în care protecţionismul rezultă ridicat pentru aceste sub-ramuri industriale. Putem concluziona că ramura metalurgică continuă să fie puternic protejată, ceea ce atrage numeroase consecinţe negative pentru economia României, cum ar fi:

· Se poate menţine impresia falsă, care a fost puternic susţinută de grupurile de presiune internă, că sectorul metalurgic este un sector economic eficient şi viabil pentru România, generator de exporturi masive şi oferind numeroase locuri de muncă, direct sau indirect. În realitate, metalurgia românească este departe de a putea genera, pe verticală sau orizontală, mai multe locuri de muncă în viitor, deoarece piaţa mondială este saturată (şi în declin) în acest domeniu, iar piaţa internă este departe de a putea acoperi cu cerere capacitatea imensă de producţie existentă (datele ce justifică aceste afirmaţii sunt prezentate şi analizate în documentaţia fazei B.2.1 din 1997 a prezentei teme). În plus, datorită consumurilor sale intermediare energetice mari, metalurgia creează o balanţă comercială negativă (în pofida exporturilor mari, importurile de produse intermediare sunt şi mai mari) [11].

· Datorită dimensiunii sale (ca pondere în producţie, în PIB, în exporturile ţării şi în forţa de muncă din sectorul industrie), metalurgia atrage subvenţii foarte mari, în valori nominale, care grevează puternic deficitul bugetar, alimentând pericolul inflaţionist sau micşorând valoarea altor cheltuieli (protecţie socială, cercetare, educaţie).

II.3. Recomandări şi soluţii de stimulare economică a industriei româneşti

Vom reactualiza, în acest sub-capitol, recomandările date în lucrările anterioare, pentru nivelul macro- şi micro- al economiei, privind posibilele acţiuni ce pot fi luat la nivelul subramurilor industriei româneşti, în scopul protecţiei industriei autohtone.

Dezvoltarea economiei româneşti, de acum înainte, trebuie direcţionată către stimularea acelor sectoare economice, a acelor industrii care corespund ca dinamică tendinţelor economiei mondiale, acţionând complementar sau suplimentar pe liniile de dezvoltare generate în cadrul economiei Uniunii Europene. Întreaga strategie de creştere va trebui să răspundă unor cerinţe sectoriale precise, planurile sau scenariile globale, neorientate în dezagregare sectorială, neavând mulţi sorţi de îzbândă.

II.3.1. Măsuri stimulative la nivelul global al politicilor economice-

Aceste măsuri trebuie să conducă la crearea mediului economic, social şi politic care să permită şi să impulsioneze dezvoltarea rapidă a ramurilor industriale prioritare. România se confruntă, la nivel macro, şi micro-economic, cu o profundă lipsă de capital, de resurse tehnologice şi financiare, care să-i faciliteze realizarea unui ritm înalt de creştere a productivităţii. De aceea, dezvoltarea ţării este condiţionată de atingerea a două obiective concrete: atragerea investiţiei străine (prioritar, a celei directe), prin măsuri fiscale, flexibilizarea (accelerarea, operaţionalizarea) fluxurilor financiare [12] şi impulsionarea activităţii de export pentru a echilibra sau contrabalansa deficitul dublu actual al României (bugetar şi extern). În acest sens, trebuie realizate următoarele acţiuni:

1. Implementarea unui sistem financiar-bancar propice unei societăţi moderne, democratice, având la bază un sistem economic cu mecanisme de piaţă liberă. Fără a avea asigurate toate instrumentele financiare cu care actorii pieţei concurenţiale sunt obişnuiţi să opereze în majoritatea statelor dezvoltate ale lumii, nu ne putem aştepta ca investitorii străini să fie atraşi de industria romănească, iar circuitul investiţional intern va fi obstrucţionat, în continuare, de lipsa creditelor într-un mediu lipsit de încredere. Noile modificări la Legile Bancare, care ar trebui însoţite de reguli mai clare de prudenţialitate, constituie un prim pas către deschiderea pieţei financiare româneşti în faţa competiţiei internaţionale. Concurând cu băncile străine, băncile româneşti vor trebui să renunţe la metodele informale de operare şi să-şi eficientizeze activitatea, prin scurtarea timpului de livrare a serviciilor. Teama că expunerea sistemului bancar la concurenţă externă ar conduce la dispariţia firmelor autohtone este complet nejustificată, după cum o demonstrează experienţa altor state în tranziţie (Cehia, Polonia). Condiţia esenţială a funcţionării corecte a sistemului financiar-bancar este dată de asigurarea stabilităţii macroeconomice, reducerea inflaţiei fiind principalul factor de credibilitate.

2. Atragerea, pe toate căile posibile [13], a resurselor necesare dezvoltării reţelelor infrastructurale (transporturi, comunicaţii, informaţională, de suport distribuţional la nivelul comunităţilor umane) este un alt obiectiv esenţial, pe termen lung, al României, dată fiind actuala situaţie precară a acestor interfeţe necesare funcţionării sistemului economic (subdimensionate şi neglijate de fostul regim socialist autarhic). Facilitarea transferurilor de informaţii şi mărfuri în interiorul economiei va constitui unul dintre cei mai puternici stimulatori ai dezvoltării industriale (cu precădere, a ramurilor noi, care necesită impulsuri iniţiale de factură informaţională şi financiară).

3. Cea mai importantă operaţiune, şi care necesită timpul cel mai îndelungat, este transformarea mentalităţii administraţiei centrale şi locale, astfel încât să se creeze, cu trecerea timpului, o structură de personal administrativ flexibil, care să se poată adapta din mers la cerinţele nou apărute în cadrul economic, eventual – să prevadă şi să contureze intern tendinţele noi ale pieţei mondiale.

Având asigurate condiţiile expuse mai sus, va fi mult mai uşor să se construiască setul de măsuri direcţionate pentru stimularea acelor sectoare industriale de interes, stabilite prin decizie politică.

II.3.2. Măsuri specifice de stimulare a activităţii industriale-

Dacă, în subcapitolul anterior, am descris câteva metode de stimulare a cadrului general economic, ne vom referi acum la anumite politici economice specifice ce trebuie modificate sau implementate, pentru a asigura dezvoltarea dorită a ramurilor industriei româneşti:

A. Legislaţia în domeniul investiţiilor.-

- Reducerea gradului global de fiscalitate a profitului reinvestit (atunci când profitul este reintegrat sub forma investiţiilor de capital de retehnologizare - echipamente, utilaje, linii tehnologice, licenţe, drepturi de autor, documentaţie, cercetare-dezvoltare). Măsura trebuie aplicată nediferenţiat investitorilor străini şi autohtoni; în ramurile unde se doreşte o dezvoltare prioritară, stimularea poate lua forma exceptării fiscale integrale pentru profitul reinvestit.

- Introducerea unor exceptări fiscale speciale în cazurile în care se asigură - direct sau indirect - noi locuri de muncă în economie, urmare a investiţiilor efectuate. Crearea de noi locuri de muncă este cel mai important indicator al creşterii economice durabile, ea putând însemna apariţia efectivă a unor noi firme (vertical şi orizontal, în raport cu firma investitoare), generarea unor locuri de muncă în interiorul firmei investitoare, sau formarea/educarea forţei de muncă pentru calificare în domenii de înaltă specializare caracteristice firmei investitoare.

B. Politica fiscală/ de venituri.-

- Reducerea globală a ratei de impozitare a profitului. Numeroase exemple sunt oferite de economia mondială în sensul impactului favorabil al acestei măsuri asupra dezvoltării economice globale sau specific sectoriale (După diminuarea nivelului de fiscalitate a profiturilor, simultan cu deschiderea totală a ţării în faţa investitorilor străini în anumite domenii de vârf, în finalul deceniului 9, Irlanda a devenit statul cu cel mai înalt ritm anual de creţtere din Europa; în 1991, Regatul Unit a coborât rata taxei pe profit de la 35% la 10-15%, fapt care a constituit unul dintre factorii decisivi în redresarea economiei după criza din 1990-1992, permiţând rate de creştere superioare mediei UE).

- Reducerea globală, şi îngustarea ecartului de impozitare, la veniturile populaţiei (deocamdată, la nivelul salariilor). Dacă grila de impozitare crescătoare în funcţie de mărimea veniturilor este o măsură cu impact social pozitiv, ea asigurând din start posibilitatea redistribuţiei veniturilor în societate, din punct de vedere strict economic, ea reprezintă o distorsiune perversă, care are efecte nocive asupra motivaţiilor celor mai performante segmente ale activităţii industriale (adică exact acele firme dispuse să plătească mai mult pentru forţa lor de muncă)

C. Politica de cheltuieli bugetare.-

- Îndreptarea subvenţiilor bugetare către acele sectoare industriale considerate strategice sau noi (ramuri în formare, care necesită investiţii masive de capital fix). Subvenţionarea acestor ramuri este permisă de reglementările internaţionale (la fel, şi protecţia lor prin mijloace general interzise, cum ar fi contingentările). Atenţia deosebită trebuie acordată procesului de selectare a acestor ramuri: selecţia va urma criterii riguroase, bazate pe analiza eficienţei economice, şi nu va mai permite cedarea în faţa presiunilor grupurilor de interese din industriile tradiţionale, majoritatea – aflate în declin.

- Constituirea unor fonduri investiţionale speciale, de natură mixtă sau publică (buget şi populaţie), destinate stimulării anumitor ramuri industriale. Procesul trebuie însoţit de o informare riguroasă a opiniei publice, pentru a avea suportul necesar din partea investitorilor potenţiali.

- Suplimentarea bugetului destinat educaţiei cu fonduri cu destinaţie precisă, menite să formeze forţa de muncă pentru sectoarele ce vor fi dezvoltate pe termen mediu şi lung, sau destinate pregătirii managerilor în acele sectoare şi la nivelul macroeconomic (administraţia şi decidenţii politici).

II.3.3. Măsuri specifice la nivel dezagregat sectorial-

Este din ce în ce mai dificil să se pună în aplicare măsuri discriminatorii inter-sectoriale, ţinând seama de constrângerile auto-impuse generate de dorinţa participării României la majoritatea acordurilor internaţionale, de procesul de aliniere la standardele UE din cadrul etapei de pre-aderare, sau de angajamentele incluse în înţelegerile cu marile organisme finanţatoare (creditoare) mondiale. Cu toate acestea, un guvern şi o clasă politică decidentă flexibilă va găsi căile de negociere a implementării unor asemenea măsuri, dacă va exista a strategie foarte bine definită de dezvoltare la nivelul întregii economii.

1. Investiţia străină directă trebuie orientată către sectoarele pe care le considerăm de interes; acest lucru presupune negocierea flexibilă, caz cu caz, a condiţiilor de privatizare (spre exemplu) a marilor firme aflate acum în proprietatea statului, având ca obiective principale transferul de tehnologie înaltă către România şi generarea de noi locuri de muncă. În toate ţările dezvoltate ale lumii, există o legislaţie liberală în domeniu, dar procesul de negociere a investiţiilor importante rămâne să se desfăşoare, de multe ori, în spatele uşilor închise.

2. Procesul de reorientare / formare / educare a forţei de muncă către sectoarele de interes este un aspect decisiv. El nu constituie, de obicei, o caracteristică a politicilor guvernamentale, deoarece este un proces cu efecte pe termen lung; flexibilitatea unei guvernări constă tocmai în capacitatea acesteia de a putea trece, de multe ori, peste orizonturile electorale, pe termen foarte scurt.

3. Instituirea unor fonduri investiţionale speciale, pentru construirea anumitor obiective în anumite sectoare industriale, sau pentru formarea profesională a forţei de muncă pentru un anume sector, este o metodă care poate surmonta lipsa acută de resurse financiare interne. Impulsionate iniţial de la buget, cu sume relativ modeste, aceste fonduri “publice” pot creşte prin participare individuală a întregii populaţii, cu condiţia explicării foarte riguroase a avantajelor publice ulterioare, şi a urmăririi corectitudinii procesului de finanţare şi utilizare a resurselor. Pentru domeniile infrastructurale, care necesită fonduri financiare uriaşe, aceste metode de stimulare pot oferi unica soluţie, în perioade de austeritate. Exemplul Filipine este edificator în acest sens, reţeaua de transport şi cea energetică a ţării fiind revigorată pe baza a astfel de fonduri, în ultimii 20 de ani.

Nu trebuie să uităm că România nu a aderat încă la Uniunea Europeană, iar memorandum-urile cu organismele financiare internaţionale sunt maleabile dacă obiectivul crucial al asigurării dezvoltării stabile este atins. În consecinţă, negocierea termenilor de operare în fiecare sector industrial, precum şi a restricţiilor pentru România, este un proces adaptabil, dinamic, din care România poate ieşi câştigată, în sensul impunerii propriilor priorităţi economice. Condiţia necesară este ca obiectivele strategice ale României să fie mai bine definite decât cele ale restului lumii referitoare la economia noastră.

II.3.4. Soluţii legislative de sistem cu impact privind stimularea şi protecţia industriei autohtone.-

Soluţii şi recomandări de prevederi legislative privind coerenţa tarifului vamal

1. Prevederea, prin lege, a unor criterii unitare după care se stabilesc procentele de taxă vamală, pe relaţiile pe care acestea mai operează (unde nu sunt exceptări prin acordurile de liberalizare a comerţului la care România este parte). Variante:

Sub aspectul gradului de prelucrare: a) procente egale pe fluxul tehnologic pentru materii prime, materiale, piese, subansamble, ansamble. instalaţii complexe, aceleaşi în cadrul unei ramuri sau subramuri sau grupe de produse; b) (variantă recomandată stimulativă şi protectoare pentru producţia cu valoare adăugată ridicată): procente crescătoare pe fluxul tehnologic - mai scăzute la materii prime brute, apoi - crescute progresiv în relaţie cu gradul de prelucrare, cu valoarea adăugată a produselor; totuşi - creşteri atent optimizate, pentru a încuraja producţia proprie cu valoare adăugată ridicată, pe de o parte, dar pentru a nu ridica piedici în calea utilizării produselor cu valoarea adăugată ridicată în economie, pe de altă parte. În varianta b) - luarea de măsuri pentru evitarea evaziunii vamale prin definirea riguroasă a gradului de prelucrare, sau, dacă acest lucru nu este posibil - trecerea la varianta a).

Sub aspectul existenţei fabricaţiei interne, comensurat cu necesitatea / utilitatea internă: a) eliminarea temporară a taxelor vamale (exceptarea) pentru produsele care nu se fabrică în ţară şi nu există condiţii pentru a se iniţia fabricaţia, în funcţie şi de necesitatea economică şi socială a importării produselor respective (menţinerea de taxe vamale şi accize pentru produse nocive sau pentru produse considerate a fi de lux); b) pentru produsele care se fabrică în ţară, la preţuri necompetitive sau / şi la performanţe necompetitive, variante: b1) diferenţierea taxelor vamale nu numai pe tipuri de produse, ci şi pe niveluri / clase de performanţă (prin definirea în consecinţă a poziţiilor tarifare): taxe mai mari pentru produse de performanţă scăzută (protejând şi pe producătorii români, şi pe utilizatorii români); taxe procentuale mai mici pentru produsele de înaltă performanţă (care oricum sunt mai scumpe, încă de la producător), facilitând utilizarea lor în economie şi societate, sau, după caz, în consumul individual. Să fie lăsate deschise posibilităţile de a începe în viitor fabricaţia internă a produselor de înaltă performanţă (taxe vamale în consecinţă), dacă strategiile prevăd acest lucru sau dacă există o şansă rezonabilă de realizare. b2) Comensurarea importanţei protecţiei producătorilor români cu importanţa accesui utilizatorilor români la produsele respective; luarea în considerare a importanţei economice şi sociale a penetrării produselor pe piaţa româneasca (exemple: calculatoare, medicamente de importanţă vitală etc.).

2. Stabilirea tarifului vamal pe baza strategiilor şi a cercetărilor de marketing care să fundamenteze viitorul producţiei şi viitorul utilizării produselor pe piaţa românească, în contextul pieţei globalizate şi al pieţelor regionale.

3. În funcţie de situaţia socială şi stadiul restructurării unor ramuri - recurgerea la prevederile art.29 din Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, care dă posibilitatea unor creşteri temporare a taxelor vamale.

4. Stabilirea, prin lege, că tariful vamal general, respectiv proiectul părţii române privind tariful vamal la negocierile în vederea încheierii unor noi acorduri de comerţ, se negociază în condiţii de dialog economico-social între organele de stat abilitate (finanţe, industrie, agricultură, comerţ, protecţia consumatorului, protecţia mediului, alte organisme de specialitate - pe economie, pe domenii sau pe ramuri) şi organizaţiile neguvernamentale de resort: camerele de comerţ şi industrie, asociaţiile de producători şi asociaţiile de consumatori, institutele de cercetări, alte formaţiuni ale societăţii civile, pentru armonizarea intereselor contradictorii implicate.

Protecţia industriei faţă de concurenţa neloială a produselor de calitate necorespunzătoare, din ţară şi din import; creşterea responsabilităţii industriei pentru calitate; protecţia industriei faţă de propriile deficienţe de calitate. Soluţii şi recomandări de prevederi legislative.

1. Prevederea ca infracţiune a inscripţionării produsului, a etichetei sau a ambalajului cu parametri sau caraceristici neconforme cu realitatea; a comercializării de produse cu defecte, ca urmare a neefectuării verificărilor, reglajelor, testărilor etc. prevăzute prin tehnologie şi garantate conform specificaţiilor de produs.

2. Pentru orice produs perisabil - obligativitatea inscripţionării vizibile şi inteligibile, în limba română, pe fiecare exemplar de produs, a termenului de valabilitate / de expirare şi a condiţiilor de păstrate; infracţiune, amenzi şi confiscarea mărfurilor pentru neinscripţionare sau inscripţionare neconformă cu realitatea.

3. Stabilirea răspunderii juridice, civile şi, după caz, penale, pentru daunele provocate de agentul economic de orice fel, inclusiv producător, şi a dreptului de a sesiza justiţia şi a pretinde daune atât pentru persoanele fizice dăunate (şi direct, nu numai prin intermediul asociaţiilor), cât şi pentru cele juridice, inclusiv pentru cele care au avut prejudicii datorită caracterului de concurenţă neloială al faptelor menţionate.

4. Pentru defecte în termenul de garanţie - nu numai reparare / înlocuire gratuită, ci şi despăgubiri automate obligatorii, cu cotă procentuală din valoarea produsului, pentru disconfortul creat cumpărătorului prin tulburarea de folosinţă şi pentru deranjul pentru a obţine repararea / înlocuirea.

5. Actualizarea cu inflaţia a valorilor amenzilor prevăzute în actele normative citate.

6. Adăugarea, ca sancţiune, a retragerii autorizaţiei de funcţionare , respectiv a dizolvării agentului economic - persoană juridică, precum şi interdicţia de a mai profesa în viitor acte de producţie sau, după caz, de comerţ sau servicii, pentru persoanele fizice responsabile.

Implicarea şi cointeresarea managerilor societăţilor comerciale în procesul de restructurare şi privatizare. Soluţii şi recomandări de prevederi legislative.

1. Definirea profilului impozitabil ca diferenţă între toate veniturile şi toate cheltuielile legale din cursul exerciţiului financiar (indiferent la ce venituri, trecute, prezente sau viitoare se referă cheltuielile), cu actualizare la inflaţie.

2. Cointeresarea managerilor în procesul de privatizare (comision din valoarea vândută) şi în lucrările destinate restructurării, eficientizării şi perfecţionării, în perspectivă, a activităţii societăţii comerciale.

3. Desfiinţarea treptelor intermediare AGA - CA - Manageri. Pentru societăţile comerciale cu capital încă majoritar de stat - contract direct cu managerul sau cu echipa managerială, care exercită rolul de proprietar, mandatat de FPS.

4. La privatizare (trecerea sub pragul de 50% capital de stat) contractul de management continuă de drept, ca şi contractele tuturor angajaţilor, ca şi tot activul şi pasivul societăţii, până la luarea de către noua majoritate acţionarială a măsurilor de restructurare, în condiţii negociate.

Specificaţie - alte recomandări privind nişe de perfecţionare a unor prevederi legislative cu caracter de sistem

Există necesitatea ca problematica protecţiei şi a stimulării industriei autohtone să fie analizată şi soluţionată în ansamblul legislaţiei economice. Analizele efectuate conduc la recomandări de soluţii şi prevederi legislative, cu impact asupra protecţiei şi stimulării industriei autohtone pe piaţa internă, în concurenţa cu produsele industriale de import, privind:

· Asigurarea condiţiilor de creditare a activităţii productive, cu ciclu mediu şi lung de producţie; înfiinţarea unor bănci de credit industrial.

· Corelarea politicii de subvenţii de stat (în special în agricultură şi pentru produsele industriei alimentare) cu cea din ţările cu care avem acorduri de liber schimb.

· Reducerea cheltuielilor neproductive şi creşterea operaţionalităţii societăţilor comerciale cu profil industrial, prin reducerea drastică a birocraţiei financiar-contabile, simplificarea fumularisticii şi a formelor. Reducerea aprobărilor, autorizărilor, documentelor etc. din diferite domenii ale activităţii economice; evitarea fenomenelor negative care ar apărea prin creşterea răspunderii agenţilor economici în caz de daune, accidente, avarii etc.

· Promovarea de facilităţi financiare (inclusiv reduceri de taxe vamale) pentru informatizarea activităţilor din economie, ca factor al eficientizării generale şi al creşterii competitivităţii.

· Eliminarea penalizărilor (impozitării ca profit) a tuturor cheltuielilor pentru reclamă şi publicitate.

· Soluţionarea problemelor de competitivitate legate de cheltuielile neperformante nesemnificative pentru activitatea actuală şi pentru restructurarea viitoare a economiei, dar care grevează asupra acesteia şi o distorsionează (rambursări de credite vechi, amortizări pentru clădiri şi utilaje nefolosite etc.); crearea de condiţii legale pentru vinderea / valorificarea acestora la condiţii de piaţă, în special - pentru punerea lor la dispoziţia IMM în condiţii suportabile; în general - pentru restructurarea şi eficientizarea voluntară, prin forţe proprii, a societăţilor comerciale de profil industrial. Transformarea restructurării dintr-o operaţiune efectuată prin decizii administrative centraliste şi etatiste, luate “cu bucata”, caz cu caz, într-un proces economic descentralizat, diseminat, autoportant, homeostatic, stimulat (şi admis!) prin instrumente de piaţă, la iniţiativa, interesul şi nivelul unităţilor în cauză.

· Comensurarea fiscalităţii (şi a celorlalte taxe ce grevează asupra profitabilităţii agenţilor economici) cu impactul acesteia asupra competitivităţii în raport cu produsele străine pe piaţa românească.

· Stabilirea de facilităţi fiscale şi de finanţare avantajoase pentru profilul reinvestit, cu prioritate - în realizări de produse şi servicii competitive, în dotări tehnologice, ecologice şi informatice.

· Elaborarea unui program naţional de educare şi instruire a populaţiei în spiritul economiei de piaţă, de înarmare cu cunoştinţele şi abilităţile necesare în economia de piaţă.

Capitolul III - Recomandări finale de sinteză privind protecţia industriei româneşti

Majoritatea recomandărilor, concluziilor şi constatărilor au fost enumerate şi sintetizate în subcapitolele anterioare. De asemenea, am prezentat, la finalul subcapitolului I, o încercare de ordonare a sectoarelor industriale din România din punctul de vedere al unor priorităţi economice naţionale. Selecţia făcută este una dintre posibilităţi. Rolul decidenţilor este de a hotărî, cu exactitate, cum va arăta lista prioritară a subramurilor industriei româneşti care necesită o atenţie specială acordată pentru a le eficientiza, a le face mai competitive pe plan mondial, sau pentru a le ajuta să se dezvolte.

Vom încerca să schematizăm, în continuare, posibili algoritmi ce ar putea fi aplicaţi în scopul protejării industriei româneşti, constând din pachete de măsuri de politici economice diverse.

A. Primul pas, indiferent de selecţia finală a ramurilor, constă în efectuarea unor analize de sistem structural industrial complete, care să se bazeze pe o imagine de sus în jos asupra industriei româneşti, amplasată în contextul întregii economii a României. Dacă executivul nu va înţelege că orice politică economică trebuie aleasă după un plan strategic de dezvoltare globală, că numai coerenţa setului de politici economice poate conduce la succes, că a apleca urechea la diferite recomandări provenite din medii minoritare interesate unidirecţional de anumite sectoare industriale este un comportament negativ, pe termen lung, pentru întreaga societate, atunci rolul său nu poate deveni pozitiv în încercarea de eficientizare a economiei noastre. Pe de altă parte, politica de “laissez-faire” este foarte utilă din punct de vedere teoretic, dar economia modernă începe să pună accentul - din ce în ce mai mult - pe mimetismul societăţii economice, care pare să adopte comportamente existente la nivelul individului. Reîntoarcerea macroeconomicului la rădăcinile sale microeconomice, căutarea explicaţiilor comportamentelor economico-sociale în teoria jocurilor, în teoriile psiho-sociale ale conceptului de putere, sunt fenomene des dezbătute în lumea contemporană. Analizele structurale şi comparative ale industriei româneşti trebuie făcute în mod ştiinţific, cu implicarea (pe bază de cointeresare) a cercetării ştiinţifice autohtone şi străine, şi a furnizorilor de date privind economia (industria) românească (CNS, Camerele de Comerţ şi Industrie, Ministerul Industriei şi Comerţului, alte instituţii corelate cu procesul de privatizare, fluxurile de capital financiar, sau capabile să conducă anchete orientate în lumea firmelor industriale). Scopul final al analizelor este să pună la dispoziţia decidenţilor politici două instrumente fundamentale: a) o bază de date completă asupra industriei româneşti, în dezagregare sectorială, urmărind indicatori de eficienţă, competitivitate, vulnerabilitate, agresivitate; b) un set de criterii de evaluare a respectivilor indicatori, pe baza căruia să se poată lua deciziile (strategice) de selecţie a ramurilor prioritare din industria românească, cele care vor fi susţinute, inclusiv prin politici protecţioniste.

B. Al doilea pas, poate cel mai important, va fi cel al deciziei la nivel politic, de desemnare-selectare a ramurilor prioritare, pe baza rezultatelor analizei efectuate.

C. Politicile de protecţie vor fi orientate prioritar către ramurile prioritare care au nevoire de protecţie, conform rezultatelor analizei. Protecţia trebuie acordată diferenţiat, în raport cu stadiul de evoluţie al ramurii industriale selectate, şi cu motivul pentru care această ramură a fost selectată.

D. Pentru ramurile care au specializare a producţiei în raport cu Uniunea Europeană şi/sau cu ţările CEFTA (obiectivul integrării noastre în UE trebuie permanent avut în vedere, iar comparaţia cu celelalte state candidate trebuie făcută mereu), strategiile de protecţie adoptate sunt specifice dezideratului de menţinere şi ameliorare a cotei de piaţă internă şi externă. Aceste ramuri, pentru a-şi menţine poziţia de piaţă deja câştigată au nevoie de un grad mai mare de competitivitate, sunt supuse unui climat concurenţial mai puternic, sunt mature şi au un înalt grad de risc social (datorită numărului relativ mare de angajaţi). Este posibil ca presiunea asupra acestor ramuri să crească şi datorită prezenţei unui trend descrescător al cererii mondiale, în această perioadă (cum poate fi dat exemplul industriei de prelucrare a produselor nemetalice, sau cel al siderurgiei de bază [14])Analiza de eficienţă economică poate spune dacă ramura respectivă trebuie sprijinită sau nu; o ramură ajunsă la ponderi mari în producţia totală pe baza unui consum exagerat de materii prime scumpe, de energie, sau de produse intermediare care cer un efort mare valutar, sau care a fost subvenţionată puternic în trecut, nu este - în mod necesar - eficientă, protecţia putând să-i fie retrasă gradual. În cazul în care necesită protecţie, politicile trebuie să fie agresive, pur protecţioniste, pentru a facilita monopolul autohton pe piaţa internă (condiţia de eficienţă şi competitivitate trebuie oricum îndeplinită). Cel mai recomandabil ar fi un mix de politici comerciale bazat pe bariere administrative (care să nu permită importuri de aceeaşi natură cu produsele autohtone), dar pe tarife relativ reduse, pentru a menţine preţurile interne la nivel scăzut. Subvenţiile mascate la export, sub forma exceptărilor fiscale sau a încurajării investiţiilor (fiscal sau prin creditare ieftină) pentru ramura exportatoare, sunt şi ele dezirabile.

E. Pentru ramurile prioritare cu specializare ridicată a exporturilor, politicile pot fi asemănătoare cu cele descrise mai sus, dar cu nuanţări în ceea ce priveşte domeniul investiţiilor străine. Aceste ramuri se “mişcă” deja în mediul concurenţial extern; pentru ele este decisivă menţinerea pieţei interne şi cucerirea de pieţe noi, eventual de nişe de piaţă. Protecţia pieţei interne este mai puţin importantă, deoarece cererea internă nu este majoritară în determinarea producţiei ramurii (industria textilă, a confecţiilor, pielăriei şi încălţămintei, mobilei, îngrăşămintelor). Politicile adoptate trebuie să faciliteze alianţele cu parteneri puternici externi, pentru consolidarea pieţelor existente sau cucerirea noilor pieţe; nu trebuie să ne amăgim cu ideea de a putea susţine singuri o bătălie pentru supremaţie mondială pe o anumită piaţă, în prezent, dar nici nu trebuie să uităm că există o asemenea posibilitate pentru viitor, în anumite domenii. Rolul investitorilor străini bine selectaţi poate fi esenţial, cu atât mai mult cu cât subramurile industriale în care România deţine aceste specializări sunt puternic protejate pe plan mondial (metalurgie, textile-fibre). Politicile de relaxare fiscală direcţionată în sensul atragerii investitorilor străini, pot fi combinate cu politici de creere a noi locuri de muncă (realizându-se un dublu câştig). Exemplul dezvoltării economiei Irlandei, în ultimii 20 de ani, este elocvent, în acest sens.

F. Politicile protecţioniste care sunt recomandabile în cazul industriilor tinere, pentru care există dorinţa de a fi dezvoltate în viitor, pot fi alese dintr-un set de exemple adoptate, în ultimele decenii, de statele din sud-estul Asiei. Ele sunt de factură agresivă, bazându-se pe totala deschidere iniţială a ţării respective la capitalul străin, la know-how-ul din sfera tehnologiei, sau din cea a managementului, dar pe protecţionism exagerat la nivelul importurilor substituibile. În dezvoltarea rapidă a acestor ramuri, formarea forţei de muncă este decisivă şi trebuie făcută într-un ritm accelerat. Politicile de facilitare a formării personalului calificat în aceste ramuri (exemple- exceptări fiscale acordate firmelor străine, investitoare în România, care îşi specializează personalul român în locaţii externe cu cea mai înaltă tehnologie, burse guvernamentale în domenii prioritare etc.) pot ajuta la dinamizarea întregului proces. Toate facilităţile acordate acestor industrii trebuie anunţate pe perioade de timp limitate, de la iniţierea protecţionismului, pentru a nu genera distorsiuni prin permanentizarea conceptului de protejare a ramurii respective (ceea ce ar produce lipsa unor motivaţii pentru competitivitate sau eficienţă).

G. În cazul ramurilor considerate prioritare din motive strategice, deciziile sunt cele mai complexe, iar politicile protecţioniste presupun măsuri în toate domeniile vieţii economice. Pentru România, industria alimentară, de exemplu, este mai mult decât o industrie de asigurare a consumului intern de bază; ţinând cont de ponderea foarte mare pe care agricultura o deţine în produsul intern brut, rezultă că potenţialul teoretic de a furniza materie primă pentru industria alimentară este foarte mare, comparativ cu oricare alt stat european. În consecinţă, potenţialul de export trebuie să fie crescut, deoarece el se situează la limita inferioară, în prezent. Politicile protecţioniste nu trebuie să omită faptul că piaţa de desfacere a acestei industrii este întreaga populaţie a României, deci, este necesară construcţia unei ramuri competitive atât pe plan mondial, cât şi pe piaţa internă, unde preţurile trebuie să rămână mici. Actualmente, tarifele mari, încă existente în această ramură, sunt justificate în faţa atacurilor agresive ale produselor alimentare externe, în majoritate susţinute prin subvenţii mascate sau nemascate; pe de altă parte, ele afectează puterea de consum a populaţiei, alimentând tendinţele inflaţioniste mari de pe piaţa internă. Politicile ar trebui mai mult orientate către eficientizarea producţiei agricole primare, deoarece spaţiul de acţiune lăsat sectorului industrial alimentar este restrâns. Industria de prelucrare a materiilor prime energetice este supusă influenţei preţurilor mondiale, care sunt receptate necondiţionat de ţara noastră (fără nici-o putere de impunere în acest sector). Totuşi, România deţine o capacitate de prelucrare foarte mare - în domeniul produselor petroliere - care ar trebui transformată în atu după momentul liberalizării preţurilor, încercat parţial în 1997. Neavând resursele financiare necesare retehnologizării şi eficientizării industriei petroliere, la nivel agregat, România trebuie să adopte o strategie de cedare parţială şi temporară a dreptruilor de utilizare a respectivelor capacităţi. După restabilizarea situaţiei în ramură, este momentul utilizării jocului fiscal (taxe, accize de consum, etc.), prin care se poate controla evoluţia cererii interne de produse ale industriei, precum şi atractivitatea la export.

Aceste recomandări finale au lăsat în planul doi politicile comerciale pure, ca instrumente protecţioniste ale ramurilor industriale. Scopul acestui demers voit a fost să atragă atenţia asupra faptului că, în lumea contemporană, clasicele bariere tarifare au căzut în conul de umbră lăsat de globalizarea relaţiilor internaţionale. Existenţa acordurilor multinaţionale (de tip OMC, sau uniunile vamale regionale - UE, CEFTA) a îngrădit utilizarea instrumentelor protecţioniste directe. Este momentul ca şi în sfera politicilor economice să apară noţiunea de abordare holistică, sistemică, ceea ce ar constitui expresia unei viziuni de ansamblu asupra unui set complet de politici de tipuri diferite, acţionând în sfere diferite, cum ar fi: fiscalitatea, politica de venituri, politica monetară, cea de credite, legislaţia privind investiţiile străine, privind propietatea, etc. Protecţia reuşită, în ultima instanţă, este acea acţiune a factorilor decidenţi prin care reuşesc să genereze în ramura economică selectată un climat eficient, capabil să conducă la creşterea valorii adăugate în ritm accelerat.

Bibliografie

1. Eighth Report on Competition Policy (Brussels: Commission of the European Community, 1979), para. 4.1.

2. GATT Trade Policy Review Mechanism, 1991, Ungaria, GATT, Geneva;

3. GATT Trade Policy Review Mechanism, 1993, Romania, GATT, Geneva;

4. OECD "Proceedings from the Conference on Consumer Product Safety Standard and Conformity Assessment. their Effect on International Trade" Paris, 1996

5. UN World Economic and Social Survey 1997, “Trends and policies in the world economy”, United Nations New York.

6. US Department of Commerce "Standards, Conformity Assessment and Trade", 1995

7. World Bank Development Report 1998, “From plan to market”, Oxford University Press.

8. Ciupagea, Constantin, 1998, “Caracteristici ale comerţului exterior românesc în perioada tranziţiei”, Oeconomica 1/1998, Bucureşti.

9. Hindley, B., Patrick, A., M., 1994, Attracting Foreign Direct Investment by Trade Policy, London School of Economics and Institute d’Etudes Politiques de Paris;

10. Hoekman, B., P., Mavroidis, 1994, Linking Competition and Trade Policies in Central and Eastern European Countries;

11. Krueger, O. Anne, 1984, “Trade policies in developing Countries”, North-Holland, The Handbook for International Economics.

12. McKinnon, Ronald, 1993, “The order of economic liberalization”, The Johns Hopkins University Press.

13. Ners, K. Et al., 1996, “Assistance to transition- A survey 1995”, IEWS-PECAT, Warsaw.

14. Pelkmans, 1997, “European Integration: Methods and Economic Analysis, Longman, University of Netherlands;

15. Shafaeddin, Mehdi, 1995, “The impact of trade liberalization on export and GDP growth in least developed countries”, UNCTAD Review-1995, Geneva.

16. Singh, Ajit, 1995, “The causes of fast economic growth in East Asia”, UNCTAD Review-1995, Geneva.

17. Trebilck, R. Howse, 1995, “The Regulation Of International Trade”;

18. Voiculescu, D. et al., 1998, “Strategia de competitivitate a economiei româneşti. Orizont 2000-2005-2010”, Editura Academiei, Bucureşti.

19. Vousden, Neil, 1992, “The economics of trade protection”, Cambridge University Press.

20. Johnson, G.Harry, 1965, "Optimal trade intervention in the presence of

domestic distortions", Rand McNally.

21. Bhagwati, Jagdish, 1971, "The generalized Theory of Distortions and

Welfare", North Holland Publishers.

Înapoi

ANEXA

(Autor: Drd. ec. Ana Voicu)

1. Fonta, fier si otel; produse din fonta, fier si otel

In cadrul acestei anexe, vom face mai intai o analiza a evolutiei exporturilor si importurilor totale de astfel de produse, dupa care vom trata cazul particular al Uniunii Europene si al tarilor membre CEFTA.

In ceea ce priveste evolutia exporturilor totale din fonta, fier si otel dupa o scadere de 21,83% inregistrata in anul 1996 comparativ cu anul 1995, acestea au cunoscut o evolutie ascendenta crescand cu 28,28% in anul 1997 comparativ cu anul 1996 si cu 48,4% in primele doua luni ale acestui an comparativ cu aceeasi perioada a anului precedent.

Tabelul nr. 1:

Evolutia exporturilor si importurilor totale de fonta, fier si otel. Rata de acoperire.

	1996	1997	1998*
			(01.01 – 28.02)
Exporturi	78,17	128,58	148,4
Importuri	126,93	87,07	141,9
Rata de acoperire	229,26	338,55	549,1

Importurile totale de fonta, fier si otel au cunoscut in ultimii trei ani o evolutie ciclica, in sensul unei cresteri de 26,93% in anul 1996 comparativ cu anul 1995; unei scaderi de 12,93% in anul 1997 comparativ cu anul 1996 pentru ca din nou in primele doua luni ale acestui an sa creasca cu 41,9% comparativ cu aceeasi perioada a anului precedent.

Pare a fi interesant de mentionat, in acest cadru, faptul ca, desi importurile totale de fonta, fier si otel au inregistrat o scadere in anul 1997, aceeasi evolutie a fost mentinuta in cazul produselor precum: laminate din fier sau oteluri nealiate (scaderea fiind de 6,14%); bare si profile din fier sau oteluri nealiate (scaderea fiind de 47,56%), unde taxa vamala de baza aplicabila a fost de 20%, in timp ce in cazul altor produse pentru care taxa vamala de baza aplicabila a fost de numai 10%, se observa o evolutie ascendenta a importurilor (de exemplu in cazul semifabricatelor din fier sau oteluri nealiate, unde cresterea a fost de 9,5% in anul 1997 comparativ cu anul 1996; in timp ce pentru fero-aliaje cresterea a fost mult mai semnificativa de 68,75% pentru aceeasi perioada mai sus mentionata).

Cresterea mai semnificativa a exporturilor de fonta, fier si otel din ultimii trei ani, comparativ cu importurile totale de astfel de produse este reflectata si de o crestere a ratei de acoperire, aceasta evoluand de la 229,2% in anul 1996 la 338,5% in anul 1997 si la 549,1% in primele doua luni ale anului 1998.

Tabelul nr. 2 :

Exportul net total de fonta, fier si otel.

(milioane USD)

	1996	1997	1998*
			(01.01 – 28.02)
Exportul net total	+402	+646	+151,8

Din tabelul 2 de mai sus se poate observa ca, desi taxa vamala de baza aplicabila pentru fonta, fier si otel a fost mentinuta la acelasi nivel pentru anii 1996, 1997 si 1998, acest lucru nu a influentat negativ balanta comerciala, care a inregistrat surpluse insemnate in ultimii trei ani, atingand nivelul de 402 milioane USD in anul 1996, de 646 milioane USD in anul 1997 si de 151,8 milioane USD pe primele doua luni ale anului in curs.

O evolutie pozitiva este inregistrata si in cazul exporturilor si importurilor totale de produse din fonta, fier si otel, fapt reflectat de exportul net ce a atins valoarea de +125 milioane USD in anul 1996, de +115,8 milioane USD in anul 1997 si de +19,8 milioane USD pe primele doua luni ale acestui an.

Comparand exportul net total pentru cazul produselor din fonta, fier si otel cu cel pentru fonta, fier si otel se constata ca Romania a beneficiat mai mult in urma comertului cu fonta, fier si otel.

In cazul comertului cu Uniunea Europeana, se observa o crestere a exportului de fonta, fier si otel si o scadere a importurilor. In acest context, pare a fi util de mentionat faptul ca reducerea progresiva a taxelor vamale de import pentru fonta, fier si otel originare din Uniunea Europeana nu a avut o influenta negativa asupra comertului Romaniei cu astfel de produse, dimpotriva se observa o imbunatatire a volumului net comercial (vezi tabelul nr. 3).

Tabelul nr. 3:

Evolutia exporturilor, a importurilor si a exportului net cu fonta, fier si otel precum si cu produse din fonta, fier si otel in cazul tarilor membre ale Uniunii Europene.

	1996	1997	1998*
			(01.01 – 28.02)
Fonta, fier si otel
Exporturi	332,2	392	82,5
Importuri	110,7	68,8	10,2
Exportul net	+221,5	+332,2	+72,3
Rata de acoperire	300,09	569,7	808,82
Produse din fonta, fier si otel
Exporturi	160,4	146,1	19,9
Importuri	121,3	136,7	18
Exportul net	39,1	9,4	1,9
Rata de acoperire	132,2	106,8	110,5

Din tabelul 3 de mai sus se observa ca s-a inregistrat un surplus al balantei comerciale cu astfel de produse de 332,2 milioane USD in anul 1997 si de 72,3 milioane USD in primele doua luni ale acestui an. Devansarea importurilor de catre exporturi este reflectata si de cresterea ratei de acoperire de la 300,09% in anul 1996 la 569,7% in anul 1997 si la 808,8% in primele doua luni ale acestui an.

Din nou, se poate afirma ca si in cazul comertului cu Uniunea Europeana, Romania a beneficiat mai mult de pe urma comertului cu fonta, fier si otel. Desi, s-au atins valori pozitive in cazul exportului net de produse din fonta, fier si otel, aceste valori sunt mai mici comparativ cu cele pentru fonta, fier si otel (vezi tabelul nr. 3).

In ceea ce priveste comertul Romaniei cu fonta, fier si otel cu tarile membre CEFTA se poate observa din tabelul nr. 4 de mai jos ca Romania a beneficiat de pe urma comertului cu Ungaria, inregistrand un export net ce a atins nivelul de 661 mii USD in anul 1995 si de 510 mii USD in anul 1996. Nu acelasi lucru se poate spune legat de comertul Romaniei cu Slovacia, unde s-a inregistrat un deficit al balantei comerciale cu astfel de produse ce a crescut de la 11378 mii USD in anul 1995 la 19184 mii dolari SUA in anul 1996.

O situatie asemanatoare apare si in cazul comertului cu Cehia unde deficitul comercial a fost de 1655 mii USD in anul 1996.

Cresterea insemnata a importurilor provenind din aceste doua tari poate fi explicata prin reducerea progresiva a taxelor vamale de import in conformitate cu Acordul de Comert Liber incheiat intre Romania si aceste doua tari.

Tabelul nr. 4:

Evolutia exporturilor, a importurilor si a exportului net cu fonta, fier si otel precum si cu produse din fonta, fier si otel in cazul tarilor membre CEFTA.

(mii USD)

	1995	1996	1997
Cehia
Exporturi	2610	228	1343
Importuri	1017	1883	3827
Exportul net	+1593	-1655	-2484
Rata de acoperire	256,66	12,10	35,09
Republica Slovaca
Exporturi	74	10	422
Importuri	11452	19194	15002
Exportul net	-13378	-19184	-14580
Rata de acoperire	0,64	0,05	2,81
Ungaria
Exporturi	3338	4001	5265
Importuri	2677	3491	2779
Exportul net	+661	+510	+2486
Rata de acoperire	124,6	114,6	189,5

Legat de comertul cu fonta, fier si otel, precum si cu produse din fonta, fier si otel, se poate afirma ca Romania a beneficiat in cazul tarilor membre ale Uniunii Europene, inregistrand surpluse insemnate ale balantei comerciale, in timp ce in cazul unor tari membre CEFTA, acestea au beneficiat de pe urma comertului cu Romania.

2. Textile si articole din acestea

In ceea ce priveste aceste produse se observa o evolutie comuna pe total, cat si pe tari membre ale Uniunii Europene sau tari membre CEFTA.

Astfel, importurile de lana, par fin sau grosiere de animale au crescut semnificativ in ultimii trei ani, fapt justificat si de reducerea taxelor vamale. Aceste importuri nu au fost insa sustinute de exporturi ridicate, ceea ce a determinat un deficit al balantei comerciale cu astfel de produse (ce a atins nivelul de 151 milioane USD in anul 1996; de 191,6 milioane USD in anul 1997 si 21,8 milioane USD pe primele doua luni ale acestui an).

O evolutie asemanatoare au avut-o si produse precum: bumbac; filamente sintetice sau artificiale; fibre sintetice si artificiale, unde, de asemenea, s-au inregistrat deficite insemnate.

De exemplu, in cazul tarilor membre ale Uniunii Europene, deficitul balantei comerciale cu fibre sintetice sau artificiale s-a ridicat la 238,1 milioane USD in anul 1996, la 282,2 milioane USD in anul 1997 si la 41,8 milioane USD in primele doua luni ale anului in curs. De mentionat faptul ca taxele vamale aplicabile tarilor membre ale Uniunii Europene pentru produsele cu pozitia tarifara 51,52,54 si 55 sunt mult mai reduse comparativ cu taxa vamala de baza aplicabila, iar proportia importurilor originare din Uniunea Europeana in totalul importurilor de astfel de produse este ridicata, ca de exemplu, pe primele doua luni ale anului in curs, produsele cu pozitia tarifara 51 detineau 90,86% din totalul importurilor; produsele cu pozitia tarifara 52 detineau 81,10% din totalul importurilor; produsele cu pozitia tarifara 54 detineau 88,21% din totalul importurilor iar produsele cu pozitia tarifara 55 detineau 90,70% din totalul importurilor.

Nu aceeasi evolutie se poate observa insa, in cazul textilelor si articolelor din acestea, unde s-au inregistrat surpluse insemnate ale balantei comerciale atat pe total cat si pe tari membre ale Uniunii Europene sau CEFTA.

Tabelul nr. 5:

Evolutia exporturilor, importurilor totale si a exportului net total de lana, par fin sau grosier de animale precum si de textile si articole din acestea.

(milioane USD)

	1996	1997	1998*
			(01.01 – 28.02)
Lana, par fin sau grosier de animale
Exporturi	62	69,7	8,1
Importuri	269	319,7	48,4
Exportul net	-207	-250	-40,3
Materii textile si articole din acestea
Exporturi	1733	1941	333,8
Importuri	1343	1564,4	221,1
Exportul net	+390	+376,6	112,7

Astfel, exportul net total a fost de +390 milioane USD in anul 1996, de 376,6 milioane USD in anul 1997 si de +112,7 milioane USD pe primele doua luni ale acestui an.

In ceea ce priveste Uniunea Europeana, exportul net de textile si articole din acestea a atins valoarea de +369,7 milioane USD in anul 1996, de 367,2 milioane USD in anul 1997 si de +106,3 milioane USD pe primele doua luni ale anului in curs (vezi tabelul nr. 6).

Tabelul nr. 6:

Evolutia exporturilor, importurilor si a exportului net de lana, par fin sau grosier de animale precum si de textile si articole din acestea in cazul tarilor membre ale Uniunii Europene.

(milioane USD)

	1996	1997	1998*
			(01.01 – 28.02)
Lana, par fin sau grosier de animale
Exporturi	12,2	11,9	2,1
Importuri	250,3	294,7	43,9
Exportul net	-238,1	-282,8	-41,8
Materii textile si articole din acestea
Exporturi	1526,9	1717	298,9
Importuri	1157,2	1349,8	192,6
Exportul net	+369,7	367,2	+106,3

Taxele vamale aplicate materiilor prime sunt mai reduse (fapt pentru care si importurile de materii prime sunt mai ridicate) comparativ cu cele aplicabile produselor prelucrate – unde se realizeaza o protectie mai insemnata a productiei interne de astfel de produse.

Contrar evolutiei generale, in cazul tarilor membre CEFTA s-au inregistrat, in anii 1995 si 1996, surpluse ale balantei comerciale pentru lana, par fin sau grosier de animale (vezi tabelul nr. 7).

Tabelul nr. 7:

Evolutia exportului net de fire si fibre sintetice in cazul tarilor membre CEFTA.

(mii USD)

	1995	1996	1997
Ungaria	+2214	+5282	+2812
Polonia	+1576	+3135	+3600
Slovacia	+2698	+5037	+3523

Ca o concluzie, se poate spune ca Romania a beneficiat de pe urma comertului cu Uniunea Europeana in cazul comertului cu textile si articole din acestea, in timp ce in cazul produselor cu pozitia tarifara 55, Uniunea Europeana a beneficiat de pe urma comertului cu Romania, Romania beneficiind de pe urma comertului cu astfel de produse doar in cazul tarilor membre CEFTA.

In acest cadru pare a fi interesant de mentionat, pe scurt, politicile urmate de Uniunea Europeana in cazul textilelor si articolelor din acestea.

In general, strategiile intreprinderilor cu astfel de profil, variaza in principal functie de dimensiunile intreprinderilor, de produsele realizate si de pozitia lor geografica in cadrul Uniunii Europene. Ele au drept caracteristica comuna efortul sustinut al intreprinderilor de a se adapta la conditiile concurentiale de pe pietele europene si mondiale, de a face fata concurentei acerbe exercitata de tarile in curs de dezvoltare cu costuri scazute ale fortei de munca precum si de a penetra noi piete.

Intreprinderile s-au concentrat in mod traditional pe strategiile de rationalizare in vederea reducerii costurilor de productie. Intreprinderile dezvolta noi produse, noi calitati, noi servicii in vederea penetrarii pe noi piete, si in special in tarile terte. Anumite intreprinderi isi transfera instalatiile lor de productie catre regiunile cu costuri ale fortei de munca mai scazute in vederea cresterii competitivitatii costurilor si pentru a servi mai bine alte piete. Pentru a face fata acestor presiuni, o parte insemnata din fabricantii comunitari au reactionat si prin importarea directa a anumitor produse de calitate medie, inlocuind productia comunitara, sau practic producand in tarile vecine ale Uniunii Europene ce au costuri salariale scazute. In cea mai mare parte, aceasta productie concretizandu-se intr-un re-import realizat in principal cu Polonia, Romania, alte tari din Europa de est, Maroc, Tunisia.

3. Produse chimice, farmaceutice si produse diverse ale industriei chimice

In ceea ce priveste aceste produse, importurile sunt in general concentrate asupra produselor chimice organice (pozitia tarifara 29), produselor farmaceutice (pozitia tarifara 30) si produselor diverse ale industriei chimice (pozitia tarifara 38).

Tabelul nr. 8:

Evolutia importurilor de produse cu pozitia tarifara 29, 30,38.

(milioane USD)

	1995	1996	1997	1998*
				(01.01 – 28.02)
Uniunea Europeana
29		80,8	65,5	10,2
30		99	97	22,7
38		143,1	145,4	12,1
Total importuri
29		182	167,1	22,9
30		158	156,5	33,8
38		207	200,5	15,3
Cehia
29	0,805	1,926	2,807
30	1,551	2,344	2,346
Polonia
29	2,392	1,533	5,055
Slovacia
29	3,581	2,863	6,671
Ungaria
29	10,4	5,046	5,139
30	6,88	5,145	5,682
38	2,19	3,732	4,070

Evolutia importurilor de astfel de produse este in general uniforma, inregistrand o scadere a importurilor originare din Uniunea Europeana cat si a celor originare din tarile membre CEFTA. Exista insa o singura exceptie, in cazul Cehiei, unde importurile de produse organice, precum si cele de produse farmaceutice, au crescut. Desi a existat o reducere progresiva a taxelor vamale aplicabile importurilor originare din Uniunea Europeana pentru produsele chimice anorganice si produse diverse ale industriei chimice, acest lucru nu a influentat negativ importurile de astfel de produse (in sensul unei cresteri insemnate).

Pe partea exporturilor, se observa o concentrare a acestora catre: produse anorganice; produse organice si ingrasaminte, cu evolutii ascendente in cazul primelor doua grupe de produse (vezi tabelul nr.9).

Tabelul nr. 9:

Evolutia exportului de produse cu pozitia tarifara 28, 29, 31 precum si a exportului net in cazul produselor cu pozitia tarifara 29.

(milioane USD)

	1995	1996	1997	1998*
				(01.01– 28.02)
Uniunea Europeana
28		21,4	23,3	3,9
29		76,9	88,3	13,1
31		63,6	22,2	0,1
Total exporturi
28		124	162,2	15,4
29		165	194	26,6
31		356	180,3	6,3
Exportul net pt. grupa 29 cazul U.E.		-3,9	+22,8	+2,9
Exportul net total pt. grupa 29		-17	+26,9	+3,7
Cehia (grupa 29)	2,4	0,441	0,604
Exportul net – Cehia (29)	1,59	-1,485	-2,203
Polonia (grupa 29)	0,97	0,518	1,214
Exportul net – Polonia (29)	-1,41	-1,015	-3,841
Slovacia (grupa 29)	2,37	2,488	2,556
Exportul net – Slovacia (29)	-1,21	-0,375	-4,115
Ungaria
29	23,4	20,386	24,455
31	4,41	6,830	3,734
Export net - grupa 29	+13,00	+15,340	+19,316
Export net - grupa 31	+4,41	+6,830	+3,733

Practic, Romania a avut de beneficiat de pe urma comertului cu produse chimice organice, fapt reflectat de surplusul balantei comerciale, inregistrat incepand cu anul 1997.

Înapoi

---

[1] prin: instabilitate-discontinuitate-inconsecvenţă, lipsă de transparenţă, insuficienţa stimulentelor ş.a.

[2] atât ca număr de personal ocupat, cât şi ca pondere în P.I.B.

[3] Republica Madagascar (Malgaşă) şi-a devalorizat moneda cu 45% în perioada 1981-1985, dar efectul asupra productivităţii a fost mai mare: aceasta a scăzut cu 49%, în aceeaşi perioadă de timp.

[4] Termenul va fi tradus, pe parcursul documentaţiei de faţă, şi prin cuvintele: “industrii în formare”, “industrii dinamice”, “industrii tinere”.

[5] precizarea acestora ar reprezenta soluţionarea unei probleme-cheie a strategiei reformei şi este de natură să formeze obiectul unor studii aparte.

[6] mai precis – a minereurilor nemetalifere: sare, gips, materiale de construcţie etc.

[7] răspuns la măsuri de presiune comercială.

[8] Rata de protecţie (RP) = Nivelul, în procente, al veniturilor rezultate din taxe vamale prin raportare la baza de impozitare (importuri impozabile);

RP nominală = nivelul taxei vamale, înscris în Codul Vamal;

RP efectiva = nivelul taxei calculate (conform metodologiei descrise în Faza B.2.1 din 1997) pe baza veniturilor din tarife, subvenţiilor şi altor categorii fiscale ce pot fi echivalate prin tarife vamale.

[9] Scenariul de bază (inerţial) - păstrează structura economiei neschimbată, cu un nivel al tarifelor vamale corespunzător anului 1997.

[10] Scenariul 2 (liberal uniform) - reducerea subvenţiilor şi diminuarea treptată a tarifelor vamale pentru toate ramurile industriale.

Scenariul 3 (orientat protecţionist) - reducerea tarifelor în toate ramurile, dar reorientarea subvenţiilor către sectoarele prioritare.

[11] Evident, este vorba despre metalurgie în ansamblu. Profitabilitatea reală este diferită de la combinat la commbinat.

[12] cu precauţiile corespunzătoare pentru prevenirea speculaţiilor financiare.

[13] finanţare intensivă de la buget, programe naţionale cu stimulente fiscale şi operaţionale pentru a atrage finanţarea de către sectorul privat autohton, concesionări, atragerea de capital străin etc.

[14] fonta şi oţelul.